40 1 1MB
Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova Academia „Ştefan cel Mare”
Cu titlu de manuscris CZU: 343.34(043.2)
CERNOMOREŢ Sergiu
RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU SAMAVOLNICIE
Specialitatea 12.00.08 – Drept penal (drept penal)
Teză de doctor în drept Conducător ştiinţific:
Viorel V.Berliba, conferenţiar universitar, doctor în drept
Autorul:
Chişinău, 2010
© CERNOMOREŢ Sergiu, 2010
1
CUPRINS
ADNOTARE..................................................................................................................................3 LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................6 INTRODUCERE...........................................................................................................................7 1. ANALIZA SITUAŢIEI PRIVIND INCRIMINAREA SAMAVOLNICIEI......................15 1.1. Tratamente doctrinare ale samavolniciei: starea actuală şi perspective...........................15 1.2. Etimologia şi conceptul samavolniciei. Evoluţia răspunderii penale pentru samavolnicie în conformitate cu legislaţia penală a RM......................................................................23 1.3. Studiu de drept penal comparat.......................................................................................29 1.3.1. Incriminarea samavolniciei în legislaţiile unor state ale CSI...............................33 1.3.2. Samavolnicia în legislaţiile unor statele ale UE...................................................39 1.4. Concluzii la compartimentul 1.........................................................................................42 2. CARACTERISTICA JURIDICO-PENALĂ A SAMAVOLNICIEI………......................45 2.1. Aspecte generale şi comune ale infracţiunilor contra autorităţilor publice….................45 2.2 Gradul prejudiciabil şi obiectul de atentare al infracţiunii de samavolnicie....................50 2.3. Latura obiectivă a infracţiunii de samavolniciei.........…..........................................…...58 2.4. Latura subiectivă a infracţiunii de samavolnicie.............................................................78 2.5. Subiectul infracţiunii de samavolnicie.............................................................................83 2.6. Modalităţi şi sancţiuni............................................……….....….....................................95 2.7. Concluzii la compartimentul 2.......................................................................................106 3. DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE SAMAVOLNICIE DE UNELE FAPTE SIMILARE ŞI DE ALTE CATEGORII JURIDICE….........................................................110 3.1. Samavolnicia şi dreptul la autoapărare.…………….................................................…110 3.2. Delimitarea samavolniciei infracţionale de cea contravenţională.................................118 3.3. Delimitarea samavolniciei de unele infracţiunile similare............................................126 3.4. Concluzii la compartimentul 3.......................................................................................136 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI..................................................................138 BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................142 DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII....................................................153 CV AL AUTORULUI................................................................................................................154
2
ADNOTARE Cernomoreţ Sergiu, „Răspunderea penală pentru samavolnicie”, teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept penal), Chişinău, 2010. Teza cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 178 titluri, 140 pagini text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 10 lucrări ştiinţifice.
Cuvintele-cheie: samavolnicie, ordine de realizare a drepturilor, drept legitim sau presupus, contestare, autoapărare. Domeniul de studiu. Studiul ştiinţific a fost axat pe domeniul dreptului penal special, atenţia fiind acordată analizei juridico-penale a infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. – samavolnicia. Scopul tezei de doctorat: a constat în efectuarea unei cercetări ştiinţifice cu imanente implicaţii în materia normativului penal, a doctrinei penale şi practicii judiciare, elucidîndu-se cumulul de probleme teoretice şi aplicative privind răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie şi, ca efect - oferindu-se soluţii aferente fiecărui caz, inclusiv şi cu caracter de lege ferenda. Obiectivele: studiul amplu al conţinutului normativ al infracţiunii de samavolnicie (art.352 C.pen.); definirea „contestării” – ca semn esenţial (constitutiv) al infracţiunii de samavolnicie şi argumentarea necesităţii includerii acestuia în cadrul dispoziţiei normei penale; analiza caracteristicilor definitorii ale autoapărării, samavolniciei contravenţionale, ale altor fapte de natură corelativă şi formularea criteriilor de delimitare. Noutatea ştiinţifică şi originalitatea rezultatelor obţinute. Cercetarea s-a rezumat la analiza juridico-penală a infracţiunii de samavolnicie, în special prin detalizarea politicii penale în materia răspunderii pentru această infracţiune, deducerea semnelor de individualizare a samavolniciei supuse răspunderii penale. Obiectul de referinţă nu a fost supus studiului în ştiinţa dreptului penal autohton, reprezintînd cercetare de pionierat realizată în Republica Moldova. Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării reiese din realizarea unui studiu complex şi multilateral a caracteristicilor juridico-penale a samavolniciei şi limitelor răspunderii penale, cu înaintarea unor propuneri concrete vizând modificarea cadrului normativ penal şi extrapenal al Republicii Moldova. Realizarea unui studiu de drept penal comparat efectuat în lucrare permite a stabili directivele şi tendinţele politicii penale ale Republicii Moldova în contextul cursului de aderare la Uniunea Europeană.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice Concluziile şi recomandările pot fi luate în vedere de către toţi cei interesaţi în materia dreptului penal, în cadrul activităţii zilnice de încadrarea juridică a infracţiunilor, în procesul de instruire din instituţiile de învăţământ cu profil juridic, finalitatea fiind marcată de o mai bună aplicare a prevederilor art.352 C.pen. al RM.
3
РЕЗЮМЕ Черноморец Сержиу, «Уголовная ответственность за самоуправство», диссертация на соискание научной степени доктор права по специальности 12.00.08 - Уголовное право (уголовное право), Кишинёв, 2010. Диссертация содержит: введение, три главы, общие выводы и рекомендации, библиография из 178 пунктов, 140 страниц основного текста. Полученные результаты были опубликованы в 10 научных работах. Ключевые слова: самоуправство, порядок осуществления права, действительное или предполагаемое право, оспаривание, самозащита права. Область исследования Диссертация основывается на особенной части уголовного права, основное внимание отведено уголовно-правовому анализу самоуправства (преступление, предусмотренное статьёй 352 УК РМ). Цель исследования заключается в проведении научного исследования, основывающегося на анализе угловно-правовой базы, доктрины и судебной практики, сущестующих проблем в правоприменительной практике по делам о самоуправстве. Задачи
исследования:
всесторонний и комплексный
анализ признаков состава
преступления самоуправства (ст. 352 УК РМ); определение понятия «оспаривание» и отнесение его к составу преступления предусмотренного статьёй 352 УК РМ; анализ характерных признаков самозащиты права, других смежных правонарушений, с целью их разграничения. Научная новизна и оригинальность полученных результатов. Работа содержит комплексный уголовно-правовой анализ самоуправства, особенностей признаков состава преступления и оценка правовой политики государства относительно уголовной ответственности за указанное преступление. Самоуправству в доктрине Республики Молдова не отводилось особого внимания, таким образом данному деянию впервые посвящается диссертационное исследование. Теоретическая значимость и практическая польза исходит из комплексного и всестороннего уголовно-правового анализа самоуправства и обозначение пределов уголовной
ответственности,
в
результате
чего
были
представлены
конкретные
рекомендации по изменению уголовного законодательства Республики Молдова. Внедрение научных результатов. Выводы и рекомендации адресованны всем тем интересующимся уголовным правом и послужат для правильной квалификации преступлений в правоприменительной практике.
4
SUMMARY Cernomorets Sergiu, „Criminal liability for arbitrariness”, doctoral dissertation in law, speciality 12.00.08 – Criminal Law (criminal law), Kishinau, 2010. Dissertation contains: introduction, three chapters, general conclusions and recommendations, bibliography account 178 points, 140 pages of basic contents. Results of dissertation were published in 10 scientific papers.
Key-words: arbitrariness, order of realisation of rights, legal or supposed right, contestation, self-defendens. Field of studding. Scientific research is based on Special Part of Criminal Low, a great attention is dedicated to criminal analyse of arbitrariness (article 352 Criminal Code of Republic of Moldova). Goal of the doctoral dissertation consists in realisation of the scientific research of the theoretical and practical problems concerning the criminal liability for arbitrariness, based on criminal law, the doctrine and judiciary practice. Scopes: many-sided and detail research of signs of crime described in article 352 Criminal Code of Republic of Moldova; definition of concept of “contestation” and it’s transfer, in article 352 Criminal Code of Republic of Moldova; analyse of characteristic signs of self-defence of the right, other similar acts and crimes, for the their differentiations. Scientific novelty and originality consists in: Work was limited to the complex criminally-legal analysis of arbitrariness, in particular revealing of essential elements to the offence and clarification of legal policy of the state concerning the criminal liability for the indicated crime. To arbitrariness in the Republic Moldova’s doctrine was not taken away special attention, thereby for the first time the dissertation in the form of the manuscript is devoted to object of research - arbitrariness. Theoretical signification and practical advantage consists in complex and huge criminally-legal analysis of arbitrariness and clarifications of borders of the criminal liability, in result were proposed concrete recommendations to operate changes in criminal (and not only) legislations of Republic of Moldova. Implementation of the scientific results consists in: Conclusions and recommendations are intended all that interested by criminal law and will serve for correct application of law in juridical practice of Republic of Moldova.
5
LISTA ABREVIERILOR CSI UE RM FR SUA Fin Alb URSS RFSSR RSSU RSSM CSJ CP al CSJ MAI SIS CRM MO C.pen. C.pen. FR C.pen. RB C.pen. geor. C.pen. eston. C.pen. lituan. C.pen. liton. C.civ. C.con. CCA HG MO DEX DELR DLR PG PS Cap. art. alin. Lit. Pct. P. n.a. u.c.
- Comunitatea Statelor Independente - Uniunea Europeană - Republica Moldova - Federaţia Rusă - Statele Unite ale Americii - Finlanda - Albania - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă - Republica Sovietică Socialistă Ukraineană - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova - Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie - Ministerul Afacerilor Interne - Serviciul de informaţie şi securitate - Constituţia Republicii Moldova - Monitor Oficial - Cod penal - Cod penal al Federaţiei Ruse - Cod penal al Republicii Bielorus - Cod penal al Georgiei - Cod penal al Estoniei - Cod penal al Lituaniei - Cod penal al Litoniei - Cod civil - Cod contravenţional - Codul cu privire la contravenţiile administrative - Hotărârea Guvernului - Monitor Oficial - Dicţionar Explicativ al Limbii Române - Dicţionar Etimologic al Limbii Române - Dicţionar al Limbii Ruse - Partea Generală - Partea Specială - capitol - articol - aliniat - literă - punct - pagină - nota noastră - unitate convenţională
6
INTRODUCERE Actualitatea şi importanţa problemei abordate. În perioada de tranziţie spre economia de piaţă, datorită schimbărilor din diverse domenii ale vieţii economice, sociale, politice, culturale ale Republicii Moldova, între persoanele fizice, cât şi cu/între persoanele juridice, s-a majorat şi s-a diversificat numărul litigiilor, purtând atât un caracter patrimonial, cât şi de natură nepatrimonială. În acest context, lipsa încrederii societăţii în posibilitatea realizării eficiente a justiţiei, pe lângă multe alte împrejurări (creşterea nivelului corupţiei, abuzurile de serviciu, tergiversarea soluţiilor judiciare etc.) împiedică realizarea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice. În acest sens unele persoane sunt determinate la exercitarea drepturilor sale fără apel la asistenţa organelor de resort (acţionând după bunul său plac), cauzându-se, astfel, o anumită atingere relaţiilor sociale care asigură desfăşurarea normală a ordinii de administrare. În rezultatul aderării Republicii Moldova la un ansamblu de organisme şi organizaţii internaţionale, precum şi asumarea unui tumult de obligaţii cu privire la asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei, în cumul cu anumite elemente de cultură juridică limitată (în special din cauza informării insuficiente a populaţiei cu referire la modul de realizare a acestor drepturi), anumite persoane sunt determinate la exercitarea drepturilor contrar ordinii de administrare stabilite. Prin aceste fapte ilegale se pune în acţiune noţiunea de samavolnicie. Infracţiunea de samavolnicie nu este una nouă pentru legislaţia şi doctrina penală, însă problematica acesteia este puţin supusă studiului ştiinţific. Deşi aceasta este frecvent întâlnită în practica judiciară, până la moment se constată că Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nu a făcut anumite referiri de resort vis-a-vis de aplicarea corectă a normei prevăzute la art.352 C.pen., cu toate că complexitatea încadrării infracţiunii determină necesitatea unei interpretări judiciare în vederea creării fonului aplicării uniforme a normelor penale. În baza celor consemnate, stabilim că cercetarea infracţiunii de samavolnicie, cumulată cu analiza şi elucidarea unor criterii precise de stabilire a limitelor răspunderii penale pentru aceasta, relevarea criteriilor de delimitare a infracţiunii de alte încălcări ale normelor de drept, prezintă un interes deosebit atât în plan teoretico-ştiinţific, cât şi practico-aplicativ, soluţionând problema asigurării principiilor generale şi speciale ale dreptului penal. Anume în esenţa celor menţionate se identifică actualitatea şi necesitatea unui studiu complex referitor la răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie. Evident, samavolnicia – ca infracţiune este proprie unor reglementări normative adoptate în Rusia Ţaristă şi URSS. În epocile străvechi, deşi această infracţiune nu putea fi identificată ca
7
fiind una desinestătătoare, ea putea fi regăsită prin intermediul unor instituţii de drept civil specifice dreptului privat roman. Doctrina dreptului penal sovietic a supus samavolnicia unei analize complexe drept urmare a ideii de incriminare a faptei respective potrivit normelor C.pen. al RFSSR (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1927, Cap. II Alte infracţiuni contra ordinii de administrare) la începutul perioadei staliniste, când acestui gen de infracţiuni i se acorda o atenţie sporită spre a „educa” un spirit al cetăţeanului sovietic. În perioada care a urmat (după cel de-al doilea război mondial), problematica nu a pierdut din actualitatea sa, fiind analizată în cadrul unor lecţii de fond, manuale de drept penal, conferinţe etc., fără a fi supusă unor abordări conceptuale complexe. Începând cu anii’90 ai secolului trecut şi până în prezent, samavolnicia nu a constituit obiectul unui studiu ştiinţifico-practic distinct, cu toate că anume în această perioadă istorică s-a majorat esenţial numărul infracţiunilor respective. Analiza juridico-penală, criminalistică, criminologică şi de tehnică legislativă cu referire la norma care prevede răspunderea penală pentru samavolnicie, precum şi corelată cu răspunderea juridică în ansamblu pentru anumite fapte cu caracter adiacent, impun ideea unor studii ştiinţifice pluridisciplinare, inclusiv şi sub aspectul excluderii acestei norme din cadrul normativului penal. Caracterul complex al incriminării samavolniciei a determinat necesitatea utilizării unui ansamblu de idei, teorii, metode generale şi speciale cu caracter cognitiv, în special: metoda comparativă, istorică, sistemică, gramaticală, logică (metoda deducţiei, inducţiei etc.). La baza elaborării tezei de doctorat a fost pusă legislaţia penală şi contravenţională a Republicii Moldova, trecută prin filtrul propriu de interpretare al autorului, precum şi multitudinea de opinii exprimate în literatura de specialitate autohtonă (A.Borodac, S.Brînză, X.Ulianovschi, V.Stati, V.Cuşnir, S.Furdui, I.Macari etc.). De asemenea, a fost studiată şi analizată legislaţia şi literatura ştiinţifică de specialitate din Rusia, Ukraina, România, Bielorusi, Georgia, SUA, Finlanda, Estonia, Franţa, Turcia, Israel, Norvegia, Suedia (V.Dongoroz, В.А.Владимиров, Ю.И.Ляпунов, П.Ф.Гришанин, М.П.Журавлев, А.Н.Гуев, Г.Ф.Поленов, Ю.И.Скуратов, В.М.Лебедев, С.С.Яценкo, А.И.Рарог, А.P.Саруханян, О.В.Соколова, Е.В.Витман) etc. În vederea argumentării oportune a ideilor constatate s-a operat cu exemple din practica judiciară autohtonă şi ţărilor străine. Scopul şi obiectivele tezei. Scopul principal al lucrării a constat în efectuarea unei cercetări ştiinţifice cu imanente implicaţii în materia normativului penal, a doctrinei penale şi practicii judiciare, elucidându-se
8
cumulul de probleme teoretice şi aplicative privind răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie şi ca efect - oferindu-se soluţii aferente fiecărui caz, inclusiv şi cu caracter de lege ferenda. Scopul tezei a prezumat ca finalitatea şi necesitatea edificării statului de drept în contextul integrării europene Republicii Moldova. Scopul trasat a fost realizat prin înaintarea unor obiective concrete, soluţionarea cărora au urmat prin intermediul cercetării ştiinţifice realizate. Printre cele mai prioritare obiective se înscriu:
Determinarea evoluţiei reglementărilor normative pentru infracţiunea de samavolnicie, precum şi a infracţiunii ca atare. Obiectivul nominalizat a fost materializat prin analiza unor izvoare de drept şi a surselor doctrinare în care acestea şi-au găsit expresie ştiinţifică. O astfel de abordare a permis stabilirea specificului juridic al samavolniciei şi interferenţa acesteia cu alte aspecte ale vieţii sociale. Tratamentul istorico-evolutiv a condiţionat identificarea posibilităţii atribuirii samavolniciei la un sistem de drept ori altul, la o familie de drept sau la alta, la o ramură de drept sau alta, precum şi limitele sferei sale de incriminare. Interpretarea sistemică a probat real priorităţilor de politică penală în vederea creării unor pronosticuri de evoluţie a cadrului legislativ cu referire la infracţiunea de samavolnicie.
Nuanţarea specificului faptei de samavolnicie şi identificarea limitelor sale de manifestare (în special în materie de răspundere juridică şi non-răspundere) - realizată prin analiza unor instituţii şi norme de drept, folosind metoda comparativă şi suprapunerii sferei de incidenţă. Excluderea semnelor definitorii şi a câmpurilor interpretative extensive se impun cu strictă necesitate - ca pilon al răspunderii penale pentru samavolnicie.
