Proiect Didactic Iubire Si Dreptate [PDF]

Zitiervorschau

Proiect didactic Data: Clasa: a X -a Obiectul: Religie Subiectul lecției: „Iubire și dreptate” Tipul lecției: predare (comunicare și dobândire de cunoștințe) Obiectiv cadru: - conștientizarea vieții trăite întru iubire și angajarea în efortul de a dobândi o astfel de viață; Obiective de referință: -să înțeleagă fapul că iubirea e pentru om izvor al vieții celei adevărate; -să își însușească învățătura Bisericii cu privire la iubirea față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine și să înțeleagă unitatea dintre acestea; -să cunoască raportul dintre iubirea și dreptatea dumnezeiască - reper pentru iubirea și dreptatea față de semeni. Obiective operaționale: -să enumere poruncile legate de iubire; -să argumenteze superioritatea iubirii agape (duhovnicești) față de alte feluri de dragoste; -să explice motivul creației, al înomenirii Fiului lui Dunezeu, al jertfei de pe cruce; -să prezinte învățătura Mântuitorului prin cuvânt și faptă cu privire la iubirea față de Dumnezeu și de semeni; -să precizeze care este conținulul iubirii duhovnicești și cum se poate dobândi aceasta; -să explice rolul iubirii în relațiile familiale; -să argumenteze de ce faptele omului se întâlnesc cu dreptatea dumnezeiască.

Metode: povestirea, explicația, conversația euristică, problematizarea. Material bibliografic: Sf. Scriptură; „Despre iubirea creștină”(D.i.c.) - Jean-Claude Larchet; „Morala creștină” (M.c.)- Georgios Mantzaridis.

1

DESFĂ Ș URAREA LECȚ IEI

I.Momentul organizatoric: Salutul; Rugăciunea; Notarea absențelor. II.Momentul aperceptiv: Se afirmă despre creștinism că este religia iubirii, și aceasta pentru că faptele și cuvintele Mântuitorului Hristos sunt fapte și cuvinte ale Iubirii. Dintre toate poruncile El accentuează două: iubirea față de Dumnezeu și față se semeni. De asemenea Hristos concentrează învățătura Sa într-o pildă: a fiului risipitor, în care iubirea dumnezeiască nu cunoaște limite, iartă totul...Dar tot Mântuitorul ne revelează și că istoria aceasta se încheie cu o judecată, pe care Biserica o numește înfricoșătoare, pentru că se face după dreptate...fiecare va primi ceea ce i se cuvine potrivit faptelor săvârșite... III.Anunțatea temei: Plecând de la această realitate, cred că este necesar să descoperim care este relația dintre iubirea si dreptatea dumnezeiască și cum ne raportăm noi creștinii la aceste atribute divine. Despre aceasta vom vorbi astăzi...Tema se numește „Iubire și dreptate” (Se va scrie titlul lecției pe tablă).

IV:Tratarea (Predarea cunoștințelor): „Ceea ce oamenii numesc aici, pe pământ, e doar un chip umbrit al adevăratei iubiri cerești”; Aceasta și pentru că iubirea ca pornire curată se alipește ușor de instincte, de poftă, de patimi. „Iubirea nu-i totuna cu simțământul care în chip firesc și de la sine se naște în inima omului. După obârșie și fire iubirea duhovnicească (aceasta e adevărata iubire, iubirea agape) este cu adevărat putere dumnezeiască de care omul se împărtășește prin har dacă aduce din partea lui o inimă deschisă”(D.i.c.,p.149). „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (ὁ μὴ ἀ γα πῶ ν οὐ κ ἔ γνω τὸ ν θεό ν, ὅ τι ὁ θεὸ ς ἀ γά πη ἐ στίν-

I In IV,8). „La început era

Cuvântul/ Iubirea...Toate prin El s-au făcut...” (In I,1,3). „Omul vine la existență din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toți (oamenii) iubesc, fiindcă își au obârșia în iubire și pe aceasta o au înlăuntrul lor ca rost germinativ sau >. Și desfrânatul iubește desfrâul și vărsătorul de sânge uciderea și hoțul furtul și alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic, Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu își pierde sinele, dar chiar își află adevăratul sine. Trăiește deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată” (M.c. ,p.193).

