Contabilitate Creativa [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL 1: CONTABILITATEA CREATIVĂ: DEFINIRE ŞI FACTORI DE INFLUENTA 1.1.

Contabilitatea creativă între perversitate şi perfecţionarea tehnicilor prin

imaginaţi 1.2.

Complexul motivaţional al dezvoltării tehnicilor de contabilitate creativă

Acceptăm că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Sperăm ca Pământul poate deveni un spaţiu al toleranţei. Aşa cum spaţiul creştin este un spaţiu al sintezelor între trei culturi: cea de sorginte ebraică, cea generată de greci şi cea ale cărei origini se găsesc în civilizaţia romană. Prima şia propus să afle cine a făcut masa, cea de a doua, din ce este făcută masa, iar cea de a treia, pentru ce este făcută masa. Contabilitatea, umilă şi conştientă de limitele ei în timp, îşi răspunde la întrebări cu mai puţină încărcătură existenţialistă. În discursul normativ ea îşi delimitează: cui îi sunt adresate informaţiile sale? ce informaţii şi sub ce forme sunt satisfăcute necesităţile utilizatorilor? care sunt postulatele, principiile şi regulile care regizează producţia de informaţii? Discursul pozitivist începe să capete o conotaţie existenţială, deoarece cercetătorul în contabilitate începe să se întrebe de ce materia sa de studiu este ceea ce ea este, de ce contabilii fac ceea ce ei fac şi ce efecte au aceste fenomene asupra oamenilor şi alocării resurselor? Pe fondul comportamentalist al contabilităţii - undeva la frontiera între normativism şi pozitivism - putem constata că situaţiile financiare «alias documentele de sinteză (alias, într-o formulă simplificatoare, conturile anuale)» sunt folosite fie pentru a-i informa pe utilizatori, fie pentru a-i induce în eroare. În cele două verbe se ascund cele două laturi contrare ale contabilităţii creative: “yang”: creativitatea pozitivă - proliferarea procedurilor contabile ca urmare a fenomenelor de financiarizare a economiilor; “yin”: creativitatea negativă sau inducerea în eroare prin cosmetizarea imaginii relevate prin conturi. Tema contabilităţii creative s-a dezvoltat cu predilecţie în deceniul trecut, în lumea, anglosaxonă.” Ea venea să intensifice conflictul între forma legală şi substanţa economică.

În scopul fardării structurii financiare şi a performanţelor întreprinderii, contabilii au probat un exces de ingeniozitate, realizând “aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a îmbunătăţi lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatoririi. Primele sensibilizări ale mediului contabil românesc privind fenomenele de contabilitate creativă apar în 1996. În lucrarea “Controverse contabile” (paragraful “Riscurile unei contabilităţi creative”, paginile 145-158) remarcam: “Subiect extrem de bogat în revistele şi ziarele apusene, contabilitatea creativă îşi face loc cu timiditate în literatura română de specialitate. Scenariul lucrării cuprinde trei poli de atracţie: - dezbaterea teoretică a fenomenelor de contabilitate creativă, - prezentarea tehnicilor de modelare prin “creativitate” a contului de profit şi pierdere şi - prezentarea tehnicilor de modelare prin “creativitate” a bilanţului.

1.1.

Contabilitatea creativă între perversitate şi perfecţionarea tehnicilor prin imaginaţie

În ciuda creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexificării activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi îndeplinească decât parţial funcţiile ce îi sunt atribuite. Proba cea mai peremptorie a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare. Ele, scandalurile financiare, au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie descoperirea unor tehnici de disimulare a situaţiei reale, fenomene cunoscute astăzi sub denumirea de contabilitate creativă. Iată deci că profesioniştii contabili, mult timp caricaturizaţi pentru lipsa lor de imaginaţie şi pentru comportamentul lor rigid, au creat surpriza de a dezvolta practici de contabilitate creativă sau imaginativă. Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură, în anul 1973, de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză. Ulterior, judecând după abundenţa literaturii care aduce în discuţie acest subiect, contabilitatea creativă a intrat în sfera preocupărilor a numeroşi cercetători. Cu toate acestea, în mediile profesionale şi academice, nu există un punct de vedere comun în ceea ce priveşte definirea conceptului de contabilitate creativă, diverşii autori având în vedere un segment mai

mare sau mai mic dintr-o axă care se întinde de la o veritabilă încercare de a prezenta o imagine fidelă până la practicile de “finanţare în afara bilanţului” şi de “împodobire” a bilanţului. O trecere în revistă a câtorva dintre cele mai argumentate puncte de vedere asupra dimensiunilor şi limitelor contabilităţii creative a fost realizată, în 1996, de către profesorul Niculae Feleagă în lucrarea “Controverse contabile”. În ceea ce ne priveşte, vom prelua o parte dintre ideile prezentate în această lucrare, le vom completa cu alte câteva puncte de vedere pertinente şi vom încerca ~să concluzionăm asupra frontierelor contabilităţii creative, de această concluzie depinzând conţinutul capitolelor următoare. Trotman defineşte contabilitatea creativă ca fiind o tehnică de comunicare ce vizează ameliorarea informaţiilor furnizate investitorilor.1 Pe aceeaşi linie, Colasse este de părere că expresia contabilitate creativă desemnează “practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, practicate de anumite întreprinderi, care, profitând de limitele normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi a performanţelor economice şi financiare”.2 Stolowy reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că: fraudele nu au nimic creativ, practica opţiunilor contabile există de multă vreme şi nu constituie contabilitate creativă, subiectivitatea inerentă evaluării este de neocolit şi există dintotdeauna, numai câteva mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă. (*[1] Citat de B.RaybaudTurrillo si R. Teller în Comptabilite creative, Encyclope'die de gestion, Economica, Paris, 1996. ) Caracterul distinctiv al contabilităţii creative, concluzionează autorul francez, ţine de imaginaţia contabilă pusă în operă pentru a traduce inovaţiile juridice, economice şi financiare pentru care nu există, la data lansării lor, soluţii contabile normalizate, precum şi de faptul că montajele ce decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatului întreprinderii.3 Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei financiare modeme, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizante vizavi de rezultate, capitaluri proprii şi îndatorire.4 Tweedie şi Whittington consideră că soluţiile atribuite imaginaţiei sau creativităţii contabile elaborate adesea împreună cu băncile şi auditorii, rezultă, în fapt, din noi tipuri de contracte, din operaţii care nu au fost prevăzute sau sunt insuficient tratate de normalizarea contabilă sau din 1

M. Trotman, Comptabilite britannique, mod d'emploi, Economica, Paris, 1993 Citat de B.Raybaud-Turrillo si R. Teller în Comptabilite creative, Encyclope'die de gestion, Economica, Paris, 1996 3 H. Stolowy, Existe-t-il vraiment une comptabilite” creative?, Revue de droit comptable, decembrie 1994 4 Citaţi de N. Feleagă. 2

regrupări de operaţii tratate diferit faţă de dispoziţiile pentru fiecare operaţie considerată în mod separat.5 •

Definiţia cea mai substanţială îi aparţine însă lui Naser.6

Conform acestuia, contabilitatea creativă este: •

procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele

contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; •

procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să

permită “producerea” rezultatului contabil dorit. Elementele prezentate demonstrează că, deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative, majoritatea cercetătorilor acceptă că, în esenţă, aceasta se distinge prin două aspecte: •

în primul rând, ea presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru

a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în momentul apariţiei lor, soluţii contabile normalizate. •

în al doilea rând, montajele care decurg din această inginerie financiară sunt

iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii. „Majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative şi utilizarea ei cu scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză. Astfel, Griffiths afirmă că “orice firmă îşi trunchiază beneficiile. Documentele de sinteză publicate se întocmesc pe baza unor registre care au fost “aranjate”, de o manieră delicată, uneori chiar ciopârţite. Cifrele prezentate investitorilor au fost în întregime manipulate cu scopul de a-i proteja pe cei vinovaţi (gestionarii).7 Malo şi Giot atrag însă atenţia asupra faptului că nu trebuie să asimilăm, în mod automat, contabilitatea creativă cu ceva negativ sau pervers. Inovaţia contabilă este necesară pentru a ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. “La originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea oferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri.”8

5

Citaţi de C. Hoarau în Leş utilisateurs de l'information financiere face la cre'ativite' ou l'imagination comptable, Revue de droit comptable, 1995-2. 6 K. Naser, Creative financial accounting: its nature and use, Prentice Hall, 1993 7 I. Griffiths, New creative accounting: how to make your profits what you want to be, Londra, City Editeur, 1995 8 .L. Malb, H. Giot, L'e'lasticite' du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Congresul AFC 1995

1.2.

Complexul motivaţional al dezvoltării; tehnicilor de contabilitate creativă

Literatura de specialitate prezintă numeroşi factori susceptibili să-i stimuleze pe manageri în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă:9 a) Costurile rezultate din conflictul de interese10 Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice. În general, cercetătorii utilizează planurile de compensaţii şi contractele de datorii pentru a genera ipoteze asupra diferenţelor dintre procedurile contabile utilizate. Astfel, s-a observat că, în cazul în care remuneraţiile lor sunt calculate pe baza rezultatului contabil, managerii vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat. Ca urmare, atunci când rezultatele depăşesc limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare. Alteori, când rezultatele devin importante, deşi inferioare limitei, cotele de impozitare şi utilitatea marginală descrescătoare pentru acest tip. de remuneraţii pot reduce motivaţiile de creştere a rezultatului. Când, dimpotrivă, câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit „big bath” (marea îmbăiere). Conform acestui procedeu, în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii majorează pierderea respectivă prin includerea tuturor pierderilor probabile viitoare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate, în anii care urmează. Watts şi Zimmerman11 sunt de părere că în cazul în care contractele impun unele restricţii managerilor, aceştia încearcă să le evite. Astfel, prin contract, pot exista restricţii în ceea ce priveşte operaţiile de fuziune (de exemplu, nu este permisă fuzionarea cu altă firmă, în condiţii de risc mare), investiţiile în alte firme (de exemplu, se pot face investiţii doar dacă valoarea netă a imobilizărilor corporale nu excede un anumit nivel al capitalurilor permanente) sau datoriile adiţionale.

9

K. Naser, op. cit. şi B. Raybaud-Turillo şi R. Teller îh “Comptabilite” creative”, op. cit. Pentru detalii privind conflictul de interese (grupuri implicate, cauze şi efecte) a se consulta L. Malciu .Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică,Bucureşti, 1998 11 R.L. Watts, J.L. Zimmerman, Positive accounting theory, Prentice Hall International Inc., 1986 10

Ca urmare, pentru a obţine noi resurse sau pentru a finanţa noi achiziţii, companiile vor fi tentate să utilizeze tehnici de finanţare “în afara bilanţului” (off-balance sheet financing schemes). De asemenea, procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un proces politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferai de bogăţie. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea guvernului şi de a mări subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc profitul. Argenti12 precizează, în acest sens, că societăţile nu sunt interesate ca rezultatele lor să arate foarte bine, deoarece anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă creşterea datoriei privind impozitul pe profit şi a presiunii sindicatelor pentru majorarea salariilor. Numeroşi cercetători au testat sensibilitatea politică a firmelor în raport cu mărimea acestora. Zimmerman a confirmat, în 1983, ipoteza conform căreia firmele mari suportă costuri politice mai mari decât firmele mici. Totuşi, a precizat că, în acelaşi timp, firmele mari beneficiază de o serie de avantaje politice (de exemplu: contracte guvernamentale, restricţionarea importului de produse similare etc), care vin să compenseze costurile politice mari. Ball şi Foster au demonstrat că, pe lângă mărimea firmei, procesul politic este afectat şi de tipul de industrie. Ca urmare, stabilirea unei legături statistice între mărimea firmei şi metodele contabile utilizate se poate datora tipului de industrie. Elementele prezentate arată că procesul politic se află în opoziţie directă cu contractele de compensaţie, din punct de vedere al sensului influenţei asupra mărimii rezultatului. Ceea ce prezintă însă interes este faptul că atât “politicul”, cât şi “contractualul” au ca efect reducerea variaţiei rezultatelor prezentate. b) Incompetenţa managerilor În studiul său despre colapsul societăţii, Argenti a conectat utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă cu incompetenţa managerilor. Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă şi ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest stadiu începe indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă. Motivaţia este evidentă. Deoarece societatea nu a obţinut performanţe satisfăcătoare, este posibil, printre altele, ca furnizorii să nu îi mai acorde credit comercial, creditorii să îi micşoreze termenele de rambursare a creditelor, clienţii să îşi caute alţi furnizori. Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă. 12

Citat de K. Naser.

Refuzul lor de a admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia “norii se vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua “fatală”. c) Incertitudinea şi riscul Conform lui Goodfellow13, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat creşterea incertitudinilor. În aceste condiţii, societăţile sunt motivate să adopte instrumente de reducere a riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte, în mod constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente. d) Varietatea activităţilor economice Caracterul extrem de variat al activităţilor economice impune o serie de particularităţi în ceea ce priveşte evaluarea acestora. Că urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se traduce prin existenţa opţiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opţiunilor, deşi legitimă, permite întreprinderilor să-şi “netezească” rezultatele. e) Punctele nevralgice ale conceptelor contabile Specialiştii leagă dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă de considerentul că unele concepte contabile care stau la baza întocmirii documentelor de sinteză prezintă o serie de puncte nevralgice. Astfel, Dieter şi Watt au argumentat că principalul motiv al creşterii popularităţii finanţării “în afara bilanţului” este faptul că, în prezent, contabilitatea datoriilor nu este dotată cu “echipamente” conceptuale capabile să facă faţă unor metode sofisticate de finanţare. K. Naser a precizat că incapacitatea costului istoric de a-şi proba relevanţa şi fiabilitatea în condiţii de inflaţie stimulează, de asemenea, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă. Concret, în condiţii de inflaţie, elementele prezentate în activul bilanţului sunt subevaluate. Unii manageri sunt de părere că pentru a compensa diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea în costuri istorice a activelor, o parte dintre datorii ar trebui ascunse. Cu alte cuvinte, prezentarea activelor la valoarea lor curentă ar stimula mai puţin managerii să utilizeze scheme de finanţare “în afara bilanţului”. 13

Citat de K. Naser.

La rândul ei însă, valoarea actuală a unui activ este o mărime extrem de subiectivă. Pentru a ilustra acest lucru, aducem în discuţie una dintre formele de manifestare ale valorii actuale, şi anume valoarea netă de realizare. “Ea reprezintă diferenţa dintre încasările viitoare din vânzarea unui bun (dacă acesta ar fi supus operaţiei de vânzare) şi cheltuielile presupuse de vânzare... în mod evident, determinarea valorii nete de realizare ar fi dificil de realizat atâta timp cât nu s-a procedat la vânzarea bunului. Fiecare dintre membrii serviciului de contabilitate şi fiecare conducător ar avea punctul său de vedere în această determinare. Pe de altă parte, în ce ritm ne propunem să actualizăm acest preţ de vânzare? Pe parcursul unui exerciţiu, o societate poate să dorească să calculeze beneficiul de mai multe ori. Unele bunuri pot rămâne în patrimoniul acesteia mai mulţi ani. De fiecare data când societatea este pusă în situaţia de a calcula beneficiul, ea se găseşte în situaţia de a atribui un preţ de vânzare fiecărui element de activ, cu tot cortegiul de subiectivităţi care decurg de aici.” Acest exemplu demonstrează că prezentarea activelor la valoarea actuală nu reprezintă o cale de limitare a utilizării contabilităţii creative, ci, dimpotrivă, le. oferă întreprinderilor noi posibilităţi de manipulare a situaţiei financiare şi performanţelor lor.14 De asemenea, cerinţa de a da o imagine fidelă poate favoriza utilizarea contabilităţii creative. În general, se acceptă că pentru obţinerea imaginii fidele este necesară aplicarea cu sinceritate a regulilor contabile. Totuşi, conformitatea cu regulile nu este suficientă. Regulile nu pot să fie considerate un cod complet de reguli rigide ce se poate substitui exercitării judecăţii profesionale bazate pe o bună informare, în determinarea a ceea ce constituie imaginea fidelă în fiecare circumstanţă. Din acest motiv, în legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană a fost preluată, uneori nuanţat, o prevedere din directiva a patra conform căreia “atunci când aplicarea unei prescrieri contabile nu este suficientă pentru a da o imagine fidelă, în anexă trebuie să fie furnizate informaţii complementare” şi “dacă într-un caz excepţional, aplicarea unei prescrieri contabile se relevă improprie pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare sau a rezultatului, trebuie să se facă o derogare de la această prescriere”. Ceea ce înseamnă că imaginea fidelă nu se poate atinge, în acest caz, decât prin neconformitatea cu regulile în vigoare. Evident, aplicarea practică a derogării poate conduce la abuzuri. În plus, cerinţa de imagine fidelă aduce în discuţie o problemă de optică: o imagine depinde de locul unde te plasezi pentru a privi obiectul. Documentele de sinteză sunt puse la dispoziţia mai multor grupuri de utilizatori, fiecare grup judecându-le în funcţie de obiectivele pe care le urmăreşte. Astfel: investitorii vor să ştie 14

