Tehnici de Contabilitate Creativa [PDF]

Zitiervorschau

Motto: “Nu tot ce este îngăduit este şi cinstit”

TEHNICI DE CONTABILITATE CREATIVĂ

1. Concepte generale privind practicile de contabilitate creativă Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile. Contabilitatea creativă presupune alegerea acelor practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea situaţiilor financiare din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit. Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi: 

Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.

De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului. 

O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de

utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste. 

Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

netezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent 1

preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei. 

Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine

în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 1.000 u.m., a cărui valoare de piaţă este 3.000 u.m. Conducerea întreprinderii va lua decizia de a vinde imobilul în anul în care intenţionează să majoreze rezultatul. Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în funcţie de obiectivele urmărite în1:  Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

-

imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

-

încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

-

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (leaseback);

-

întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

-

subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;

-

existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung ( pe măsura avansării, la terminare).

 Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:

-

pierderi privind creanţele neîncasabile;

-

creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea activelor.

 Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:

-

cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (leaseback);

-

scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

-

dezîndatorirea în fapt (in substance defeasance): anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.

1

Grupare realizată de Stolowy, citat de N. Feleagă, în Controverse contabile, Editura Economică, 1996, pag. 148.

2

În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate: -

mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe profit. Anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă creşterea datoriei privind impozitul pe profit. Conectarea contabilităţii româneşti la fiscalitate determină preocupări ale contabililor privind ocolirea anumitor reglementări.

-

importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar.

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect: 

Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o

anumită marjă de manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului. În mod similar, se pot analiza provizioanele şi posibilitatea activării anumitor cheltuieli. 

Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi

sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri. 

Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce

priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere. Modificările respective afectează mărimea activelor curente şi necurente, precum şi indicatorii calculaţi pe baza acestora.

3



Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea

veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor. 

Reclasificarea activelor sau datoriilor. Uneori, pot exista dubii în ceea ce

priveşte încadrarea unui element într-o categorie sau alta. Este, de exemplu, cazul titlurilor care, în funcţie de intenţia întreprinderii, trebuie înscrise în active curente sau în active necurente. Înscrierea într-o categorie sau alta afectează ratele calculate pe seama acestora. 

Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile

contabile din cadrul situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau mai puţine informaţii. Lipsa unor informaţii relevante poate afecta deciziile utilizatorilor externi. În mod concret, contabilitatea creativă vizează trei direcţii: -

maximizarea rezultatului;

-

creşterea capitalurilor proprii;

-

reducerea ratei îndatoririi.

Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în momentul apariţiei lor, soluţii contabile normalizate. Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii. Contabilitatea creativă presupune că întreprinderea în cauză profită de breşele existente în norme şi de flexibilitatea normelor în vederea distorsionării rezultatelor publicate. Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii (fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază intenţia de a înşela. În consecinţă, chiar dacă utilizarea contabilităţii creative nu este ilegală, ea indică faptul că managerii, aflaţi sub presiune financiară, caută soluţii fără a-şi mai pune problema respectării unor standarde etice.

4

2. Capitalizarea cheltuielilor de dezvoltare Posibilităţile de contabilitate creativă în sfera activităţilor de dezvoltare sunt legate, în esenţă, de decizia de a capitaliza sau nu cheltuielile, de valoarea cheltuielilor capitalizate şi de amortizarea acestora. Principiul independenţei exerciţiului şi al conectării cheltuielilor la venituri (care presupune determinarea treptată a rezultatului unui exerciţiu, corespunzător principalelor tipuri de operaţii desfăşurate într-o întreprindere – exploatare, financiară, excepţională – prin deducerea din totalul veniturilor a totalului cheltuielilor de aceeşi natură) impun delimitarea imobilizărilor necorporale de cheltuielile curente ale exerciţiului, prin capitalizarea cheltuielilor de constituire şi a celor de dezvoltare. Aceste cheltuieli au loc pentru activităţi care nu au generat venituri în cursul exerciţiului în care ele se efectuează, ci efectul acestor acţiuni se degajă sub forma beneficiilor viitoare în exerciţiile următoare. Ca urmare, neexistând posibilitatea ca în exerciţiul în care cheltuielile se fac să fie conectate la venituri, ele sunt tratate ca imobilizări necorporale. Distincţia între cheltuielile de cercetare şi cheltuielile de dezvoltare creează premise pentru manifestarea creativităţii contabile. Pentru a aprecia dacă un activ necorporal de natura activităţii de cercetare-dezvoltare generat intern satisface criteriul pentru a fi recunoscut drept activ, procesul de creare a imobilizării trebuie divizat în două faze: faza de cercetare şi faza de dezvoltare2. Activitatea de cercetare vizează obţinerea de noi cunoştinţe, căutarea, evaluarea şi selecţia finală a aplicaţiilor din cercetare sau alte cunoştinţe; cercetarea pentru alternative de materiale, aparate, produse, procese tehnologice, sisteme sau servicii. Norma IAS 38 “Imobilizări necorporale” estimează că în faza de cercetare o întreprindere nu poate să demonstreze existenţa unei imobilizări necorporale care va genera avantaje economice viitoare probabile. De aceea, aceste cheltuieli sunt contabilizate în clasa 6 “Cheltuieli” atunci când ele sunt angajate. Dezvoltarea este aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătăţite substanţial, înaintea de începerea

2

V. Băbăiţă, Contabilitatea activităţii de cercetare-dezvoltare, revista Gestiunea şi contabilitatea firmei, nr. 5, mai 2002.