Efectuarea unui studiu de drept penal comparat în vederea evidenţierii unor lacune care caracterizează sub aspect normativ infracţiunea de samavolnicie. Acest obiectiv s-a impus ca unul inevitabil în măsura în care se tinde spre perfecţionarea cadrului juridic şi social. Neincriminarea samavolniciei, în multe state europene, ar trebui să constituie un impuls pentru legiuitorul naţional spre a revedea procedeele de tehnică legislativă şi sfera ilicitului în ansamblu.
Studiul complex şi multilateral al conţinutului normativ al infracţiunii de samavolnicie (art.352 C.pen.) conform structurii acesteia: semne preexistente şi conţinut constitutiv. Obiectivul realizat a fost esenţialmente atins prin intermediul analizei sediului de incriminare a samavolniciei, semnelor obiective şi subiective, avându-se la bază
9
prevederile normative, practica judiciară şi opiniile doctrinare. Au fost, de asemenea, studiate unele conţinuturi de infracţiuni care fac apel terminologic la samavolnicie şi argumentată necesitatea criminalizării/decriminalizării acestei infracţiuni.
Definirea „contestării” – ca semn esenţial (constitutiv) al infracţiunii de samavolnicie şi argumentarea necesităţii includerii acestuia în cadrul dispoziţiei normei penale. Expunerea opiniilor doctrinare, analiza practicii judiciare a permis relevarea naturii şi esenţei samavolniciei, oferind posibilitatea de a include în conţinutul constitutiv prevăzut la art.352 C.pen. al RM un semn esenţial – contestarea.
Determinarea specificului structurii conţinutului normativ al infracţiunii de samavolnicie (având la bază atât varianta tip a infracţiunii, cât şi conţinutul circumstanţial). S-a determinat specificul structurii conţinutului normativ legat de realizarea dreptului şi momentul de consumare a infracţiunii analizate. În acelaşi context se înscriu şi circumstanţele agravante ale samavolniciei, conţinând semne care descriu latura obiectivă a infracţiunii, dereminându-se momentul de consumare în cazul fiecărei modalităţi de manifestare normativă. Analizând gradul prejudiciabil al fiecărei forme de manifestare s-a impus cercetarea necesităţii păstrării sau dezincriminării unor forme de manifestare normativă a samavolniciei.
Analiza caracteristicilor definitorii ale autoapărării, samavolniciei şi ale altor fapte de natură corelativă. Obiectivul în cauză, corelându-se cu cel relatat anterior, au permis stabilirea acţiunii normativului penal, contravenţional în materie de samavolnicie şi delimitarea de autoapărare ca instituţie a dreptului civil. Anume prioritatea sferei ilicitului penal sau a celui non-penal a determinat realizarea studiului în cauză.
Identificarea semnelor definitorii ale infracţiunii în delimitare de samavolnicia contravenţională – determinarea ansamblului de fapte prejudiciabile care, în dependenţă de gradul prejudiciabil al infracţiunii, sunt plasate în sfera penală sau contravenţională, prin analiza, compararea şi interpretarea semnelor incluse în dispoziţiile normelor prevăzute de art. 352 C.pen. RM şi 335 C.con. RM.
Formularea criteriilor de delimitare a samavolniciei de alte infracţiuni. În ipoteza terminologiei complicate şi a neclarităţii unor semne, deseori, în practica judiciară are loc încadrarea eronată a faptelor drept samavolnicie. Pentru depăşirea situaţiei create sa impus realizarea unei analize juridico-penale a infracţiunilor, care, potrivit modalităţilor normative sau faptice de manifestare, au corelaţii cu infracţiunea de samavolnicie.
10
Înaintarea recomandărilor privind operarea unor modificări ale cadrului normativ cu referire la art.352 C.pen. Acestea din urmă constituie o urmare logică a materialului expus în conţinutul fiecărui punct şi poate fi apreciat în concludenţă cu întreg studiul. De astfel, scopul şi sarcinile trasate concordă cu direcţiile formulate în conformitate cu
principalele obiective din cadrul Direcţiilor strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării pentru anii 2006-2010, aprobate prin Hotărîrea Parlamentului nr.160-XVI din 21 iulie 2005, aceste direcţii fiind consacrate şi în conţinutul Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Teza de doctorat elaborată abordează o tematică complexă, care, nu a fost supusă unor cercetări minuţioase în Republica Moldova implicaţii de natură a evalua semnele constitutive ale infracţiunii de samavolnicie fiind făcute cu prilejul elaborării unor manuale, comentarii sau note de curs, fără, însă, a apela la majoritatea aspectelor ce caracterizează infracţiunea din punctul de vedere al dreptului penal. În demersul necesităţii constatate supra a apărut ideea realizării unui studiu monografic referitor la infracţiunea de samavolnicie privită prin prisma caracteristicilor de drept penal – studiu care să poarte caracter complex şi pluridisciplinar şi să puncteze – ca efect – pe posibilitatea identificării faptei de samavolnicie penală în corelaţie cu alte categorii juridice. Prin esenţa sa, cercetarea a rezumat la analiza juridico-penală a infracţiunii de samavolnicie, în special prin detalizarea politicii penale în materie de răspundere pentru această infracţiune, caracterizarea noţiunilor de tehnică legislativă utilizate la formularea conţinutului normativ al infracţiunii, deducerea semnelor de individualizare a samavolniciei supuse răspunderii penale. În continuarea ideii de evaluare a rezultatelor obţinute se înscriu cu claritate unele premise generale, care conturează noutatea ştiinţifică a investigaţiei. În special: 1. multitudinea de aspecte care impun determinarea limitelor răspunderii juridice pentru fapta de samavolnicie (evident, în corelaţie cu alte încălcări de lege) au determinat clarificarea conceptului de autoapărare şi samavolnicie, rezumându-se la nuanţarea necesităţii de modificare atât a cadrului cu caracter de reglementare, cât şi a celui în materie de răspundere juridică. Or, anume în acest sens se pot exclude coliziunile sistemice între diferite norme de drept. 2. complexitatea infracţiunii de samavolnicie punctează necesitatea clarificării semnelor acestei în eventuala posibilitate de încadrare a faptei potrivit cu alte norme penale. În acest sens, s-a recurs la includerea în acţiune a unor termeni (semne ale conţinutului
11
infracţiunii) care să semnaleze existenţa definitorie a infracţiunii de samavolnicie (semnul contestării); 3. semnul contestării reprezintă exprimarea, sub orice formă concludentă a dezacordului (sau prezumarea acestuia) în legătură cu modul de realizare a dreptului, având loc înainte sau nemijlocit în timpul realizării acestuia; 4. samavolnicia să fie definită ca: fapta îndreptată spre exercitarea unui drept, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite de legislaţie, în cazul existenţei contestării din partea victimei, şi care după caz însoţită de ameninţarea cu aplicarea violenţei; aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătate; cauzarea de daune materiale în proporţii mari ori în cazul în care reprezintă o depăşire a dreptului la autoapărare. Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. 1. Teza de doctorat trasează criteriile de individualizare a răspunderii penale pentru samavolnicie, cu înaintarea unor propuneri concrete vizând modificarea cadrului normativ penal şi extrapenal al Republicii Moldova. Lucrarea reprezintă o tentare de a îmbina cunoştinţele teoretico-ştiinţifice, înserate cu sugestiile de încadrare juridică corectă a faptelor prejudiciabile şi propunerea de a adopta un conţinut normativ clar şi determinat al samavolniciei, în special în vederea uniformizării aplicării normelor juridico-penale. 2. Elementele de drept penal comparat prezentate în lucrare permit a stabili directivele şi tendinţele politicii penale ale Republicii Moldova în contextul cursului de aderare la Uniunea Europeană. 3. Obiectivele atinse, prezentând un interes teoretic şi empiric, în condiţiile unui „vid interpretativ unic”, au creat fon pentru analiza unor probleme legate de încadrarea juridicopenală a faptelor prejudiciabile drept infracţiuni de samavolnicie şi soluţiile vis-a-vis de acestea. Concluziile şi recomandările pot fi luate în vedere de către ofiţerii de urmărire penală, procurori şi judecători în cadrul activităţii zilnice de încadrare juridică a infracţiunilor, în procesul de instruire din cadrul instituţiilor de învăţământ cu profil juridic, finalitatea fiind marcată de o mai bună aplicare a prevederilor art.352 C.pen. al RM. 4. În lucrare sunt expuse opiniile doctrinare privind interpretarea semnelor componenţei de infracţiune de la art.352 C.pen. al RM, acestea din urmă prezentând un interes atât pentru lucrătorii practici, cât şi pentru legiuitorul naţional. 5. Propunerile şi concluziile invocate vor contribui la provocarea unor discuţii şi vor servi punct de reper pentru realizarea unor studii ştiinţifice ulterioare, sub un alt aspect sau cu elemente de similitudine al samavolniciei.
12
Aprobarea rezultatelor. Concluziile şi recomandările formulate în lucrare au fost expuse în cadrul mai multor articole ştiinţifice, inclusiv la Simpozionul Internaţional ştiinţifico-practic de criminalistică „Criminalistica mileniului trei” din 29 septembrie 2008 (Chişinău) şi pot servi ca bază teoretico– metodologică pentru efectuarea unor cercetări ulterioare. Unele materiale ale lucrării au fost discutate în şedinţele seminarelor metodice din cadrul catedrei „Drept penal şi criminologie” a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, precum şi utilizate în procesul de studii la disciplinele „Drept penal /partea specială/”, „Tehnica încadrării juridice a infracţiunilor”. Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea conţine trei compartimente, introducere, concluzii generale şi recomandări, bibliografie, adnotare, lista abrevierilor. Primul compartiment - Consideraţiuni generale vizând cadrul normativ şi doctrinar al samavolniciei invocă probleme de ordin etimologic şi de esenţă al samavolniciei, spre a sesiza conţinutul şi amploarea fenomenului în ansamblu şi a limitelor sale juridice. A fost abordată evoluţia cadrului legal al samavolniciei, comparându-se cu cel în vigoare. În acelaşi context, are loc analiza situaţiei în domeniul reglementărilor privind infracţiunea de samavolnicie în alte state. Merită atenţie analiza profundă a materialelor ştiinţifice la tema tezei, care s-a realizat atât în mod cronologic, cât şi cu anunţarea surselor publicate peste hotare. Compartimentul al doilea are caracter de bază în cadrul tezei de doctorat şi supune samavolnicia unei analize juridico-penale complexe prin prisma prevederilor normative, practicii judiciare şi a doctrinei autohtone şi străine. În primul rând, s-a analizat sediul legislativ de incriminare a samavolniciei şi sistemul infracţiunilor la care se atribuie – infracţiuni contra autorităţilor publice, urmând un studiu amănunţit vis-a-vis de semnele obiective şi subiective ale conţinutului normativ al samavolniciei. Nu au fost lăsate fără atenţie şi modalităţile normative cu valoare agravantă. Suportul empiric amplu, bazat pe materialele cauzelor penale şi contravenţionale a oferit posibilitatea stabilirii celor mai nuanţate probleme de ordin practicoaplicativ şi de interpretare a samavolniciei. Ultimul compartiment al tezei este dedicat enunţării limitelor de delimitare a sferelor de incidenţă a răspunderii penale, civile şi contravenţionale în materia samavolniciei, accentul principal fiind pus anume pe stabilirea hotarelor între ilicitul penal şi cel civil. Pornind de la acest deziderat primordial s-a analizat instituţia dreptului la autoapărare în coraport cu samavolnicia, „criteriul de corespondenţă” servind instituţia legitimei apărări din dreptul penal. Sfera contravenţională s-a aliniat cu claritate la cea penală în urma întrării în vigoare a Codului
13
contravenţional al RM pe data de 31.05. 2009, însă, cu referire la samavolnicie, nu s-a inclus nici o claritate, ci din contra, prin construcţia normativă au fost determinate anumite lacune legislative. Finalul cercetării ştiinţifice realizate au fost înaintate un cumul de concluzii şi recomandări, care, în viziunea autorului, ar putea fi luate în consideraţie în viitorul demers dedicat perfecţionării cadrului normativ penal în vigoare al Republicii Moldova.
14
1.
ANALIZA SITUAŢIEI PRIVIND INCRIMINAREA SAMAVOLNICIEI
1.1. Tratamente doctrinare ale samavolniciei: starea actuală şi perspective Analizând problematica răspunderii penale pentru samavolnicie nu putem lăsa fără atenţie studiile ştiinţifice efectuate de către unii autori din Republica Moldova, precum şi din alte state vis-a-vis de subiectul supus analizei. În acest sens, din perspectiva asimilării adecvate a materialului expus, considerăm necesar a prezenta în ordine cronologică lucrările ştiinţifice care în mod direct ori tangenţial au avut ca obiect de studiu infracţiunea de samavolnicie. În perioada postbelică, unii autori sovietici au acordat o atenţie insistentă problematicii infracţiunilor contra ordinii publice şi samavolniciei. Explicaţia unei asemenea atenţii reiesă din directivele şi principiile Comitetului Executiv Central de Partid, de care era derijat mediul cultural, inclusiv şi cel ştiinţific. Careva ediţii sau publicaţii apărute nemijlocit în RSSM nu s-au constatat, deşi nu punctăm pe lipsa acestora, ele putând fi obţinute din alte republici unionale ori la nivel de URSS. Statul sovietic, punând accent pe ideea construirii socialismului, puncta, pe de o parte, pe o subordonare şi disciplină a maselor populare, iar, pe de altă parte, pe autoritatea incontestabilă a partidului comunist şi a organelor de stat. Aceste repere erau asigurate la nivel de uniune inclusiv prin mijloace de drept penal, având la bază faptul că infracţiunile contra ordinii publice prejudiciază prestigiul şi autoritatea ideologică a statului. Mai mult ca atît, pentru a accentua importanţa infracţiunilor contra ordinii publice, în legislaţia penală din acele timpuri era prevăzută definiţia acestora (interpretare normativă autentică). Reieşind din art.59 C.pen. al RSSFR, se indică drept infracţiuni contra ordinii de administrare se recunosc faptele, care, deşi nu sunt îndreptate direct spre schimbarea puterii sovietice şi guvernării muncitoreşti-creştine, determină încălcarea activităţii normale ale organelor de administrare şi organizatorico-economice, fiind însoţite de opunerea de rezistenţă organelor puterii de stat, de împiedicarea exercitării atribuţiilor sale, precum şi de alte acţiuni, care pot provoca slăbirea autorităţii şi a puterii organelor de stat.[160] Autorii
manualelor,
monografiilor,
articolelor
ştiinţifice
abordau
problematica
samavolniciei prin prisma analizei atât a legislaţiei URSS, cât şi a legislaţiilor statelor care făceau parte din acel sistem. O astfel de abordare se explică prin impunerea bazelor legislative sovietice tuturor subiecţilor uniunii. Dintre cercetările autorilor perioadei sovietice postbelice se evidenţiază în special: П.И.Гришаев, Преступления против порядка упправление, общественой безопасности и общественого порядка. Лекция для студентов, Изд. «ВЮЗИ», Москва, 1957 [103];
15
П.Ф.Гришанин, М.П.Журавлёв, Преступления против порядка управления. Лекция, Москва, 1963 [126]; Т.Ф.Поленов, Отвественость за преступления против порядка управления, Изд. Юредическая литература, Москва, 1966 [125]; В.А.Владимиров, Ю.И.Ляпунов, Преступления против порядка управления, Советское уголовное право. Особенная часть. Учебное пособие для курсантов и слушателей специальных средних учебных заведений МВД СССР, (Вышая школа МВД СССР), Типография имени Воросково, Москва, 1969 [98]; В.В.Сташис, М.И. Баженов, Преступления против порядка управления, Учебное пособие, Харьков, 1971 [136]. Autorul P.I.Grişaev sistematizând infracţiunile contra ordinii de administrare, securităţii şi ordinii publice, atribuie samavolnicia la categoria infracţiunilor contra securităţii publice şi a ordinii de administrare (alături de normele care prevăd răspunderea penală pentru huliganism, încălcarea regulilor de paşaportizare, confecţionarea, păstrare şi comercializarea armelor etc.). Supunând analizei juridico-penale infracţiunea de samavolnicie, autorul citat invocă, în special, elemente de practică judiciară existentă, lăsând în umbră necesitatea definirii şi evaluării interpretative a sensului şi conţinutului semnelor constitutive ale infracţiunii de samavolnicie. [103] Cercetătorul P.F.Grişanin acordă o atenţie sporită delimitării samavolniciei de alte infracţiuni, în special uzurparea samavolnică de calităţi oficiale sau a ordinului de merit (art.194 C.pen. RSSFR) şi exces de putere (art.171 C.pen. RSSFR), având drept punct de pornire caracteristica juridico-penală a infracţiunii. [126] G.F.Polenov, supunând analizei noţiunea şi sistemul infracţiunilor contra ordinii de administrare, îşi oferă concursul la elucidarea opiniilor şi conceptelor altor autori şi cercetători, nedistanţându-se de la Programul Partidului Comunist al URSS. Potrivit sistematizării realizate în baza semnelor caracteristice ale unor grupuri de infracţiuni, autorul atribuie samavolnicia la categoria infracţiunilor care încalcă anumite reguli specifice, ce asigură ordinea de administrare şi interesele de apărare URSS (pe lângă încălcarea regulilor de întrare sau şedere în zona sau fâşia de frontieră, încălcarea regulilor de paşaportizare, eschivarea persoanei de la antrenamentele militare şi evidenţă militară, ocuparea samavolnică a lotului de pământ şi construcţia samavolnică etc.). În acest sens, autorul G.F.Polenov recunoaşte posibilitatea săvârşirii infracţiunii de către persoane terţe în cazul apărării drepturilor destinatarului. De asemenea, prin opinia expusă se optează în favoarea lipsei de necesitate a previziunii contestării ca semn al componenţei de infracţiune prevăzut de legile penale ale unor state unionale, argumentându-se că acesta nu are importanţa pentru încadrare juridică şi poate fi realizată după comiterea samavolnicei (spre exemplu, prin adresare în instanţa de judecată). De asemenea,
16
autorul citat descrie trăsăturile definitorii în vederea delimitării samavolniciei de unele infracţiuni contra patrimoniului, accentuându-se că această delimitare urmează să se realizeze având la bază orientarea intenţiei infracţionale (în cazul furtului sau jafului este de acăpărare, în situaţia samavolniciei - intenţia este determinată de limitele realizării unui drept legitim sau presupus). [125] Profesorul rus Iu.I.Leapunov (în cadrul materialelor didactice pentru cursanţii şi audienţii instituţiilor speciale medii de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne ale URSS) meţionează că infracţiunea de samavolnicie urmează a fi încadrată în concurs cu alte infracţiuni în cazul în care în fapta persoanei se conţin semnele unei alte componenţe de infracţiune (spre exemplu, vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor proprietarului etc.). În demersurile dedicate evaluării juridico-penale a infracţiunii de samavolnicie, Iu.I.Leapunov a lăsat fără atenţie conţinutul şi esenţa propriu-zisă a urmărilor prejudiciabile ale samavolniciei, precum şi criteriile de identificare ale acestora, limitându-se doar la unele explicaţii simplificate şi exemple din practica judiciară. [98] V.D.Ivanov (în materialele didactice editate în 1970 sub redacţia profesorului V.F.Kiricenco) subliniază că subiect al infracţiunii de samavolnicie poate fi doar persoana fizică „particulară”, adică care acţionează nu în legătură cu atribuţiile de serviciu sau în scopul realizării acestor atribuţii. În continuare autorul menţionează că astfel de acţiuni în prezenţa celorlalte semne prevăzute de legea penală, urmează a fi încadrate conform art.171 C.pen. RSSFR (exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu). Supunând unei analize textul de lege referitor la infracţiunea de samavolnicie potrivit cadrului normativ al Ukrainei, autorii V.V.Staşis, M.I.Bajenov caracterizează contestarea ca fiind exprimarea dubiilor privind legalitatea dreptului pe care îl realizează persoana sau organizaţia, întreprinderea ori instituţia, aceasta referindu-se atât la legalitatea dreptului, cât şi la modul de realizarea al acestuia. [136] După desfiinţarea URSS-ului şi declararea independenţei statelor membre, graţie unui cumul de probleme de ordin economic, social şi politic, are loc o creştere considerabilă a infracţiunilor contra ordinii de administrare. În acest sens, apare necesitatea studierii materialelor ştiinţifice din acest spaţiu geografic datorită aplicării în continuare a legislaţiei unionale cu eventualele aşa-numite „tradiţii” de aplicare a legii penale autohtone. Păstrând în mare parte acelaşi conţinut normativ al infracţiunii în marea majoritate a ţărilor din spaţiul CSI, interpretările puteau avea caracter aplicativ în majoritatea acestor state. În Federaţia Rusă, după adoptarea noii legislaţii penale (1996) până la momentul actual au fost susţinute cinci teze de doctor în drept (ученая степень кандидата юридических наук),
17
abordându-se problematica samavolniciei prin prisma dreptului penal, criminologiei, încadrării juridice a infracţiunilor şi a dreptului execuţional penal, în special (Архив Российской Государственная Библиотеки, Фонд Диссертаций): О.В.Соколова, Самоуправство: уголовно-правовая характеристика, Специальность 12.00.08 - уголовное право и криминология; уголовно-исполнительное право, Иваново, 2001 [135]; А.В.Кошкин, Ответственность за самоуправство по российскому уголовному праву, Специальность 12.00.08-уголовное право и криминология; уголовно-исполнительное право, Воронеж 2003 [117]; Е.В.Витман, Самоуправство: проблемы квалификации, Специальность 12.00.08-уголовное
право
и
криминология;
уголовно-исполнительное
право,
Екатеринбург, 2006 [97]; С.У.Ванеев, Уголовная ответственность за самоуправство по законодательству Российской Федерации, Специальность 12.00.08 - уголовное право и криминология; уголовно-исполнительное право, Москва 2006 [95]; В.И.Капканов, Уголовная ответственность за самоуправство: проблемы законодательной регламентации и квалификации, Специальность 12.00.08-уголовное право и криминология; уголовноисполнительное право, Санкт-Петербург, 2006 [112]. Autorul primei teze de doctor în drept, de după destrămarea Uniunii Sovietice, O.V.Sokolova a optat în favoarea formei clasice de structurare a tezei în patru compartimente, redând după cum urmează: -
aspecte evolutive ale samavolniciei în legislaţia penală a Rusiei,
-
elemente de drept penale comparat,
-
analiza juridico-penală propriu-zisă a samavolniciei,
-
delimitarea samavolniciei de alte infracţiuni.