N. Feleagă, îmblânzirea junglei contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 1996

dacă vor primi dividende, când le vor primi, care va fi mărimea acestora, care va fi valoarea câştigului obţinut dintr-o eventuală vânzare a acţiunilor; creditorii vor să ştie în ce măsură societatea va fi capabilă să ramburseze creditele şi să plătească dobânzile aferente; salariaţii vor să cunoască perspectivele de menţinere a locurilor de muncă şi de creştere a salariilor etc. Obiectivele diferite şi, deci, punctele de vedere diferite ale partenerilor întreprinderii fac ca imaginea fidelă să fie multiplă şi complexă. f) Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile Se consideră că înşişi utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea contabilităţii creative prin importanţa excesivă acordată rezultatului contabil. Astfel, faptul că, în general, investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi “netezească” performanţele pentru a satisface exigenţele acestora. Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei. O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea să prevestească modificări ale profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii. Devine evident că, în condiţiile în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă. g) Dematerializarea întreprinderii Conceptul de întreprindere a înregistrat o evoluţie ireversibilă prin trecerea de la capacitatea de a organiza, de o manieră optimă, activele fizice, în spaţiu şi timp, la capacitatea de a memora, exploata şi conecta cunoştinţele (les savoirs) şi tehnicile (les savoirs-faire)15. Activele fizice, deşi rămân o componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru definirea întreprinderii. Creşterea progresivă a investiţiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activul bilanţier. Sistemele contabile actuale, ale căror instrumente sunt puternic impregnate de taylorism, întâmpină însă dificultăţi în identificarea şi măsurarea investiţiilor imateriale. Dificultatea provine, în principal, din faptul că, în materie de investiţii imateriale, dispare relaţia fixă dintre costuri şi randamentul aşteptat. Ca urmare, nu este uşor să identifici, de exemplu, activul reprezentat de “o bună calitate a comunicării şi a raporturilor sociale” 16. Amploarea activelor imateriale şi relativa imprecizie a normelor contabile privind aceste active creează un teren favorabil pentru manifestarea contabilităţii creative. 15

J.L. Bazet, Investissemenţs immateriels et information comptable et financiare, AFC, 1995 L. Malciu, Contabilizarea investiţiilor imateriale: pentru cine? Pentru ce?, suplimentul ziarului Economistul, 11 ianuarie 1999 16

h) Globalizarea întreprinderilor Globalizarea17 fază a procesului de internaţionalizare a întreprinderilor în care forma materială a activităţii economice - este supusă logicii abstracte a schimburilor de capitaluri şi de informaţii. Schimbul de produse şi servicii depăşeşte perimetrul pieţelor locale, iar constituirea grupurilor de interese a devenit o formă superioară de competiţie. Modul de circulaţie a capitalurilor pe pieţele financiare liberalizate are drept consecinţă acordarea unei priorităţi absolute factorului financiar. Financiarizarea strategiei de întreprindere reflectă acest fenomen, iar dezvoltarea ingineriei financiare şi a practicilor de contabilitate creativă asociate nu reprezintă decât o traducere cifrată a acestuia. În mod concret, privilegierea opţiunii de creştere externă în detrimentul dezvoltării endogene a organizaţiei aduce în discuţie problema majoră a statutului entităţii contabile, aceasta din urmă fiind distinctă de “proprietari”, manageri şi salariaţi. Prin generalizarea schimburilor de capitaluri şi de informaţii, globalizarea se plasează la originea practicilor de control financiar şi a schimbărilor în regulile jocului concurenţial pe pieţele diverselor produse. Ca urmare, obiectivul de maximizare a valorii acţiunilor serveşte drept justificare pentru utilizarea tehnicilor de inginerie financiară şi a suporturilor contabile asociate acestora. i) Absenţa sau insuficienţa normelor contabile naţionale Pentru întocmirea conturilor sociale şi a conturilor consolidate, în unele ţări, se utilizează norme contabile diferite. Or, este ştiut, normele destinate grupurilor de societăţi au un caracter mai liberal. Malo şi Giot citează cazul Franţei, unde regulile aplicabile grupurilor admit nouă derogări. Din punct de vedere matematic, aceste derogări permit obţinerea a 218 referenţiale. diferite pentru întocmirea conturilor consolidate în dreptul contabil francez. De asemenea, pentru a favoriza cotarea lor pe pieţe financiare internaţionale şi pentru a facilita comparaţiile cu grupuri din acelaşi sector de activitate, numeroase societăţi sunt tentate să utilizeze referenţiale contabile străine. Coexistenţa unor referenţiale contabile diferite explică, parţial, “derapajele” din ce în ce mai numeroase ale contabilităţii creative.

17 18

Brigitte Raybaud-Turrillo şi Robert Teller, op. cit. J.L. Malo, H. Giot, op. cit.

CAPITOLUL 2 TEHNICI DE MODELARE A CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

Contul de profit şi pierdere sintetizează ansamblul operaţiilor care au contribuit la formarea rezultatului, profit sau pierdere. Teoria economică consideră că obiectivul oricărei firme este maximizarea profitului. Există, totuşi, întreprinderi care doresc să obţină doar un profit satisfăcător. Practicile contabile le permit întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea. Unele dintre aceste practici, numite politici contabile, rezultă din alegerea între diferitele metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net. Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net.19 2.1. De la politicile contabile... la gestiunea rezultatului Politicile contabile cuprind opţiunile managerilor referitoare la variabilele contabile. Într-o accepţiune extensivă, ele se referă la:20 •

alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare; alegerea (sau modificarea)

metodelor de prezentare a documentelor de sinteză; •

stabilirea volumului şi gradului de agregare a informaţiei publicate în documentele

de sinteză, în general, şi în anexă, în special; •

stabilirea informaţiilor publicate în raportul de gestiune;

•

stabilirea datei de comunicare a informaţiilor financiare;

•

publicarea voluntară a unor documente de sinteză facultative (de exemplu, tabloul

de finanţare); alegerea (sau schimbarea) auditorului; alinierea (parţială sau totală) la referenţialul contabil internaţional sau la referenţiale contabile internaţional recunoscute; •

19

abandonul anumitor principii contabile.

O parte dintre exemplele ce vor fi prezentate în continuare sunt inspirate din lucrările Pieges (et delices) de la comptabilite” (creative), autor F. Bonnet, şi Creative accounting: its nature and use, autor. K. Naser 20 Jean-Francois Casta, Politique comptable des entreprises, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1996

Obiectivele politicii contabile diferă de la o societate la alta. Astfel, o societate care face apel la economisirea publică acordă importanţă consecinţelor financiare ale deciziilor luate (impactul asupra distribuirilor de dividende, asupra cursului bursier, asupra vulnerabilităţii la o ofertă publică de cumpărare, asupra relaţiilor cu terţii), iar o societate mică sau mijlocie privilegiază, adesea, optimizarea fiscală. Ca urmare, în funcţie de context, politicile contabile pot avea ca obiectiv: micşorarea pierderilor publicate, micşorarea beneficiilor impozabile, majorarea sau micşorarea rezultatului curent, majorarea sau diminuarea beneficiilor distribuibile, netezirea temporară a rezultatelor contabile pentru a reduce riscul perceput de către mediul financiar etc. În timp ce, într-o strategie de optimizare, politicile contabile vizează alegerea metodelor contabile cele mai adecvate într-un cadru reglementar dat, deciziile de gestiune se impun într-o strategie de evitare a normelor şi frontierelor (juridice sau organizaţionale) ale entităţii. Deciziile de gestiune au ca principală finalitate prezentarea unei imagini diferite a rezultatului, deşi; în esenţă, ele nu modifică situaţia societăţii. Rezultatul contabil reprezintă deci un concept foarte elastic. Elasticitatea sa este legată de dimensiunile timp şi spaţiu.21 Elasticitatea în timp rezultă din confuzia prezent/ viitor şi revelarea latentului în aplicarea principiilor specializării exerciţiilor şi conectării cheltuielilor cu veniturile22, astfel: a) Conectarea unor cheltuieli ale exerciţiului la venituri viitoare Producţia în curs de execuţie, contractele pe termen lung şi cheltuielile capitalizabile creează dificultăţi în evaluarea la inventar şi aduc în discuţie problema existenţei fluxurilor de venituri viitoare şi a perioadei de recuperare a cheltuielilor capitalizate. Ca urmare, rezultatele societăţilor care operează cu aceste elemente au un caracter subiectiv. În cazul anumitor elemente, precum producţia în curs de execuţie, datorită orizontului de timp redus şi compensării rezultatelor aferente unor operaţii diferite, subiectivitatea nu este riscantă. În cazul altora însă, riscurile sunt importante. Astfel, numeroase grupuri îşi înregistrează în bilanţ elemente precum: partea deţinută pe piaţă, reţelele comerciale, fişierele etc. Această practică afectează comparabilitatea conturilor deoarece activele create sunt înscrise în bilanţ doar pentru o parte din costul lor. În plus, fiind supuse anual evaluării, activele create 21

reprezintă

un

teren

favorabil

pentru

manifestarea

subiectivităţii

managerilor.

Jean-Louis Malo, Henri Giot, L'elasticite du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Communication au Congres AFC, 1995 22 Principiul specializării exerciţiilor şi principiul conectării cheltuielilor cu veniturile sunt prezentate în Tratat de contabilitate financiară, voi. 1, autori N. Feleagă şi I. Ionaşcu, Ed. Economică, Bucureşti, 1998.

Subiectivitatea poate îmbrăca chiar forme acute în cazul în care au loc schimbări în structura grupului. De exemplu, societatea de panificaţie A (20% din piaţa produselor de panificaţie) achiziţionează marca şi reţeaua comercială a societăţii de panificaţie B (15% din piaţa produselor de panificaţie) şi procedează la suprimarea mărcii B. Întrebarea care se pune este dacă o eventuală reducere ulterioară a părţii totale de piaţă, să presupunem la 28%, trebuie imputată mărcii A sau mărcii B? b) Conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exerciţiului Principiul prudenţei obligă managerii să identifice faptele generatoare de cheltuieli viitoare care îşi au originea în exerciţiul prezent şi să constituie provizioane. Provizioanele constituite pot avea însă efecte diferite asupra rezultatului. Este cazul provizioanelor pentru restructurare. Fundamentul economic este simplu: când o societate decide să realizeze o achiziţie, ea are în vedere şi restructurările sau reorganizările necesare pentru optimizarea ansamblului rezultat în urma achiziţiei. Problema care se pune este dacă provizioanele pentru restructurare trebuie să afecteze rezultatul sau diferenţa din achiziţie. Marile societăţi preferă cea de-a doua soluţie: în loc să etaleze cheltuielile de restructurare pe un an sau doi, contrapartida provizionului va fi amortizată în ritmul diferenţei din achiziţie sau nu va fi amortizată niciodată, dacă societatea a fost precaută şi a capitalizat elemente imateriale-neamortizabile.23 Problema rezidă în faptul că aceste active pot deveni repede fictive, fără ca utilizatorii externi să observe acest lucru. De asemenea, evenimentele posterioare închiderii exerciţiului pot conduce uneori la constituirea de provizioane în condiţii imprecise. Astfel, provizioanele pentru “reprofilarea piramidei sociale”24 sunt, de regulă, fondate pe justificări tehnice greu verificabile de către auditori şi uşor modificabile în exerciţiile următoare. c)

Integrarea profiturilor latente în rezultatul exerciţiului

Exemplele cele mai cunoscute de realizare a profiturilor latente pentru a aduce rezultatul exerciţiului la nivelul dorit sunt: vânzările urmate de răscumpărări; vânzarea imobilizărilor vechi; operaţiile de lease-back. 23

Jean-Louis Malo şi Henri Giot citează, cu titlu de exemplu, grupul Casino, care, în momentul achiziţiei societăţii Rallye, a prevăzut cheltuieli de restructurare de 500 milioane franci francezi şi a capitalizat elementul “părţi de piaţă” pentru aceeaşi valoare. 24 Au în vedere costurile de concediere, recrutare şi formare a personalului pentru a transforma o piramidă de vârste puternic dezechilibrată (excedent de personal în vârstă, insuficienţă de personal tânăr) într-o curbă distribuită conform unei legi normale.

d)

Ignorarea pierderilor latente

Societăţile pot fi tentate să minimizeze pierderile latente prin miopie (ignorarea eventualităţii de pierdere a unui client important) sau prin calcul (vânzările pe credit fără dobândă). În ceea ce priveşte elasticitatea în spaţiu, aceasta rezulta din operaţii “pe jumătate adevărate - pe jumătate false” (dezîndatorirea în fapt, asigurarea creanţelor, asigurarea împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii etc.) şi din clasificarea operaţiilor (dacă un creditor este calificat acţionar, cheltuielile financiare devin dividende şi nu mai reduc rezultatul; un terţ este realmente un terţ sau face parte din grup?25). Se constată deci că tehnicile clasice de netezire sunt completate, din ce în ce mai mult, de o gestiune “reală” a rezultatului. Deşi această gestiune se bazează pe acţiunea asupra unor principii contabile, unii autori sunt de părere că nu există totuşi “incompatibilităţi de fond între principiile contabile fundamentale şi contabilitatea creativă, dacă cea din urmă este utilizată cu discernământ, într-un “câmp de aplicare clar delimitat şi în condiţii care respectă spiritul în care această noţiune a apărut”26.

2.2. Practici de contabilitate creativă ce decurg din politici contabile Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune27 În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa, articolul 343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea de a imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de “cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”. Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului exerciţiului, păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii.

25

Răspunsul poate să fie diferit, în funcţie de nevoile de optimizare fiscală şi contabilă. Yves Bemheim, La comptabilite” d'intention: bonne ou mauvaise intention? Revue de droit comptable, 93-4. 27 Herve Stolowy, Un nouvel exemple de comptabilite” creative: L'imputation des frais d'augmentation de capital sur la prime d'emision, Revue de droit comptable n° 1, 1994. 26

Majorarea rezultatului contabil şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile, în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei fiscale, imputarea asupra primelor de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.28 De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile proprii au rămas la acelaşi nivel. Ca urmare, acţionarii nu au motive să se plângă. În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi, indiferent de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se modifică. Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe baza studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor, fără a acorda prea multă atenţie variaţiei postului “prime de emisiune”. În plus, imputarea timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a capitalului apare ca fiind forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeaşi în absenţa majorării capitalului. Societatea de astăzi se află într-o continuă schimbare. Au loc mari transformări tehnologice, iar priorităţile se schimbă şi ele încontinuu. Totodată, ideile vechi deja sunt abandonate, chiar discreditate, şi sunt înlocuite cu altele noi. Evoluţia este aşa de rapidă încât tot ceea ce este valabil astăzi mâine poate să primească alte coordonate şi să rămână perimat. Companii noi se înfiinţează mereu şi nu peste mult timp dau faliment. Nevoia de informaţie devine din ce în ce mai stringentă pe coordonatele dezvoltării continue a lumii civilizate şi impune noi pretenţii în modul de abordare, de prezentare şi de utilizare a acesteia. Informaţia este utilă dacă afectează decizia pe care trebuie să o ia utilizatorul, într-un anumit context, dacă acesta nu ar fi dispus de ea. Potrivit cadrului conceptual internaţional, informaţia contabilă este relevantă dacă influenţează deciziile utilizatorilor, pe care îi ajută să facă previziuni conform aşteptărilor anterioare. Deşi ne aflăm în era calculatoarelor, a preciziei tehnologice avansate, unde datele sunt preluate şi prelucrate cu cea mai mare exactitate, totuşi „precizia datelor economico-financiare rămâne tributară referenţialului de raportare şi tehnicilor de manipulare a rezultatelor”29 28

În Memento comptable Francis Lefebvre se precizează că, în Franţa, cheltuielile imputate asupra primelor de emisiune sunt totuşi deductibile fiscal. 29 Veronica Adriana Popescu, Vulnerabilităţile informaţiei financiar-contabile în economia de piaţă, http://oeconomica.uab.ro/ upload/lucrari/820061 /25.pdf

Informaţia contabilă, în ciuda multiplelor surse de informare, rămâne în continuare principala sursă de informare a activităţii economice a organizaţiilor şi a rezultatelor acestor activităţi, necesară factorilor de decizie şi celorlalţi utilizatori ai informaţiei contabile, cum ar fi: -

investitorii,

-

băncile,

-

creditorii,

-

clienţii,

-

salariaţii,

-

autorităţile statului etc.