5

producţiei sau utilizării în scopuri comerciale3. În această fază o societate poate să demonstreze că activul necorporal va genera beneficii economice viitoare, deoarece faza de dezvoltare este mai avansată decât cea de cercetare. Dacă o societate nu poate distinge faza de cercetare şi cea de dezvoltare în cadrul unui proiect intern, cheltuiala este tratată ca o cheltuială de cercetare, înregistrată pe cheltuieli în momentul în care se angajează. Când activele necorporale prezentate în bilanţ cuprind cheltuieli de dezvoltare, în notele explicative trebuie prezentate următoarele informaţii: (i)

perioada pe parcursul căreia valoarea cheltuielilor imobilizate este sau urmează a fi amortizată; şi

(ii)

motivele care au determinat recunoaşterea lor ca active. Cheltuielile de dezvoltare se amortizează, conform legislaţiei în vigoare, prin

metoda liniară, pe o perioadă de cel mult 5 ani, din momentul începerii producţiei comerciale a articolelor la care se referă. O societate care utilizează o politică de capitalizare a cheltuielilor de dezvoltare poate majora sau micşora rezultatul unui exerciţiu printr-o simplă reclasificare a cheltuielilor în categoria “cercetare”, caz în care se afectează contul de profit şi pierdere, sau în categoria “dezvoltare”, caz în care se afectează bilanţul şi într-o mai mică măsură contul de profit şi pierdere (prin amortizarea cheltuielilor de dezvoltare). Interesant este momentul în care cheltuielile efectuate de o întreprindere pot fi considerate în categoria cheltuielilor de dezvoltare şi încep să se contabilizeze ca imobilizări necorporale. Conform OMFP 306/2002 şi Standardelor internaţionale de contabilitate, elementul necorporal raportat drept cheltuială nu poate fi recunoscut ulterior ca parte dintr-un activ necorporal4. Întreprinderile interesate în contabilitate creativă vor alege metoda care le conduce la imaginea dorită. Creativitatea se poate manifesta şi în ceea ce priveşte valoarea cheltuielilor de dezvoltare capitalizate. Uneori, anumite cheltuieli sunt comune mai multor proiecte, iar delimitarea lor pe fiecare proiect are un caracter subiectiv.

3

OMFP 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene. 4 I. Bircea, Evaluarea întreprinderii, Note de curs, Editura Universităţii “Petru Maior” Târgu-Mureş, 2003.

6

3. Reevaluarea imobilizărilor Decizia de a reevalua imobilizările nu este, de regulă, inocentă. Reevaluarea poate reprezenta ultima încercare a întreprinderilor aflate în dificultate de a-şi majora artificial capacitatea de îndatorare. Legislaţia societăţilor comerciale stipulează, în unele ţări, că o societate trebuie să dispună de capitaluri proprii egale cu cel puţin 50% din capitalul social. Dacă mărimea lor este inferioară acestei limite, capitalurile proprii trebuie reconstruite. Pentru reconstituirea lor se procedează în principal la o creştere de capital egală cu mărimea pierderilor, urmată de o reducere de capital în vederea anulării pierderii. Dar şi reevaluarea imobilizărilor poate contribui la reconstituirea capitalurilor proprii (prin creşterea rezervelor din reevaluare), fără a mai fi necesar aportul asociaţilor. Alegerea activelor ce urmează a fi reevaluate nu este deloc întâmplătoare. Astfel, întreprinderile au tendinţa de a reevalua doar activele pentru care se pot constata plusuri de valoare, excluzându-le din sfera reevaluării pe cele a căror valoare reală riscă să fie inferioară valorii contabile. Este cazul instalaţiilor foarte specializate şi a clădirilor achiziţionate într-un moment în care preţurile erau foarte ridicate. Dar normele prevăd ca un activ să nu fie reevaluat în mod izolat. Elementele dintr-o clasă de imobilizări corporale sunt reevaluate simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale simplificate a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din clasa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu există nici o piaţă activă pentru acel element (caz în care activul respectiv va fi înregistrat la costul său istoric diminuat cu amortizarea calculată până în acel moment)5. Deşi noţiunea de “clasă de imobilizări” este definită prin lege (o clasă de imobilizări corporale este o grupare de active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei persoane juridice; exemple de astfel de clase sunt următoarele:

5

OMFP 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene

7

terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.), totuşi ea lasă loc de interpretare în funcţie de interesele întreprinderii. Având în vedere multitudinea de metode utilizate şi caracterul incert al informaţiilor previzionale, evaluarea activelor de către experţi externi întreprinderii nu reprezintă o garanţie a obiectivităţii. Obiectivitatea este relativă chiar şi în cazul imobilizărilor care fac obiectul unei pieţe active, întrucât două terenuri sau două clădiri nu sunt niciodată identice. Din acest motiv a devenit o practică pentru societăţi să solicite evaluări din partea mai multor experţi şi să o utilizeze pe cea care le conduce la imaginea dorită. Reevaluarea poate însă avea efecte pe termen mediu sau lung asupra rezultatului contabil. Reevaluarea imobilizărilor amortizabile generează o creştere a amortizărilor viitoare (deoarece amortizarea pentru perioada următoare reevaluării are în vedere noua valoare şi durata normală rămasă) şi o diminuare a rezultatului. În situaţia în care activul este vândut, apar plus-valori sau minus-valori determinate ca diferenţă între preţul de vânzare şi valoarea brută reevaluată diminuată cu amortizarea cumulată. În acest caz, diferenţa din reevaluare este inclusă în rezultatul exerciţiului. Pentru a evita diminuarea rezultatelor viitoare, societăţile sunt tentate să reevalueze doar imobilizările neamortizabile, ca de exemplu terenurile. Normele permit acest lucru, deoarece terenurile reprezintă “o categorie”. Analistul financiar trebuie să aibă în vedere incidenţa reevaluării, atunci când compară activele şi rezultatele unor societăţi care au procedat la reevaluare cu activele şi rezultatele unor societăţi ale căror imobilizări sunt evaluate la costul istoric.

4. Amortizarea imobilizărilor corporale a) Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori: -

nivelul estimat de utilizare a activului;

8

-

uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al întreprinderii;

-

uzura morală;

-

limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile care fac obiectul unui contract de leasing financiar. Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci

poate fi inferioară duratei de viaţă economică. Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi de timp sau în unităţi fizice de producţie. Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate. În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare este neadecvată. Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%). Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active. Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei. Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B. În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi se prezintă astfel: SC A Cifra de afaceri Consumuri de la terţi Ch de personal Ch cu A Rezultat din exploatare

Anul 1 2.000 1.200 600 60 140

Anul 2 2.000 1.200 600 60 140

Anul 3 2.000 1.200 600 0 200

Total 6.000 3.600 1.800 120 480

Soc B Cifra de afaceri Consumuri de la terţi

Anul 1 2.000 1.200

Anul 2 2.000 1.200

Anul 3 2.000 1.200

Total 6.000 3.600 9

Ch de personal Ch cu A Rezultat din exploatare

600 40 160

600 40 160

600 40 160

1.800 120 480

Societăţile A şi B au performanţe identice. A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi astfel rezultatul (prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu amortizarea mai mici), dând impresia unei societăţi performante. Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare. b) Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare: 1) amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora; 2) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5). Utilizarea regimului de amortizare degresiv se aprobă de Consiliul de administraţie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului. 3) amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul amortizării liniare. În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective. Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.

10

Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor6. Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale. Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de utilizare a activului sau de producţia obţinută. Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului. Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi perioadă de timp (3 ani). Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua. În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi se prezintă astfel. Soc A (degresivă) Cifra de afaceri Consumuri de la terţi Ch de personal Ch cu A Rezultat din exploatare

Anul 1 2.000 1.200 600 60 140

Anul 2 2.000 1.200 600 30 170

Anul 3 2.000 1.200 600 30 170

Total 6.000 3.600 1.800 120 480

Soc B (liniară) Cifra de afaceri Consumuri de la terţi Ch de personal Ch cu A Rezultat din exploatare

Anul 1 2.000 1.200 600 40 160

Anul 2 2.000 1.200 600 40 160

Anul 3 2.000 1.200 600 40 160

Total 6.000 3.600 1.800 120 480

6

R. Neag, Contabilitate financiară între naţional şi internaţional, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003, pag. 135.

11

Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere. Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a cărei performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se obţine prin multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi). În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante. Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice

(pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi

instalaţii de lucru, computere şi echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial. Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data aplicării acestora de către contribuabil). O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare. În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula prin metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de amortizat). Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori. De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii să majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei performanţe se amelioareză.

12

Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar. Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie. Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare. În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice. c) Influenţa valorii reziduale asupra rezultatului unei societăţi Valoarea reziduală (residual value) este suma netă pe care întreprinderea se aşteaptă să o obţină prin vânzarea unui activ, la sfârşitul duratei sale de utilitate, după deducerea cheltuielilor angajabile în operaţia de cesiune. Amortizarea trebuie să fie calculată în funcţie de costul total de intrare al activului numai dacă întreprinderea are intenţia să folosească bunul până la terminarea duratei sale economice de viaţă. În majoritatea cazurilor, valoarea reziduală poate fi neglijabilă sau nulă datorită tendinţei de a utiliza activele de-a lungul întregii lor durate de viaţă utilă. Totuşi există situaţii în care activele vor avea valori reziduale semnificative, atunci când întreprinderea decide să nu continue utilizarea activelor de-a lungul întregii lor durate de viaţă economică şi să ia măsuri pentru valorificarea acestora. Estimarea valorii reziduale de către conducerea întreprinderii poate să facă obiectul cosmetizării conturilor. Spre exemplu, în cazul societăţilor cotate, pentru care raportarea unui rezultat pe acţiune cât mai atractiv pentru investitori, s-ar putea estima o valoare reziduală excesivă, cu efect asupra diminuării amortizării şi, deci, asupra creşterii rezultatului.