În concluzie, autorul O.V.Sokolova a propus excluderea contestării - ca semn al samavolniciei, cu completarea prevederilor art.27 C.pr.pen. al FR privind pornirea urmăririi penale în cazul samavolniciei la cererea victimei, atribuindu-se cazurilor cu caracter public. Cu referire la urmările prejudiciabile a recomandat delimitarea, la nivel legislativ, a sintagmei „daune în proporţii mari” şi ”alte daune considerabile”, având la bază justificarea deosebirii interpretative a daunelor cu caracter patrimonial de cele de natură nepatrimonială (cele din urmă au un caracter complex şi se refere la daune morale, organizatorice şi fizice). În viziunea noastră, propunerea referitoare la modificarea urmărilor prejudiciabile nu corespunde pe deplin necesităţilor de delimitare a samavolniciei penale de cea contravenţională. De asemenea O.V.Sokolova, creând un portret psihologic al infractorului care comite samavolnicia, a concluzionat că, în marea majoritate a cazurilor, samavolnicia este săvârşită de
18
către bărbaţi în vîrsta de la 20 la 40 ani, fără loc de muncă, antreprenori şi muncitori cu studii medii sau profesionale, anterior necondamnaţi, având la întreţinere copii minori. Autorul A.V.Koşkin, având la bază acelaşi mod de structurare a lucrării ştiinţifice concluzionează că contestarea reprezintă anunţarea persoanei (fizice sau juridice) interesate despre încălcarea dreptului său sau a altei persoane prin acţiunea de samavolnicie (spre exemplu, prin adresarea în organele competente – procuratură, poliţie, instanţa de judecată cu o cerere, revendicare, plângere etc.). În opinia autorului, condiţia probării contestării serveşte anunţarea în forma scrisă a subiectului infracţiunii despre apartenenţa dreptului victimei, prin înmânarea documentului sau a unui alt înscris prin scrisoare recomandată. Contestarea legalităţii faptei subiectului infracţiunii de către victimă după săvârşirea infracţiunii, aşa după cum consemnează A.V.Koşkin pare, în viziunea noastră, lipsită de esenţă, din considerente că semnul infracţiunii, mai cu seamă cel a laturii obiective trebuie să poarte caracter preexistent sau concomitent. Or, contestarea după consumarea infracţiunii ţine de aspectul procesual şi nu poate influenţa încadrarea juridică a infracţiunii. O altă propunere pe care o face A.V.Koşkin este limitarea elementului material al infracţiunii doar la realizarea dreptului legitim sau presupus. C.pen. FR lărgeşte sfera elementului material al samavolniciei prin formularea - „... săvârşirea unor acţiuni ...”, care, de fapt, depăşesc acţiunile legate de exercitarea unui drept legitim sau presupus. În acest sens, considerăm reuşită opinia autorului. Prin fomulările enunţate se evidenţiază „limitele de aplicare” a samavolniciei. În ceea ce priveşte urmările prejudiciabile, A.V.Koşkin vine cu propunerea de a le formula prin indicarea într-o menţiune a limitelor minime ale daunelor patrimoniale (2500 ruble ruseşti). Oricum, deşi aparent este vorba despre o practică a tehnicii legislative bieloruse, considerăm că un asemenea procedeu va supraîncărca legislaţia penală, iar relaţiile sociale în permanentă modificare va condiţiona şi modificarea acestora. Un al doilea argument în ipoteza susţinerii ideii menţionate ar fi legat de unicitatea şi caracterul sistemic al legii penale, care ar trebui să evite menţiuni şi precizări multiple cu ajutorul termenilor cu un acelaşi conţinut semantic. Exprimăm rezerve şi faţă de concluzia lui Koşkin A.V. privind caracterizarea laturii subiective a samavolniciei, citat - „... vinovăţia se exprimă prin intenţia directă faţă de acţiunea şi intenţia indirectă faţă de urmările prejudiciabile survenite.”. Intenţia directă sau cea indirectă (formele vinovăţiei) cuprind întreaga latura obiectivă, adică fapta (acţiunea sau inacţiunea), urmările prejudiciabile, legătura de cauzalitate şi grupul semnelor facultative (metodele, mijloacele, condiţiile, împrejurările, timpul săvîrşirii infracţiunii) din care rezultă că nu este
19
posibil ca o formă a vinovăţiei să cuprindă o parte din semnele laturii obiective, iar cealaltă formă restul semnelor. Autorul S.U.Vaneev care nu a făcut excepţie de la anumite elemente structurale anterior descrise cu referire la teza de doctorat elaborată, tezele şi concluziile fiind derivate din problematica cercetată de către profesorii A.V.Koşkin şi O.V.Sokolova. V.I.Kapkanov abordează într-o formă specifică problemele legate de contestare. Autorul concluzionează că aceasta din urmă are un conţinut strict informativ şi nu este esenţială în procesul încadrării juridice a infracţiunii. Or, la cercetarea samavolniciei este necesar a proba faptul că subiectul infracţiunii „îşi dădea seama” de contestare, iar în lipsa semnelor altor componenţe de infracţiuni persoana va fi liberat de răspundere penală sau în cel mai bun caz, supusă răspunderii contravenţionale. În acelaşi sens, V.I.Kapkanov recomandă includerea în cadrul urmărilor prejudiciabile a formulării „... dacă aceasta a dus la ridicarea, distrugerea sau deteriorarea proprietăţii altei persoane ori alte daune esenţiale... ”. În viziunea noastră recomandarea ar fi fost efectivă în cazul nominalizării propriu-zise a proporţiilor daunelor cu caracter patrimonial. Interesante par a fi şi propunerile autorului citat privind lărgirea sferei de incidenţă a conţinutului circumstanţial agravant. Ultima remarcă indică la asigurarea eficientă a protecţiei juridico-penale a relaţiilor sociale incidente şi individualizarea calitativă a răspunderii şi pedepsei penale. Ca urmare a enunţării unor elemente de drept penal comparat, V.I.Kapcanov subliniază faptul că samavolnicia - ca conţinut normativ separat - nu există în marea majoritate a statelor europene şi asiatice cu o economie dezvoltată, fiind caracteristică statelor CSI. Acest fapt reiese, menţionează autorul, din motivaţia unor comunităţi social-ideologice şi economice din trecutul apropiat. Abordarea samavolniciei prin prisma reglementărilor altor instituţii juridice şi ramuri de drept, avându-se la bază realităţile şi tratările moderne a fost întreprinsă prin studiul efectuat de către autorul E.V.Vitman. Astfel autorul propune de a include scopul de restabilire a stării existente de până la încălcarea dreptului - semn obligatoriu a samavolniciei. Propunerea respectivă impune analiză suplimentară. În primul rând se limitează latura obiectivă a samavolniciei doar la fapta îndreptată spre apărarea drepturilor şi nu realizarea dreptului, care are un conţinut mai mare, depăşind doar apărarea. În al doilea rând samavolnicia nu implică tot timpul încălcarea dreptului subiectului infracţiunii, în urma la ce acesta săvîrşeşte samavolnicia, fiind admise şi situaţii cînd subiectul acţionează fără a i-se încălca un drept.
20
E.V.Vitman propune şi un proiect al Hotărârii Plenului CSJ a FR, unde indică momentelecheie la care trebuie să dea atenţie instanţele de judecată la soluţionarea cauzelor legate de samavolnicie, în special: 1. care anume drept a fost realizat de către subiectul infracţiunii – legitim sau presupus şi care sunt temeiurile acestuia; 2. la determinarea urmărilor prejudiciabile este necesar a ţine cont de criteriile (materiale, organizatorice, morale) în baza cărora instanţa de judecată ajunge la concluzia că sunt esenţiale şi, evident, a le expune; 3. esenţa şi specificul contestării, 4. criteriile de delimitare a samavolniciei de alte infracţiuni, de samavolnicia supusă răspunderii contravenţionale şi autoapărarea drepturilor civile. După declararea independenţei Republicii Moldova, pe acest teritoriu urmează a fi aplicată legislaţia RSSM. Apar primele manuale publicate în limba română - „Drept penal/partea generală/” şi „Drept penal/partea specială/” elaborate de un grup de autori sub redacţia profesorului A.Borodac. Ulterior numărul publicaţiilor creşte. Elemente de caracteristică penală a infracţiunilor în ansamblu, precum şi a samavolniciei în particular se conţin în mai multe surse publicate în Republica Moldova din ultimii ani, printre acestea putem nominaliza: I. Manuale şi materiale didactice: A.Borodac Manual de drept penal. Partea specială (pentru învăţământ universitar), Tipografia centrală, Chişinău, 2004; V.Cuşnir, ş.a. Studiu selectiv în materie de drept penal, Chişinău, 2004; И.Макарь Уголововное право Р.M. Особенная часть, Кишинев, 2004; S.Furdui Drept Contravenţional, Ed. Cartier juridic, Chişinău, 2005; S.Brînză, ş.a. Drept penal. Partea specială, Vol.II, Cartier Juridic, Chişinău, 2005. În cadrul acestor izvoare ştiinţifice, samavolnicia a fost analizată succint, cel din urmă fapt fiind condiţionat de cerinţele înaintate faţă de conţinutul manualelor şi, evident, numărul de ore redus la capitolul infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat în cadrul disciplinei Drept penal/partea specială/. De asemenea, în conţinutul analizei infracţiunilor contra patrimoniului se operează cu anumite semne de delimitare a infracţiunilor respective de samavolnicie. Cu referire la sistematizarea infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat există diversificare dictată, în mare măsură, de criteriile puse la baza clasificărilor, însă, în viziunea noastră toate ele sunt corespunzătoare. Nu există unanimitate în ceea ce priveşte contestarea - ca semn al componenţei de infracţiune.
21
Tratarea samavolniciei prin prisma dreptului contravenţional o realizează amplu S.Furdui, poziţiile acestuia vor fi supuse analizei şi interpretării în compartimentele şi subcompartimentele ce urmează. II. Monografii: S.Brînză Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului, Chişinău 2005; M.Bîrgău, Iu.Larii Aspecte juridico-penale şi criminologice ale şantajului. Studiu monografic, Chişinău, 2004; E.Visterniceanu Răspunderea penală pentru tîlhărie, Chişinău, Tipografia Centrală, 2006. Studiile monografice, reieşind din titlul lor, au supus analizei samavolnicia prin prisma necesităţii delimitării acesteia de alte infracţiuni. III. Alte materiale cu caracter ştiinţifico-didactic şi aplicativ: Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Editura ARC, Chişinău, 2003; Codul Penal. Comentat şi adnotat, sub red. A. Barbăneagră, Editura Cartier Juridic, Chişinău, 2005; Comentariu la Codul Civil al Republicii Moldova, Vol.I, coordonatorii colectivului de autori M.Buruiană, O.Efrim, N.Eşanu, Editura ARC, Chişinău 2005; Codul Penal al Republicii Moldova, Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Chişinău, Ed. SARMIS, Tipografia Reclama, 2009. Comentariile invocate au supus samavolnicia analizei juridico-penale, însă, nu au prezentat sistematizarea infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat şi nu au supus criticii legislaţia penală în vigoare. Or, esenţa comentariilor are o altă predestinaţie Comentariu la Codul Civil al Republicii Moldova supune cercetării instituţia dreptului la autoapărarea, care, în cazul depăşirii limitelor ei, cumulate cu alte semne prevăzute de lege poate fi încadrată ca samavolnicie, fie penală, fie contravenţională. IV. Articole ştiinţifice: S.Cernomoreţ, V.Hulea Delimitarea unor infracţiuni contra patrimoniului comise prin sustragere de infracţiunea de samavolnicie, Revista Legea şi viaţa, 2009, nr.1; S.Brînză Obiectul infracţiunii de furt în contextul obiectului infracţiunilor contra patrimoniului, Revista Naţională de Drept, 2005, nr.10; S.Brînză Noţiunea de sustragere, Revista Naţională de Drept, 2005, nr.8. Samavolnicia – ca infracţiune analizată mai complex - şi-a găsit reflectare în cadrul cercetării efectuate de către autorii V.Berliba, S.Cernomoreţ, A.Paladii cu titlul Răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie (Chişinău, 2006). Din prezentarea succintă a materialelor în care a fost cercetat subiectul samavolniciei reiese cu certitudine că există „câmp liber” de interpretare juridică şi investigare ştiinţifică posibil de valorificat, mai cu seamă că rezultatele cercetărilor pot influenţa calitatea aplicării normelor juridico-penale respective.