1. Manipularea informaţiei cu ajutorul contabilităţii creative Se pare că ideea de ştiinţă exactă a contabilităţii este discutabilă, deoarece unele evaluări pot fi făcute cu o anumită marjă de apreciere şi în plus, în momentul în care se confruntă cu o problemă, compania are mai multe opţiuni. Există astfel libertatea de a alege soluţia care se potriveşte cel mai bine pentru organizaţie şi de a o prezenta în conturi, fără a fi vorba de fraudă, ci doar de o încadrare juridică. Ideal este ca informaţia oferită de situaţiile financiare să fie cea fidelă, adică să reflecte în mod real şi obiectiv poziţia financiară şi evoluţia acestei poziţii financiare în viitor. Totuşi, nu întotdeauna lucrurile stau chiar aşa. Uneori managerii au interesul de a prezenta informaţia contabilă din situaţiile financiare nu aşa cum este în realitate, ci cum ar dori aceştia să fie, pentru a influenţa deciziile utilizatorilor informaţiei prin prezentarea unei situaţii care corespunde intereselor managerilor FASB (Consiliul pentru Standarde de Contabilitate Financiară) stipulează că: „Informaţiile oferite de rapoartele financiare sunt deseori rezultatul unor cuantificări mai curând aproximative decât exacte. Cuantificările implică de obicei numeroase estimări, clasificări, sintetizări, raţionamente şi sistematizări. Produsul activităţii economice într-o economie dinamică este incert şi rezultă din combinaţiile mai multor factori. Astfel, în ciuda impresiei de exactitate pe care o creează rapoartele financiare, cu câteva excepţii, cuantificările reprezintă aproximări, care se pot baza mai curând pe reguli şi convenţii decât pe sume exacte”.30

30

*** Statements of Financial Accounting Concepts nr. 1, par. 20.

Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, multe elemente ale situaţiilor financiare nu pot fi măsurate cu precizie, ci doar estimate. Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente şi credibile informaţii avute la dispoziţie. De exemplu, se pot cere estimări pentru: clienţi incerţi; uzura morală a stocurilor; valoarea justă a activelor şi datoriilor financiare; duratele de viaţă utilă, precum şi modul preconizat de consumare a beneficiilor economice generate de activele amortizabile; obligaţii generate de garanţii etc. Pentru reflectarea performanţelor organizaţiei, cel mai folosit este contul de profit şi pierdere, care indică gradul în care organizaţia şi-a atins obiectivele pe linia obţinerii unui rezultat favorabil şi în care apar elementele ce determină rezultatul ca o variaţie a capitalurilor proprii, în cursul unui exerciţiu financiar. Profitul contabil este folosit pentru a cuantifica performanţa sau pentru calculul altor indicatori economici, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe o acţiune. Veniturile şi cheltuielile sunt folosite la stabilirea profitului. Recunoaşterea acestora depinde de conceptele de menţinere sau nu a capitalului. Performanţele organizaţiei sunt definite în mod diferit, în funcţie de anumite interese ale utilizatorilor de informaţii, de principiile, convenţiile şi normele contabile. Aceste practici se mai numesc şi politici contabile. Totul depinde de cine întocmeşte aceste situaţii financiare. Dacă sunt întocmite de persoane de bună credinţă, atunci rezultatul este unul obiectiv şi realist, iar dacă se întocmesc de persoane de rea credinţă, rezultatul este cât se poate de subiectiv, distorsionat. Tratată ca o artă, contabilitatea a mai fost denumită: „arta de a falsifica şi truca un bilanţ” (Bertolus, 1994, pp. 79-108), „arta de a se calcula beneficiile” (Lignon, 1989, pp. 17-20), „arta de a prezenta un bilanţ” (Gouin, 1991, p. 11), „ arta de a crea provizioane “ (Pourqueri, 1991, pp. 72-75). Prin urmare, arta de a manipula rezultatele financiare a mai fost cunoscută şi sub denumirea de contabilitate creativă sau o mai întâlnim prin expresia inginerie financiară sau contabilă. Contabilitatea creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură în anul 1973 de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.

Există diverse opinii cu privire la contabilitatea creativă 31. Astfel, francezul B. Colasse32 consideră că expresia contabilitate creativă desemnează practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, utilizate de anumite întreprinderi care, profitând de limitele normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi a performanţelor economice şi financiare. H. Stolowy33 reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că fraudele nu au nimic creativ, că existenţa opţiunilor contabile este de mai multă vreme şi doar câteva mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă. Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei financiare moderne, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizate vizavi de rezultate, capitaluri proprii şi îndatorare. Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea rezultatului contabil dorit”. I. Griffits defineşte, în 1986, contabilitatea creativă din perspectiva jurnalistului: „ Fiecare companie din ţară se ţine de prostii când vine vorba de profiturile sale. Fiecare set de situaţii financiare publicate se bazează pe conturi care au fost gătite şi prăjite la foc mic. Cifrele care sunt vehiculate pentru public, de două ori pe an, au fost schimbate pentru a ascunde vinovaţii. Este cel mai mare şiretlic de la Calul Troian încoace”.34 Francezul P. Gillet scria despre contabilitatea creativă că reprezintă „ansamblul tehnicilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, fără a se îndepărta de la norme şi de la exigenţele contabile, oferă conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul sau de a modifica aspectul documentelor contabile de sinteză”.35 Folosită destul de des în practică, contabilitatea creativă produce iluzia unei situaţii favorabile a poziţiei financiare şi a performanţelor organizaţiilor. 31

] http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei _financiare a intreprinderii -13443.html 32 Bernard Colasse, profesor la Universitatea Paris-Dauphine şi director de cercetare la Centrul European pentru Cercetare în Finanţe şi Management (CREFIGE). 33 ***, Politici contabile şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii, ASE, Bucureşti, p. 85, http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei_financiare_a_intreprinderii-13443.html 34 Ian Griffits, Creative Accounting, Sidgwick & Jackson, Londra, 1986 35 Paul Gillet, Contabilitatea creativă: Rezultatul contabil nu este cel care este, Revista franceză de gestiune, noiembrie-decembrie 1988

Nu de puţine ori aceste procedee mai puţin ortodoxe au dus la mari scandaluri financiare (Enron, Parmalat), urmate apoi de reforme contabile din partea organismelor internaţionale în domeniu, concentrate spre ultima analiză a capitalurilor şi a factorilor de producţie care reflectă real modul în care se adaugă valoarea. Falimentul companiei energetice Enron, care a ruinat numeroşi investitori şi angajaţi ai companiei ce şi-au investit fondurile de pensii în acţiuni ale grupului, este considerat cel mai mare din istoria Statelor Unite şi continuă să zguduie lumea economică şi politică de peste ocean. Scandalul Enron a început din momentul în care compania Enron şi-a supraestimat beneficiul, şi-a subestimat datoriile şi a anunţat o pierdere trimestrială de 618 milioane dolari. Autorităţile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor şi investiţiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic. Colapsul financiar al imperiului alimentar Parmalat, dezvăluit de mass-media la sfârşitul anului 2003, a antrenat după el o serie de instituţii-cheie ale Noii Ordini Mondiale (Bank of America, Citibank, Grant Thronton etc.), acuzate că au ascuns şi încurajat timp de zece ani o datorie a Parmalat de 14 miliarde euro, aproximativ 18 miliarde dolari. Mass-media internaţională a remarcat unele similitudini ale acestei veritabile „găuri negre” din finanţele companiei italiene cu cele de la gigantul american Enron. Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există în momentul apariţiei lor soluţii contabile normalizate. Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor organizaţiei. Literatura de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative, sugerând că ea are scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză. Unii autori sunt de altă părere, afirmând că inovaţia contabilă este necesară pentru a ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. J.L. Malo şi H. Giot consideră că „la originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea conferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri”. Tot literatura de specialitate prezintă factorii care stimulează managerii în sensul utilizării tehnicilor de contabilitate creativă în vederea manipulării informaţiei contabile. Unul dintre factori îl constituie costurile rezultate din conflictul de interese.

Astfel, în cazul în care remuneraţiile managerilor sunt calculate pe baza rezultatului contabil, ei vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat; atunci când rezultatele depăşesc limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare. Incompetenţa managerilor poate fi de asemenea un factor de stimulare în vederea utilizării contabilităţii creative. Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare şi ratele financiare. In acest caz, contabilitatea creativă poate fi asociată cu eşecul. Lipsa existenţei unei normalizări adecvate a contabilităţii datoriilor capabile să facă faţă unor metode sofisticate de finanţare reprezintă principalul motiv al creşterii popularităţii finanţării în afara bilanţului. Un alt factor este importanţa dată de utilizatorii de informaţii rezultatului contabil. Faptul că în general investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi măsluiască performanţele pentru a satisface exigenţele acestora. Există însă şi tendinţa de a confunda frauda cu contabilitatea creativă. Frauda este o acţiune care se produce cu rea credinţă, prin care se încalcă legea şi are caracter negativ, în timp ce contabilitatea creativă respectă legea, nu şi spiritul ei. De regulă, aceste practici stau sub umbrela unor reguli contabile şi standarde de contabilitate internaţionale, fiind caracterizate prin complicaţii excesive de reguli şi proceduri similare scrierii unui roman.36 Scopul este bineînţeles acela de a prezenta o situaţie financiară favorabilă asupra performanţelor şi poziţiei financiare a organizaţiei. Prin urmare, distorsionarea sau manipularea informaţiei contabile prin inginerii contabile sau contabilitatea creativă constă într-un ansamblu de procedee care au drept scop manipularea informaţiei contabile asupra poziţiei financiare şi performanţelor organizaţiei, prin mărirea sau micşorarea rezultatului. Aceste procedee au la bază variantele permise de reglementările contabile, de carenţele şi slăbiciunile acestor norme, precum şi de mecanismele de intervenţie a contabilităţii (determinarea interpretării contabile a unui mecanism juridico-financiar sau elaborarea unui mecanism juridico-financiar, cu scopul modificării rezultatului). 36

Cicilia Ionescu, Contabilitatea în faţa provocărilor ingineriilor financiare, http://www.ectap.ro/articole/102.pdf, accesat în mai 2009.

Malo şi Giot (1995)37 apreciază că şi profesioniştii contabili şi normalizatorii contabili încurajează contabilitatea creativă; ei afirmă că „de câţiva ani, specialiştii în împodobirea conturilor se înmulţesc în băncile de afaceri, iar normalizatorii prosperă în marile cabinete. Suntem în trecere de la era în care contabilitatea era algebra dreptului, la epoca în care dreptul modelează reprezentarea contabilă “. Suntem de părere că adevărul se află undeva la mijloc. Regulile internaţionale de contabilitate au căutat să dea o mai mare flexibilitate organizaţiilor pentru a-şi putea prezenta informaţiile privind poziţia financiară şi performanţele în funcţie de interesele de piaţă. Faptul că politicile contabile oferă opţiuni alternative nu înseamnă că acestea au fost create cu scopul de a măslui rezultatele organizaţiilor şi a ascunde adevărul. Mai degrabă oferă variante de a prezenta informaţia contabilă cât mai aproape de adevăr, fără a distorsiona prea mult realitatea. Pe de altă parte, prin faptul că în practică se prezintă uneori situaţii financiare măsluite, acestea se află probabil dincolo de limita legalităţii. Degeaba prezinţi o situaţie financiară mult cosmetizată, cu profituri substanţiale, dacă fluxurile de trezorerie indică faptul că visteria este goală. Lipsa de lichidităţi indică existenţa unei probleme serioase în cadrul organizaţiei. Aceste trucuri contabile nu fac altceva decât să amâne aflarea adevărului, nu prea roz, despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei, care în final sunt descoperite cu ajutorul fluxurilor de numerar. 2.

Motivele manipulării

Motivele apariţiei şi dezvoltării tehnicilor de manipulare a informaţiei contabile sunt determinate de dorinţa factorilor de conducere şi decizie de a prezenta utilizatorilor informaţii favorabile despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei. Acestea au dezvoltat imaginaţia inovatoare a managerilor, sprijinită de specialiştii din domeniul contabil, de a găsi diverse metode de manipulare a informaţiilor contabile care compuneau situaţiile financiare. Mergând mai departe, acest procedeu este mijlocit şi de reglementările Standardelor Internaţionale de Contabilitate, care permit mai multe alternative de tratament ale aceloraşi fenomene şi operaţiuni economice, în funcţie de interesele manageriale. 37

J.L. Malo, H. Giot, L'élasticité du résultat selon les dimensions temps et espace, AFC, 1995, Modèles comptables et modèles d'organisation, par. 111-1135, citat de E. Delesalle, F. Delesalle, p. 59, www_RegieLive_ro_DESPRE_REPERELE_CONCEPTULUI_DE_CONTABILITATE_CREATIVA

Cauzele care au dus la apariţia acestor metode sau tehnici de manipulare a rezultatelor financiare sunt numeroase şi diferă de la caz la caz, însă toate au un numitor comun, şi anume acela de a prezenta o situaţie falsificată în raport cu realitatea, de a ascunde adevărul despre situaţia de fapt, adevăr care nu ar fi pe placul celor interesaţi de aceste informaţii. Unul dintre motivele care îi determină pe decidenţi să folosească aceste procedee sunt costurile rezultate din conflicte de interese, plecând de la faptul că orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice. Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un proces politic, proces care reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de bogăţie. Astfel, pentru a evita presiunile din partea guvernului şi pentru a mări subvenţiile acordate firmei, unii manageri preferă tratamentele contabile care reduc profitul. O altă cauză este incompetenţa managerilor care îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă. Ajunsă în această situaţie, organizaţia apelează fără doar şi poate la metode inovatoare, facilitate de contabilitatea creativă, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa furnizorilor pentru creşterea încrederii şi acordarea în continuare a creditului comercial, obţinut din marfa acordată cu termene cât mai lungi de scadenţă, în faţa creditorilor, pentru a nu le micşora condiţiile de acordare a creditelor şi stabilire a unor termene de rambursare mai mici. In această situaţie, managerii refuză să accepte eşecul, utilizând tehnicile de manipulare a informaţiei pentru a evita sau amâna cât mai mult prăbuşirea. Incertitudinea şi riscul marchează încă o posibilă cauză aplicării procedeelor de cosmetizare a informaţiilor contabile. Astfel, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, au avut ca rezultat creşterea incertitudinilor. Schimbările radicale ce au loc în ultima vreme în structura şi arhitectura pieţelor, pe fondul apariţiei crizei financiare, dau motive reale de îngrijorare organizaţiilor, care devin tot mai nesigure pe viitor. Motivate de aceste incertitudini, pentru a evita riscurile, organizaţiile aleg să adopte instrumente de reducere a riscului.

Partea rea este că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte mereu o întârziere în raport cu aceste instrumente. Diversitatea activităţilor economice desfăşurate de organizaţii necesită o serie de particularităţi în ceea ce priveşte evaluarea acestora. Astfel, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate, o flexibilitate în ce priveşte opţiunile în metodele de evaluare care, deşi legitimă, permite organizaţiilor să-şi ajusteze rezultatele potrivit intereselor avute. O contribuţie însemnată la întrebuinţarea acestor tehnici de manipulare a rezultatelor este atitudinea utilizatorilor de informaţii faţă de acordarea unei importanţe excesive rezultatului contabil al exerciţiului. Profitând de această atitudine a investitorilor care urmăresc creşteri sigure ale câştigurilor, organizaţiile în cauză caută să-şi cosmetizeze rezultatul pentru a îndeplini cerinţele solicitate. Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei. O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ar avea efect asupra preţului acţiunii. Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate ajuta în această privinţă.38 Prin urmare, atitudinea investitorilor în goana după câştig cu orice preţ a contribuit la apariţia metodelor de distorsionare a realităţii asupra informaţiei contabile. Există uneori cazuri fericite care le permit investitorilor abili să iasă din aceste situaţii înşelătoare fie datorită faptului că descoperă aceste trucuri şi se opresc la timp, fie că sunt fără voia lor în situaţii conjuncturale favorabile. Dar în cele mai multe cazuri aceştia sunt în situaţii fără ieşire, cu deznodământ catastrofal.

3.

38

Câteva tehnici de manipulare a informaţiei contabile

Victoria Bogdan, Diana Balaciu, Practici de contabilitate sub amprenta creativităţii, http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/74.pdf

„Nu tot ce e îngăduit e onest, multe îngăduie legile şi totuşi nu le poţi săvârşi fără să-ţi calci conştiinţa.”39 Într-adevăr, există variante şi posibilităţi de manipulare a informaţiei contabile referitoare la poziţia financiară şi performanţele organizaţiei. Aceste multiple posibilităţi se bazează pe tehnicile de manipulare a informaţiei contabile care sunt oferite chiar de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele internaţionale de contabilitate. Ele oferă mai multe opţiuni posibile în materie contabilă, care corespund fie unei alegeri contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau consolidate ale organizaţiei, care pot influenţa diferit poziţia financiară şi performanţele acesteia. Există posibilitatea de a alege între diferite metode contabile. De exemplu, în unele ţări, organizaţiile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a ajusta rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent la preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (leaseback). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei. Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 100.000 euro, a cărui valoare de piaţă este de 200.000 euro. Conducerea organizaţiei va lua decizia de a vinde imobilul în anul în care intenţionează să majoreze rezultatul. Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o creştere a beneficiilor economice viitoare, aferente creşterii unui activ sau descreşterii unei datorii, iar această creştere poate fi evaluată credibil. Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o reducere a beneficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii, iar această reducere poate fi evaluată credibil.