13

Considerăm două întreprinderi similare, care deţin şi utilizează imobilizări identice în aceleaşi condiţii. Prima întreprindere nu ţine cont de valoarea reziduală în calculul amortizării, iar cea de-a doua estimează valoarea reziduală la un anumit nivel. Deşi performanţele celor două societăţi sunt egale, totuşi rezultatul curent al celei de-a doua este superior rezultatului primei societăţi, datorită diminuării cheltuielilor cu amortizarea determinate prin luarea în calcul a valorii reziduale. De remarcat faptul că prin OMFP 94/2001 se preia noţiunea de valoare reziduală şi totodată efectul acesteia asupra valorii amortizabile. Rămâne de văzut cum se va concilia raportul dintre substanţa economică a fenomenului şi aspecte fiscale legate de aplicabilitatea în contabilitatea întreprinderilor.

5. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie) reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua, concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie. Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu7: Întreprinderea I1

Vânzarea bunului concomitent cu reluarea

Întreprinderea I2

bunului în locaţie Avantajele întreprinderii I1: -

păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;

-

rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de vânzare al bunului. Avantajele întreprinderii I2:

-

în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură rentabilitatea investiţiei sale (veniturile din dobânzi);

7

N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 165.

14

-

în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare. Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor

financiare, atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea bilanţului”. Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar. Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul vânzării, la rezultate. În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în consecinţă, majorarea ratei îndatorării. Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de leaseback asupra rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză. Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului. Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului. În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora rezultatul curent al exerciţiului. Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul din exploatare al exerciţiilor următoare. Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea permite manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu reprezintă, din punct de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul dintre total datorii şi capitaluri proprii). Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea acestora. Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura contractului de locaţie.

15

Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului. Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor. În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

6. Evaluarea stocurilor la ieşire Stabilirea valorii de ieşire a bunurilor economice are la bază divizarea acestora în două categorii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Bunurile fungibile sunt bunuri de orice natură care nu se pot distinge în mod substanţial unele de altele. Sunt considerate bunuri fungibile (confundabile) speţele care aparţin aceluiaşi sort de bun, achiziţionate sau fabricate la date şi la preţuri (costuri) diferite. Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifică a costurilor individuale. Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse. Identificarea specifică nu poate fi folsită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de elemente, care sunt de regulă fungibile. Pentru elementele fungibile (confundabile), norma IAS 2 a prevăzut două prelucrări de determinare a costurilor: prelucrarea de referinţă şi cealaltă prelucrare autorizată.

16

Prelucrarea de referinţă (sau tratamentul contabil de bază) constă în determinarea costului altor stocuri decât cele care sunt identificabile prin utilizarea metodei “primul intrat – primul ieşit” (the first-in, first-out: FIFO) sau a metodei “costului mediu ponderat: CMP” (weighted average cost). Potrivit metodei “primul intrat-primul ieşit” (FIFO), bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de produţie) al lotului următor, în ordine cronologică. Metoda FIFO consideră că elementele ies din stoc în ordinea intrării lor. În consecinţă, stocul la sfârşitul perioadei este constituit din elementele cele mai recente. Metoda “costului mediu ponderat” (CMP) presupune calcularea costului fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei şi a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic (de exemplu, lunar) sau după fiecare recepţie, în funcţie de situaţia particulară a întreprinderii. Cealaltă prelucrare autorizată (sau tratamentul contabil alternativ) presupune determinarea costului bunurilor confundabile prin utilizarea metodei “ultimul intrat – primul ieşit” (the last-in, first-out: LIFO). Potrivit metodei “ultimul intrat-primul ieşit” (LIFO), bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de produţie) al ultimei intrări (lot). Pe măsura epizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului anterior, în ordine cronologică. Prin urmare, elementele ce rămân în stoc la sfârşitul exerciţiului sunt primele cumpărate sau primele fabricate. În perioadele de creştere a preţurilor, metoda LIFO conduce la creşterea valorii consumurilor (ieşirilor) şi la micşorarea valorii stocului final. Este evident că metoda FIFO conduce la diminuarea valorii ieşirilor şi la creşterea valorii stocului final. Practicile în diferitele ţări dezvoltate ale lumii sunt diverse şi cu justificări variate. Astfel, întreprinderile britanice preferă utilizarea metodei FIFO, deoarece ea corespunde cel mai bine fluxurilor reale de epuizare (ieşire) a stocurilor. Întreprinderile americane preferă metoda LIFO, deoarece aceasta măsoară fluxurile costurilor cât mai aproape de realitate. În plus, această metodă este admisă de administraţia fiscală americană. De