22
1.2. Etimologia şi conceptul samavolniciei. Evoluţia istorică a răspunderii penale pentru samavolnicie în conformitate cu legislaţia penală a RM Analiză oricărui fenomen, inclusiv şi a celui juridic nu poate fi percepută fără a releva provinienţa sa, precum şi acelea trăsături caracteristice care reflectă just esenţa fenomenului şi prin urmare redă conceptul său. În celea ce urmează ne propunem realizarea unei astfel de investigări, care să ne ofere răspuns la întrebarea – „Care este totuşi esenţa samavolniciei şi de unde provine?”. Pentru atingerea sarcinii nominalizate se impune o analiză, în primul rînd a definiţiilor şi noţiunilor formulate în dicţionare(etimologice, explicative, de sinonime, etc.). Ulterior, urmînd o analiză a definiţiilor formulate în domeniul juridic, selectarea unei astfel de căi este dictată de diferenţierea sensurilor acordate unora şi aceloraşi termeni în diferite sfere ale vieţii sociale. În acest sens, autorul rus I. Surkov, corect afirmă precum că samavolnicia, ca noţiune juridică a fost inclusă relativ recent în circuitul curent, deşi fenomenul social-juridic ca atare - ca o formă extrajuridică de exercitare a drepturilor civile, se manifestă din timpuri străvechi.[137] Termenul “samavolnicie” este de provenienţă slavonă şi prin analiza etimologică este evident că provine prin combinarea a două cuvinte „сам” care semnifică „singur” şi „воля, вольность” – „dorinţă”, de astfel desemnând comportamentul caracterizat prin limitele impuse de propria voinţă. În DELR termenul „samavolnic” este desemnat prin posibilitatea „de a proceda după bunul său plac”.[30, p.680] Deci, comportamentul persoanei care neglijează anumite reguli de conduită unanim recunoscute se apreciază ca comportament samavolnic. DEX particularizează noţiunea de samavolnicie prin descrierea unor trăsături definitorii speciale, şi anume posibilitatea de „a acţiona după bunul său plac, nesocotind şi încălcând voinţa şi drepturile altora”.[52, p. 945] Or, se accentuează de fapt caracterul prejudiciabil al samavolniciei ce rezidă din dauna adusă drepturilor altor persoane. Având la bază originea slavonă a termenului în cauză, se impune cu necesitate efectuarea unei analize a conţinutului noţiunilor descrise în anumite dicţionare ruse. Cu atât mai mult, necesitatea apare graţie ideii unor cercetători ruşi, care recunosc (din punct de vedere sociologic) samavolnicia drept o trăsătură caracteristică a mentalităţii ruse. [137] DLR interpretează extensiv noţiunea de samavolnicie (punând accent pe ilegalitatea acesteia) drept încălcarea ordinii legale în cadrul soluţionării unor cauze ori în cazul realizării a ceva; arbitrariul. [133, p. 24]
23
Autorul rus S.I.Ojegov, operând cu conţinutul definitoriu al samavolniciei prezentat anterior (DLR), pune accent pe o anumită împrejurare (circumstanţă) caracteristică inerentă samavolniciei, identificând-o printr-o stare de conflict, litigiu de drept. [124, p. 954] Operând cu caracterul de esenţă (natura juridică) a samavolniciei, în special celei cu caracter penal), autorul A.V.Koşkin o identifică cu realizarea ilegală şi arbitrară a unui drept legitim (presupus), însoţită de violenţă fizică sau psihică ori caracterizată prin acţiuni evident contrare voinţei exprimate de către persoana faţă de care se realizează acest drept. [117, p. 21] În principiu, susţinem parţial opinia expusă de către A.V.Koşkin, având ca premisă faptul că violenţa nu este un “atribut de identificare” al samavolniciei, esenţa ei fiind reflectată în „contrariul de interese”; existenţa conflictului între părţi ar putea servi, de regulă, condiţie preexistentă a acestei infracţiuni. Deci, violenţa - ca semn esenţial ori accidental al componenţelor de infracţiuni prevăzute de legislaţia aplicată pe teritoriul Rusiei şi Basarabiei pe parcursul ultimelor trei secole, nu poate fi apreciat drept acel criteriu, care ar exprima natura juridică a samavolniciei. În doctrina penală a României termenul de samavolnicie este completat cu un alt conţinut. În acest sens, autorii români V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea etc. menţionează că în dependenţă de situaţia de fapt existentă în care se găseşte bunul ocrotit de legea penală, infracţiunile contra avutului colectiv sau particular pot fi grupate în trei categorii: -
categoria faptelor de sustragere (luarea, deturnarea);
-
categoria faptelor de fraudă (abuz, amăgire);
-
categoria faptelor de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare). [53, p. 425]
Observăm că acelea forme de manifestare ale samavolniciei, prin exemple plasate între paranteze – degradarea, distrugerea, nu sunt altceva decât anumite semne (circumstanţiale) ale componenţei de infracţiune a samavolniciei incriminate în legislaţia penală actuală. Cu o probabilitate sporită putem afirma că la elaborarea normei incriminate în cadrul art. 352 C.pen. RM legiuitorul autohton a ţinut cont şi de poziţia autorilor nominalizaţi supra. De altfel cum se poate explica lipsa acestor circumstanţe agravante ale samavolniciei în majoritatea legislaţiilor CSI. Samavolnicia nu se limitează doar la sensul său strict juridic, relevat prin intermediul normelor penale şi contravenţionale, ci are un conţinut cu mult mai amplu, cu implicaţii de natură socială, politică, economică etc. Deseori, prin intermediul mijloacelor mas-media se operează cu termenul de samavolnicie, caracterizând de fapt activitatea persoanelor din cadrul serviciului public ori obştesc (aplicarea normei juridico-penale prevăzute de art.352 C.pen. cu referire la aceste categorii de persoane urmează a fi analizată ulterior).
24
Însă situaţia menţionată anterior, cu referire la activitatea persoanelor din cadrul serviciului public ori obştesc, este tratată în mod diferit în legislaţiile unor state europene, cum ar fi Albania, unde în calitate de subiect apare anume funcţionarul public. [176] Generalizând
cele
relatate supra, precum
şi
analiza a materialelor cauzelor
penale/contravenţionale pronunţate în legătură cu examinarea cazurilor de samavolnicie – enumărând mai mult de 60 de cauze, putem evidenţia următoarele trăsături conceptuale ale samavolniciei: 1
prin esenţa sa, noţiunea de ”samavolnicie” este completată cu un conţinut mult mai amplu decât cel redat la art.352 C.pen., având sens politic, social, economic, cultural etc.;
2. în sens îngust - strict juridic, samavolnicia este indispensabil legată de exercitarea unui drept, printr-o modalitate, care contravine prevederilor legale şi voinţei victimei, de astfel nefiind aprobată/acceptată de autorităţile publice. Un astfel de comportament al făptuitorului avînd ca izvor şi temei propria iniţiativă a făptuitorului; 3. samavolnicia implică anumite stări tensionate, cum ar fi litigii, dispute, care apar fie din nerespectarea prevederilor legale, contractuale sau încălcări juridice. Cvasi-cauza cărora, în mare parte, este lipsa încrederii populaţiei în eficienţa justiţiei naţionale; 4. din punct de vedere motivaţional, samavolnicia este orientată spre restabilirea echităţii sociale (a dreptului încălcat) şi nu implică prezenţa motivului de cupiditate; 5. samavolnicia nu reprezintă o formă a violenţei, ci implică în unele cazuri anumite modalităţi ale acesteia în procesul de realizare a dreptului de către făptuitor; Deşi, samavolnicia era cunoscută în Roma Antică, aceasta nu era definită prin termenul care redă această instituţie juridică la momentul actual. Astfel dreptul roman invoca doar delimitarea dintre autoapărare şi acţiunile interzise în forma de samavolnicie. În acest mod, dacă autoapărarea era admisă în orice caz, atunci samavolnicia era interzisă, cu admiterea anumitor excepţii de la regulile generale şi anume: 1. se permitea în mod arbitrar distrugerea edificiilor construite forţat sau pe ascuns pe lotul de pământ, care aparţinea persoanei ce a făcut apel la samavolnicie; 2. se admitea în cazul în care inacţiunea ducea la unele pagube ireparabile (spre exemplu: creditorul putea să-l reţină pe debitorul care încerca să fugă cu banii şi, aplicând violenţa, să-l impună să întoarcă datoria). [172, p. 208] În perioada ce a urmat - cea a Evului Mediu nu poate fi caracterizată decît printr-o decădere în ansamblu practic a tuturor domeniilor vieţii sociale, cel juridic nu a constituit o excepţie. În marea sa parte acelea reglementări normative, lucrări ale jurisconsulţilor, etc., au cedat locul
25
tradiţiilor, obiceiurilor sau reglementărilor răzleţe, pentru a fi regăsite în reglementările naţionale din perioadele istorice ulterioare, în special Epocii Renaşterii. Cu referire la reglementările normative a samavolnicie pe teritoriul, care la momentul actual constituie teritoriul de stat al RM putem face apel la perioada de după anexarea Basarabiei (anul 1812). Anume de atunci pe teritoriul Basarabiei se aplicau legile Federaţiei Ruse, astfel începând cu anul 1848, se face uz de termenul de samavolnicie (în limba rusă „самоуправство”, anterior „своeвольство”. Anume acest din urmă termen şi-a păstrat identitatea sa prin păstrarea rădăcinii în legislaţia penală a statului nostru) în cadrul Regulamentului despre pedepsele penale şi corecţionale. În acest sens, acela cine, în cazul unei ilegalităţi comise contra sa sau în cazul refuzului de a îndeplini cerinţele legale, în loc să se adreseze pentru a i-se îndreptăţi dreptul conform ordinii stabilite, va săvârşi careva acţiuni arbitrare însoţite de aplicarea violenţei, se pedepseşte ...” (Secţiunea a IV-a Despre infracţiuni şi încălcări contra ordinii de administrare, Cap.I, art.300 al Regulamentului). [128, p. 244] Din titlul secţiunii este evident şi obiectul juridic al infracţiunii de samavolnicie. În legătură cu acest demers, autorul N.S.Taganţev menţiona: „elementul public al samavolniciei se poate exprima prin acapararea arbitrară, însuşirea atributelor autorităţilor administraţiei publice sau judecătoreşti, exprimate prin desfăşurarea unor acţiuni, ce ţin de competenţa organelor autorităţilor publice (spre exemplu: creditorul îşi preia atribuţiile judecătorului şi îşi ridică datoria de la debitorul său).” [138, p. 309] Din analiza dispoziţiei expuse supra constatăm că samavolniciei îi este proprie aplicarea violenţei, spre deosebire de legislaţia penală actuală autohtonă. În general, acelea timpuri samavolnicia se accepta doar ca o modalitate a violenţei, fiindu-i proprii unele trăsături ale legii talionului, însăşi N.A.Nekliudov menţiona că samavolnicia reprezintă nu altceva, decît autorăzbunarea, adică reacţia proprie la acel rău suferit sau violenţă asupra persoanei. [123, p. 126] După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, RM a fosta anexată la URSS având ca efect şi aplicarea (până la adoptarea C.pen. din 1961) a legislaţiei penale a RSSU (C.pen. al RSSU intrat în vigoare la 1 iulie 1927). Infracţiunea de samavolnicie era prevăzută la Cap.VI [139, p. 113] Astfel art.155 incrimina samavolnicia drept fapta de exercitare a unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar prin încălcarea ordinii stabilite de lege sau de normele corespunzătoare de drept şi încălcarea drepturilor altei persoane, se sancţiona cu lucrări corecţionale pe un termen de până la trei luni sau amendă de până la 300 ruble. Fiind caracterizat sub aspect formal conţinutul normativ al infracţiunii de samavolnicie în legea penală a RSSU, semnele ce îl identifică în aspect normativ, în linii generale, nu face mari
26
deosebiri de conţinutul normativ al infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen., excepţia fiind legată de previziunea urmărilor prejudiciabile. Or, tehnica legislativă curentă, prin utilizarea semnului definitoriu la descrierea urmărilor prejudiciabile, în viziunea noastră, nu a soluţionat pe deplin problema identificării exacte a acestei norme în ipoteză aplicativă. Deosebirea marginală a legislaţiei penale a RSSU, care a dat ton unor opinii expuse în literatura de specialitate, a fost cea legată de locul infracţiunii în cadrul sistemului normativ prevăzut de legislaţie. Astfel, infracţiunea de samavolnicie era prevăzută la Cap.VI C.pen. al RSSU, întitulat Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei ( cu toate că legea prevedea un capitol separat dedicat infracţiunilor contra ordinii de administrare). În continuare, este necesar de a preciza că C.pen. al RFSSR (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1927) prevedea infracţiunea de samavolnicie la Cap.II - Alte infracţiuni contra ordinii de administrare (art.90). În acest context, samavolnicia presupunea exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar, prin încălcarea ordinii stabilite de puterea de stat şi care a fost contestat, se sancţiona cu lucrări corecţionale pe un termen de până la şase luni sau amendă de până la 500 ruble.[139, p.58] Semnul care a făcut deosebită construcţia conţinuturilor normative prevăzute de a doua legislaţia a RFSSR, este previziunea „contestării” - semn care anterior lipsea, dar, în esenţă, redă mai exact natura juridică a acestei infracţiuni. Ulterior, însă, semnul respectiv a fost exclus. Astfel C.pen. al RFSSR din 1961 incrimina samavolnicia în conţinutul art.200 sub următoarea formulă legislativă: exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar, prin încălcarea ordinii stabilite de lege, dacă s-au cauzat daune esenţiale cetăţenilor sau organizaţiilor de stat sau obşteşti, se sancţionează cu lucrări corecţionale pe un termen de până la şase luni sau amendă de până la 50 ruble, sau cu mustrare publică, sau cu aplicarea măsurilor de influenţă publică. [148, p. 372] În viziunea noastră, meritorie este stabilirea urmărilor prejudiciabile ale acestei componenţe de infracţiune. Literatura de specialitate [119, p. 538] a punctat pe opţiunea caracterului „nedeterminant” de formulare a „urmărilor prejudiciabile” din conţinutul normei respective. În acest sens au fost oferite diferite argumente, în particular: 1. samavolnicia nu este indispensabil legată de survenirea unor daune; 2. în cazul în care în urma săvârşirii samavolniciei survin daune (altele decât cele care sunt legate de ordinea de realizare a drepturilor prevăzută prin lege), fapta de samavolnicie urmează a fi încadrată în concurs cu alte infracţiuni;
27
3. este dificil a identifica cauzarea daunelor esenţiale cetăţenilor sau organizaţiilor de stat sau obşteşti prin exercitarea unui drept legitim (în cazul absenţei concursului de infracţiuni). Nu susţinem opiniile autorilor care au făcut referire la argumentele enunţate anterior. Din conţinutul celor consemnate este evident, însă, faptul că samavolnicia nu dispunea de un cîmp interpretativ unic, iar tehnica legislativă utilizată la incriminarea acestei infracţiuni nu era una univocă. După proclamarea independenţei RM (27 august 1991), în lipsa unor reglementări normative proprii, continuă pe teritoriul RM aplicarea legislaţiei penale sovietice. C.pen., adoptat la 24 martie 1961 [38] (Cap.X - Infracţiuni contra ordinii de administraţie), definea infracţiunea de samavolnicie (art.214 C.pen.) ca exercitarea arbitrară şi prin încălcarea ordinii stabilite a unui drept legitim sau presupus, în cazul în care s-au cauzat daune considerabile intereselor publice ori drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Această infracţiune putea fi pasibilă de o pedeapsă sub forma privaţiunii de libertate pe un termen de până la trei ani sau amendă de la 25 la 75 salarii minime. Deşi iniţial norma penală de la art.214 C.pen. conţinea doar un singur alineat, ulterior, drept consecinţă a studiului practicii judiciare şi propunerilor de lege ferenda, norma a fost completată cu trei alineate, care prezumau răspunderea penală în formă agravantă şi deosebit de agravantă. Dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale a dictat necesitatea inevitabilă a unor reforme de drept, urmate imediat de modificări particularizate ale cadrului normativ în materie penală. C.pen., adoptat la 18 aprilie 2002, prevede infracţiunea de samavolnicie în Cap.XVII Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat (art.352 C.pen.), conturând-o prin intermediul următorului conţinut: exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. Intrat în vigoare în 2003, C.pen. a suferit modificări esenţiale sub aspect structural. În special, conţinutul normativ al infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. a fost limitat sub aspectul unor modalităţi agravante (au fost excluse: alin.(2) lit.a) – „repetat”; alin.(2) lit.b) – „de două sau mai multe persoane”; alin.(3) lit.a) – de un grup criminal organizat sau de către o organizaţie (asociaţie) criminală organizată) - în vigoare din 24 mai 2009. La momentul actual art.352 C.pen. are următorul conţinut: (1) Samavolnicia, adică exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
28
se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore. (2) Aceeaşi acţiune: c) însoţită de ameninţare cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii; d) însoţită de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate; e) însoţită de nimicirea bunurilor se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 4 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2): b) însoţite de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate; c) săvârşite cu aplicarea armei; d) soldate cu daune în proporţii deosebit de mari; e) soldate cu alte urmări grave, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani. Comparativ cu norma prevăzută de legea penală din 1961 (art.214 C.pen.), structura conţinutului normativ prevăzut la art.352 C.pen. practic este analogică, diferenţa principială fiind axată pe conţinutul unor semne utilizate la descrierea faptei infracţionale, în special vis-a-vis de precizarea urmărilor prejudiciabile - caracterul daunei cauzate în urma infracţiunii: daune în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice (art.352 C.pen.) şi daune considerabile intereselor publice ori drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice (art.214 C.pen.). Or, aceste formulări legislativei, datorită criteriului evolutiv(definitoriu) de apreciere a daunelor, nu schimbă esenţa şi specificul infracţiunii de samavolnicie. Toate cele consemnate, având la bază cumulul de probleme aparente şi reale intervenite cu ocazia interpretării şi aplicării normei prevăzute la art.352 C.pen. au determinat necesitatea realizării unui studiu complex în materie penală cu referire la infracţiunea de samavolniciei.