39

Johannes Honterus (1498-1549), unul dintre marii iluminişti şi umanişti germani. El este originar din Braşov şi este cunoscut în principal datorită manualului său de geografie şi astronomie realizat în 1530, în care publică o descriere detaliată a lumii aşa cum era cunoscută la acea vreme.

Combinarea veniturilor şi cheltuielilor în diverse moduri permite organizaţiilor să-şi prezinte performanţele în mai multe feluri. Astfel, profitul poate fi manipulat prin creşterea sau descreşterea artificială a veniturilor şi cheltuielilor. Premisele acestor manipulări sunt date de conceptele de probabilitate şi credibilitate a evaluării prevăzute de Cadrul general al IFRS, la pct. 85: „Conceptul de probabilitate este utilizat în ceea ce priveşte criteriile de recunoaştere pentru a avea o referinţă privind gradul de incertitudine în realizarea unui beneficiu economic viitor, asociat unui element. Acest concept este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice organizaţie. Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice viitoare ia în calcul informaţia disponibilă în momentul întocmirii situaţiilor financiare. De exemplu, când încasarea unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, se justifică recunoaşterea creanţei ca activ. In cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală probabilitatea apariţiei unui grad de neîncasare şi, prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului economic va fi înregistrată drept cheltuială”. Prin urmare, credibilitatea evaluării este cea care permite sau nu recunoaşterea unor elemente în situaţiile financiare. In multe situaţii, costul sau valoarea trebuie estimat(ă), iar folosirea unor estimări rezonabile constituie o parte esenţială în elaborarea situaţiilor financiare şi nu afectează credibilitatea acestora. Elementele nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare în cazul în care nu poate fi realizată o estimare rezonabilă. Astfel, dacă dorim să manipulăm rezultatul în mod artificial, fără a fi acuzaţi de fraudă:  vom creşte artificial veniturile prin:

-

recunoaşterea unor posibile venituri incerte ca rezultat probabil al activităţii noastre

curente; -

realizarea la sfârşitul anului de tranzacţii (livrări) imprudente sau neobişnuite care

presupun un risc mult mai mare (de exemplu, livrări către clienţi incerţi, depăşirea limitei de creditare obişnuite);

-

supraevaluarea stadiului lucrărilor şi prestărilor în curs; ignorarea sau diminuarea

valorii garanţiilor acordate; -

nu vom ţine cont de specificul unor livrări efectuate la sfârşitul exerciţiului cu

clauză de restituire;  vom diminua cheltuielile prin:

-

nerecunoaşterea unor cheltuieli posibile cu un anumit grad de incertitudine;

-

utilizarea de metode de evaluare a costurilor neadecvate realităţii economice

(metoda FIFO pentru costurile materiilor prime sau materialelor consumate, într-un mediu inflaţionist; majorarea duratei economice de viaţă a imobilizărilor corporale sau a rezervelor naturale şi diminuarea cheltuielilor cu amortizarea); -

diminuarea (nerecunoaşterea) tuturor cheltuielilor pentru lucrările în curs;

neînregistrarea ajustărilor care se impun pentru deprecierile stocurilor; -

nu vom ţine cont de insolvabilitatea unor clienţi incerţi sau în litigiu şi nu vom

constitui provizioanele care se impun; -

neînregistrarea anumitor datorii ale exerciţiului (cheltuielile cu regiile, cu telefonul,

căldura şi lumina pe luna decembrie, pentru facturile nesosite); -

utilizarea unor proceduri neadecvate de repartizare a costurilor pe mai multe

perioade, prin diminuarea acestora, aferente perioadei curente; -

reducerea cheltuielilor curente prin capitalizarea inconsecventă a costurilor

îndatorării pentru activele cu ciclu lung de producţie. Selectarea şi aplicarea politicilor contabile în mod inconsecvent pentru tranzacţii similare sau clasificarea elementelor după diferite politici în funcţie de anumite interese, schimbarea politicilor contabile fără evidenţierea explicită a efectelor schimbării reprezintă căi subtile de manipulare a rezultatelor. Libertatea de alegere a politicilor contabile de către managementul companiilor, care conduce la o majorare sau la o micşorare a rezultatului, reprezintă, după părerea noastră, una dintre căile de distorsionare a informaţiei contabile şi totodată principalele limite informaţionale ale contului de profit şi pierdere. Chiar dacă aceste tratamente se situează la limita legalităţii, în opinia noastră, ar trebui făcut mai mult în privinţa normalizării contabilităţii. Normalizatorii trebuie să stabilească reguli mai precise care să nu lase loc de interpretare şi variante alternative prin politici contabile opţionale.

4.

Detectarea şi limitarea manipulării informaţiei contabile

5. Organizaţiile, în general, cunosc dezvoltări rapide la începutul activităţii lor, moment în care toţi cei implicaţi speră că dezvoltarea economică ascensivă va continua cât mai mult. Preţul pe acţiuni reflectă în mod invariabil aceste speranţe. Când se ajunge la o saturaţie a pieţei, iar rata creşterii încetineşte, preţul acţiunii scade şi el. în această situaţie, managementul caută soluţii de inovare sau creativitate pentru a masca această cădere. Una dintre metode ar fi „ canalizarea surplusului de marfă”, prin care organizaţia stimulează cererea, încurajând clienţii să comande produse care nu le sunt atât de necesare, oferindu-le condiţii de plată pe termen îndelungat. Prelungirea termenului de plată creează gol în visteria organizaţiei, reflectat în fluxurile de numerar, deoarece nu încasează contravaloarea mărfurilor vândute, în schimb însă veniturile companiei cresc artificial, iar corespunzător cresc şi beneficiile, prezentate în situaţiile financiare. Reducerea previziunilor de câştiguri sau raportarea de câştiguri sub aşteptări nu este o veste bună pentru investitori şi alţi utilizatori de informaţii interesaţi, deoarece determină scăderea spectaculoasă a preţului acţiunilor. Utilizatorii versaţi nu se lasă însă păcăliţi de cifrele cosmetizate din situaţiile financiare, ci compară fluxul de numerar din activitatea de exploatare a organizaţiei cu venitul net. Întotdeauna investitorii înţelepţi depistează contrafacerile rezultatelor căutând cazurile în care venitul net creşte, dar nu şi fluxul de numerar din activitatea de exploatare. Fenomenul de distorsionare sau manipulare a informaţiei contabile este dificil de combătut atâta timp cât Standardele Internaţionale de Contabilitate normalizează diferite opţiuni în tratamentele contabile. Totuşi, este posibilă limitarea acestui fenomen dacă se vor lua măsuri în această direcţie. Astfel, normalizatorii contabili vor trebui să elaboreze un cadru conceptual prin care să se stipuleze politici contabile precise fără alternative de interpretare şi tratament, astfel încât să permită o analiză mai profundă a operaţiunilor complexe şi să se trateze aceste operaţiuni conform principiilor contabile. În opinia noastră, acest fenomen face parte din disciplina şi aria de cuprindere a informaţiei contabile, aşa cum munca la negru este un fenomen social, cum economia subterană face parte din economia privită ca un întreg.

Părerea noastră este că normalizatorii contabili trebuie să facă reguli clare şi precise, cu o flexibilitate limitată până la pragul în care aceste fenomene să devină inutile, adică să nu folosească nimănui. •

Stolowy şi Breton se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat

eliminate. •

Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor

economice. În marketing, regula este aceea de a înşela. •

Persoanele înşelate prin marketing sunt participante pe o piaţă.

•

De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate sau influenţate atunci când

cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor atunci când cumpără acţiuni? Ne este greu să găsim răspuns la această întrebare, dar considerăm că regulile jocului diferă la cele două discipline înrudite. Contabilitatea încearcă, potrivit obiectului său, să furnizeze o informare privind situaţia financiară, performanţele şi evoluţia unei societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine fidelă a patrimoniului întreprinderii. Imaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere atât litera, cât şi spiritul legii. Orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de tip fluxuri de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile. Imaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un profit sau o pierdere mai mare. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. În general, o societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii externi ar trebui să devină prudenţi şi să analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de aşi plăti datoriile. Nu puţine au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment. Tehnici de manipulare a imaginii bilantului

1. Dezindatorirea in fapt 2. Reevaluarea imobilizarilor corporale 3. Emisiunea de titluri hibride 4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate 5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor 6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor II. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere 1. Contabilizarea contractelor pe termen lung 2. Politica de amortizare 3. Imputarea cheltuielilor ocazionate de cresterea capitalului asupra primelor de emisiune 4. Politica de provizioane 5.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor 6.Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal 7.Politica de amortizare a imobilizărilor corporale III. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back •

Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc

cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile. •

Noţiunea de contabilitate creativa a fost invocata pentru prima data in literatura in

anul 1973 de catre cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatura directa intre practicile de contabilitate creativa, incompetenta managerilor si declinul afacerilor, precizand ca utilizarea contabilitatii creative reprezinta un indiciu prevestitor de criza. Cea mai importanta definitie a contabilitatii creative îi apartine lui K. Naser: procesul prin care, data fiind existenta unor brese in reguli, se manipuleaza cifrele contabile si profitand de flexibilitate, se aleg acele practici de masurare si divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteza din ceea ce ele ar trebui sa fie in ceea ce managerii doresc. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit. Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi: 1. Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.

De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului. 2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste. 3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a netezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei. Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în funcţie de obiectivele urmărite în: A.

Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

•

imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

•

încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

•

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

•

întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

•

subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;

•

existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe

măsura avansării, la terminare). B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere: •

pierderi privind creanţele neîncasabile;

•

creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea

activelor. C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului: •

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

•

scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în

•

gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare. În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate: •

mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe

•

importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii

profit. unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar. În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect: 1. Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului. 2. Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri. 3. Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere. 4. Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor. 5. Reclasificarea activelor sau datoriilor. 6. Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau mai puţine informaţii. În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii: •

maximizarea rezultatului;

•

creşterea capitalurilor proprii;

•

reducerea ratei îndatoririi.

Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii (fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază intenţia de a înşela. Tehnici de manipulare a imaginii bilantului Bilantul este documentul de sinteza care reda starea si evolutia situatiei financiare. El permite formularea de judecati de valoare privind randamentul si riscul aferente unei intreprinderi, precum si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie. Din acest motiv, intreprinderile sunt tentate sa incerce sa-si amelioreze structura bilantului. Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate in mod particular ameliorarii bilantului. Aceste tehnici actioneaza asupra unuia sau mai multora dintre elementele urmatoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria. 1.

Dezindatorirea in fapt

Dezindatorirea in fapt reprezinta aranjamentul prin care societatea transfera active unui trust, care preia, totodata, si gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este absolvita de obligatia de a plati aceste datorii, ea ramanand debitorul principal. Uneori, creditorii nici nu afla de aceste tranzactii si pastreaza, in continuare, relatia cu societatea in cauza in vederea recuperarii creantei. Intreprinderea detine o creanta cu valoarea nominala de 450 lei, recuperabila prin transe anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei rambursabila pe patru ani sub forma de anuitati constante. Societatea transfera, la inceputul anului creanta si datoria unui tert, care va asigura gestiunea datoriei platind transele anuale prin recuperarea creantei. Efectul acestei metode poate fi observat in bilantul urmator:

ACTIV

Fara dezandatorare

Cu dezandatorare

Active imobilizate

9.500

9.500

Stocuri

7.300

7.300

Creante

4.500

4.050

Disponibil

500

500

Total active

21.800

21.350

Capital social

10.000

10.000

Rezultat

0

25

Datorii

11.800

11.325

Total pasiv

21.800

21.350

Actve circulante

PASIV Capitaluri proprii

Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face posibila eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea premiselor pentru obtinerea de noi imprumuturi. 2.

Reevaluarea imobilizarilor corporale

Desi, conform principiului prudentei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu strictete a acestui principiu poate afecta pozitia financiara a unei intreprinderi. De aceea, in unele tari, normalizatorii contabili autorizeaza reevaluarea, in anumite conditii, a imobilizarilor corporale.Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula imaginea bilantului. Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui unei reduceri semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi. Diferenta din reevaluarea activului poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social ( nivel impus de legislatia societatilor comerciale ). Pentru a evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice reevaluarea imobilizarilor .Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii acumulate si doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe actiune ar fi substantial imbunatatite.

Exemplu privind operatia de reevaluare a imobilizarilor corporale: Societatea detine in cadrul imobilizarilor o cladire in valoare bruta de 30.000 lei , amortizare acumulata 15.000 lei. Valoarea actuala a cladirii este de 35.000 lei ACTIV

Inainte reevaluare

de

Dupa

reevaluare

Imobilizari corporale

70.000

90.000

Cladiri

30.000

50.000

Amortizarea cladirii

(15.000)

(15.000)

Mijloace fixe

40.000

40.000

Amortizarea mijl. fixe

(10.000)

(10.000)

Valoare neta a imob corporale

45.000

65.000

Active circulante

35.000

35.000

Total activ

80.000

100.000

Capital social

50.000

50.000

Diferente din reevaluare

0

20.000

Rezultatul reportat

(30.000)

(30.000)

Rezultatul exercitiului

3.000

3.000

Total capitaluri proprii

23.000

43.000

Datorii

22.000

22.000

Total pasiv

45.000

65.000

PASIV

Obs. diferenta din reevaluare scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii erau mai mici de 50% din capitalul social. 3.

Emisiunea de titluri hibride

Intreprinderile recurg la o serie de finantari de tip "mezanin" : emisiunea de obligatiuni convertibile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriere de actiuni , care nu pot fi atasate cu certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare. Varietatea si complexitatea acestor titluri hibride, precum si imprecizia si lipsa de unitate a definitiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului structural.

In plus, utilizand o serie de montaje financiare, intreprinderile pot transforma unele datorii in capitaluri proprii. Ideea consta in emisiunea de titluri care prezinta particularitatea ca sunt rambursabile doar in momentul lichidarii societatii. Aceasta particularitate le face asimilabile capitalurilor proprii. Dar, gratie unui montaj juridic, care presupune interventia unui tert, creditorii (cumparatorii de titluri) primesc asigurarea ca sumele imprumutate intreprinderii le vor fi rambursate intr-un timp determinat. Contabilizarea in categoria capitalurilor proprii a unor finantari care ar trebui sa figureze in datorii are drept consecinta modificarea echilibrului structural si reducerea ratei de indatorare ( ceea ce se urmareste de fapt prin aceasta tehnica de manipulare ). 4.

Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate

Contabilitatea opereaza cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri imobilizate ale activitatii de portofoliu, alte titluri imobilizate si titluri de plasament. Incadrarea titlurilor in una sau alta dintre categoriile mentionate depinde, in mod normal, de intentia cu care intreprinderea le-a achizitionat. In unele cazuri insa, intreprinderile sunt tentate sa recurga la o anumita clasificare in scopul de a ameliora situatia prezentata utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor in categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate. Exemplu privind operatia de clasificare a titlurilor achizitionate si influenta asupra pozitiei financiare: Intreprinderea achizitioneaza titluri in valoare nominala de 2.500 RON. Societatea le poate inregistra astfel:

ACTIV

Varianta a

Varianta b

Imobilizari corporale

6.500

6.500

Imobilizari financiare

2.500

0

Stocuri

1.600

1.600

Creante

2.100

2.100

Titluri de plasament

0

2.500

Disponibil

650

650

Active circulante

Total Activ

13.350

13.350

Capital social

8.000

8.000

Datorii pe termen lung

5.000

5.000

Datorii pe termen scurt

350

350

Total pasiv

13.100

13.100

Fond de rulment ( Ac – Dts )

4.000

6.500

Rata de lichiditate( Ac/Dts )

11,42

18,57

PASIV Capitaluri proprii

Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor prin simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor imobilizate. 5.

Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor

In cazul anumitor societati, ca, de exemplu, editurile si casele de discuri, pot exista anumite intelegeri formale sau informale care permit cumparatorului sa returneze bunurile ce nu au putut fi vandute intr-un anumit termen. Spre exemplu o casa de discuri vinde casete unei intreprinderi care conditioneaza achizitia de posibilitatea returnarii casetelor nevandute. Casa de discuri va inregistra vanzarea la intreaga sa valoare, desi este foarte probabil ca aproximativ 25% din casetele vandute sa fie returnate. Astfel , se inregistreaza un transfer de la activele mai putin lichide, cum sunt stocurile, la activele cu grad ridicat de lichiditate cum sunt creantele sau disponibilitatile. Este evident ca aceasta solutie de contabilizare conduce la ameliorarea ratei de lichiditate si a rezultatului in exercitiul in care a avut loc vanzarea, intregul risc de aparitie a unei datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercitiu viitor. Desi nu este etica, utilizarea acestei solutii in contabilitatea societatilor romanesti nu poate fi contestata atata vreme cat regulamentul de aplicare a legii contabilitatii nu prevede reguli de aplicare a principiului prudentei in cazul pasivelor. 6.