17

altfel, organismul intrenaţional de normalizare, în contextul proiectului său de reducere a opţiunilor (la începutul anilor 1990), vizase interzicerea metodei LIFO, deoarece ea nu este cu adevărat compatibilă cu principiul costurilor istorice. Totuşi, pentru a asigura compatibilitatea între cele două referenţiale internaţionale cunoscute (internaţional şi american), s-a renunţat la eliminarea metodei LIFO. În Franţa, metoda LIFO nu poate fi utilizată, din motive fiscale, pentru întocmirea situaţiilor fiscale individuale, dar, în mod logic, utilizarea ei este permisă în cazul situaţiilor financiare consolidate. Normele contabile româneşti prevăd pentru evaluarea stocurilor la ieşire cele trei metode: FIFO, LIFO şi CMP. Fiecare dintre cele trei metode de evaluare conduce la valori diferite ale rezultatului contabil. Metoda FIFO corespunde cel mai bine fluxurilor fizice reale, dar, folosită în scopuri “creative”, ea conduce la creşterea profiturilor (în condiţii de creştere a preţurilor), deşi profiturile respective sunt fantomatice. Raţiunea utilizării acestei metode de către întreprinderile interesate în majorarea rezultatului lor pleacă de la specificul înregistrării consumurilor, prin trecerea acestora pe cheltuieli. Cheltuielile cu stocurile ieşite din unitate sunt mai mici în cazul utilizării metodei FIFO, datorită evaluării stocurilor la costul primelor intrări (în general mai mici), ceea ce determină îmbunătăţirea (aparentă) a performanţelor societăţii. În condiţiile scăderii preţurilor (situaţie foarte rar întâlnită), metoda FIFO poate fi utilizată de către societăţile care urmăresc diminuarea rezultatului lor (prin majorarea cheltuielilor cu materiile prime, materialelor consumate evaluate la valoarea primelor intrări – mai mare). Metoda LIFO este o metodă mai realistă, în privinţa măsurării fluxurilor în costuri în contul de profit şi pierdere. Ea distorsionează bilanţul (stocurile rămase sunt înregistrate la o valoare mai mică), dar conduce la un cont de profit şi pierdere mai corect. Ea permite societăţilor care o utilizează să-şi diminueze rezultatul, prin majorarea cheltuielilor cu stocurile consumate sau vândute, majorare datorată evaluării acestor stocuri la valoarea primelor intrări (mai mare). În plus, metoda LIFO amână sarcina fiscală8, iar prin includerea pe cheltuieli a unui preţ mai apropiat de preţul pieţei, se creează premisa recuperării sumelor necesare pentru înlocuirea stocurilor consumate sau 8

Iuliana Georgescu, “Tratamentul stocurilor la valoarea justă”, revista Contabilitatea, Expertiza şi Auditul Afacerilor, mai 2002, pag. 24.

18

vândute. Metoda LIFO poate fi utilizată, în condiţiile scăderii preţurilor, de către societăţile interesate în majorarea rezultatului lor. Exemplu: O societate realizează comerţ cu marfa X. În luna ianuarie dispunem de următoarele informaţii privind această marfă: stoc iniţial 120 buc x 2.000 lei; intrări pe 05.01, 200 buc x 2.500 lei şi pe 20.01, 100 buc x 3.100 lei; ieşiri pe 10.01, 150 buc şi pe 25.01, 200 buc. Preţul de vânzare unitar practicat de societate a fost de 2.700 lei. În funcţie de metoda folosită pentru evaluarea stocurilor, contul de profit şi pierdere al societăţii se prezintă astfel: Contul de P+P Cifra de afaceri Ch cu mărfuri Rezultat

CMP 945 875 70

FIFO 945 833 112

LIFO 945 910 35

Cele prezentate mai sus demonstrează că rezultatul unei întreprinderi nu depinde doar de performanţele economico-financiare, ci şi de opţiunea pentru o anumită metodă de evaluare a stocurilor. În plus, schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exerciţiu la altul permite netezirea rezultatului. Suntem de părere că utilizarea metodei costului mediu ponderat ar putea fi mai reprezentativă pentru determinarea costului stocurilor consumate sau vândute şi ar putea descuraja practicile de contabilitate creativă. Normele contabile româneşti precizează că metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru elemente similare de natura stocurilor şi a activelor fungibile de la un exerciţiu financiar la altul. Dacă, în situaţii excepţionale, administratorii decid să schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri sau alte active fungibile, în notele explicative trebuie să se prezinte următoarele informaţii: -

motivul schimbării metodei; şi

-

efectele sale asupra rezutatului. O persoană juridică trebuie să utilizeze aceleaşi metode de determinare a costului

pentru toate stocurile care au natură şi utilizări similare. Pentru stocurile cu natură sau utilizare diferită, folosirea unor metode diferite de calcul al costului poate fi justificată.