1.3 .Studiu de drept penal comparat Orice încălcare a ordinii de realizare a drepturilor persoanei cauzează prejudiciu posesorilor acestor drepturi ori impune limitarea intereselor acestora. Acest fapt este inadmisibil, fiind necesară, pe de o parte, utilizarea unor mijloace eficace de luptă cu astfel de fapte, iar pe de altă parte, formarea şi utilizarea unui cadru legislativ adecvat de protecţie juridică a unor astfel
29
de valori - protecţie ce se asigură în cadrul legislaţiilor penale a mai multor state, inclusiv prin incriminarea faptei de samavolnicie. În vederea realizării unui studiu de drept penal comparat s-a impus cu necesitatea evaluarea analitică a diferitor sisteme de drept. În fiecare sistem juridic naţional sunt incluse, în primul rând, trăsături determinate de legităţile generale ale dreptului, adică semnele care caracterizează toate sistemele juridice (semne, principii generale), în al doilea rând – trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept (trăsături tipologice); în ce de-al treilea rând – trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice şi grupului juridic (trăsături din interiorul tipului şi familiei), şi, în sfârşit – trăsături caracteristice numai sistemului juridic naţional în cauză (trăsături juridice).[5, p. 287] În ipoteza interpretărilor comparative, din start consemnăm faptul că lipsa incriminării samavolniciei, precum şi lipsa unor prevederi similare în legislaţiile (în dependenţă de specificul izvoarelor sistemului de drept la care ne referim) statelor lumii (Australia [151], Austria [152], Israelul [109], România [37], Italia [155], Norvegia [157], SUA [150], Franţa [165], Turcia [162], RFG [166], Suedia [167], Japonia [169] etc.) nici într-un caz nu trebuie asimilată cu o lacună de drept, ori lipsa interesului legiuitorului vis-a-vis de protecţia anumitor valori şi relaţii sociale. Asigurarea protecţiei acestor valori şi relaţii sociale are loc prin prisma dispoziţiilor altor norme juridico-penale (cum este cazul României) şi civile (cum este cazul Estoniei). Acest fapt are la bază raţiunea reieşită din cumulul modalităţilor diferite de incriminare a unor infracţiuni şi, respectiv, modului de operare cu anumite noţiuni. Normele juridice, prevăzute de legile penale ale statelor nominalizate, supun protecţiei în mod subsidiar relaţiile apărate în mod prioritar de legea penală a RM în cazul incriminării infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. RM. În vederea confirmării acestei idei, vom încerca să analizăm unele infracţiuni din legislaţia penală a României (fiind cea mai uşor asimilată şi sesizată, în plus constituind un reprezentativ elocvent al legislaţiilor penale europene), prin încadrarea juridică a unor speţe din practica judiciară, care, asimilate legislaţiei autohtone, cad sub incidenţa art.352 C.pen. RM. Reamintim că în doctrina penală a României se utilizează termenul de samavolnicie, însă fiind completat de un alt conţinut. Autorii V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, C.Bulai etc., în dependenţă de prezenţa situaţiei de fapt existentă în care se găseşte bunul ocrotit de legea penală, susţin că infracţiunile contra avutului de stat sau particular pot fi împărţite (clasificate) în trei categorii şi anume: -
categoria faptelor de sustragere (luarea, deturnarea);
-
categoria faptelor de fraudă (abuz, amăgire);
30
-
categoria faptelor de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare). [53, 425]
Unul dintre semnele obligatorii ale laturii obiective a samavolniciei prevăzute de art.352 C.pen. RM este cauzarea daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, care, în mare parte, au caracter patrimonial. Cu toate că, însă, se prejudiciază relaţiile patrimoniale, faptele nu se încadrează ca infracţiuni contra patrimoniului. Această situaţie este caracteristică legislaţiei penale a RM. Astfel, D luând cheile de la fiica sa minoră, cu ajutorul cărora a pătruns în apartamentul fostei sale soţii şi, pe ascuns, a sustras unele bunuri din apartament, cauzând victimei daune considerabile. După cum a precizat D, el a sustras bunurile în scopul de a soluţiona problemele de ordin material, care ţin de unele „pretenţii” reciproce, în privinţa divizării spaţiului locativ cu scopul reîntoarcerii proprietăţii sale. Victima C (soţia lui D) nu neagă faptul că după ce a divorţat cu D, proprietatea lor comună nu a fost împărţită între ei, C continua să trăiască în apartamentul lui D, care, anterior, aparţinea părinţilor fostului său soţ, în care se aflau nu numai bunurile lor comune, dar şi obiectele şi bunurile personale ale soţului şi bunurile părinţilor acestuia. C a întreprins toate măsurile pentru a deveni unica stăpână a apartamentului. Din cuvintele lui D, ultimul propunea fostei sale soţii unele modalităţi de schimb a apartamentului pe două mai mici, însă soţia refuza categoric. Încadrarea juridică a acţiunilor lui D va avea loc, dacă operăm cu normele penale ale României conform art.209 alin.(1) lit.i) C.pen. (furtul calificat). Acest ultim fapt este condiţionat de ideea că legea penală română defineşte furtul, în art.208 alin.(1) C.pen. drept luarea unui bun din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a-l însuşi pe nedrept, iar alin.(3) al aceleiaşi norme vine în completare cu următorul conţinut – fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane. Reglementarea normativă a furtului în comparaţie cu normele penale ale României diferă de cele conţinute în dispoziţia art.186 C.pen. al Republicii Moldova, în speţă referitor la apartenenţa bunului pasibil pentru sustragere. În acest sens, profesorul S.Brînză afirmă că în legislaţia şi practica judiciară română s-a decis că nu există nici un dubiu cu privire la ocrotirea posesiei legitime împotriva oricui, chiar şi împotriva proprietarului bunului, care se face şi el vinovat de furt dacă ia acel bun în condiţiile art.208 alin.(1) C.pen.rom. din posesia sau detenţia legitimă a altei persoane (art.208 alin.(3) C.pen. rom.). Dacă legea penală română specifică expres în art.208 alin.(3) C.pen. că fapta constituie furt, chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea
31
legitimă a altei persoane, atunci, atât legislaţia, cât şi doctrina penală a RM, nu acceptă o astfel de poziţie. Soluţia indicată recent este întemeiată şi legală în raport cu sistemul normativului penal român. De lege lata, reieşind din dispoziţiile normelor penale cuprinse în C.pen. al RM, dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane, fapta poate fi încadrată ca samavolnicie (art.352 C.pen. RM), cu condiţia că au fost cauzate daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. [17, p. 5] Furtul, conform legii penale a RM, constituie o formă a sustragerii săvârşită pe ascuns. Sustragerea este definită drept luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvârşită în scop de cupiditate (profit)”. [18, p. 456] Ilegalitatea acţiunii de luare reiese din lipsa la făptuitor a oricăror drepturi asupra bunurilor luate. Din aceste constatări rezultă că nu vor constitui sustrageri acţiunile de luare a unor bunuri asupra cărora făptuitorul are un drept. [19, p. 239] Acest fapt îşi are argumentare în ipoteza că sustragerea, potrivit cu normele penale ale RM, constituie luarea ilegală şi gratuită a bunurilor din posesia altuia cu cauzarea unui prejudiciu patrimonial efectiv acestuia. Deci, în acţiunile lui D lipseşte o astfel de intenţie, respectiv, încadrarea se va efectua conform art.352 C.pen. RM. Un alt exemplu ar servi acel de ocupare a unei odăi din cămin de către N., care, în baza unei sentinţe nedefinitive a instanţei de judecată şi în lipsa orderului pentru ocuparea acesteia, unde până la moment locuia S. şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, se consideră ca posesor legal al imobilului. Astfel acţiunile lui N. vor fi încadrate în baza art.220 alin.(2) C.pen. rom. (Tulburare de posesie), care prevede în alin.(1) – ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia. Cu toate că art.193 C.pen. RM incriminează o infracţiune similară (Ocuparea bunurilor imobile străine), fapta lui N. va fi încadrată în baza art.352 C.pen. RM. Această încadrare îşi are argumentarea în ideea că, în lipsa semnului laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art.193 C.pen. RM – „ocuparea fără drept”, fapta urmează a fi încadrată ca samavolnicie avându-se stabilită existenţa unui drept, însă modul de exercitare al acestuia (prin ocuparea imobilului) este arbitrar, contravine ordinii stabilite. În concluzie, menţionăm că, prin modalităţile de incriminare a infracţiunilor contra patrimoniului, legiuitorul român a utilizat noţiuni ce diferă de cele incluse în uzul normativ din RM. Prin asemenea procedeu s-a condiţionat protecţia unei anumite sfere de relaţii sociale şi
32
valori sociale, incriminarea samavolniciei ca infracţiune separată nefiind justificată. Această ultimă soluţie se datorează unor modalităţi şi tradiţii specifice de incriminare, utilizării unor noţiuni şi definiţii, care, prin caracterul lor, în unele cazuri, lasă spaţiu de încadrare juridică (fapt consemnat şi de includerea art.352 C.pen. RM). În dreptul penal englez şi american, samavolnicia – drept conţinut separat nu există, însă existenţa altor instituţii juridice determină o tangeţibilitate sporită cu prima. Dreptul englez operează cu asemenea noţiuni, precum „forcible assertetion of one’s rights”(revendicarea dreptului prin violenţă) sau “usurpation of power”(uzurparea puterii). [93, p. 458] C.pen. SUA nu incriminează infracţiunea de samavolnicie, însă prevede răspunderea penală pentru constrângerea (art.215.5), adică cazul în care persoana ilegal limitează libertatea acţiunii altei persoane, prejudiciind-o, iar prin art.135.75 C.pen. al statului New-York (1967) precizează precum că revendicarea dreptului prin violenţă reprezintă un caz al apărării ilegale, vinovatul acţionând în scopul de „a impune sau a determina victima a lua măsuri raţionale pentru recuperarea acelui rău, care a constituit temei al unei astfel de învinuiri”. [127, p. 130] 1.3.1 Incriminarea samavolniciei în legislaţiile unor state ale CSI În cele ce urmează vom încerca să relatăm locul, modalităţile de incriminare şi de sancţionare a infracţiunii de samavolnicie în cadrul legislaţiei penale a statelor-membre ale CSI. În primul rând, menţionăm, că în legea penală a Republicii Moldova, samavolnicia şi-a găsit locul de incriminare în cadrul Cap. XVII, intitulat „Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat”. Art.352 alin.(1) prevede: ”Samavolnicia, adică exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune in proporţii mari intereselor publice sau drepturilor si intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, se pedepseşte cu amendă in mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu munca neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore.” În ceea ce vizează modalităţile circumstanţiale (accidentale) ale infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. RM remarcăm caracterul complex şi multiplu al acestora. C.pen. al Ukrainei reglementează infracţiunea de samavolnicie prin art.356 (Cap. XV Infracţiunile contra autorităţii organelor puterii de stat, organelor administraţiei publice locale şi asociaţiilor cetăţenilor), care are următorul conţinut: samavolnicia, adică săvârşirea unor acţiuni, în mod arbitrar, contrar ordinii stabilite de lege, legitimitatea cărora este contestată de către un cetăţean sau de către o întreprindere, organizaţie, instituţie, dacă prin acţiunile nominalizate s-au cauzat daune esenţiale intereselor cetăţenilor, statului, interesului public sau intereselor proprietarului, - se pedepseşte cu o amendă în mărime de pînă la 50 de venituri
33
neimpozitabile ale cetăţenilor sau cu muncă de corecţie pe un termen de până la doi ani sau cu arest pe un termen de până la trei luni. [163] Legea penală a Ukrainei prevede ca semn al laturii obiective săvârşirea unor acţiuni, în mod arbitrar, spre deosebire de legea penală autohtonă, în care se punctează pe exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar. O astfel de modalitate de exprimare a voinţei legiuitorului ukrainean exclude posibilitatea săvârşirii samavolniciei prin inacţiune, fapt care, deşi, nu este întâlnit în practica judiciară, este admis la nivel teoretic. [142, p. 568] De asemenea, merită atenţie formularea utilizată la definirea samavolniciei, cu care se operează în legea penală a Ukrainei. Prin formularea redată nu se exclude săvârşirea acţiunilor, în mod arbitrar, contrar ordinii stabilite de lege, chiar şi în lipsa la subiectul infracţiunii a unui drept legitim sau presupus. Dispoziţia normei juridice care incriminează samavolnicia (art.352 C.pen. RM) este de blanchetă. [15, p. 54] Legea penală ukraineană prevede că acţiunile săvârşite contravin ordinii stabilite de lege [164, p. 901], pe când legea RM nu specifică izvorul juridic care stabileşte ordinea de realizare a drepturilor. Indiscutabil rămâne a fi faptul că ordinea de realizare a drepturilor se stabileşte prin legile organice şi ordinare (Constituţia RM, CE al RM etc.) cu completările normative detaliate ale actelor normative subordonate legii (decretele prezidenţiale, HG, Ordinele MAI etc.). C.pen. al RM, prin evitarea indicării sursei juridice care stabileşte ordinea de realizare a drepturilor, nu a exclus, astfel, şi intervenţia unor controverse referitoare la sursa de provenienţă a ordinii de realizare a drepturilor, aceasta, după cum reiesă din interpretarea legii penale, instituindu-se şi prin intermediul contractelor civile. C.pen. al Ukrainei prevede - ca semn a laturii obiective - contestarea legitimităţii acţiunilor persoanei care săvârşeşte samavolnicia. Cu toate că legea penală a RM nu prevede un asemenea semn prin dispoziţia cuprinsă la art.352 C.pen., stabilirea acesteia devine obligatorie. [164, p. 903] În lipsa contestării - nu poate fi admisă existenţa samavolniciei ca infracţiune, reieşind din cadrul limitativ al obiectului juridic nemijlocit al infracţiunii - ordinea de realizare a drepturilor, anticipată de prezenţa unui litigiu de drept. Or, în lipsa contestării unor fapte de exercitare a dreptului (legal sau presupus) este lipsă şi litigiul. De asemenea, merită atenţie, formularea urmărilor prejudiciabile, utilizată în legea penală a Ukrainei, care specifică că daunele esenţiale se cauzează: - intereselor cetăţenilor, statului, interesului public; - intereselor proprietarului. Din cele precizate se denotă o delimitare expresă a daunelor cu caracter patrimonial (fără a se stabili mărimea acestora) şi a celor ce privesc interesele (drepturile) cetăţenilor, precum şi interesele de stat sau interesul public - adică drepturile nepatrimoniale.