Vanzarea si rascumpararea stocurilor

Pentru a obtine surse de finantare, societatile pot proceda la vanzarea stocurilor. Particularitatea operatiei consta in faptuI ca in contractul de vanzare este prevazuta o optiune de rascumparare a stocurilor. Intre data vanzarii si data rascumpararii stocului, societatea vanzatoare utilizeaza rezultatul obtinut din operatia de vanzare ca o sursa de finantare. Stocul si datoria de a rambursa finantarea acordata temporar de cumparatorul stocului sunt excluse din bilant. Diferenta dintre pretul initial de vanzare si pretul de rascumparare al stocului va fi inclusa in costul vanzarilor cand stocul va fi, in sfarsit, vandut unui cumparator independent. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere Teoria economica considera ca obiectivul oricarei firrne este maximizarea profitului. Exista, totusi, intreprinderi care doresc sa obtina doar un profit satisfacator. Practicile contabile le permit intreprinderilor sa prezinte, in anumite limite, rezultate conforme mai degraba cu obiectivele lor decat cu realitatea. Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezulta din alegerea intre diferitele metode de contabilizare si au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fara a influenta rezultatul net. Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezinta un simplu joc de inregistrari contabile, ci operatii care au fost realmente realizate de catre intreprindere si au drept consecinta ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net. Politicile contabile cuprind optiunile managerilor referitoare la solutiile contabile de aplicat. Acestea pot fi: •

alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare;

•

alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza;

•

stabilirea volumului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele

de sinteza, in general, si in anexa, in special; •

stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune;

•

stabilirea

•

publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative (de exemplu, tabloul

datei de comunicare

a informatiilor financiare;

de finantare); •

alegerea (sau schimbarea) auditorului;

•

alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la

referentiale contabile international recunoscute; •

abandonul anumitor principii contabile.

Practicile de contabilitate creativa ce decurg din politicile contabile sunt: 1.

Contabilizarea contractelor pe termen lung

Optiunea contabila intre utilizarea metodei terminarii lucrarilor si metoda procentajului de avansare da posibilitatea repartizarii rezultatului fie pe parcursul lucrarii fie inregistrarea acestuia in anul terminarii lucrarii. Exemplu privind contabilizarea contractelor de lunga durata: Intreprinderea s-a angajat prin contract sa construiasca o cladire, estimand costul lucrarilor la nivelul de 33.000 lei si un venit de 38.000 lei . Costul lucrarilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei, 14.000 lei si 11.000 lei. Contul de profit si pierdere va arata astfel:

Anul I

Anul II

Anul III

Costul lucrarii

8.000

14.000

11.0000

Venituri din lucrari (metoda avans procentual )

10.000

15.000

13.000

Rezultat (met.avans. procent)

2.000

1.000

2.000

Venituri din lucrari (met. terminarii lucrarii)

8.000

14.000

11.000

Rezultat (met. term. lucrarii)

0

0

5.000

Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie. Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului.

Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este masurat pe baza estimarilor privind lucrarile realizate. Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau subevaluand gradul de avansare a lucrarilor. Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul de profit si pierdere. Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung. Pentru aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac conditiile necesare utilizarii metodei procentajului de avansare. Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla schimbare de estimari contabile. 2.

Politica de amortizare

In functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si reciproc. Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului: Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea amortizarii acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani. In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:

Anul I

Anul II

Anul III

Total

Cifra de afaceri

28.000

28.000

28.000

84.000

Consumuri de la terti

13.500

13.500

13.500

40.500

Cheltuieli de pers.

8.000

8.000

8.000

24.000

Cheltuieli cu amortizare (liniar)

700

700

700

2.100

Cheltuieli cu amort. (degresiv)

1.050

525

525

2.100

Rezultat ( liniar )

5.800

5.800

5.800

17.400

Rezultat ( degresiv )

5.450

5.975

5.975

17.400

Desi rezultatul total pe cei trei ani de utilizare a bunului a fost acelasi, indiferent de metoda de amortizare utilizata, in cazul metodei amortizarii degresive, se creeaza impresia unei societati a carei performanta se amelioreaza dupa primul an. In realitate insa performanta intreprinderii este aceeasi indiferent de metoda de amortizare utilizata. 3. Politica de provizioane: Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al caror obiect este determinat cu precizie, dar a caror realizare si marime sunt incerte. Necesitand estimari, provizioanele creeaza conditii pentru netezirea rezultatelor. Astfel, "umflarea"

provizioanelor

in

anii

beneficiari

diminueaza

rezultatul,

iar

"dezumflarea"

provizioanelor în anii deficitari majoreaza rezultatul. Exemplu privind influenta politicii de provizionare asupra rezultatului: Intreprinderea constituie in primul an un provizion aferent unui risc care se va produce in anul al treilea. In functie de “necesitatile” managementului ea ar putea supraevalua riscul in perioada in care rezultatul e mai mare si va relua la venituri o parte din provizioane in anii mai slabi din punctul de vedere al rezultatului:

Varianta A Anul I

Anul II

Anul III

Total

Cifra de afaceri

3.300

3.300

3.300

9.900

Venituri din provizioane

0

0

300

300

Consumuri de la terti

2.700

3.200

3.100

9.000

Alte cheltuieli

0

0

300

300

Cheltuieli cu provizioane

300

0

0

300

Rezultat din exploatare

300

100

200

600

Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de vedere al rezultatului. In varianta B intrep pastreaza aparenta de mentinere in timp a performantei ( rezultatul se mentine in timp ). In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante. 4.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri: •

metoda FIFO – primul intrat primul iesit;

•

metoda CMP – cost mediu ponderat;

•

metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.

Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:

Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului de marfa x : - stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei, - intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085 lei, - iesiri pe 15 de 400 kg, - intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si - iesiri pe data de 25 de 450 kg. Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg. ]

Data 1.05 5.05

Stoc initial

Intrari

Iesiri

360*0,08 500*0,085

15.05

400

Stoc FIFO

Stoc LIFO

Stoc CMP

360*0,08

360*0,08

360 *0,08474

360*0,08

360*0,08

860*0,08474

500*0,085

500*0,085

460*0,085

360*0,08

460* 0,08474

100*0,085 20.05

300*0,09

460*0,085

360*0,08

300*0,09

100*0,085

760* 0,08474

300*0,09 25.05

450

10*0,085

310*800

310* 0,08474

300*0,09 30.05

98,3

27,8500

24,8

26,2694

Contul de profit si pierdere va arata astfel: Cont de profit si pierdere

FIFO

LIFO

CMP

Cifra de afaceri

102

102

102

Cheltuieli cu marfuri

70,45

73,5

72,0306

Rezultat

31,55

28,5

29,9694

Se poate observa din exemplul prezentat ca rezultatul intreprinderii depinde de metoda de evaluare a stocurilor aleasa . Metoda FIFO determina cel mai mare rezultat iar metoda LIFO cel mai mic rezultat si implicit cea mai mica cheltuiala cu impozitul pe profit. In plus, in cazul in care intreprinderea decide schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercitiu la altul ii va permite netezirea rezultatului.

6. Politica de amortizare a imobilizărilor corporale a) Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori: - nivelul estimat de utilizare a activului; - uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al întreprinderii; - uzura morală; - limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile care fac obiectul unui contract de leasing financiar. Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci poate fi inferioară duratei de viaţă economică. Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi de timp sau în unităţi fizice de producţie.

Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate. În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare este neadecvată. Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%). Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active. Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei. Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B. În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi se prezintă astfel:

SC A

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Total

Cifra de afaceri

2.000

2.000

2.000

6.000

Consumuri de la terţi

1.200

1.200

1.200

3.600

Ch de personal

600

600

600

1.800

Ch cu A

60

60

0

120

Rezultat din exploatare

140

140

200

480

Soc B

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Total

Cifra de afaceri

2.000

2.000

2.000

6.000

Consumuri de la terţi

1.200

1.200

1.200

3.600

Ch de personal

600

600

600

1.800

Ch cu A

40

40

40

120

Rezultat din exploatare

160

160

160

480

Societăţile A şi B au performanţe identice. A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi astfel rezultatul (prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu amortizarea mai mici), dând impresia unei societăţi performante. Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare. b) Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare: - amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora; - amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5).

Utilizarea regimului de amortizare degresiv se

aprobă de Consiliul de administraţie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului. - amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul amortizării liniare. În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective. Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp. Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor[1]. Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale. Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de utilizare a activului sau de producţia obţinută. Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi perioadă de timp (3 ani). Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua. În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi se prezintă astfel.

Soc A (degresivă)

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Total

Cifra de afaceri

2.000

2.000

2.000

6.000

Consumuri de la terţi

1.200

1.200

1.200

3.600

Ch de personal

600

600

600

1.800

Ch cu A

60

30

30

120

Rezultat din exploatare

140

170

170

480

Soc B (liniară)

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Total

Cifra de afaceri

2.000

2.000

2.000

6.000

Consumuri de la terţi

1.200

1.200

1.200

3.600

Ch de personal

600

600

600

1.800

Ch cu A

40

40

40

120

Rezultat din exploatare

160

160

160

480

Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere. Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a cărei performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se obţine prin multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi). În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante. Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice (pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial. Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data aplicării acestora de către contribuabil. O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare. În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula prin metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de amortizat). Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori. De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii să majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei performanţe se amelioareză. Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar. Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.

Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare. În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice.

Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie) reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua, concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie. Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu: Avantajele întreprinderii I1: •

păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;

•

rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de

vânzare al bunului. Avantajele întreprinderii I2: •

în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură

rentabilitatea investiţiei sale (veniturile din dobânzi); •

în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când

suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare. Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor financiare, atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea bilanţului”.

Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar. Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul vânzării, la rezultate. În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în consecinţă, majorarea ratei îndatorării. Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-back asupra rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză. Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului. Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului. În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora rezultatul curent al exerciţiului. Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul din exploatare al exerciţiilor următoare. Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea permite manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu reprezintă, din punct de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul dintre total datorii şi capitaluri proprii). Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii de leaseback, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea acestora. Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura contractului de locaţie. Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.

Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor. În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune. Concluzionand, un sudiu realizat in Regatul Unit de catre Kamal Naser a evidentiat ca 91% dintre auditorii intervievati considera contabilitatea creativa o problema care nu va putea fi niciodata rezolvata. Altfel spus, indiferent de numarul si de gradul de detaliere a normelor contabile, intotdeauna vor fi unii care vor gasi o cale de a bate sistemul. Ca urmare, misiunea normalizatorilor si a reprezentantilor profesiei contabile nu este una simpla.

Chiar daca nu sunt siguri ca vor cuceri razboiul impotriva contabilitatii creative

trebuie sa faca efortul de a raspunde imaginatiei cu imaginatie.

DESPRE CONTABILITATEA CREATIVA Contabilitatea creativă a preocupat şi preocupă, profesia contabilă şi instanţa normalizatoare din întreaga lume dar mai ales din SUA. Astfel, literatura de specialitate americană spune că -

“limitarea contabilităţii creative reprezintă unul dintre proiectele cele mai

complexe ale organismului american de normalizare” iar pe de altă parte, -

întrucât contabilitatea creativă poate să înşele utilizatorii de informaţii financiar-

contabile, utilizarea ei ridică semne de întrebare asupra obiectivelor documentelor de sinteză.' De exemplu, publicarea unei pierderi este percepută pe piaţă ca o acceptare a faptului că “vremurile sunt grele”. Dimpotrivă, compensarea pierderii semnalizează încredere în viitor, în continuitatea exploatării. Rămâne la latitudinea acţionarilor să adere sau nu la acest raţionament psihologic. Informaţiile contabile pot juca, în acest caz, un rol moderator, cu condiţia să nu fie foarte volatile. Luarea în cont a elementelor viitoare dă naştere unei volatilităţi care “desfigurează” informaţia contabilă şi o privează de orice virtute moderatoare. Pentru a-şi susţine afirmaţia, specialistul francez prezintă o scurtă poveste despre recrutarea unui contabil: O întreprindere doreşte să angajeze un contabil. La concursul organizat pentru ocuparea postului vacant se prezintă trei candidaţi. Primul candidat îi întreabă pe membrii comisiei de selecţie care sunt principiile contabile aplicate de întreprindere, el nedorind să se angajeze fără să cunoască mediul în care acţionează contabilitatea.

Al doilea candidat vrea să cunoască perioada de închidere a conturilor pentru a şti dacă va fi posibil să beneficieze de concediu în perioada sărbătorilor de iarnă. Al treilea candidat se interesează asupra nivelului la care patronul doreşte să aducă rezultatul contabil, întrebarea care se pune este care dintre cei trei candidaţi va fi selectat? Răspunsul depinde de intenţiile întreprinderii. Situaţia este similară şi în cazul operaţiilor financiar-contabile realizate de cătreîntreprindere. Intenţia devine fundamentul aprecierii realităţii economice a tranzacţiilor şi, deci, al contabilizării lor. Cu condiţia ca intenţia să nu fie contrară eticii. “Conturile nu sunt ca femeile. O femeie rămâne aceeaşi, indiferent că este sau nu fardată. Întrebarea care se pune este dacă fardându-se ea îşi păcăleşte partenerul? Un bilanţ transformat cu scopul de a prezenta o imagine favorabilă, dar care nu reflectă situaţia economică şi financiară a întreprinderii este un bilanţ fardat. Intenţia celui care 1-a întocmit este de a păcăli utilizatorii externi. Or, acest lucru nu este acceptabil “. Pentru a exista garanţia că efectele diferitelor tranzacţii asupra activelor, datoriilor sau profitului pot fi apreciate de către utilizatorii situaţiilor financiare, este necesară furnizarea de informaţii adiţionale. Volumul şi structura informaţiilor adiţionale nu pot să fie însă normalizate, deoarece diferă de la o întreprindere la alta, de la o tranzacţie la alta. Singura măsură care poate să fie luată pare a fi aceea de a cere întreprinderilor să divulge toate informaţiile necesare pentru a prezenta terţilor o imagine fidelă. Conform lui Pasqualini, imaginea fidelă reprezintă o acţiune a cărei finalitate este să comunice celor interesaţi, printr-o traducere loială, o viziune reală asupra entităţii. Pentru ca acest obiectiv calitativ să fie atins, este necesară transcederea tehnicii printr-o dibăcie de a comunica (savoir-communiquer), care nu reprezintă altceva decât o imaginaţie abilă. Trebuie făcută însă distincţie între imaginaţia dezlănţuită (explozivă) şi imaginaţia controlată. Astfel, ui timp ce creativitatea reprezintă o imaginaţie dezlănţuită, fidelitatea este ghidată de conceptul de raţionament. Imaginea fidelă oferă deci posibilitatea punerii creativităţii în slujba unei cauze juste, cea de informare financiar - contabilă. Pasqualini consideră că, din punct de vedere strict juridic, existenţa contabilităţii creative este un fapt pozitiv. Pentru a fi fidelă, contabilitatea trebuie să expună, fără nici o excepţie, toate dorinţele oamenilor, indiferent că acestea sunt mărturisite, nemărturisite sau de nemărturisit.

Altfel spus, contabilitatea fidelă nu revelează date ermetice sau cifre ascunse, ci comportamentul oamenilor. Imaginea fidelă nu priveşte doar conturile. Ea priveşte şi contabilii. În plus, devine necesară dezvoltarea unei reflecţii asupra entităţii luate în considerare, deoarece, este ştiut că ingineria financiară recurge adesea la crearea de noi persoane morale pentru a transfera riscuri, active şi/sau datorii. Această problemă devine însă extrem de complexă, în condiţiile în care tehnicile tradiţionale de organizare au evoluat de asemenea manieră încât, în prezent, nu mai există o distincţie netă între interiorul şi exteriorul unei firme, ci doar distanţe mai mari sau mai mici faţă de nodul strategic. Ca urmare, se poate uza de această lipsă de precizie pentru a considera un element nefavorabil ca fiind extern şi un element favorabil ca fiind intern sau invers, în funcţie de obiectivele întreprinderii. Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, printre care şi comportamentul utilizatorilor externi.