19

7. Politica de Provizioane Aplicarea principiului prudenţei în evaluare, presupune, printre altele, constituirea de provizioane atunci când anumite cheltuieli sau pierderi pot fi prevăzute sau estimate, fără a fi cunoscute nici mărimea lor exactă, nici data de efectuare sau obţinere. Aceste provizioane sunt destinate acoperirii de riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le fac probabile. Aceste evenimente privesc cazuri precise, dar realizarea lor este nesigură9. Prudenţa s-a dovedit a fi atitudinea fundamentală a contabililor din întreaga lume. Totuşi, pesimismul sistematic al prudenţei a creat o tendinţă de proliferare a provizioanelor, în general, şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli în special. Norma IAS 37 “Provizioane, pasive eventuale şi active eventuale” (sau Provizioane, datorii contingente şi active contingente), prin prevederile sale, încearcă să restrângă posibilităţile de provizionare oferite întreprinderilor. Un provizion este o datorie a cărei mărime şi a cărei scadenţă sunt nesigure. Conform normei IAS 37, un provizion se înregistrează doar atunci când întreprinderea trebuie să facă faţă unui angajament de a transfera avantaje economice, ca o consecinţă a unor evenimente trecute, şi când provizionul poate fi estimat10. Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care: -

o societate are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;

-

este probabil ca o ieşire de resurse, care să afecteze beneficiile, să fie necesară a onora obligaţia respectivă (o reducere a resurselor este considerată probabilă atunci când şansele de realizare sunt mai mari decât probabilitatea de nerealizare);

-

poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei. Valoarea provizionului trebuie să reprezinte cea mai bună estimare a costurilor

necesare stingerii obligaţiei actuale la data bilanţului. Pentru estimarea acestor costuri, se ţine cont de experienţa unor tranzacţii similare şi, în unele cazuri, de opiniile unor experţi independenţi.

9

R. Cistelecan, Contabilitatea financiară, Editura Universităţii “Petru Maior” Tg.-Mureş, 2000, pag. 50. N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 211.

10

20

Norma IAS 37 precizează că vor fi înregistrate la provizioane doar acele obligaţii generate de evenimente trecute care sunt independente de acţiunile viitoare ale întreprinderii. Există cazuri în care o întreprindere trebuie sau intenţionează să realizeze cheltuieli pentru a putea acţiona într-un anumit mod. Deoarece întreprinderea poate evita cheltuielile viitoare prin diverse acţiuni, ca de exemplu modificarea procesului de producţie, ea nu are o obligaţie actuală aferentă acelei cheltuieli viitoare şi, în consecinţă, nu va recunoaşte un provizion. Norma IAS 37 nu rezolvă în mod definitiv şi exhaustiv problema provizioanelor. Ea îşi propune doar să stabilească dispoziţiile generale de contabilizare şi de evaluare a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, modul de aplicare a acestor dispoziţii şi criteriile de recunoaştere a datoriilor eventuale şi a activelor eventuale. Mingea este aruncată astfel în terenul experţilor în domeniul contabilităţii… Întreprinderile din România pot constitui două categorii principale de provizioane: provizioane pentru riscuri şi cheltuieli şi provizioane pentru deprecierea activelor. Provizioanele vor fi revizuite la data fiecărui bilanţ şi ajustate pentru a reflecta cea mai bună estimare curentă. În cazul în care pentru stingerea unei obligaţii nu mai este probabilă o ieşire de resurse, provizionul trebuie anulat. Dacă în timpul exerciţiului financiar o sumă este transferată la sau de la provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, următoarele informaţii se prezintă în notele explicative: a) valoarea provizioanelor la începutul exerciţiului financiar; b) sumele cu care provizioanele au fost majorate, respectiv diminuate în timpul exerciţiului financiar; c) natura, sursa sau destinaţia oricăror astfel de transferuri; d) valoarea provizioanelor la sfârşitul exerciţiului financiar. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli necesită estimări, creând astfel condiţii pentru netezirea rezultatelor. Astfel, umflarea provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar dezumflarea provizioanelor în anii deficitari majorează

21

rezultatul. De asemenea, în anumite situaţii, societăţile îşi pot netezi rezultatele evitând provizionarea riscurilor11.

Exemplu: Două societăţi comerciale A şi B constituie în anul 1 un provizion pentru riscul aferent anului 3. Societatea A provizionează riscul în mod corect în anul 1 (100 mil), nefiind necesară nici o ajustare în anul 2. În anul 3 se înregistrează pierderea de 100 mil în alte ch şi se anulează provizionul de 100 mil pe seama veniturilor. Societatea B, dimpotrivă, majorează cheltuielile în anul 1 prin constituirea unui provizion de 200 mil. Anul 2 fiind deficitar, societatea ajustează provizionul, diminuându-l cu 100 mil. În anul 3 se anulează provizionul rămas şi se înregistrează pierderea de 100 mil. Conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi A şi B se prezintă astfel: Soc A Cifra de afaceri Venituri din provizioane Consumuri de la terţi Alte cheltuieli Cheltuieli cu provizioane Rezultat din exploatare

Anul 1 2.100 0 1.800 0 100 200

Anul 2 2.000 0 2.000 0 0 0

Anul 3 2.000 100 1.900 100 0 100

Total 6.100 100 5.700 100 100 300

Soc B Cifra de afaceri Venituri din provizioane Consumuri de la terţi Alte cheltuieli Cheltuieli cu provizioane Rezultat din exploatare

Anul 1 2.100 0 1.800 0 200 100

Anul 2 2.000 100 2.000 0 0 100

Anul 3 2.000 100 1.900 100 0 100

Total 6.100 200 5.700 100 200 300

Prin politica de provizioane, societatea B creează impresia unei societăţi a cărei performanţă se menţine în timp. În realitate, performanţele celor 2 societăţi sunt identice. De asemenea, în anumite condiţii, întreprinderile îşi pot netezi rezultatele evitând provizionarea riscurilor.