34
C.pen. al RM a formulat urmările prejudiciabile ca „daune intereselor ocrotite de legea penală ale persoanelor fizice sau juridice”, făcând abstracţie de la apartenenţa persoanei la un anumit stat ori la caracterul daunelor cauzate (patrimoniale şi nepatrimoniale). Sancţiunile normelor juridico-penale a samavolniciei, atât în legea penală a RM, cât şi în cea a Ukrainei sunt alternative şi relativ-determinante. Astfel de sancţiuni, la individualizarea pedepsei penale, oferă posibilitatea aplicării unor pedepse neprivative sau privative de liberate, în dependenţă de cauza concretă, având ca sarcină facilitarea individualizării pedepsei penale în vederea asigurării atingerii scopului ei. Caracterul sancţionator al infracţiunii de samavolnicie este mai blând comparativ cu cel ukrainean: termenul închisorii variind până la 3 luni (C.pen. al Ukrainei). C.pen. al FR incriminează samavolnicia în art.330 C.pen. al FR (Cap.XXIII - Infracţiuni contra ordinii de administrare, Secţ.X - Infracţiuni contra puterii de stat), având următorul conţinut normativ: Samavolnicia, adică săvârşirea unor acţiuni în mod arbitrar, contrar ordinii stabilite de lege sau de alte acte normative, legalitatea cărora este contestată de către organizaţie sau cetăţean, dacă prin astfel de acţiuni s-au cauzat daune esenţiale, - se pedepseşte cu amenda în mărime de la 100 până la 200 de mărimi minime de salarizare a muncii sau al altui venit al condamnatului pe un termen de la o lună până la două luni sau cu munca obligatorie pe un termen de la 180 până la 240 de ore sau cu munca de corecţie pe un termen de la un an până la doi ani sau arest pe un termen de la 3 până la 6 luni. [159] Singura circumstanţă agravantă prevăzută la art.330 C.pen. al FR este săvârşirea acţiunilor prevăzute la alin.(1), însoţite de aplicarea violenţei sau ameninţarea aplicării acesteia, care este pasibilă de o pedeapsă în forma limitării libertăţii pe un termen de până la trei ani, sau cu arest pe un termen de la patru până la şase luni, sau cu închisoare pe un termen de până la cinci ani. Operând cu unele tentative de interpretare logico-juridică, determinăm că elementul material al infracţiunii de samavolnicie conform legislaţiei penale a FR nu este în conexiune cu exercitarea unui drept legitim sau presupus, adică nu se rezumă doar la acesta. O astfel de formulare amplu generalizată este criticată în doctrina penală rusă. Unii autori consemnează că norma în cauză a pierdut esenţa sa, o astfel de formulare permiţând calificarea drept infracţiuni de samavolnicie şi cazurile de încălcare a regulilor de siguranţă la obiectele de energie nucleară (art.215 C.pen. al FR) etc. [134, p. 265] Interpretarea ad-literam a dispoziţiei art.330 C.pen. al FR prezumă înaintarea concluziei precum că practic în orice componenţă materială (intenţionată) de infracţiune se regăsesc semnele samavolniciei. Ad-absurdum componenţa de infracţiune de la art.330 C.pen. al FR apare ca una generală faţă de toate componenţele de
35
infracţiuni materiale, intenţionate. Or, în opinia autorului E.V.Vitman este doar vorba despre o „reacţie adversă” a unei formulări nereuşite a componenţei de infracţiune. [97, p. 90] Cu toate acestea, practica judiciară rusă a acceptat ideea şi o aplică cu succes. Întru învederarea celor expuse oferim următorul exemplu faptic: V.Demidova se pregătea spre a-şi sărbători ziua sa de naştere, intenţionând să vândă nişte bunuri ale sale. Vecinul său din cămin A.Fudili în lipsa lui V.Demidova a vândut casetofonul acesteia, considerând că ultima nu va fi contra. Astfel de acţiuni ale vinovatului corect au fost încadrate de către organele de drept ca samavolnicie. La analiza materialelor cauzei penale s-a stabilit că victima şi făptuitorul nu sunt soţi, concubini, trăind în camerele vecine ale aceluiaşi cămin, fiind cunoscuţi buni. A.Fudili, la vânzarea casetofonului, nu avea interes material - de a întra în posesia banilor, considerând că o ajută victima spre a găsi banii necesari pentru ziua sa de naştere. [106, p. 90] Formularea expusă în legea penală a FR (similară celei ukrainene) cu referire la săvârşirea anumitor acţiuni este criticată în literatura de specialitate. Astfel, autorul A.P.Saruhanian, la analiza juridică a infracţiunii de samavolnicie, a constatat anumite coliziuni, susţinând că utilizarea, în cadrul dispoziţiei normei, a formulării săvârşirea anumitor acţiuni într-o oarecare măsură limitează sensul real al samavolniciei. Generalizând practica judiciară, autorul citat a concluzionat că în realitate se contestează nu săvârşirea unor acţiuni, ci dreptul asupra unui anumit bun ori asupra anumitor bunuri. Ca efect se recomandă modificarea formulării actuale, având următorul conţinut: realizarea unui drept real sau presupus. [130, p. 13] (formulare care se conţine în art.352 C.pen. al RM). Sancţiunea normei art.330 C.pen. al FR are de asemenea caracter alternativ şi relativ determinat. Art.330 alin.(1) C.pen. FR prevede, în calitate de pedeapsă, arestul pe un termen de până la 6 luni. Există, în fapt o mare diferenţă dintre modalităţile de sancţionare în cadrul legii penale a FR şi C.pen. al RM. Cap.XI (Infracţiuni contra ordinii de administrare) a legii penale a Georgiei (art.360 C.pen.al Georgiei) defineşte samavolnicia drept exercitarea unui drept legitim sau presupus contrar ordinii stabilite, dacă s-au cauzat din imprudenţă daune considerabile, se pedepseşte cu amendă sau cu munca social-utilă pe un termen de la 180 până la 200 de ore, sau cu munca corecţională (reţinerea din salariul condamnatului a unei sume de bani stabilite de către sentinţa instanţei de judecată în folosul statului) pe un termen de la un an până la doi ani, sau cu arest pe un termen de la 4 până la 6 luni. Unica modalitate agravantă – aceeaşi acţiune însoţită de aplicarea violenţei sau ameninţarea aplicării acesteia - se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe un termen de până la trei ani sau cu arest pe un termen de la patru până la şase luni, sau cu închisoare pe un termen de până la patru ani. [154]
36
C.pen. al Georgiei prevede cauzarea daunelor considerabile din imprudenţă, adică săvârşirea infracţiunii cu una din cele două forme ale sale: sineâncrederea exagerată în sine – cazul în care persoana, ce exercită un drept legitim sau presupus contrar ordinii stabilite, îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, prevede posibilitatea cauzării daunelor considerabile dar, fără temei, speră că ele vor putea fi evitate. În cazul neglijenţei, persoana, care exercită un drept legitim sau presupus contrar ordinii stabilite, nu îşi dă seama că prin acţiunile sale cauzează daune considerabile, nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestora, deşi, trebuia şi putea, să prevadă survenirea acestora. În cele din urmă, considerăm că excluderea intenţiei - ca formă a vinovăţiei în cadrul infracţiunii de samavolnicie – îşi găseşte contrariu atât în teoria penală, cât şi cu practica judiciară. Intenţia - ca formă a vinovăţiei şi semn al infracţiunii de samavolnicie - corespunde întocmai exigenţelor realităţii. Reieşind din analiza cauzelor penale, este evident că persoana, exercitând un drept legitim sau, mai cu seamă, presupus, prevede posibilitatea cauzării daunelor în urma faptei sale. Este mai dificil a ne imagina precum că persoana, în cazul samavolniciei, întreprinde măsuri spre a evita apariţia daunelor considerabile (în cazul sineâncrederii exagerate în sine). În unele cazuri de exercitare a unui drept legitim sau presupus persoana prevede inevitabilitatea cauzării daunelor prejudiciabile, fiind astfel exclusă imprudenţa - ca formă a vinovăţiei. Drept exemplu poate servi un caz tradiţional expus în literatura de specialitate: N. a fost condamnat pentru samavolnicie comisă în următoarele împrejurări: după executarea parţială a hotărârii instanţei de judecată în privinţa separării casei între ultimul şi sora sa K. – N., în mod arbitrar, a spart uşa încuiată a camerei cet.K., a distrus semnele de hotar ale curţii şi lotului de pământ de pe lângă casă, a alungat peroanele angajate de cet. K. pentru construcţia gardului, şi a interzis cet. K. de a se folosi de casă şi curte. [126, p. 22] C.pen. al Georgiei a evitat de asemenea includerea în acţiune a condiţiei - în mod arbitrar - adică persoana acţionează fără anumite împuterniciri din partea organelor şi persoanelor oficiale, care are legătură cu alt semn - contrar ordinii stabilite – de altfel prevăzut în legea penală a Georgiei. În acest sens, susţinem că absenţa semnului în mod arbitrar din norma de la C.pen. la Georgiei constituie o lacună. Or, persoanei, fiindu-i delegate anumite drepturi, le poate realiza contrar ordinii stabilite, cu atât mai mult fiind încrezută în legalitatea şi corectitudinea faptei sale (inclusiv şi fiind abilitată cu anumite împuterniciri din partea organelor de stat). Sancţiunea normei care prevede samavolnicia în legea penală a Georgiei, de asemenea, este alternativă şi relativ determinată. Art.360 alin.(1) C.pen. al Georgiei prevede în calitate de pedeapsă arest pe un termen de până la 6 luni.
37
C.pen. al Republicii Belarus (art.383, Cap.XXIII - Infracţiuni contra ordinii de administrare) a prevăzut conţinutul normativ al samavolniciei, după cum urmează – exercitarea dreptului său legitim sau presupus, săvârşită cu încălcarea ordinii stabilite de actele normative care a cauzat daune în proporţii mari sau daune esenţiale drepturilor şi intereselor cetăţenilor sau intereselor de stat sau obşteşti, se pedepseşte cu munca obştească sau amendă sau munca corecţională pe un termen de până la doi ani, sau arest pe un termen de până la şase luni. Nota normei precizează că prin daune în proporţii mari, în cadrul articolului respectiv, se are în vedere prejudiciul, valoarea cărora depăşeşte mai mult de o sută de ori mărimea unităţii de convenţionale, stabilite în ziua săvârşirii infracţiunii. [158] Deşi art.352 C.pen. al RM (oferit în limba de stat) nu precizează posibilitatea exercitării dreptului (legal sau presupus) în favoarea titularului dreptului şi a unei persoane terţe, excluderea unei astfel de posibilităţi se deduce prin interpelarea textului legii penale oferit în limba rusă. Art.352 C.pen. al RM prevede expres realizarea dreptului său legal sau presupus.(Monitorul Oficial al RM №128-129 din 13.09.2002 - art.352 alin.(1) C.pen. RM - ”...осуществление своего действительного или предполагаемого права...”.) Spre deosebire de coliziunile constatate în legislaţia autohtonă, legea penală a Belorusiei specifică că dreptul legal sau presupus aparţine în exclusivitate subiectului infracţiunii de samavolnicie. Generalizând cele expuse anterior, cu referire la existenţa posibilităţii exercitării dreptului în favoarea unei persoane terţe, apare necesitate elaborării de către CSJ a RM a unei Hotărâri explicative în vederea elucidării interpretative a conţinutului infracţiunii de samavolnicie, inclusiv cu privire la posibilitatea realizării dreptului legal sau presupus, în favoarea unei persoane terţe. Legiuitorul bielorus a divizat daunele cauzate în: patrimoniale – fiind prezentă şi o interpretare legislativă cu privire la modul lor de determinare şi, respectiv, cele care aduc atingere drepturilor şi intereselor cetăţenilor, de stat şi obşteşti. Considerăm că respectiva delimitare este mai progresivă în comparaţie cu legislaţia autohtonă, având la bază ideea că de regulă dauna cauzată în urma săvârşirii samavolniciei are un caracter patrimonial, iar lipsa interpretării univoce şi efective de determinare a daunelor în legea penală autohtonă creează dificultăţi la încadrarea juridică corectă a faptei ca samavolnicie infracţională ori contravenţie. Determinarea prin lege a unui cuantum minim al acesteia condiţionează aplicarea corectă a acestei norme, excluzându-se inclusiv posibilitatea utilizării abuzive a unor criterii de stabilire a dimensiunii daunelor cauzate.
38
1.3.2 Samavolnicia în legislaţiile unor statele ale UE O incriminare deosebită de cele deja nominalizate se regăseşte în C.pen. al Olandei care incriminează (art.195) drept infracţiune fapta persoanei care exercită un drept, cunoscând că este privată de acest drept prin hotărârea instanţei de judecată, se pedepseşte cu închisoare de până la şase luni sau amendă de categoria a treia”. [153] Infracţiunea în cauză îşi găseşte sediul legislativ în cadrul Cap.VXIII (Infracţiuni contra autorităţilor publice). Acest demers legislativ creează la prima vedere o asemănare cu infracţiunea de samavolnicie din C.pen. al RM, deşi analiza amplă denotă contrariul. Astfel, samavolnicia în sensul legislaţiei RM presupune exercitarea unui drept legitim sau presupus, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, pe când elementul material al infracţiunii prevăzute de art.195 C.pen. al Olandei per contrario presupune exercitarea unui drept „stins/inexistent”. Prin urmare, în cazul samavolniciei din legislaţia autohtonă acţiunea/inacţiunea ţine de exercitarea unui drept(presupus/legitim), iar reieşind din norma cuprinsă în C.pen. al Olandei fapta persoanei nu are legătură cu un drept legal sau, mai cu seamă, presupus (fiind la curent cu hotărârea instanţei de judecată), persoana fiind conştientă că este privată de un astfel de drept. Infracţiunea incriminată la art.195 C.pen. al Olandei îşi are corespondent în norma de la art.320 C.pen. (Neexecutarea intenţionată a hotărîrii instanţei judecătoreşti). În C.pen. al Finlandei din 1889 (cu amendamentele până în 2003) – Cap.XVII Infracţiuni contra ordinii publice, Secţ.9 Unlawful self-help (Autoajutor ilegal) - se prescrie că o persoană, care cu scopul de a-şi apăra sau a-şi impune drepturile sale, întreprinde măsuri ilegale fără a se adresa autorităţilor, se pedepseşte cu amendă sau cu închisoare de la 6 luni. [178] Analizând prevederile normative precizate supra putem afirma cu certitudine că acestea sunt destul de apropiate ca esenţă de samavolnicia penală prevăzută de C.pen. al RM, fapt care are drept motiv incriminarea unei fapte de exercitare a dreptului cu încălcarea procedurii şi neglijând autoritatea organelor de stat. Componenţa de infracţiune formală sugerează ideea supremaţiei respectului impus faţă de organele de stat în pofida survenirii cărorva daune cu caracter patrimonial ori nepatrimonial. Cu referire la C.pen. al Republicii Albania (Cap.II - Responsabilitatea penală), art.21, întitulat Exercitarea unui drept sau îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu prevede că persoana nu va purta răspundere penală în cazul în care fapta sa este îndreptată spre exercitarea unui drept sau îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu prescrise de legea sau în rezultatul ordinului parvenit de la autorităţile competente, chiar în cazul în care ordinul este vădit ilegal. În cel din urmă caz răspundere o va purta persoana care a dat ordinul vădit ilegal. [176] Necătînd la faptul că Albania la momentul actual nu poate fi plasata în topul statelor europene prospere, cu
39
un nivel înalt de trai, cultură juridică şi socială de natura unui stat de drept, această normă o caracterizează din punct de vedere pozitiv şi progresiv. O astfel de reglementare exclude posibilitatea incriminării samavolniciei în acel sens în care ea este concepută de către legiuitorul autohton în conţinutul art.352 C.pen. Mai mult ca atît, acelaşi act normativ prevede samavolnicia într-o formă specifică, opusă celei din C.pen. al RM, având la bază caracteristica subiectului infracţiunii – persoana care reprezintă autoritatea publică sau reprezentant al organelor de stat. De altfel Cap.VIII, Secţ.II Infracţiuni contra autorităţilor de stat, prin conţinutul art.250 (Săvîrşirea de acte arbitrare) prevede săvîrşirea unui act arbitrar sau darea unui ordin arbitrar de către o persoană oficială în exercitarea atribuţiunilor de stat sau în cadrul unui serviciu public, în cazul în care s-a adus atingere libertăţii persoanelor, se pedepseşte cu amendă sau închisoare de pînă la şapte ani. [176]Anume cu o asemenea formă de manifestare a samavolniciei se operează, de regulă, prin mijloacele mas-media, în special cu referire la samavolnicia persoanelor cu funcţie de răspundere. Sfera de acoperire a incriminării în cazul unor asemenea fapte este acoperită de C.pen. al RM prin art.327–329 C.pen. (abuz de putere sau abuz de serviciu; exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu; neglijenţa criminală). C.pen. al Lituaniei. Capitolul Infracţiuni contra activităţii funcţionarului public sau persoanei care exercită funcţia de administraţie publică, în art.294 alin (1) C.pen. prevede că acel care nu a respectat ordinea stabilită de legi, exercitând în mod arbitrar dreptul legitim sau un drept presupus, drept al său sau al unei persoane terţe, contestat sau recunoscut, însă nerealizat, care a cauzat daune considerabile drepturilor sau intereselor legitime persoanei, - se pedepseşte cu amendă, arest sau privaţiune de liberate pe un termen de până la 3 ani. Alin (2) al aceluiaşi articol prevede – acel care a acţionat samavolnic cu aplicarea violenţei fizice sau psihice faţă de victimă sau faţă de apropiaţii acesteia, - se pedepseşte cu arest sau cu privaţiune de libertate pe un termen de până la 5 ani. Alin.(3) – urmărirea penală pentru fapta prevăzută la alin.(1) se porneşte la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau a reprezentatului legal al acesteia, ori din oficiu de către procuror”. [156] Ordinea de realizare a dreptului legal sau presupus, în C.pen. al Lituaniei, este stabilită de lege, pe când în C.pen. al RM, sursa nu este indicată. De asemenea, o trăsătură, care nu este adoptată la nivelul legislaţiei penale a RM (precum şi a altor state-membre ale CSI), este condiţionarea nerealizării dreptului legal sau presupus, ceea ce nu influenţează prezenţa componenţei de infracţiune, aceasta rămânând a fi una materială(consumarea fiind condiţionată de survenirea unor daune considerabile drepturilor sau intereselor legitime persoanei). Dauna
40
poate fi orientată doar spre o anumită persoană, dacă reieşim din dispoziţia normei prevăzute în C.pen. al Lituaniei; C.pen. al RM prevede şi cauzarea de daune intereselor publice. În conţinutul normativ al infracţiunii din legea penală a Lituaniei (ca semn al laturii obiective) este prevăzută atât contestarea, cât şi recunoaşterea unui drept legitim sau presupus, cu toate că, pe baza unei interpretări logice a normei corespunzătoare, concluzionăm că contestarea este semnul obligatoriu al laturii obiective. Chiar dacă dreptul exercitat este recunoscut de victimă, fără a fi contestat de către alte persoane (reprezentant legal, procuror), persoana nu se supune răspunderii penale. Concluzia care se deduce din alin.3 al articolului legii penale Lituaniene. Cu privire la legislaţia penală a Estoniei, evidenţiem că aici a continuat aplicarea C.pen. al RSSE până în 2001 - anul în care a intrat în vigoare C.pen. al Estoniei. Cel din urmă act normativ nu prevede ca infracţiune separată - samavolnicia. Cap.X C.pen. al RSS Estoniene - Infracţiunile contra ordinii de administrare - la art. 188 definea infracţiunea de samavolnicie ca exercitarea unui drept legitim sau presupus, prin încălcarea ordinii stabilite, fiind însoţit de violenţa sau ameninţarea aplicării ei, de distrugerea sau deteriorarea bunurilor altei persoane, sau ameninţarea cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor altei persoane, privarea sau limitarea de libertate a persoanei, sau cauzarea unor altfel de daune considerabile, se pedepseşte cu amenda, arest sau privarea de libertate pe un termen de până la 4 ani. [168] În acest fel infracţiunea de samavolnicie şi-a păstrat sediul şi conţinutul său clasic în felul în care acesta a fost acceptat de doctrina şi legislaţia sovietică, fiind totuşi caracterizată de anumite particularităţi care o desting. În primul rând, conţinutul normativ supus analizei este unul material-formal – adică momentul de consumare a acesteia legiuitorul îl leagă atât de survenirea urmărilor prejudiciabile (sau cauzarea unor altfel de daune considerabile), cât şi de săvârşirea doar a elementului material printr-o metodă prescrisă anume de dispoziţia art.188 C.pen. al RSSE. Anume metoda de comitere a infracţiunii denotă caracterul şi gradul de pericol social al samavolniciei. Pe lângă cele consemnate supra, merită apreciere pozitivă însăşi tehnica legislativă utilizată de legiuitorul estonian, având la bază premisa după care acele metode utilizate în cadrul art.188 C.pen. al RSSE (cu excepţia sintagmei – prin încălcarea ordinii stabilite) constituie semne circumstanţiale ale componenţei de infracţiune incriminate de legiuitorul autohton. Astfel de construcţie a conţinutului normativ nu poate fi negată din simplu motiv că majoritatea modalităţilor faptice ale samavolniciei sunt săvârşite în prezenţa semnelor nominalizate, fără a face apel la unele sintagme ambigue, prevăzute de art.352 alin.(1) C.pen. al RM.