2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative

În pofida creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexităţii activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi îndeplinească funcţiile ce-i revin, decât parţial. Proba cea mai evidentă a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare. Acestea au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale, fenomene cunoscute sub denumirea de contabilitate creativă. Prin numeroase inginerii financiare, fraudă şi eroare, companii celebre au reuşit să distorsioneze realitatea privind performanţa şi poziţia lor în piaţă, inducând în eroare percepţia utilizatorilor. Ultimele două decenii au scos în evidenţă serioase probleme legate de contabilitate în companii internaţionale (Enron şi WorldCom). A fost momentul în care problema contabilităţii creative şi a fraudei contabile au reţinut atenţia mediului privat de afaceri şi a guvernelor. Contabilitatea creativă regrupează ansamblul de tehnici fondate pe spaţiile de libertate şi opţiunile lăsate de normalizatorul contabil care permite managerilor unei entităţi sau ai unui

grup să fixeze nivelul rezultatului în interiorul unui spaţiu delimitat. Spre deosebire de contabilitatea creativă, frauda provine dintr-un fapt ilegal, diferenţa între contabilitatea creativă şi fraudă constând în caracterul intenţionat şi ilegal al actului care a generat anomalia. În continuare, prezentăm în sinteză principalele scandaluri financiare prin numele companiilor implicate. O listă ce nu se poate apropia de exhausiv ar cuprinde cel puţin aceste cazuri, fără ca ele să aibă în comun fraudări de tip contabil, ci mai degrabă încălcări grave ale principiilor eticii în afaceri: scandalul spionajului Hewlett Packard din 2006, scandalul mitei oferite de BAE Systems (producător de armament) în Arabia Saudită, Bre-X, Clearstream Luxemburg, scandalul mitei oferită Organizaţiei Naţiunilor Unite de către Compass Group, exagerarea rezervelor de petrol ale Exxon, raportarea falsă a profitului companiei Fannie Mae (SUA), utilizarea muncii copiilor de către Firestone Tire and Rubber Company, scandalul Ford Pinto, scandalul Guinness, prăbuşirea Hafskip, suprafacturarea guvernului de către Halliburton, scandalul Harken, scandalul mitei Lockheed în Germania, Japonia, Olanda, etc.

2.2.1. Enron Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii producătoare de gaze naturale. Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a gazelor naturale. La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele percepute consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine. Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria gazelor naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990. Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un intermediar de succes în afacerile cu energie. În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, ocupând locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări. Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale, lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare pagină de e-business din lume. Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an înainte anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari.

Totul era însă o mare minciună, întrucât conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva ani, situaţii financiare care ascundeau marile datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând contabilitatea creativă. Compania supraevalua costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea unor taxe mai ridicate consumatorilor. Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de dolari în 10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente. Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate din India, Brazilia şi Regatul Unit. Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu. Atât controalele interne cât şi cele externe nu au fost capabile să constate situaţia reală cu care se confrunta de fapt Enron şi să detecteze pierderile uriaşe, firma care efectua auditul extern, celebra Arthur Anderson „proteja” imaginea companiei Enron. În martie 2001, Enron a ratat un contract de mare importanţă cu Blockbuster Inc., prin care dorea să se implice în furnizarea de filme pe internet. În aprilie, Enron dezvăluie că societăţi energetice aflate în faliment îi datorau peste 500 milioane de dolari. În octombrie, Enron declară că datorită unei erori în evidenţele contabile, profitul net a fost supraevaluat cu peste un miliard de dolari. Preţul acţiunilor s-a prăbuşit brusc. Comisia de valori mobiliare şi burse a demarat o investigaţie amănunţită, întrucât pierderile raportate erau generate de relaţii de parteneriat. În noiembrie, Enron şi-a reevaluat profiturile obţinute în ultimii patru ani, diminuându-le cu 568 milioane $ faţă de sumele anterior raportate. Încercarea de a fuziona cu o altă companie furnizoare de energie a eşuat. Toate acestea, precum şi incapacitatea de plată cu care se confrunta compania, au dus la faliment. A fost demarată o cercetare amănunţită în care au fost implicaţi FBI, Internal Revenue Service, inclusiv justiţia americană. S-a descoperit astfel că 16 persoane dintre directorii Enron au fost implicaţi în fraudă Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în alte situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic.

Guvernul federal este acuzat de unii experţi pentru situaţia firmei, întrucât în cursul perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub reglementările şi controlul statului, politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la Enron, milioane de dolari pentru campaniile lor electorale. Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002. Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange Commission (SEC), respectiv de guvernul American asupra raportărilor financiare. Scandalul Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se bazeze pe raportarea de informaţii financiare complete şi corecte. 2.2.2. Arthur Anderson Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence DeLay, ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături de celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest & Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor corporaţii. După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar licenţa de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron. Firma a fost acuzată că ar fi avut legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de informaţii financiare frauduloase a unor companii precum: Sunbeam Products, Waste Management Inc., Asia Pulp and Paper. Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare, care a ajuns la cifra de 1,43 miliarde de dolari câştig în 1998, o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea mai mare în istoria Statelor Unite. Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor ‘90 şi că a recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele. Waste Manegement a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate, dar a refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei de Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.

Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de audit desfăşurată la compania Enron. Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea parte din politica internă a companiei. Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu închisoarea şi legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate astfel, firma a renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de 31 august 2001. La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea firmei de pe piaţa afacerilor din SUA. Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi va recâştiga renumele din trecut.

2.2.3. Worldcom Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi investiţii personale. Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor. Deoarece garanţiile respective ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în criză de lichidităţi, a convins administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari cu titlu personal. Această strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după aceea. Mai departe, situaţia Worldcom fiind nu foarte bună, din 2000 până în 2002, câţiva directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de interconectare şi prin înregistrarea unor venituri inexistente. Ca şi la Enron, descoperirea fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei părţi din valoarea de piaţă.

Totuşi, spre deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis supravieţuirea. Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul a luat decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în nume personal de pe urma companiilor. Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat? Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă informaţii privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa impunerea şi menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina creşterea dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din umbră, raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi Legea protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are ca scop declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte falimente celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest concept să cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi înfrumuseţa realitatea prin raportări contabile viciate. Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate. Întrebarea care se pune este în ce măsură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce Comisiile create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase. Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american, însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti. Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le poartă numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco International şi altele. Un complex de factori (Sinnett, 2007) a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, anume seria uluitoare de fraude

corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane, însă cu ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la mediatizatul scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen; or, ce poate fi un mai evident atac la etică decât aceste practici ce au făcut posibile acumulările de erori, manipulări şi în cele din urmă etalarea unor conflicte de interese şi a unor câştigători de pe urma lor. Fraudele ce au rezultat sunt cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de scădere a valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi de pierderi neevidenţiate sau raportate drept profituri. Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau ascunse, prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de corporaţii fantomă, de altfel nu extrem de diferite de „căpuşele” autohtone şi prin alte practici similare. Sunt în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare, aflate în proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine bilanţieră favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului altor entităţi). Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei, aveau tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare. Prăbuşirea lanţului de mistificări care mai de care mai sofisticate a dus la evaporarea unor sume enorme din patrimoniul companiilor precum şi a capitalului din fondurile de pensii ale angajaţilor. Acest ultim lucru a provocat o legitimă furie publică in Statele Unite, iar legiferarea SOX s-a impus ca un remediu aplaudat de toată lumea. Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte. Fără a intra în detalieri excesive, conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel (Anand, 2007): 

Bursă)

Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale

asupra înseşi firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei de auditor, de înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc urmărite în realizarea rapoartelor de audit.



Independenţa cenzorilor. Capitolul al doilea stabileşte standarde specifice pentru

auditorii externi, în scopul limitării conflictelor de interese. Reglementează de asemenea accesul la profesia de auditor, definind criteriile de admisibilitate a noilor auditori, politica de rotaţie a auditorilor aparţinând aceleiaşi firme în relaţie cu un client anume şi în fine defineşte situaţiile de conflict de interese între auditor şi auditat. Pentru evitarea situaţiilor de conflict de interese, se interzice companiilor de audit angajarea în alt tip de afaceri decât cele statuate mai sus, în raport cu firmele pe care le auditează. 

Responsabilitatea corporatistă. Această secţiune impune managerilor de vârf să

preia personal responsabilitatea pentru corectitudinea şi caracterul complet al raportărilor contabile ale companiei. Defineşte modul de conlucrare dintre cenzorii externi şi cei ai companiei şi enumeră limitările acţiunilor posibile pentru administratori precum şi pedepsele la care se expun. Scopul este de a clarifica responsabilităţile fiecărei părţi. 

Declaraţii contabile extinse. Capitolul patru descrie care sunt cerinţele de raportare

pentru diversele tranzacţii care, prin neînregistrarea corectă, pot influenţa sănătatea financiară a companiei. Tranzacţiile în cauză se pot referi spre exemplu la operaţiunile bursiere efectuate de către angajaţi în posturi de conducere cu titlurile companiilor la care funcţionează, ceea ce creează o situaţie evidentă de conflict de interese şi oportunitatea de manipulare a valorii percepute a titlurilor în cauză. 

Conflictele de interese ale analiştilor financiari. Capitolul enumeră măsuri pentru

restabilirea încrederii în analiştii care studiază companiile publice şi care recomandă acţiuni de urmat pentru investitori. O caracteristică a fraudelor din trecut este că, deşi sănătatea financiară a unor companii era vizibil afectată din punctul de vedere al specialiştilor, au existat analişti care au continuat să recomande publicului investiţiile în acele companii. 

Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei. Această secţiune

defineşte practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii financiari şi specialiştii asimilaţi. De asemenea, reglementează cadrul de acces la profesiile de broker, dealer sau analist financiar. 

Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a

potenţialelor conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a regulilor. 

Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră

infracţiunile şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de protecţie legală pentru persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la descoperirea fraudelor.



Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor. Această secţiune

întăreşte pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse mai aspre pentru astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de raportări false. 

Rapoartele fiscale ale companiilor. Capitolul statuează obligativitatea directorului

executiv de a semna aceste documente şi de a prelua răspunderea personală pentru corectitudinea lor. 

Răspunderea pentru infracţiunile corporatiste; incriminează penal fraudele

corporatiste precum şi modificarea neautorizată a înregistrărilor contabile. De asemenea, împuterniceşte Comisia de supraveghere contabilă să blocheze temporar tranzacţiile suspecte sau care deplasează sume mari. Efectul asupra raportului cost/beneficii în activitatea companiilor obligate să respecte legea Sarbanes-Oxley a fost studiat rezultând concluzii contradictorii. Un studiu al Finance Executives International calculează costul mediu al aplicării legii ca fiind de aproape trei milioane de dolari pe an pentru companiile cu venituri medii de 6,8 miliarde de dolari. În plus, costul aplicării legii nu scade în acelaşi ritm cu scăderea dimensiunii companiilor, cele mici fiind afectate într-o măsură mai mare decât celelalte. Un alt efect speculat este tendinţa companiilor listate în Statele Unite de a se refugia la Londra unde se crede că autoritatea de reglementare a Bursei este mai puţin strictă. Totuşi, faptul că în Marea Britanie autoritatea beneficiază de resurse mai mari decât analogul american este un argument împotriva speculaţiei că multe firme au traversat Atlanticul. În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi consultanţă oferite de firme specializate. Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la Bursa din Statele Unite. Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit substanţial mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală. Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin adevărat că barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de importante şi sofisticate pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune la socoteală reglementări precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip de iniţiativă.

Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, pe care aşteptăm să o vedem evoluând în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale în afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de aplicarea acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri, companiile ar continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive sau ambigue de aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general.

INTRODUCERE

„Contabilitatea este una din cele mai ingenioase creaţii ale spiritului uman..” (Goethe) Epoca contemporană se caracterizează printr-o permanentă schimbare a necesităţilor de informare ale indivizilor, şi implicit a entităţilor economice în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, utilizatori ce urmăresc să fructifice informaţia existentă, catalogată ca fiind o resursă

nelimitată

ce

condiţionează

progresul

oricărei

societăţi.

În această situaţie îşi fac simţită prezenţa ştiinţele exacte, care fac posibilă cuantificarea evenimentelor, contabilitatea situându-se printre primele locuri, ca ştiinţă de gestiune, integrată în ramura ştiinţelor sociale, ce s-a manifestat încă din timpul orânduirii sclavagiste şi care a evoluat treptat de la sistemul în partidă simplă la cel în partidă dublă. •

Pornind de la afirmaţiile lui Luca Paciolo, care consideră că obiectul contabilităţii

cuprinde „înregistrarea tuturor afacerilor mari şi mici ale comerciantului, în ordinea în care acestea au avut loc”40, se poate afirma că rolul acesteia este de a asigura antreprenorului fundamentul desfăşurării activităţii în condiţiile obţinerii unui profit optim şi a respectării cadrului legal. •

Cursul de Contabilitatea creativă,

prezintă conceptele de bază privind

contabilitatea creativă care permit cunoaşterea, în ansamblu, a particularităţilor acestei forme a contabilităţii, apărută ca urmare a flexibilităţii cadrului legislativ şi a contextului macroeconomic 40

Demetrescu, C.G., Op. cit., p. 75.

care îşi manifestă amprenta în cadrul domeniului de activitate al entităţilor economice autohtone şi nu numai.

PARTEA I BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi măsurate cu certitudine, ci doar estimate. Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde intereselor sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o imagine convenabilă. Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative. 1.1. •

Consideraţii generale privind contabilitatea creativă

Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea

contabililor, puşi în faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în permanentă competiţie, pe o piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult diversificată şi rapidă, devenind uneori şi un instrument de marketing şi publicitate. În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile cerinţe informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de

creativitate, în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi obţinerea unui avantaj, fără a intra în conflict cu legea. •

De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea

utilizatorilor de informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea unei contabilităţi creative. În decursul timpului, contabilitatea a fost tratată şi ca o artă: „arta de a falsifica sau truca un bilanţ”41; „arta de a se calcula beneficiile”42 „arta de a prezenta un bilanţ”43; „arta de a crea provizioane”44. Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită libertăţilor profesiei contabile. Ea s-a aşezat la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi evenimentelor. Discutată din perspectiva practicienilor contabili, apariţia contabilităţii creative a fost facilitată de tratamentele de bază şi alternative folosite pentru rezolvarea aceleiaşi probleme. În cele mai multe cazuri o problemă contabilă are cel puţin două soluţii, cu efect diferit asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii. Apariţia contabilităţii creative a fost influenţată şi de flexibilitatea normelor contabile internaţionale. Contabilitatea creativă este tratată în cele mai multe cazuri în mod negativ (creaţie negativă), menită să conducă la întocmirea unor situaţii financiare în măsură să răspundă la dorinţele managerilor privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. În felul acesta, situaţiile financiare, nu sunt ceea ce trebuie să fie (discursul normativ), ci ceea ce se doreşte (discursul interesat). Tratarea simultană a contabilităţii creative ca un instrument pentru a realiza interesele contabile dar şi ca o inginerie contabilă se sprijină pe politicile contabile adoptate de către o întreprindere pentru a produce şi comunica informaţii. Conceptul de contabilitate creativă, îşi are originea[1] în traducerea expresiei ,,creative accounting’’ utilizată de multă vreme în Marea Britanie, fiind preluată în mai multe lucrări de specialitate sub denumirea de ,,contabilitate imaginativă” sau ,,contabilitate de intenţie’’.

41

Bertolus, J.J., L’art de truquer un bilan“, Science & vie économic nr. 40, juine 1988, pp.79 – 108, citat de Stolowy H., “Existe-t-il vraiment une comptabilité creative?”,Revue de Droit Comptable, nr. 94-4, décembre 1994. 42 Lignon M., L’ art de calculer ses benefices, L’Entreprise nr. 50, November 1989, pp.17-20, citat de Stolowy H., Op. cit. 43 Gounin, I., L’art de présenter un bilan, La Tribune, 28 mars 1991, p. 11. 44 Pourqueri, D., Les provisions ou l’art de mettre de l’argent de côté, Science & vie économic nr. 73, juin 1991, pp. 72-75, citat de Stolowy H. Op. cit.

Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima data în literatura de specialitate în anul 1973 de către cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză. •

Diverşi autori, definesc destul de divergent, acest concept ca reprezentând

,,ansamblul tehnicilor, opţiunilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, făra a se îndepărta de normele şi de exigenţele contabile, dau conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul. •

În domeniul contabilităţii, creativitatea exprimă libertatea profesionistului de a

utiliza acele mijloace care-i permit descrierea realităţii economice din întreprinderi, pe când convenţionalitatea impune respectarea regulilor prevăzute în dreptul contabil45. •

Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc

cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile46. Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc”. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit. Termenul de „contabilitate creativă” este utilizat în literatura de specialitate şi sub sintagma de „inginerie contabilă”, însă forma cea mai răspândită este reprezentată de prima titulatură. Recurgerea la noţiunea de „inginerie contabilã” este argumentată prin faptul că aceasta poate fi asimilată cu activitatea de creaţie, de proiectare, de cercetare, de conducere a „procesului tehnologic” de către profesioniştii contabili, din care rezultã „imaginea favorabilã”, dorită a entităţii economice.