11

N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 436.

22

Provizioanele pentru deprecierea activelor reprezintă de asemenea un teren favorabil pentru manifestarea creativităţii datorită subiectivităţii cu care este determinată valoarea actuală (de piaţă) a activelor. Societatea poate apela, pentru evaluare, la sprijinul mai multor evaluatori, care vor obţine rezultate diferite pentru aceeaşi categorie de active. În consecinţă, întreprinderea poate alege o valoare actuală mai mare, care va determina o diferenţă mai mare între valoarea de intrare şi cea stabilită prin inventariere; se va constitui astfel un provizion la un nivel mai ridicat, care va diminua corespunzător rezultatul curent al exerciţiului. Constituirea şi anularea provizioanelor afectează contul de profit şi pierdere, rezultatul exerciţiului şi deci mărimea obligaţiei privind impozitul pe profit. Societăţile interesate în micşorarea impozitului pe profit aleg constituirea de provizioane pentru diminuarea rezultatului (prin includerea provizioanelor constituite pe cheltuielile exerciţiului). În anul diminuării sau anulării provizioanelor, acestea vor fi reluate la venituri, majorând rezultatul societăţii. Referitor la influenţa politicii de provizioane asupra profitului impozabil, legislaţia din România (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal) precizează că veniturile rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sunt considerate venituri neimpozabile.

8. Cesiunea artificială a titlurilor de plasament Titlurile de plasament reprezintă acţiunile proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri de plasament achiziţionate în vederea realizării unui profit într-un termen scurt. La intrarea în unitate, titlurile de plasament se evaluează la costul de achiziţie, prin care se înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor. Cheltuielile accesorii de cumpărare a titlurilor de plasament, cum sunt comisioanele şi alte cheltuieli similare, se înregistrează direct în cheltuielile exerciţiului. Pentru deprecierea titlurilor de plasament, la sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia inventarierii, se constituie provizioane pe seama cheltuielilor.

23

O întreprindere poate să-şi amelioreze rezultatul prin vânzarea titlurilor de plasament, într-un moment în care valoarea pe piaţă a titlurilor este semnificativ mai mare faţă de preţul de achiziţie. Particularitatea acestei tehnici de contabilitate creativă constă în faptul că operaţia de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor. Operaţia de cesiune artificială a titlurilor de plasament influenţează contul de profit şi pierdere al societăţii, iar rezultatul exerciţiului va fi majorat, prin creşterea rezultatului financiar cu diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul istoric (preţul de achiziţie) al acţiunilor. Însă această ameliorare a rezultatului este doar una artificială, deoarece preţul de vânzare a fost neutralizat de preţul de răscumpărare. Acest artificiu este posibil deoarece preţul de cumpărare al titlurilor, care reprezintă o cheltuială, nu afectează rezultatul la achiziţia, ci la ieşirea titlurilor din gestiune. În bilanţ, situaţia întreprinderii rămâne neschimbată în ceea ce priveşte titlurile de plasament, dar nu şi în ceea ce priveşte trezoreria, deoarece aceasta din urmă este afectată de plata impozitului pe profit (se obţine profit suplimentar din activitatea financiară) şi a comisioanelor percepute de către societatea care a intermediat vânzarea-cumpărarea titlurilor.

9. Tranzacţii circulare  Tranzacţiile circulare apar atunci când două sau mai multe întreprinderi intră în tranzacţii unele cu altele cu scopul de a-şi ameliora informaţiile din situaţiile financiare. Pentru a exemplifica această practică de contabilitate creativă propunem cazul a două societăţi A şi B care operează în aceeaşi ramură de activitate. Ambele societăţi deţin stocuri în valoare de 100 de milioane de lei. Fiecare societate acceptă să cumpere stocul celeilalte la un preţ de 120 de milioane de lei. În urma operaţiei de vânzare-cumpărare fiecare societate înregistrează un profit de 20 de milioane de lei, reprezentat de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al stocurilor respective. Este vorba însă despre un profit artificial, deoarece câştigul de 20 de milioane de lei a fost utilizat pentru achiziţia stocului deţinut de către cealaltă societate.