2

Așadar omul a iubit păcatul în locul lui Dumnezeu, dar păcatul nu împlinește, nu dă viață, ci moarte. „Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea”(In.III,16-17). „In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit(In.I,10-11). L-au răstignit. Și Iisus a lăsat să se frângă trupul Său și să se verse sângele Său ca să le dea celor care cred în El spre viață, ca să le dea viața dumnezeiască din trupul Său. Chiar nouă celor care L-am răstignit să ne dea Viața Sa. Câtă dragoste este în aceasta...El nu a venit la oameni pentru că aceștia L-au iubit, ci pentru că El i-a iubit chiat dacă s-au făcut vrăjmași ai Lui. „Nici înfricoșătoarea judecată nu va fi mai înspăimântătoare decât Vinerea Mare...atunci Dumnezeu îl va judeca pe om, iar astăzi omul îl judecă pe Dumnezeu. Astăzi este înfricoșătoarea Judecată pentru Dumnezeu; îl judecă omenirea. Astăzi omul îl prețuiește pe Dumnezeu; Îl prețuiește cu treizeci de arginți...Astăzi omenirea L-a osândit pe Dumnezeu la moarte. Aceasta e cea mai mare răzvrătire din istoria cerului și a pământului” (Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veșnicie, Edit. Egumenița, Galați. 2013, p.242). „Orice păcat al meu este pentru El o Vinere Mare...Orice gând necurat, orice simțire păcătoasă urlă: răstignește-L, răstignește-L! Nu este, oare, întreaga noastră viață pe pământ o neapusă Vinere Mare pentru Domnul Hristos?...batjocura noastră este pentru Hristos mai înfricoșătoare decât a evreilor. Evreii puteau să creadă mai puțin în Hristos, căci El nu înviase. Dar noi, pentru care de douăzeci de veacuri Hristos mărturisește cu putere că a înviat, noi Îl batjocorim pe Hristos Cel Înviat, Îl scuipăm pe Hristos Cel Înviat, Îl răstignim din nou pe Hristos, și încă pe Hristos Cel Înviat!”(Ibidem, p.251). Sf. Isaac Sirul zice: „Nu huliți spunând că Dumnezeu este drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor” (apud N.Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Edit. E.O.R.M.S., Baia Mare, 1992, p.177). Iubirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât nu pare să se raporteze deloc la dreptate, la a da omului ceea ce i se cuvine pentru faptele sale, ci manifestarea dreptății se realizează la nivelul ordinii morale, al cărei izvor și păstrător este însuși Dumnezeu. Săvârșirea binelui are o urmare morală care merge pănă în adâncurile ființei și răul de asemenea. Dacă urmarea răului este suferința, ieșirea din starea aceasta se face asumând-o, făcând-o suferință ispășitoare. Deci Dumnezeu îl vrea pe om ridicat la comuniunea cu Sine, dar asta nu se poare realiza decât printr-o suferință ispășitoare, jertfă. În aceasta stă drepatea. Dumnezeu nu iartă pe om pur și simplu, ci luând asupra Sa, din iubire, păcatele oamenilor și ispășindu-le pe cruce. Iar omul privind cu ochii minții la jertfa lui Hristos pentru el, 3

asumând-o ,poate intra într-un proces lăuntric recreator, care-l transformă în făptură nouă, refăcând comuniunea de iubire cu Creatorul Său (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului). „Ce nu a

făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi...Dar ce face El şi după toate acestea? N-a mai trimis nici prooroci, nici îngeri, nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuşi Fiul Său! Venind Fiul Său, a fost şi El omorât; dar nici aşa nu I s-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I s-a aprins, căci stăruie necontenit a-i chema pe toţi la El, şi se roagă, şi face totul, chiar şi după uciderea Fiului Său, numai ca să-i apropie de El...noi încă suntem nepăsători. Dar ce poate fi mai rău decât această sălbăticie?...Să ne gândim mai întâi de câte ori Îl batjocorim chiar după miile de bunătăţi, şi cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de El, şi totuşi nu ne trece cu vederea, ci ne apucă şi ne atrage la El. Dacă toate acestea le gândim, vom putea desigur să aprindem în noi acea poftă şi acea dragoste către El...El nu are nevoie de dragostea noastră, şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea,în locul Lui, care nimic n-a preferat în locul nostru. Un singur Fiu a avut, pe Unul-Născut al Său, şi nici pe Acesta nu L-a cruţat pentru noi, iar noi multe preferăm înaintea Lui...Ce am putea spune, când noi preferăm poruncile lui Satana înaintea poruncilor lui Hristos, înaintea legilor Lui, şi ne batem joc de mântuirea noastră, căci preferăm lucrurile cele rele înaintea Celui ce a pătimit toate pentru noi? De ce iertare sunt oare vrednice toate acestea? De nici una (Omilia V la Epistola catre Romani, Sf. Ioan Gura de Aur). Dacă cineva vrea să răspundă iubirii lui Dumnezeu, nu o va face prin cuvinte frumoase, ci prin fapte ale omului lăuntric ce se vor manifesta și în afară. Iubirea se va arăta în împlinirea poruncilor Lui: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele”(In.XIV,15), cale care va duce la despătimire și aceasta va pregăti firea umană pentru a primi în ea harul dumnezeiesc, ce va ridica pe om mai presus de fire, în cele dumnezeiești. „Iubirea îl unește pe om cu Dumnezeu și-l face sălaș al Preasfintei Treimi:>. Lucrul acesta e adevărat și cât privește iubirea lui Dumnezeu, dar și a aproapelui: .