45

Mironiuc, M., Analiza financiară versus analiza extra-financiară în măsurarea performanţelor întreprinderii durabile, în revista Analiza economico-financiară şi evaluarea proprietăţilor. Provocări în actualul contex global, Bucureşti, 2931 mai 2009, p. 153, disponibil la - http://www.ectap.ro/documente/suplimente/Simpozion-29-31.05.2009_ro.pdf, accesat la data de 09.05.2010. 46 http://www.contabilitateafirmei.ro/resurse/ceccar/suport_de_curs_evaluare.doc, accesat la data de 09.05.2010

Indiferent de titulatura pe care o poartã, ingineria contabilă sau contabilitatea creativă, se referă la practicile de contabilitate care derivă din practicile de contabilitate standard. Ele se caracterizează prin complicaţii excesive şi creativitate, având ca scop prezentarea favorabilă a poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii. •

O viziune asupra ingineriei contabile, dar şi cea mai complexã este expusã de

Naser, considerând-o47: •

procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipuleazã cifrele

contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; •

procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să

permită „producerea” rezultatului contabil dorit. •

Deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative,

majoritatea cercetătorilor acceptă că aceasta se remarcă prin două aspecte. În încercarea de a surprinde cât mai exact sensul contabilităţii creative, din definiţiile diverşilor autori, rezultă unele caracteristici comune: •

contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale ;

•

contabilitatea creativă presupune un exerciţiu de creativitate al contabililor, de a

traduce inovaţii juridice, economice şi financiare, pentru a oferi soluţii în favoarea celor interesaţi, exploatând breşele şi lacunele legale şi profesionale. Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese. Contabilitatea

creativă

are

drept

obiectiv „fondarea

structurii financiare

şi a

performanţelor întreprinderii”; profesioniştii contabili, printr-un exces de ingeniozitate, reuşind să realizeze „aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a îmbunătăţi lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatorării financiare Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi: •

posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode

contabile. De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului; 47

Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Fair Accounting versus Bad Accounting, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 103, după, Naser, C., Creative financial accounting: its nature and use, Pretince Hall, 1993, p. 59.

•

o serie de elemente necesită estimări sau previziuni.

De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul „creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai „optimist” sau mai „pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste; •

se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

eroda rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei; •

alegerea momentului oportun realizării unei tranzacţii pentru a reflecta o anumită

imagine în conturile anuale; •

incompetenţa managerilor;

•

incertitudinea şi riscul generate de creşterea volatilităţii unora dintre elementele

pieţei. Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în funcţie de obiectivele urmărite în A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului: •

imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

•

încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

•

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

•

întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

•

subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru depreciere;

•

existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe

măsura •

avansării, la terminare).

B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere: •

pierderi privind creanţele neîncasabile;

•

creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea

activelor.

C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului: •

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

•

scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

•

dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în

gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare. Legislaţia în domeniul contabilităţii din România, prezintă particularităţi care vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate, şi anume: •

mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe

•

importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii

profit; unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar. 1.2.

Factorii determinanţi în dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă

Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind performanţele sale; acestea sunt apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului. În literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt apreciate drept tehnici de „contabilitate creativă”. Factorii care-i determină pe manageri să utilizeze aceste tehnici specifice contabilităţii creative sunt: Costurile rezultate din conflictul de interese Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Acestea explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice. Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al entităţii economice printr-un proces politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de bogăţie. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea autorităţii executive şi de a mări subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc profitul.

Incompetenţa managerilor Incertitudinea şi riscul Varietatea activităţilor economice Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă. În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect: •

Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de

manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului. •

Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini

recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri. •

Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte

calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere •

Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi

cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor. •

Reclasificarea activelor sau datoriilor.

•

Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din

cadrul situaţiilor financiare.

Concluzionând, putem afirma că ingineria contabilă/contabilitatea creativă reprezintă un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare, fără ca aceste două obiective să se excludă reciproc; tehnicile şi procedeele utilizate au la bază alegerile permise de reglementările contabile, posibilităţile oferite de carenţele normelor contabile, dar şi de mecanismele prin care contabilitatea poate interveni: determinarea interpretării contabile a unei tranzacţii juridicofinanciare sau elaborarea unui mecanism juridico-financiar cu scopul modificării rezultatului sau situaţiilor financiare. 1.3.

Imaginea fidelă versus contabilitatea creativă

Optimizarea activităţii economice impune cunoaşterea cât mai exactă a fenomenelor şi proceselor de această natură, consemnate şi cuantificate în limbaj cifric. Criteriul de performanţă al contabilităţii îl constituie imaginea fidelă, măsura în care aceasta redă realitatea obiectivă, printr-o informare completă şi pertinentă asupra faptelor şi proceselor economice, exprimabile în etalon monetar. Concept de origine britanică, imaginea fidelă a fost utilizată încă din anul 1947, în Legea societăţilor comerciale engleze sub forma „true and fair view”, ulterior fiind preluat şi definit în Directiva a IV-a a Consiliului Uniunii Europene. •

Percepţia britanică a principiului la nivelul protagoniştilor sociali (producători şi

utilizatori ai produsului contabil) are în vedere respectarea standardelor contabile şi a legii. În plan teoretic, imaginea fidelă este definită prin prisma termenilor de imagine veridică şi imagine corectă sau imagine reală şi imagine onestă. Nu este exclusă nici interpretarea ca un obiectiv înalt spre care tind situaţiile financiare. •

În ceea ce priveşte conceptul de imagine fidelă, G.A. Lee preciza: „astăzi,

imaginea fidelă a devenit un termen de artă. Ea presupune prezentarea de conturi întocmite în conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile si aranjarea lor de aşa manieră încât să se poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte trebuie avute în vedere atât litera cât şi spiritul legii. Analizând această definiţie sesizăm patru aspecte: •

referirile la „estimări cât mai rezonabile” şi la limitele practicilor contabile curente”

implică o anumită toleranţă faţă de unele imprecizii inevitabile. Altfel spus, „este preferabil să

aproximezi decât să greseşti cu exactitate”. Această cugetare, ce-i aparţine lui J. M. Keynes poate explica înlocuirea cerinţei de „true and correct view” cu cea de „true and fair view”. •

Schimbarea s-a făcut la recomandarea Institutul Experţilor Contabili din Anglia si

Ţara Galilor, deoarece „corect” era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de contabilitate şi de audit. Privită din acest unghi, imaginea fidelă poate fi considerată ca un stimulent în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă. •

Lee vorbeste despre „imaginea cea mai obiectivă posibil”, adică despre

neutralitate. Faptul că informaţiile contabile trebuie să fie neutre este deja reglementat. Neutralitatea presupune ca situaţiile financiare, prin modul de selectare şi prezentare a informaţiilor, să nu influenţeze luări de decizii şi judecăţi care să conducă la un rezultat predeterminat. Analizată din acest unghi imaginea fidelă acţionează împotriva contabilităţii creative. referirile la „omisiuni” şi la „litera şi spiritul legii” i-a făcut pe unii să considere că cerinţa de „true and fair view” este mult mai riguroasă decât formulele precedente. „True” (adevărată) semnifică litera legii, iar „fair” (loială), spiritul acesteia. •

Următoarea poveste pune în evidenţă cele două cuvinte: Căpitanul unui vas era

îngrijorat că secundul său bea foarte mult. Într-o zi, el a scris în jurnalul de bord: „Secundul a fost beat azi”. Informaţia a fost în acelaşi timp adevărată şi loială. În ziua următoare, secundul, văzând ce scrisese căpitanul, a adăugat: „Ieri căpitanul a fost treaz”. Informaţia a fost adevărată dar nu şi loială. Dacă în mod obişnuit căpitanul era treaz acest lucru nu ar mai fi meritat să fie comentat. Privită din acest unghi, imaginea fidelă este un instrument împotriva utilizării contabilităţii creative. •

Lee vorbeşte despre „conturi întocmite în conformitate cu principiile contabile

general acceptate”. „În cazul în care un tribunal ar trebui să decidă dacă situaţiile financiare ale unei societăţi dau sau nu o imagine fidelă, ar fi dificil de identificat alte criterii de apreciere decât conformitatea cu principiile contabile general acceptate”. Analizată din acest unghi, imaginea fidelă ar putea fi un stimulent pentru utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.

1.4. •

Modalităţi de combatere a practicilor de contabilitate creativă

Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia

cauzelor care le-au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.

O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative o reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările care există deja, a unui cadru contabil conceptual. Cadrul conceptual reprezintă, înainte de toate, un instrument la dispoziţia normalizatorilor. El le este util şi profesioniştilor contabili deoarece, prin criteriile pe care le stabileşte, le permite acestora să înţeleagă mai profund normele contabile şi să analizeze operaţiile complexe. •

O altă măsură ar trebui ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări

contabile permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare. Mai mult, dacă o întreprindere a ales o prelucrare contabilă pentru că aceasta îi permitea obţinerea unei imagini fidele în anul respectiv, ea ar trebui să utilizeze aceeaşi prelucrare şi în anii următori. •

Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o

dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, Hoarau abordează problema comportamentului utilizatorilor externi. El propune reducerea importanţei acordate rezultatului contabil şi aprecierea calităţii acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Imaginaţia financiară poate să diminueze pasivul exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme imobilizările în creanţe. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. Rezultă că orientarea utilizatorilor externi către fluxurile de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile.

•

De asemenea, crearea posibilităţii de a recurge la un organism competent

pentru arbitraj şi/sau interpretare, similar cu Grupul de revizuire a comunicării financiare (Financial Reporting Review Panel) din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, reprezintă, după părerea lui Malo si Giot, o cale prin care se poate limita tendinţa şefilor de întreprindere de a întinde prea tare „elasticul”. Un asemenea organism nu poate avea însă ca misiune să supravegheze situaţiile financiare ale tuturor întreprinderilor. Pentru o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă ar trebui ca auditorii să fie dispuşi să-şi îndrepte „armele” asupra clienţilor lor. Propunerea este dură deoarece ea antrenează o reflecţie radicală asupra naturii raporturilor auditori/manageri. Totodată, s-a sugerat că problema contabilităţii creative ar putea fi rezolvată prin intermediul unor norme detaliate, care să nu lase loc de interpretare. Cazurile particulare se află însă în spatele regulilor specifice. Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să-i minimizeze impactul. În acord cu aceasta,

Devis spunea că oricât de multe reguli ar implementa profesia, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a „bate” sistemul. Ca urmare, misiunea normalizatorilor şi profesioniştilor contabili nu este una simplă: imaginaţiei trebuie să i se răspundă cu imaginaţie.

1.5. •

Impactul şi limitele contabilităţii creative asupra situaţiilor financiare Procesul de armonizare a contabilităţii, la nivel european şi internaţional,

proces care, deşi la nivelul ţărilor Uniunii Europene se derulează de circa două decenii, continuă să reprezinte un ideal spre care tind legislatorii care se ocupe de pregătirea şi ameliorarea conţinutului situaţiilor financiare, contribuind la restrângerea fenomenului de contabilitate creativă. Astfel, se diminuează riscul de utilizare a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale, evitându-se fenomenul de reducere a valorii informaţionale a situaţiilor financiare 1.5.1. Tehnici de manipulare a imaginii bilanţului •

Bilanţul este documentul de sinteză care redă starea şi evoluţia situaţiei financiare,

permiţând formularea de judecăţi de valoare privind randamentul şi riscul aferente unei întreprinderi, precum şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Din acest motiv, entităţile economice sunt tentate să încerce să-şi amelioreze structura bilanţului. Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate în mod particular ameliorării bilanţului. Aceste tehnici acţionează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria. A. Dezindatorirea în fapt B. Reevaluarea imobilizărilor corporale C. Emisiunea de titluri hibride D. Clasificarea titlurilor de valoare achiziţionate E. Vânzarea şi răscumpărarea stocurilor F?? Vanzari cu posibilitatea de returnare a banilor

1.5.2. Tehnici de manipulare a contului de profit şi pierdere Cel mai utilizat model pentru reflectarea performanţelor entităţilor economice este contul de profit şi pierdere. Valoarea informaţională a acestei componente a situaţiilor financiare rezidă în acea că redă performanţa întreprinderii, adică, indică gradul în care aceasta şi-a realizat obiectivele pe linia obţinerii profitului. În contul de profit şi pierdere apar fluxurile care determină rezultatul, înţeles, în principiu, ca variaţie a capitalurilor proprii în cursul unui exerciţiu financiar Definirea performanţelor unei întreprinderi se face, însă, în mod diferit, în funcţie de interesul utilizatorilor, de principiile, convenţiile şi normele contabile reţinute pentru determinarea rezultatului Este ceea ce specialiştii în domeniu numesc politici contabile. Întrebarea care se ridică este, însă, cât de exact poate fi determinat rezultatul cu ajutorul unui astfel de cont de profit şi pierdere? Răspunsul nu poate fi decât unul relativ. Dacă întocmirea contului de profit şi pierdere se face de specialişti de bună-credinţă, rezultatul poate fi unul cât mai realist posibil. Dacă aceştia recurg la procedee, tehnici, instrumente, având ca scop prezentarea favorabilã a poziţiei financiare şi performanţelor companiei, rezultatul poate fi unul distorsionat. Tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai multor „opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau consolidate, pot influenţa performanţa companiei •

În cele ce urmează sunt prezentate câteva din ingineriile contabile şi impactul lor

asupra imaginii performanţelor companiei. A. Inginerii contabile referitoare la stocuri •

Referitor la costul de achiziţie al stocurilor, acesta trebuie să cuprindă[1]: preţul de

cumpărare; taxe de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care întreprinderea le poate recupera de la autorităţile fiscale); costuri de transport, manipulare; alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii.

•

În funcţie de rezultatul dorit, cheltuielile ocazionate de achiziţia stocurilor vor fi

manipulate, în sensul includerii sau nu în costul de achiziţie. Exemplu:

O întreprindere

achiziţionează mărfuri în următoarele condiţii: preţ de cumpărare al mărfurilor 450 um, cheltuieli de transport 100 um, cheltuieli de manipulare 50 lei; veniturile obţinute din vânzarea mãrfurilor sunt de 3.506 um. Managerul companiei poate să opteze pentru includerea sau nu a cheltuielilor de transport în costul de achiziţie, obţinând, astfel, rezultate contabile diferite. •

[1] IAS 2 Stocuri

Elemente

Cheltuielile transport

Venituri

din

vânzarea

se

includ

de

Cheltuielile

întransport

se

exclud

costul de achiziţie

costul de achiziţie

3.506

3.506

(600)

(500)

de din

mărfurilor Cheltuieli privind mărfurile 

Preţ de cumpărare

450

450



Chelt. de transport

100

-



Chelt. de manipulare

50

50

2.906

3.006

Rezultat contabil

Includerea cheltuielilor cu dobânzile în costul stocurilor distorsioneazã imaginea reală a entităţii economice, determinând majorarea rezultatului B. Inginerii contabile privind imobilizările corporale •

Referitor la cheltuielile ulterioare punerii în funcţiune. Cheltuielile ulterioare

aferente unui element de natura terenurilor şi mijloacelor fixe care a fost deja recunoscut trebuie adăugate valorii contabile a activului numai atunci când se estimeazã cã întreprinderea va obţine beneficiieconomice viitoare suplimentare faţă de performanţele estimate iniţial ca fiind corespunzătoare. •

Exemplu: Întreprinderea a renovat la începutul exerciţiului N clădirea în care îşi

desfăşoară activitatea compartimentul administrativ. Clădirea a fost achiziţionată cu 18 ani în urmã, la o valoarea de intrare de 500.000 lei, durata de viaţă utilă fiind 20 de ani. Cheltuielile cu

renovarea au fost de 40.000 lei. Managerii apreciază ca ridicat gradul de deteriorare al clădirii, fiind necesară restaurarea ei pentru a se asigura funcţionalitatea în continuare. Soluţia propusă este necapitalizarea cheltuielilor cu renovarea. •

Pe de altă parte, conducerea companiei intenţionează să achiziţioneze un sediu

nou şi să îl vândă pe acesta, sperând ca prin renovarea clădirii să crească şi valoarea ei de piaţă. Prin urmare ar putea decide capitalizarea cheltuielilor cu renovarea. Care va fi impactul asupra rezultatului?

N

N+1

Cheltuieli cu renovarea

Elemente

Se

Nu

capitalizează capitalizează Cifra de afaceri Cheltuieli

cu

Cheltuieli cu renovarea se Se capitalizează

Nu capitalizează

609.107

609.107

609.107

609.107

-

(40.000)

-

-

(25.000)

(45.000)

(25.000)

renovarea Cheltuieli amortizarea

cu

(45.000)

se

Chelt. cu materii prime

(108.035)

(108.035)

(108.035)

(108.035)

(239.664)

(239.664)

(239.664)

(239.664)

(172.604)

(172.604)

(45.000)

(65.000)

(45.000)

(25.000)

88.757

88.737

88.757

88.777

şi materiale consumabile Cheltuieli salariale şi sociale Alte

cheltuieli

de

exploatare Impactul

asupra

rezultatului contabil Rezultat contabil

Capitalizarea cheltuielilor cu renovarea are acelaşi impact asupra rezultatului în exerciţiile financiare N şi N+1 (considerăm cifra de afaceri şi celelalte cheltuieli constante), micşorându-l cu 45.000 lei. Decizia de imputare a cheltuielilor asupra rezultatului exerciţiului N, va diminua rezultatul cu 65.000 lei. •

Referitor

la

cheltuielile

cu

amortizarea

imobilizărilor

corporale.