41
Adoptat la 6 iunie 2001, noul C.pen. al Estoniei [177] a dezincriminat infracţiunea de samavolnicie. Mai mult ca atît, legiuitorul estonian a inclus samavolnicia în sfera relaţiilor civile. Art.40 C.civ. al Estoniei, declarând expres că proprietatea este protejată prin lege de samavolnicie, defineşte samavolnicia ca încălcarea ilegală, fără acordul proprietarului a proprietăţii sau tulburarea de proprietate prin deposedare. Proprietatea obţinută astfel se consideră samavolnică. [175] În ipoteza unificării şi uniformizării legislaţiei europene, unele state incriminează infracţiuni care au corespondent ori constituie corespondent al infracţiunii de samavolnicie. În urma celor descrise, concluzionăm că samavolnicia este caracteristică, în linii generale, statelor în curs de dezvoltare sau care se află în perioada trecerii la o economie de piaţă. Anume prezenţa stabilităţii în relaţii economice, politice, culturale etc. constituie un indice al prezenţei societăţii civile şi a mecanismelor sale în contextul statului de drept. Or, anume această premisă a determinat ca o mare parte din statele est-europene să nu atribuie samavolnicia la cadrul normativ cu caracter penal. Refuzul statului de a urmări penal samavolnicia nu trebuie de tratat univoc - ca o lacună legislativă sau ca un fapt de nepedepsire al acesteia. Una dintre trăsăturile statului de drept îl constituie prevalarea justiţiei civile şi a celei administrative asupra celei penale – o parte considerabilă a faptelor penale sunt atribuite la categoria contravenţiilor, în legătură cu gradul prejudiciabil scăzut al acestora (apreciere atribuită faptelor în cadrul individualizării legale). Pe de altă parte orice faptă ilegală, în rezultatul căreia s-a adus daune materiale şi/sau morale, în cazul în care nu sunt urmărite penal, trebuie să fie atribuite examinării procesual civile. Evident, este incorect a afirma faptul că samavolnicia nu este cunoscută în general sistemelor de drept în care lipsesc prevederile penale corespunzătoare, din considerente că samavolnicia este atribuită sferei relaţiilor publice (delict, contravenţie) sau civile. Se poate de presupus că şi în Republica Moldova, odată cu dezvoltarea unei societăţi civile sănătoase, uniformizării, perfectării legislaţiei (inclusiv şi a celei penale), precum şi instituirii stabilităţii în ansamblu, timpul va radia samavolnicia din sfera juridico-penală, prin dezincriminarea ei, însă la moment, în viziunea noastră, este prea timpuriu acest demers.
1.4. Concluzii la compartimentul 1. În urma celor relatate în compartimentul 1. considerăm necesară evidenţierea următoarelor:
42
1.
Samavolnicia nu se limitează doar la sensul său strict juridic, relevat prin intermediul normelor penale şi contravenţionale, ci are un conţinut cu mult mai amplu, cu implicaţii de natură socială, politică, economică etc.
2.
Sub aspect istoric, samavolnicia drept componenţă de infracţiune şi-a păstrat esenţa (natura juridică), cu toate că, în ansamblu, în dependenţă de perioada istorică la care ne raportăm „accentele” se puneau în dependenţă de nivelul de dezvoltare a relaţiilor sociale şi de orientare a politicii penale.
3.
În urma studiului de drept penal comparat, se consemnează faptul lipsei incriminării samavolniciei, precum şi a unor prevederi similare în legislaţiile (în dependenţă de specificul izvoarelor sistemului de drept la care ne referim) unor state ale lumii (Australia, Austria, Israelul, România, Italia, Norvegia, SUA, Franţa, Turcia, RFG, Suedia, Japonia etc.). O astfel de stare nu trebuie asimilată cu o lacună de drept ori lipsa interesului legiuitorului vis-a-vis de protecţia anumitor valori şi relaţii sociale. Asigurarea protecţiei acestor valori şi relaţii sociale are loc prin intermediul altor dispoziţii ale normelor juridico-penale (România) şi civile (Estonia). Acest fapt are la bază raţiunea reieşită din cumulul modalităţilor diferite de incriminare a unor infracţiuni şi, respectiv, modului de operare cu anumite noţiuni. Normele juridice, prevăzute de legile penale ale statelor nominalizate, oferă protecţie subsidiară relaţiilor sociale apărate în mod prioritar de legea penală a RM în cazul incriminării infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. RM.
4.
Este incorect a afirma precum că samavolnicia nu este cunoscută în general sistemelor de drept în care lipsesc prevederile penale corespunzătoare, având la bază ideea că samavolnicia este atribuită sferei relaţiilor publice (delict, contravenţie) sau civile. Samavolnicia este proprie, în mare parte, statelor din fostul lagăr socialist. Se poate de presupus, că, odată cu dezvoltarea unei societăţi civile „sănătoase”, uniformizării, perfectării legislaţiei (inclusiv şi a celei penale), precum şi instituirii stabilităţii dreptului în ansamblul său, în Republica Moldova va fi radiată samavolnicia din sfera ilicitului juridico-penală (prin dezincriminarea sa), însă la moment încă această idee apare timpurie.
5.
Studierea problematicii răspunderii penale pentru samavolnica a preocupat atenţia specială sau tangenţială a unor autori, precum: -
în Republica Moldova: A.Borodac, S.Brînză, X.Ulianovschi, V.Stati, V.Cuşnir, S.Furdui, I.Macari;
43
-
în
Federaţia
Rusă
şi
Ucraina:
В.А.Владимиров,
Ю.И.Ляпунов,
П.Ф.Гришанин, М.П.Журавлев, А.Н.Гуев, Г.Ф.Поленов, Ю.И.Скуратов, В.М.Лебедев, С.С.Яценкo, А.И.Рарог, А.P.Саруханян, О.В.Соколова, Е.В.Витман, А.В.Кошкин, С.У.Ванеев. Reieşind din cele expuse anterior considerăm necesară formularea scopului principal al lucrării - efectuarea unei cercetări ştiinţifice cu imanente implicaţii în materia normativului penal, a doctrinei penale şi practicii judiciare, elucidându-se cumulul de probleme teoretice şi aplicative privind răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie şi, ca efect, - oferinduse soluţii aferente fiecărui caz, inclusiv şi cu caracter de lege ferenda. Prin urmare problema de cercetare a tezei ţine de analiza juridico-penală propriu-zisă a samavolniciei spre a determina temeiurile şi limitele răspunderii penale pentru această infracţiune. Problema de cercetare este prescrisă prin intermediu unor direcţii concrete de soluţionare, în rîndul căroră se înscriu:
Determinarea evoluţiei reglementărilor normative pentru infracţiunea de samavolnicie, precum şi a infracţiunii ca atare.
Nuanţarea specificului faptei de samavolnicie şi identificarea limitelor sale de manifestare (în special în materie de răspundere juridică şi non-răspundere).
Efectuarea unui studiu de drept penal comparat în vederea evidenţierii unor lacune care caracterizează sub aspect normativ infracţiunea de samavolnicie.
Studiul complex şi multilateral al conţinutului normativ al infracţiunii de samavolnicie (art.352 C.pen.) conform structurii acesteia: semne preexistente şi conţinut constitutiv.
Definirea „contestării” – ca semn esenţial (constitutiv) al infracţiunii de samavolnicie şi argumentarea necesităţii includerii acestuia în cadrul dispoziţiei normei penale.
Determinarea specificului structurii conţinutului normativ al infracţiunii de samavolnicie (având la bază atât varianta tip a infracţiunii, cât şi conţinutul circumstanţial).
Analiza caracteristicilor definitorii ale autoapărării, samavolniciei şi ale altor fapte de natură corelativă.
Identificarea semnelor definitorii ale infracţiunii care delimită samavolnicia contravenţională.
Formularea criteriilor de delimitare a samavolniciei de alte infracţiuni.
44
2. CARACTERISTICA JURIDICO-PENALĂ A SAMAVOLNICIEI 2.1 .Aspecte generale şi comune ale infracţiunilor contra autorităţilor publice Societatea, ajunsă la etapa actuală de dezvoltare, este organizată în cadrul statului. Anume aparatul de stat exercită administrarea societăţii. Relaţiile care se instituie şi, respectiv, se derulează în acest caz sunt cele create între persoane particulare şi organele de stat, care, prin esenţă determină inegalitatea părţilor (relaţii administrative). În acest sens, derularea normală a activităţii aparatului de stat este supusă protecţiei normative, inclusiv şi în materie penală. C.pen. al RM nu conţine o definiţie a infracţiunilor contra autorităţilor publice. În acest sens, se operează cu interpretările analitice cu caracter doctrinar în vedere elucidării conţinutului acesteia. Cap.XVII C.pen. al RM - Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat incriminează cele mai grave atentări care pot fi aduse securităţii de stat şi autorităţilor publice. Caracterul prejudiciabil al acestor infracţiuni, însă, nu se poate limita în exclusivitate doar la daunele cauzate securităţii de stat şi autorităţilor publice; prin intermediul acestora se produc daune şi asupra unor asemenea valori/relaţii sociale, cum sunt viaţa, sănătatea, libertatea persoanei, patrimoniul etc. Operând cu obiectul de atentare al infracţiunilor incluse în acest capitol, în literatura juridică de specialitate se exprimă opinia identificării a două obiecte generice: 1. relaţiile sociale care asigură securitatea de stat; 2. relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul faţă de autorităţile publice, faţă de normele pe care le ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu le lezeze autoritatea. [44, p. 141] În această ordine de idei, susţinem această ultimă poziţie, având drept argument atribuirea iniţială a competenţei de efectuare a urmăririi penale a infracţiunilor care atentează la primul set de relaţii sociale - organului de urmărire penală al Serviciului de Informaţie şi Securitate (art. 267 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova atribuia efectuarea urmăririi penale în privinţa infracţiunilor contra securităţii statului (art. 337-347 CP RM) în competenţa organelor de urmărire penală al SIS), [72] iar după anumite modificări de legislaţie – altor organe abilitate (Art. 267 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova exclus prin Legea privind modificarea unor acte normative nr.178-XVI din 22.07.05, în vigoare 12.08.05). De altfel, pornind de la definiţia obiectului juridic generic al infracţiunii – un anumit grup de relaţii sociale omogene sau analogice, care sunt ocrotite de legea penală de atentatele
45
infracţionale [75, p. 79], cele două categorii de relaţii nu le putem privi nici ca fiind analogice şi nici omogene. În acelaşi context, a fost exprimat punctul de vedere precum că securitatea de stat şi autoritatea publică ar constitui fiecare în parte obiect juridic nemijlocit (special) al infracţiunilor contra autorităţilor publice şi securităţii de stat, pe când obiectul generic este format din relaţiile sociale cu privire la autoritatea publică şi securitatea de stat. [19, p. 665] Această ultimă poziţie nu o susţinem pe deplin având la bază premisa după care are loc suprapunerea obiectului generic şi al celui nemijlocit; legătura obiectului generic şi al celui nemijlocit (special) rezidă nu din coincidenţa lor totală, ci din faptul că obiectul nemijlocit reiese din cel generic, neidentificânduse cu ultimul. În susţinerea opiniei exprimate înaintăm următoarea afirmaţie - obiectul generic (de grup) al infracţiunii este constituit din valoarea socială fundamentală în a cărei componenţă este inclusă, într-o formă specifică, valoarea socială individuală care constituie obiectul juridic nemijlocit (specific) al infracţiunii. În plus, pornind de la faptul că obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea valorilor sociale din unul şi acelaşi domeniu (n.a. sublinierea ne aparţine) şi a relaţiilor sociale care s-au creat în jurul şi datorită acestor valori, [18, p.120] conchidem că securitatea publică şi autoritatea publică - ca valorile sociale nu fac parte din acelaşi domeniu. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra autorităţilor publice reiese nemijlocit din natura valorilor sociale la care se atentează sau cărora le este cauzat un prejudiciu; acesta este determinat şi de prejudiciul adus valorilor şi relaţiilor sociale care se află în strânsă legătură cu existenţa şi activitatea autorităţilor publice, cum ar fi viaţa, sănătatea, libertatea persoanei, patrimoniu etc. Obiectul generic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul faţă de autorităţile publice şi normele care le ocrotesc, obligând fiecare individ să se comporte astfel, încât să nu lezeze normala activitate a acestora. [44, p. 144] În literatura de specialitate, autoritatea publică este definită ca o instituţie politică (ansamblu al organismelor şi mecanismelor existente într-o societate), constituită, în mod direct sau indirect, de către popor, investită de Constituţie cu o anumită competenţă pentru a îndeplini funcţiile de guvernare şi care se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în societate. [82, p. 315] Constituţia RM, în Titlul III (Autorităţile publice), enumără ca autorităţi publice Parlamentul (organ reprezentativ suprem şi legislativ), Guvernul şi Preşedintele RM (puterea executivă), instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura. De
46
asemenea legea supremă a ţării reglementează activitatea administraţiei publice centrale de specialitate (ministerele) şi a administraţiei publice locale (consiliile locale alese şi primarii aleşi). Obiectul nemijlocit de bază (principal) este determinat de valoarea sau relaţia concretă la care atentează fiecare infracţiune în parte. Astfel, în calitate de obiect nemijlocit principal al infracţiunilor contra autorităţilor publice pot servi, spre exemplu, relaţiile sociale a căror normală desfăşurare este determinată de respectarea ordinii de emitere a documentelor oficiale (art.359 C.pen. al RM), relaţiile sociale a căror normală desfăşurare este determinată de completarea rândurilor Forţelor Armate (art.354 C.pen. al RM), relaţiile sociale a căror normală desfăşurare este determinată de veridicitatea declaraţiilor făcute organelor competente(art.3521 C.pen. al RM) etc. În calitate de obiect nemijlocit adiacent apar relaţiile sociale a căror naştere şi dezvoltare este determinată de protecţia vieţii, sănătăţii, libertăţii persoanei, patrimoniului, ordinii publice etc. Unele infracţiuni din acest domeniu, în calitate de semn al componenţei de infracţiune prevăd şi obiectul material (spre exemplu – bunurile materiale, corpul fizic al persoanei în cazul infracţiunii prevăzute de art.349 C.pen. al RM; documente, imprimante, ştampile sau sigiliile art.360 C.pen. al RM; emblema sau semnele Crucii Roşii - art.363 C.pen. al RM). Latura obiectivă a infracţiunilor contra autorităţilor publice se realizează prin acţiuni sau inacţiuni. Prin acţiuni pot fi săvârşite ameninţarea sau violenţa săvîrşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art.349 C.pen. al RM), cumpărarea sau vânzarea documentelor (art.359 C.pen. al RM), trecerea ilegală a frontierei de stat (art.362 C.pen. al RM); folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art.363 C.pen. al RM) etc.; prin inacţiuni - eschivarea de la serviciul militar în termen, de la serviciul militar cu termen redus sau de la serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi (art.353 C.pen. al RM), eschivare de la mobilizare (art.354 C.pen. al RM), eschivarea sau refuzul de a îndeplini obligaţiile serviciului de alternativă (art.355 C.pen. al RM), eschivarea pe timp de război de la îndeplinirea prestaţiilor (art.356 C.pen. al RM). Reieşind din structura componenţelor de infracţiune distingem: - componenţe de infracţiune formale sau de pericol (art.349 alin.(1) C.pen. al RM, art.3521 C.pen. al RM, art.353-362/1 alin.(1) C.pen. al RM), în cazul acestora pentru consumarea infracţiunii nu este necesară stabilirea urmărilor prejudiciabile; - componenţe de infracţiuni materiale (art.352 C.pen al RM, art.363 C.pen. al RM), consumarea cărora are loc odată cu survenirea urmărilor prejudiciabile (spre exemplu, daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite
47
de lege ale persoanelor fizice sau juridice; vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii etc.). În cazul componenţelor de infracţiuni materiale are relevanţă juridică şi este obligatorie pentru constatare legătura de cauzalitate. Grupul semnelor facultative (locul, timpul, metoda, mijloacele, împrejurările de comitere a infracţiunii) sunt prevăzute în cadrul unor componenţe de infracţiune şi, respectiv, stabilirea lor devine obligatorie. Spre exemplu, reieşind din conţinutul infracţiunii prevăzute de art.356 C.pen. al RM este necesar de a stabili timpul de război, la infracţiunea prevăzută de art.357 alin.(2) C.pen. al RM timpul este perioada formelor speciale de administrare, în cazul infracţiunii prevăzute de art.362 C.pen. al RM – locul (frontiera de stat) intervine ca semn obligatoriu. Latura subiectivă a infracţiunilor contra autorităţilor publice se exprimă prin vinovăţie în forma intenţiei directe sau indirecte, adică persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei comise, prevedea survenirea urmărilor ei prejudiciabile şi dorea sau admitea, în mod conştient, survenirea acestora. Subiectul infracţiunilor contra autorităţilor publice este persoana fizică responsabilă care a împlinit vârsta de 16 ani. Unele componenţe de infracţiune au subiect special – recrutul, rezervistul (art.353 C.pen. al RM, art.354 C.pen. al RM ), persoana care efectuează serviciul de alternativă (art.355 C.pen. al RM), cetăţean al RM (art.356 C.pen. al RM). Generalizând cele consemnate anterior, putem defini infracţiunile contra autorităţilor publice drept acele fapte (acţiuni sau inacţiuni) prejudiciabile (de pericol sau de rezultat), săvârşite cu intenţie în dauna valorilor şi relaţiilor legate de ordinea de administrare, prestigiul, buna funcţionare a autorităţilor publice, fapte săvârşite de către persoanele fizice responsabile care au atins vîrsta de 16 ani, în unele cazuri subiectul posedând calităţi speciale. În literatura de specialitate au fost propuse diferite sistematizări ale infracţiunilor contra autorităţilor publice. Sistematizarea, în esenţă, reprezintă o delimitare, o grupare a infracţiunilor în categorii omogene, conform anumitor semne caracteristice esenţiale. Astfel autorul I.Macari, înaintând drept criteriu de clasificare obiectul juridic nemijlocit al infracţiunilor contra autorităţilor publice, propune următoarea sistematizare [121, p. 348]: 1. infracţiuni care atentează la autoritatea puterii de stat: art.347-351 C.pen. al RM; 2. infracţiuni care se exprimă prin încălcarea unor reguli speciale: art.357, art.358, art.363 C.pen. al RM; 3. infracţiuni săvîrşite de supuşi militari: art.353–355 C.pen. al RM; 4. infracţiuni săvîrşite în legătură cu mânuirea documentelor oficiale: art.359-361 C.pen. al RM;