4

Iubirea >- - zice Sf. Maxim Mărturisitorul” (D.i.c., p.41-42). „Mărimea iubirii Fiului lui Dumnezeu se arată în smerenia pe care o dovedește, punându-se cu totul în slujba oamenilor, slujind, învățând, îngrijind, hrănind, potolind setea, îndreptâmd, călăuzind, dând bucurie, iertând, îndurând de dragul lor chinuri, suferință și în cele din urmă moarte...Nemărginita dragoste a lui Hristos satură setea de iubire a tuturor oamenilor. Căci toți oamenii vor să fie iubiți, iar dragostea sa cu adevărat îi îmbrățișează pe toți ...Hristos S-a arătat ca Dumnezeul iubirii și ca omul iubirii. Ca om și Dumnezeu ne-a arătat cum să iubim pe oameni, dându-ne puterea de a iubi în chip dumnezeiesc, cu o dragoste adevărată și desăvârșită” (D.i.c.,pp.145-150). „Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii”(In.XIII,34-35). „Viața creștină este adunarea întru iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua porunci” (M.c., p.196). „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii”(Mt. XXII,37-40). Iubirea creștină este „stare sfântă în care e de față și lucrează întreaga făptură a omului...Căzuta fire omenească n-o naște de la sine...până să se deprindă omul cu ea, cere silirea voii...Iubirea de aproapele este iubirea de oameni, a tuturor, deopotrivă, fără deosebire. Porunca de a ne iubi vrăjmașii (Mt. V,43-44) arată cu adevărat că trebuie să-i iubim pe toți, până la unul…> - zice Sf.Isaac Sirul” (M.c., pp.9-10). Cuviosul Marcu Pustnicul spune că Dumnezeu „ne îngăduie să mâncăm din tot pomul din rai, adică să iubim pe cel botezat în Biserică și să-l răbdăm în înfrângerile ce le suferă și să nu-l urmărim pe fiecare în zigzagurile lui și pentru lucrurile care ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele să-l urâm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, din care gustând mintea, îndată se poticnește în propriile ei păcate și își descoperă, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, propria gotătate, de care mai întâi nu știa, fiind acoperit de vălul înțelegerii și al milei. Pentru aceasta li s-a poruncit celor așezați în raiul Bisericii zicând: nu judecați; iertați și vi se va ierta” (M.c., p.196). Putem pune alături îndemnurile: nu bârfiți, nu gândiți ceva rău despre altul.

5

Ava Moise învață: „Omul trebuie să moară față de aproapele, ca să nu-l judece întru ceva”...„Nebun este cel care, lăsându-și mortul său, se duce să plângă mortul vecinului” (D.i.c., pp,86,89). Iubirea este virtutea cea mai mare, iar iubirea duhovnicească de aproapele este mănunchi al multor alte vietuți. Despre aceasta vorbește Sf. Ap.Pavel in imnul dragostei (I Corinteni). „Nu-i iubire acolo unde nu este curăție și nepătimire - semn vădit al dobândirii desăvârșite a tuturor virtuților...Iubirea de Dumnezeu, iubirea lumii și iubirea se sine (pătimașă) nu pot sta împreună și se alungă una pe alta…...Iubirea pătimașă de sine nu știe de frate și nici nu-l cunoaște: îl vede ca pe un lucru oarecare, ba bun de apucat, ba de aruncat. Iar dacă i se pare că-l cunoaște, îl cunoaște pe dinafară, rău și strâmb. Iubirea virtuasă, dimpotrivă, îl știe așa cum este, temeinic și adevărat. Ea dă înțeles și trăinicie legăturilor omenești”(D.i.c., pp.29-39). „Iubirea duhovnicească de sine se arată împlinitoare a celei dintâi porunci - aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru că a se iubi pe sine în chip duhovnicesc înseamnă a se iubi în Dumnezeu și pentru Dumnezeu...Philautia pătimașă e alipire a omului de sinea sa chircită, întunecată, care nu vrea să știe de Dumnezeu...și îl face pe om > - Sf. Maxim Mărturisitorul...Numai de se iubește omul pe sine cu adevărat, ca făptură a lui Dumnezeu, în Dumnezeu și pentru Dumnezeu, poate iubi in chip duhovnicesc pe fratele său...și invers: iubirea duhovnicească de sine se naște din iubirea de aproapele” (D.i.c., pp. 26-28). „Iubirea față de aproapele înseamnă să te simți legat și alipit de el, după cum ești legat și alipit de tine...Întâiul temei al iubirii aproapelui este imitarea lui Dumnezeu pe cât îi stă în putință omului…;”(D.i.c., p.14). Fără ca Duhul lui Dumnezeu să se reverse în noi nu putem să rodim iubirea duhovnicească (Gal. V,22). „Iubirea de aproapele înseamnă a-l iubi pe aceata în Domnul și totodată a-L iubi pe Domnul în el ...Iubirea de aproapele are preț numai dacă e legată de iubirea lui Dumnezeu : …[Iubirea aproapelui vine în urma iubirii lui Dumnezeu și trebuie să păstrăm întotdeauna ordinea aceasta]…dacă cineva voiește să-și închine numai grija din afară slujirii celei de-a doua, îi va fi cu neputință să o împlinească pe aceasta în chip sănătos și curat” (D.i.c., p.19-21). 6