24

Reflectarea acestui profit în situaţiile financiare este posibilă deoarece în contabilitatea românească, cheltuielile cu stocuri nu sunt contabilizate în momentul achiziţiei, ci în momentul ieşirii stocurilor din gestiune. Această opţiune este preferată mai ales de către societăţile cotate la bursă, care vor prezenta un rezultat pe acţiune mai mare. Rezultatul pe acţiune se calculează ca raport între rezultatul net al perioadei şi numărul mediu ponderat al acţiunilor în circulaţie pe parcursul anului (conform IAS 33 “Rezultatul pe acţiune”). Pe de altă parte însă, majorarea rezultatului curent implică o datorie mai mare a firmei privind plata impozitului pe profit. O altă modalitate prin care fiecare societate poate dobândi stocul celeilalte o reprezintă schimbul de bunuri sau de servicii. Această operaţiune intră sub incidenţa IAS 18 “Veniturile”, care precizează că, atunci când bunurile sau serviciile schimbate sunt de natură şi de valori similare, nu se contabilizează nici un venit. Prin urmare schimbul de bunuri similare nu generează profit, deci nu modifică performanţa firmei reflectată în contul de profit şi pierdere. O societate care va dori ameliorarea rezultatelor sale financiare va recurge, bineînţeles, la prima variantă, şi anume la vânzarea-cumpărarea stocurilor, operaţie care determină creşterea profitului.

Limitarea contabilităţii creative După cum am prezentat la începutul prezentei lucrări, contabilitatea creativă nu este o practică ilicită, dar totuşi se pune problema moralităţii şi eticii acestui fenomen. Stolowy şi Breton12 se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat eliminate. Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor economice. În marketing, regula este aceea de a înşela. Persoanele înşelate prin marketing sunt participante pe o piaţă. De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate sau influenţate atunci când cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor atunci când cumpără acţiuni? 12

Citaţi de N. Feleagă, L. Malciu în Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 451.

25

Ne este greu să găsim răspuns la această întrebare, dar considerăm că regulile jocului diferă la cele două discipline înrudite. Contabilitatea încearcă, potrivit obiectului său, să furnizeze o informare privind situaţia financiară, performanţele şi evoluţia unei societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine fidelă a patrimoniului întreprinderii. Imaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere atât litera, cât şi spiritul legii. Contabilitatea britanică, contabilitatea americană şi referenţialul internaţional au cunoscut noi perfecţionări care au îngrădit sau chiar eliminat posibilitatea manifestării practicilor de contabilitate creativă. Normalizatorii contabili care doresc să limiteze creativitatea contabilă trebuie să aibă în vedere premisele şi circumstanţele care permit manifestarea acesteia. O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative o reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările în care deja există, a unui cadru contabil conceptual. Cadrul conceptual permite practicienilor să înţeleagă mai profund normele contabile, să îşi fundamenteze o opinie generală despre practicile contabile şi să analizeze operaţiile complexe (vânzarea unui activ urmată de răscumpărarea acestuia). Normele contabile ar trebui să fie mai detaliate pentru a elimina, pe cât posibil, subiectivismul în interpretare şi aplicare. Astfel, în România, prin noile reglementări contabile (OMFP 94/2001 şi OMFP 306/2002) s-a restrâns sfera cheltuielilor care pot fi incluse în categoria elementelor extraordinare, îngrădind posibilitatea majorării rezultatului ordinar. O altă măsură ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări contabile permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare. IASB (“International Accounting Standards Board”) a stabilit că, pentru tranzacţiile de aceeaşi natură se por utiliza cel mult două prelucrări. Organismul internaţional de

26

normalizare recomandă utilizarea prelucrării de referinţă. Întreprinderilor care nu îndeplinesc condiţiile cerute de utilizarea prelucrării de referinţă le este permisă aplicarea celeilalte prelucrări autorizate. Aceste întreprinderi sunt obligate ca, din momentul în care au fost create condiţiile, să treacă la prelucrarea de referinţă. Auditorii ar trebui să-şi intensifice eforturile pentru identificarea eventualelor manipulări ale informaţiilor furnizate prin situaţiile financiare. În acest sens, funcţia de audit ar trebui să includă o evaluare a sistemului de control intern al societăţii pentru a preveni cazurile de contabilitate creativă sau de fraudă. Pentru a asigura o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă, auditorii ar trebui să fie dispuşi să îşi îndrepte armele asupra clienţilor lor. Propunerea este dură, deoarece ea antrenează o reflecţie radicală asupra naturii raporturilor dintre auditori şi manageri. Orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de tip fluxuri de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile. Imaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un profit sau o pierdere mai mare. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. În general, o societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii externi ar trebui să devină prudenţi şi să analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-şi plăti datoriile. Nu puţine au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment.

27

BIBLIOGRAFIE

1) N. Feleagă, L. Malciu – Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 2) L. Malciu – Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 3) R. Neag – Contabilitate comparată, Note de curs, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2004. 4) R. Neag – Contabilitate şi fiscalitate, Note de curs, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003. 5) R. Neag – Contabilitatea financiară între naţional şi internaţional, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003. 6) A. Pop – Contabilitatea financiară românească armonizată cu Directivele contabile europene şi Standardele internaţionale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002. *** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94 din 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice

28

Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, publicat în M.O. nr. 85/20.02.2001. *** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 306 din 2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene. ***

Legea nr. 571 din 22.12.2003 privind Codul fiscal, publicată în M.O. nr.

927/23.12.2003.

29