Valoarea

amortizabilă a unei imobilizări trebuie să fie alocată sistematic pe toată durata de viaţă utilă respectivei imobilizări. De regulă, metoda de amortizare aleasă este cea care reflectã ritmul în care sunt consumate avantajele economice viitoare, ca urmare a utilizării activului respectiv. •

Companiile se prevalează posibilitatea de a opta pentru diferite metode de

amortizare care conduc, de cele mai multe ori, la rezultate diferite. •

Exemplu: La 31.12.2008, compania a achiziţionat un mijloc de transport, valoarea

de intrare 50.000 lei, durata de viaţă utilă 10 ani. •

Pentru alocarea sistematică a valorii mijlocului transport, managerii companiei pot

utiliza fie metoda de amortizare liniară, fie cea degresivă, fie cea accelerată. Situaţia cheltuielilor cu amortizarea determinate prin cele trei metode şi reflectarea în contul de profit şi pierdere pentru exerciţiul 2009 este următoarea: •

Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.

•

Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 50.000 lei * 20% =10.000 lei.

•

Cheltuiala cu amortizarea acceleratã = 50.000 lei * 50% = 25.000 lei

Tabelul nr. 1.7 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi pierdere – anul 2009

Elemente

Amortizare lineară

Amortizare

Amortizare

degresivă

accelerată

Cifra de afaceri

609.107

609.107

609.107

Cheltuieli cu amortizarea

(5.000)

(10.000)

(25.000)

(108.035)

(108.035)

(108.035)

Cheltuieli salariale şi sociale

(239.664)

(239.664)

(239.664)

Alte cheltuieli de exploatare

(172.604)

(172.604)

(172.604)

Rezultat contabil

88.752

88.702

88.552

Chelt.

cu

materii

prime

şi

materiale

consumabile

•

Alegerea metodei de amortizare liniară creează imaginea unei întreprinderi mai

performante. Este o imagine înşelătoare, deoarece în exerciţiul 2010 situaţia se modifică astfel: •

Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.

•

Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 40.000 lei * 20% = 8.000 lei.

•

Cheltuiala cu amortizarea accelerată = 25.000 lei * 11% = 2.750 lei

•

Tabelul nr. 1.8 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi

pierdere – anul 2010 Elemente

Amortizare lineară

Amortizare Amortizare degresivă

accelerată

Cifra de afaceri

609.107

609.107

609.107

Cheltuieli cu amortizarea

(5.000)

(8.000)

(2.750)

(108.035)

(108.035)

(108.035)

(239.664)

(239.664)

(239.664)

Chelt.

cu

materii

prime

şi

materiale

consumabile Cheltuieli salariale şi sociale

Alte cheltuieli de exploatare

(172.604)

(172.604)

(172.604)

Rezultat contabil

88.752

88.722

88.774

Spre deosebire de anul 2009, când metoda de amortizare idealã era cea liniară, în anul 2010 metoda degresivă îmbunătăţeşte performanţa companiei. Remarcăm, de asemenea, că utilizând metoda de amortizare liniară rezultatul este acelaşi, iar metoda accelerată îl diminuează. C . Contabilizarea contractelor pe termen lung •

Opţiunea contabilă între utilizarea metodei terminării lucrărilor şi metoda

procentajului de avansare dă posibilitatea repartizării rezultatului fie pe parcursul lucrării fie înregistrarea acestuia în anul terminării lucrării. •

Exemplu privind contabilizarea contractelor de lungă durată: întreprinderea s-a

angajat prin contract să construiască o clădire, estimând costul lucrărilor la nivelul de 33.000 lei şi un venit de 38.000 lei. Costul lucrărilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei, 14.000 lei şi 11.000 lei. •

Tabelul nr. 1.8 – Impactul contabilizării contractelor pe termen lung asupra contului

de profit şi pierdere Elemente

Anul I

Anul II

Anul III

Costul lucrării

8.000

14.000

11.000

Venituri din lucrări (metoda avansului procentual)

10.000

15.000

13.000

Rezultat (metoda avansului procentual)

2.000

1.000

2.000

Venituri din lucrări (metoda terminării lucrării)

8.000

14.000

11.000

Rezultat (metoda terminării lucrării)

0

0

5.000

Deşi cele două metode au recunoscut acelaşi rezultat total, ele diferă în ceea ce priveşte măsurarea şi raportarea rezultatului periodic pe durata lucrărilor de construcţie. Se observă că metoda terminării lucrărilor este foarte obiectivă, ţinând cont de faptul că veniturile şi cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar în momentul finalizării lucrărilor, însă nu respectă principiul independenţei exerciţiului.

Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este că rezultatul este măsurat pe baza estimărilor privind lucrările realizate. Astfel, rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluând sau subevaluând gradul de avansare a lucrărilor. Alegerea uneia dintre cele două metode şi trecerea de la o metodă la alta modifică contul de profit şi pierdere. Unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării lucrărilor în perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de menţinut pe termen lung. Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai satisfac condiţiile necesare utilizării metodei procentajului de avansare. •

Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o

simplă schimbare de estimări contabile. D . Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune •

În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa,

articolul 343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea de a imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de „cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”. Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune s-ar putea realiza prin una dintre următoarele căi: •

cheltuielile de stabiliment sunt contabilizate după natura lor. Apoi, pentru a

compensa aceste cheltuieli, contul „Prime de emisiune” este debitat prin creditul contului „Transferuri de cheltuieli”; •

cheltuielile de stabiliment sunt capitalizate, urmând a fi amortizate. Pentru a

compensa cheltuiala cu amortizarea, în fiecare an, se va debita contul „Prime de emisiune” prin creditul contului. •

„Transferuri de cheltuieli” pentru amortizarea aferentă” exerciţiului respectiv.

•

Managerii îşi motivează decizia de a imputa cheltuielile ocazionate de majorarea

capitalului social asupra primelor de emisiune prin faptul că un asemenea tratament nu lezează interesele nimănui. Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului exerciţiului, păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii. Majorarea rezultatului contabil şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile,

în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei fiscale, imputarea asupra primelor de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară. •

De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile

proprii au rămas la acelaşi nivel. În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi, indiferent de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se modifică •

Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe

baza studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor, fără a acorda prea multă atenţie variaţiei postului „prime de emisiune”. În plus, imputarea timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a capitalului apare ca fiind forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeaşi în absenţa majorării capitalului. E. Politica de provizioane •

Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror

obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte. Necesitând estimări, provizioanele creează condiţii pentru netezirea rezultatelor. •

Astfel, „umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar

„dezumflarea” provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul. •

Exemplu privind influenţa politicii de provizioane asupra rezultatului: întreprinderea

constituie în primul an un provizion aferent unui risc care se va produce în anul al treilea. •

În funcţie de „necesităţile” managementului ea ar putea supraevalua riscul în

perioada în care rezultatul e mai mare şi va relua la venituri o parte din provizioane în anii mai slabi din punctul de vedere al rezultatului: •

Tabelul nr. 1.9 – Impactul politicii de provizioane asupra contului de profit

pierdere Varianta A Elemente

Anul I

Anul II

Anul III

Total

Cifra de afaceri

3.300

3.300

3.300

9.900

Venituri din provizioane

0

0

300

300

Consumuri de la terţi

2.700

3.200

3.100

9.000

şi

Alte cheltuieli

0

0

300

300

Cheltuieli cu provizioane

300

0

0

300

Rezultat din exploatare

300

100

200

600

Elemente

Anul I

Anul II

Anul III

Total

Cifra de afaceri

3.300

3.300

3.300

9.900

Venituri din provizioane

0

100

300

400

Consumuri de la terţi

2.700

3.200

3.100

9.000

Alte cheltuieli

0

0

300

300

Cheltuieli cu provizioane

400

0

0

400

Rezultat din exploatare

200

200

200

600

Varianta B

•

Se poate observa din exemplu ca în varianta A întreprinderea pare instabilă din

punct de vedere al rezultatului. •

În varianta B întreprinderea păstrează aparenţa de menţinere în timp a

performanţei (rezultatul se menţine în timp). În realitate, performanţa întreprinderii este aceeaşi în ambele variante.

F. Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal •

Deficitul fiscal al unui exerciţiu poate fi reportat, conform IAS 12, asupra exerciţiilor

viitoare sau asupra exerciţiilor anterioare. În funcţie de exerciţiul asupra căruia se impută deficitul, există metoda reportului înainte şi metoda reportului înapoi

Exemplu

•

privind

influenţa

imputării

deficitului

fiscal

asupra

rezultatului:

întreprinderea înregistrează în anul N-2 un beneficiu de 25.000 lei, în anul N-1 o pierdere de 10.000 lei şi un profit de 18.000 lei in anul 13. În funcţie de metoda aleasă, rezultatul întreprinderii va arăta astfel:

Tabelul nr. 1.10 – Impactul imputării deficitului fiscal asupra rezultatului Elemente

An N-2

An N-1

An N

Total

Rezultatul curent

25.000

(10.000)

18.000

33.000

4.000

0

1.280 = (18.000-10.000)*16% 5.280

21.000

(10.000)

16.720

27.720

4.000

(1.600)

2.880

5.280

21.000

(8.400)

15.120

27.720

Impozit

pe

profit

(metoda

reportului înainte) 16% Rezultat contabil net (report înainte) Impozit

pe

profit

(metoda

reportului înapoi) 16% Rezultat contabil net (report înapoi)

Se poate observa că indiferent de metoda utilizată, rezultatul total pe cei trei ani este acelaşi; în cazul metodei reportului înapoi însă pierderea din anul N-1 este diminuată, netezind astfel nivelul rezultatului.

PARTEA a II - A INTERDEPENDENŢA DINTRE CONTABILITATEA CREATIVĂ ŞI SCANDALURILE FINANCIARE

2.1. Contabilitatea creativă şi frauda fiscală Frauda fiscală reprezintă aşa-numita evaziune fiscală ilegală (ilicită). În principiu, se consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci când intenţionalitatea (adică natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că este vorba despre evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală. Evaziunea fiscală, dar şi o anumită toleranţă care se poate manifesta în raport cu comportamentul evazionist al contribuabilului, a condus la conceptul de contabilitate creativă. În esenţă, prin contabilitate creativă se înţelege un set de tehnici sau metode contabile (de înregistrare, de sinteză, de consolidare şi de comunicare către stakeholders) care urmăreşte maximizarea rezultatelor firmei, din perspectiva interesului managerilor organizaţiei economice în cauză. Nu este greu de remarcat faptul că, în cazul contabilităţii creative, este vorba, pur şi simplu despre operaţionalizarea evaziunii fiscale licite. Conceptul de evaziune fiscală potenţială este relativ ambiguu, dar, din punct de vedere metodologic, poate fi util. De exemplu, el se poate referi la situaţia în care informaţia contabilă sugerează fie anumite amânări (chiar dacă sunt legale sau ţin de aşa-numita contabilitate creativă) ale înregistrărilor de venituri, fie anumite anticipări (chiar dacă şi ele sunt legale sau ţin de aşanumita contabilitate creativă) ale înregistrărilor de cheltuieli care indică o anumită „înclinaţie” a organizaţiei de a reduce, pe orice cale (deocamdată legală) baza de impozitare, fie ea directă sau indirectă.

Prin urmare, contabilitatea creativă nu face altceva decât să exploateze anumite imprecizii, incompletitudini sau inconsistenţe din legislaţia aferentă fiscalităţii, aşa încât să minimizeze impactul prelevărilor fiscale asupra rezultatelor finale ale organizaţiei. Generatorul contabilităţii creative este contractul de management: atâta timp cât managerii unei organizaţii trebuie să îndeplinească anumite criterii de performanţă managerială, ei vor „crea” versiuni proprii de contabilitate pentru a atinge sau a maximiza acele criterii de care depinde cariera şi venitul lor personal.

Contabilitate „ortodoxă” Exploatarea inconsistenţelor

-

Contabilitate creativă Evaziune fiscală „legală”

legislaţiei fiscale Încălcarea legislaţiei fiscale

Fraudă fiscală

Fraudă fiscală

Figura 2.1 Matricea contabilitate „ortodoxă” – contabilitate creativă în procesul evaziunii fiscale Cu alte cuvinte, contabilitatea creativă mai „beneficiază” de un atu, comparativ cu contabilitatea ortodoxă: acela al fraudei fiscale legale (neincriminate). Din această perspectivă, ni se pare că termenul de contabilitate creativă este, oarecum, superfluu şi este menit exclusiv să atragă atenţia asupra posibilităţii evaziunii fiscale legale, neaducând nimic nou din punct de vedere conceptual, pentru că, aşa cum se vede din figura de mai sus, imediat ce contabilitatea „ortodoxă” ar utiliza inconsistenţele legislaţiei fiscale s-ar transforma în contabilitate creativă, în timp ce, din punctul de vedere al încălcării legislaţiei fiscale, nu există nici o diferenţă între cele două tipuri de contabilităţi. În organizaţiile în care, ca urmare a dispersării mari a acţionariatului, managerii sunt cei care administrează organizaţia, atunci apare „stimulentul” utilizării unei contabilităţi creative. Cu toate acestea, sfera contabilităţii creative există atâta timp cât legislaţia fiscală îşi menţine inconsistenţele, deoarece, pe măsură ce acestea sunt eliminate, sfera contabilităţii creative se restrânge, la limită ea suprapunându-se peste ceea ce acum numim contabilitate „ortodoxă”

Mecanismul contabil al evaziunii şi fraudei fiscale este independent de aşa numita contabilitate

creativă,

aceasta

din

urmă

exploatând

posibilităţile,

inconsistenţele,

incompletitudinile sau chiar „portiţele” lăsate deschide în mod deliberat de către legiuitor. De altfel, contabilitatea creativă este creativă mai ales la nivelul contabilităţii analitice (de gestiune), deoarece la nivelul contabilităţii financiare normalizarea şi standardizarea internaţională limitează drastic sau chiar anulează orice posibilitate de a „crea”. 2.2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative – le am pe paginile anterioare

CONCLUZII Practicile contabile le pot permite întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea. Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezultă din alegerea între diferitele metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net. Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net Politicile şi practicile contabile constituie originea contabilităţii creative – subiectul central al lucrării de faţă - reprezentând un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare. Lucrarea, structurată pe două capitole, are în principal, în vedere prezentarea aspectelor de bază, teoretice, ce permit identificarea caracteristicilor, originilor şi perspectivelor contabilităţii creative, ca instrument prezent în practica economico-financiară a entităţilor economice naţionale şi internaţionale. În primul capitol, Bazele teoretico – metodologice ale contabilităţii creative, au fost prezentate noţiunile teoretice privind contabilitatea creativă, caracteristicile şi premisele acesteia, precum şi factorii declanşatori, mecanismele şi procedeele specifice. În consecinţă, contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea

interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind performanţele sale; acestea fiind apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului. În literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt apreciate drept tehnici de „contabilitate creativă”. Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia. Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să îi minimizeze impactul. Tehnicile de manipulare a bilanţului acţionează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria; pe când tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai multor „opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau consolidate, pot influenţa performanţa companiei. Capitolul 2 – Interdependenţa dintre contabilitatea creativă şi scandalurile financiare – se axează pe reflectarea relaţiei fraudă – contabilitate creativă/inginerie contabilă – evaziune fiscală şi a efectelor acestui cerc vicios asupra stabilităţii şi imaginii fidele a întreprinderilor care urmăresc maximizarea performanţelor economice prin apelarea la diverse tehnici, mai mult sau mai puţin acceptabile din punct de vedere al eticii afacerilor. Frauda fiscală reprezintă aşanumita evaziune fiscală ilegală (ilicită) •

În principiu, se consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci

când intenţionalitatea (adică natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că este vorba despre evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală. •

Mediul de afaceri este supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării

fraudelor corporatiste, astfel încât este necesară reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate Un studiu realizat în Regatul Unit de către Kamal Naser a evidenţiat că 91%

dintre auditorii intervievaţi consideră contabilitatea creativă o problemă care nu va putea fi niciodată rezolvată. •

Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor contabile,

întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a depăşi rigorile impuse de sistem. Prin urmare, misiunea normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă. •

Chiar dacă nu sunt siguri că vor cuceri „războiul” împotriva contabilităţii creative,

trebuie să facă efortul de a răspunde imaginaţiei cu imaginaţie •

Concluzionând, această lucrare îşi propune să furnizeze un minimum de informaţii

necesare oricărui individ preocupat de asigurarea rentabilităţii unei entităţi economice, în condiţiile manifestării conformităţii practicilor contabile cu cadrul legislativ aplicabil, precum şi celorlalţi utilizatori ai informaţiilor financiar-contabile, indiferent dacă sunt avuţi în vedere acţionarii, societăţile bancare, personalul unităţii, potenţialii investitori sau creditorii comerciali .