Noi nu împărțim iubirea între Dumnezeu și aproapele, „ci una și aceeași se îndreaptă întreagă spre Dumnezeu ca datorată Lui, și unindu-i pe oameni întreolaltă” - spune Sf. Maxim Mărturisitorul (D.i.c., p.21). „Cel ce iubește pe Dumnezeu îl iubește și pe aproapele său- Sf. Maxim Mărturisitorul, ceea ce înseamnă că nu-L poți iubi pe Dumnezeu dacă nu-ți iubești aproapele, dar și că nu-l poți iubi pe aproapele dacă nu-L iubești pe Hristos. Iubirea de aproapele care nu trece prin iubirea lui Hristos e nedesăvârșită, mincinoasă, vlăstar al firii și al simțirii, nu rod duhovnicesc” (D.i.c., p.151). ”În iubirea dintre soți e lucrătoare mai mult decât oriunde iubirea creștină - care este și se numește iubire de aproapele -, pentru că soții își sunt unul altuia aproapele cel mai aproape...Iubirea fiecăruia urmărește să-l iubească cum nu se poate mai mult de curat și de adânc pe cel mai de aproape al său și să lucreze ca să se mântuiască și să se îndumnezeiască, și el, și acela, într-o părtășie de nedesfăcut. În a căsniciei nici nu se poate altfel, pentru că a-l iubi pe celălalt înseamnă a-i vrea binele, iar binele cel mare, care le întrece pe toate celelalte, este mântuirea și îndumnezeirea lui. Ținta supremă a căsătoriei este Împărăția cerească”(D.i.c., pp.114-122). Vezi și Efeseni V,21-33.

„Noi știm că am trecut din moarte la viață pentru că iubim pe frați” (I In. III,14). „Iubirea e pentru om izvor de viață adevărată” (D.i.c., p.40). „Fă aceasta și vei fi viu” (Lc. X, 29).

„- Dreptatea dumnezeiască este să faci ceea ce îl odihneşte pe aproapele tău. Dacă, de pildă, ai de împărţit ceva cu cineva, dă-i nu numai jumătate din ceea ce ai, ci cât vrea acela. Să-l întrebi: „Câte vrei? Două şi jumătate? Trei? Ia-le”. Să dai cele bune şi să-ţi iei cele stricate. Să dai pe cele mai multe şi să le ţii pe cele mai puţine. Iată, să zicem că o soră ne aduce zece prune. Dacă eu, din pricina lăcomiei pântecelui, mănânc opt şi-ţi las ţie două, te nedreptăţesc. Dacă spun: „Deoarece suntem doi, voi mânca eu cinci şi-ţi voi lăsa ţie pe celelalte cinci”, atunci fac dreptate omenească. Iar dacă văd că-ţi plac prunele şi eu mănânc numai una şi-ţi spun: „Fă dragoste şi mănâncă-le tu pe celelalte, pentru că mie nu-mi prea plac şi mă deranjez la intestine”, atunci fac dreptate dumnezeiască”.(Cuviosul Paisie Aghioritul – Nevoinţă duhovnicească, vol. III, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p.106)

V. Fixarea cunoștințelor: 7

Ce este iubirea sau, mai precis, Cine este Iubirea? În ce legătură se află creștinul cu Iubirea? Ce înseamnă să-L imite pe Hristos în privința iubirii? Cum poți să iubești ca și Hristos? Ce înseamnă dreptatea după asemănarea dreptății dumnezeiești? În ce relație se află iubirea cu dreptatea? VI.Evaluare: Se fac aprecieri verbale și se notează elevii care au dat răspunsuri corecte. VII. Temă pentru acasă: „Mergi și fă și tu asemenea!” (Lc. X.28) VIII. Încheierea lecției: Rugăciunea.

8