48
5. alte infracţiuni contra autorităţilor publice: art.346, art.352, art.356, art.362-362 C.pen. al RM. Clasificarea redată anterior posedă unele categorizări, titlurile cărora induc, uneori, în viziunea noastră, în eroare (spre exemplu, punctul trei al acestui sistem – infracţiuni săvârşite de supuşi militari). Această ultimă remarcă apare drept urmare a faptului că această categorie de infracţiuni poate fi confundată cu Cap.XVIII C.pen. al RM (Infracţiuni militare). De asemenea grupul al doilea nu precizează care anume reguli sunt încălcate. Un argument în plus în susţinerea poziţiei precum că clasificarea redată anterior posedă unele rezerve serveşte lipsa concludenţei titlurilor categoriilor cu însuşi titlul capitolului, luând în consideraţie criteriul ales de clasificare. Profesorul A.Borodac nu punctează pe o delimitare între infracţiunile contra autorităţilor publice şi infracţiunile contra securităţii de stat, însă, din sistemul propus se poate deduce acest fapt[13, p. 522]. Deci, grupul de infracţiuni contra autorităţilor publice este constituit din: 1) infracţiuni contra bazelor administrării de stat: art.346 C.pen. al RM, art.357 C.pen. al RM, art.358 C.pen. al RM; 2) infracţiuni contra autorităţii statului sau însemnelor Crucii Roşii: art.347 C.pen. al RM, art.363 C.pen. al RM; 3) infracţiuni contra reprezentanţilor serviciului de stat sau contra unei persoane care îşi satisface datoria obşteasc1ă: art.348-350 C.pen. al RM 4) infracţiuni contra ordinii de realizare de către cetăţeni a drepturilor lor: art.351 C.pen. al RM, art.352 C.pen. al RM 5) infracţiuni contra ordinii de completare şi aprovizionare a Forţelor Armate a RM: art.353-356 C.pen. al RM 6) infracţiuni contra ordinii de mânuire a documentelor: art.359-361 C.pen. al RM 7) infracţiuni contra inviolabilităţii frontierei de stat a Republicii Moldova: art.362 C.pen. al RM. Clasificarea propusă este una prea detaliată şi complexă, luând în consideraţie faptul că lista din şapte puncte constituie practic jumătate din clasificări ale întregului Cap.XVII C.pen. al RM, nefiind înaintată o prezentare a celor care se referă la securitatea de stat. În acest context, unele dintre grupuri se suprapun (spre exemplu, pct.1 şi 2 din clasificarea menţionată autoritatea de stat şi bazale administrării de stat sunt indispensabile şi vor fi prejudiciate concomitent). O altă sistematizare, care are în calitate de criteriu obiectul juridic nemijlocit, este cea redată prin următoarele categorii de infracţiuni[44, p. 144]:
49
1. infracţiuni contra activităţii normale a autorităţilor publice: art.348-351 C.pen. al RM, art.357 C.pen. al RM, art.358 C.pen. al RM. 2. infracţiuni în domeniul administrării şi evidenţei documentelor: art.359-361 C.pen. al RM. 3. infracţiuni contra unor reguli speciale de administrare: art.352-356 C.pen. al RM, art.362 C.pen. al RM, art.363 C.pen. al RM. În opinia noastră, sistematizările propuse sunt incomplete sau fără a se lua în vedere toate semnele caracteristice omogene, fapt care determină propunerea următoarei structuri generice a infracţiunilor contra autorităţilor publice: a. infracţiuni care împiedică exercitarea atribuţiilor autorităţilor publice: art.349 C.pen. al RM, art.357 C.pen. al RM; b. care lezează respectul şi prestigiul autorităţilor publice: art.347 C.pen. al RM, art.351 C.pen. al RM; c. infracţiuni contra ordinii de îndeplinire a îndatoririlor fundamentale constituţionale cu privire la Apărarea Patriei şi contribuţii financiare: art.353-356 C.pen. al RM. d. infracţiuni contra ordinii de perfectare şi circulaţiei documentelor oficiale: art.359361 C.pen. al RM; e. infracţiuni contra unor reguli (proceduri) speciale de administrare: art.352 C.pen. al RM, art. 3521 C.pen. al RM, art.362 C.pen. al RM, art.362/1 C.pen. al RM , art.363 C.pen. al RM. 2.2. Gradul prejudiciabil şi obiectul de atentare al infracţiunii de samavolnicie Actele legislative la nivel naţional (Constituţia RM declară drepturile şi libertăţile fundamentale; actele emise de către organele administraţiei publice locale reglementează detailat procedura de realizare a drepturilor, în ansamblul lor) instituie un cadru normativ adecvat desfăşurării fără careva abateri a relaţiilor sociale, în măsură în care să realizeze drepturile şi libertăţile unor persoane, să nu prejudicieze şi să se nu limiteze drepturile şi libertăţile celorlalte persoane, respectându-se întocmai prevederile constituţionale.[41] Ignorarea procesului de realizare a unui drept determină, în mod inevitabil apariţia unui pericol de încălcare a drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, fapt condiţionat în mare măsură de o interconexiune şi interdependenţă strânsă a relaţiilor sociale. Pe de altă parte, o astfel de faptă constituie expresia unei „dezaprecieri” a suveranităţii statului din partea celor care încalcă ordinea de realizare a drepturilor şi intereselor. Or, anume statul instituie această ordine necesară. Prin fapta de samavolnicie se neagă autoritatea organelor de stat.
50
Samavolnicia atentează la activitatea normală a organelor de stat, care constă în instituirea unor relaţii sociale de dirijare între organele de stat şi alte persoane, în cadrul cărora subiecţii se află pe poziţii de subordonare, relaţii ce se exprimă în realizarea de către organele competente a atribuţiilor de administrare. Gradul prejudiciabil al samavolniciei reiese din faptul că această infracţiune atentează la ordinea de administrare de stat, adică la conţinutul acesteia. Ordinea de administrare - starea normală de desfăşurare a relaţiilor sociale, care se asigură prin activitatea execuţional-dispozitivă a autorităţii publice, fiind realizată în baza legilor şi a altor acte normative. Puterea de stat este exprimarea politică a suveranităţii unui stat, manifestată prin dirijarea societăţii cu ajutorul organelor sale speciale. [144, p. 665] Samavolnicia se exprimă prin realizarea unui drept legitim sau presupus, într-o modalitate care se contrazice cu ordinea stabilită de lege sau de alte acte normative. În aceasta ordine de idei, apare problema determinării corecte a obiectului infracţiunii de samavolnicie. În literatura de specialitate se face distincţia între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii. Obiectul juridic al infracţiunii este definit prin prisma cumulului de valori şi interese de importanţă socială majoră, protejate de legea penală, la care atentează persoana (sau mai multe persoane) ce săvârşeşte infracţiunea şi cărora, în urma faptei sale, i se aduce sau poate fi adus un prejudiciu. [140, p. 164] Valorile şi interesele nominalizate se află într-o conexiune strânsă cu relaţiile sociale cărora le dau naştere sau le modifică. Modalităţile obiectului juridic al infracţiunii (conform criteriului delimitării „pe verticală”) sunt: obiectul juridic general; obiectul juridic generic; obiectul juridic nemijlocit, care la rândul său poate fi (conform criteriul delimitării „pe orizontală”): -
obiectul juridic nemijlocit principal;
-
obiectul juridic nemijlocit secundar (delimitarea căruia de primul se face în baza legăturii sale cu obiectul juridic generic).
Obiectul juridic general, fiind propriu tuturor infracţiunilor, nu redă, în esenţă, specificul infracţiunii de samavolnicie. Acesta este constituit din totalitatea relaţiilor sociale care asigură ordinea de drept, proclamată şi reglementată de legea penală în vigoare (art.2 C.pen. al RM). Problematica determinării corecte a obiectului juridic generic şi, respectiv, a celui nemijlocit a generat mai multe opinii controversate în doctrina penală, ceea ce s-a reflectat şi la nivel legislativ. Sistematizarea Părţii speciale a C.pen. al RM a avut loc anume în baza obiectului
51
generic al infracţiunii, constituind un criteriu unic şi raţional de clasificare şi, respectiv, de sistematizare a normelor juridico-penale. Efectuând o incursiune cu caracter istoric, observăm că infracţiunea de samavolnicie îşi găsea locul ca incriminare în diferite capitole ale legii penale. Spre exemplu, după cum se cunoaşte, pe teritoriul Republicii Moldova, până la adoptarea C.pen. din 1961, se aplica legislaţia R.S.S.Ukrainene, inclusiv şi cea penală [2, p. 185], în care infracţiunea de samavolnicie era prevăzută de Cap.VI. Acest capitol includea infracţiunile contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei[103, p. 8]. Obiectul juridic nemijlocit este constituit din relaţiile sociale la care se atentează prin fiecare infracţiune în parte, servind la individualizarea acesteia, adică acele valori şi interese concrete cărora li se aduce sau li se creează pericolul de cauzare a unui prejudiciu. În privinţa definirii obiectului juridic nemijlocit al infracţiunii de samavolnicie, în doctrina penală au fost exprimate mai multe opinii, unele fiind contrare atât ideilor autorului tezei de doctorat, cât şi la nivel de practică judiciară. În continuare se va face o tentativă de determinare argumentată a obiectului nemijlocit al samavolniciei prin prisma opiniilor exprimate vis-a-vis de definiţia sa. [26, p.18] Determinarea corectă a obiectului nemijlocit are importanţă atât teoretică, cât şi aplicativă. Ceea ce ţine de aspectul teoretic, determinarea corectă a obiectului juridic nemijlocit va permite stabilirea locului infracţiunii de samavolnicie în cadrul infracţiunilor contra autorităţilor publice. Importanţa aplicativă a constatării obiectului nemijlocit ţine de încadrarea juridică corectă a faptelor prejudiciabile concrete, respectiv servind în calitate de criteriu principal (uneori şi unic), pentru delimitarea samavolniciei de alte infracţiuni. Deseori, în practica judiciară are loc încadrarea faptelor de samavolnicie conform unor componenţe de infracţiuni asemănătoare, eroarea fiind condiţionată de impedimentele create prin modalitatea în care îşi găseşte expresie normativă. În doctrina dreptului penal tradiţional se face delimitare între obiectul juridic nemijlocit principal şi obiectul juridic nemijlocit secundar. În acest sens nu se pune accentul pe superioritatea poziţiei sale în cadrul ierarhiei valorilor sociale, ci pe prezenţa „legăturii intrinseci” dintre valorile şi relaţiile sociale, care formează obiectul generic şi, respectiv, cele ce constituie obiectul nemijlocit de bază. Spre determinarea corectă a obiectului nemijlocit principal se porneşte de la premiza necesităţii primordiale şi subsidiare de protejare a unor valori şi relaţii sociale, care formează obiectul nemijlocit principal, sau după caz obiectul nemijlocit secundar. În opinia autorului E.Visterniceanu obiectul nemijlocit principal al infracţiunii incriminate la art.352 C.pen. al RM îl prezintă relaţiile sociale cu privire la autoritatea publică.
52
[89, p. 222] Nu susţinem pe deplin opinia exprimată de autorul citat, având ca argument faptul că autoritatea publică constituie obiectul generic al acestei infracţiuni, fiind o noţiune prea amplă şi complexă pentru a fi posibilă de a fi protejată integru prin incriminarea faptei de samavolnicie. În susţinerea poziţiei menţionate argumentăm că autoritatea publică reprezintă o instituţie politică (ansamblul organismelor şi mecanismelor existente într-o societate), constituită în mod direct sau indirect de către popor, investită de Constituţie cu anumite competenţe pentru a îndeplini anumite funcţii de guvernare şi care se bucură de autoritate şi prestigiu în societate. [82, p. 315] Cadrul legal naţional existent nu defineşte conceptul de autoritate publică, însă Constituţia RM (în Titlul III - Autorităţile publice) le enumără. De asemenea, Constituţia RM reglementează activitatea administraţiei publice centrale de specialitate (ministerele) şi a administraţiei publice locale (consiliile locale alese şi primarii aleşi). Din cele relatate reiesă că conceptul de autorităţile publice (care conţine mai multe derivate) este prea larg pentru a fi protejat de norma de incriminare de la art.352 C.pen. al RM. După cum s-a menţionat anterior, E.Visterniceanu consideră în calitate de obiect nemijlocit principal al infracţiunii incriminate la art.352 C.pen. al RM relaţiile sociale cu privire la autoritatea publică. [89, p. 222] Se ajunge la o astfel de concluzie folosindu-se metoda deducţiei prin derivarea obiectului juridic principal din cel generic, astfel citat după autor - „...în vederea corelării obiectului juridic special (n.a. obiectul juridic nemijlocit) al samavolniciei cu obiectul juridic generic al acestei fapte ...”. Rămâne a fi, totuşi, o neclaritate, fapt pentru care autorul a derivat obiectul juridic special din cel generic, însă în rezultat a ajuns la concluzia că autoritatea publică reprezintă obiectul principal şi nu obiectul juridic special. Care ar fi coraportul acestora sau volumul nu este clar şi nici autorul nu se exprimă clar în aceste sens, prezentând ca afirmaţii: „anume autoritatea publică reprezintă obiectul principal, şi nu obiectul juridic special, din considerente că nu se poate ignora că la săvîrşirea infracţiunii de samavolniciei, în plan secundar se aduce atingere şi altor valori sociale decît cea care se află pe locul principal”. În cele ce urmează ne propunem să clarificăm care ar fi coraportul dintre terminologia utilizată de către E.Visterniceanu. Astfel, în doctrina autohtonă obiectul juridic special (specific) al infracţiunii serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infracţiuni de acelaşi gen. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii este valoarea socială concretă (şi, implicit, relaţiile sociale corespunzătoare) căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special (nemijlocit) al infracţiunii este obiectul infracţiunii aşa cum este descris prin norma incriminatoare. [18, p. 121]
53
Obiectul juridic nemijlocit - ca semn al componenţei de infracţiune - serveşte ca termen utilizat pentru a descrie concret valoarea socială şi relaţiile sociale la care se atentează prin săvârşirea infracţiunii de samavolniciei, care, de altfel, este sinonim cu obiectul juridic special.[87, p. 153; 22, 56] Autorul român C.Bulai defineşte obiectul juridic principal al infracţiunii ca acea valoare socială împreună cu relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă infracţiunea şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei infracţiuni complexe, iar obiectul juridic secundar (adiacent) autorul nominalizat îl defineşte ca valoarea socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe. [21, p. 199] Delimitarea obiectului juridic principal de cel secundar se face, în această gamă de idei, în baza prezenţei unei acţiuni adiacente. Considerăm că anume ultima reprezintă mijlocul sau metoda de săvârşire a infracţiunii, inclusiv şi în cazul samavolniciei. Ori prin săvârşirea unei infracţiuni graţie metodei normative de comitere şi conexiunii valorilor/relaţiilor sociale se poate aduce atingere două sau mai multor valori/relaţii sociale, şi respectiv, acestea se definesc prin termenul de „obiectul nemijlocit de bază (principal)” şi „obiectul nemijlocit secundar” În ipoteza analizei opiniilor doctrinare cu privire la terminologia utilizată la analiza semnelor obiectului infracţiunii, se poate concluziona că obiectul juridic nemijlocit (special) poate fi definit prin termenul de obiect juridic principal, în cazul în care prin modalitatea de incriminare a infracţiunii ori prin complexitatea şi interdependenţa relaţiilor sociale, se aduce atingere, pe lângă valoarea socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia (care, de altfel, reprezintă obiectul juridic nemijlocit principal) şi altei valori/relaţii sociale – obiect juridic secundar (adiacent). Obiectul nemijlocit principal al samavolniciei, în opinia autorului rus D.V.Ivanov, îl constituie ordinea instituită de realizare a drepturilor, pe când obiectul nemijlocit secundar poate fi sănătatea persoanei. [111, p. 488] Este o opinie care reflectă, în linii generale, prea simplist obiectul nemijlocit al infracţiunii de samavolnicie. În esenţă, existenţa obiectului nemijlocit secundar (sănătatea persoanei) este determinată de caracterul modalităţilor de încadrare a infracţiunii de samavolnicie în contextul legii penale a Federaţiei Ruse. Cu toate că, analizând dispoziţia art.352 alin.(1) C.pen. al RM, precum şi practica judiciară, nu ne putem limita doar la sănătatea persoanei - ca unicul obiect nemijlocit secundar. Acesta este cu mult mai amplu ca conţinut, determinarea efectuându-se în dependenţă de modalităţile normative şi faptice ale samavolniciei.
54
O redare mai detaliată a obiectului nemijlocit principal al infracţiunii de samavolniciei a propus-o autorul I.Macari. Astfel, obiectul nemijlocit principal îl constituie ordinea instituită de realizare a drepturilor sale contestate, de asemenea şi desfăşurarea normală a activităţii organelor de administraţie publică, precum şi interesele persoanelor fizice şi juridice.[121, p. 525] Ordinea de realizare a drepturilor persoanelor se află în interdependenţă cu activitatea normală a organelor de administraţie publică atât la nivel local, cât şi la cel central. Aceste organe realizează funcţia supravegherii realizării actelor normative, iar, în unele cazuri, iau parte la asigurarea ordinii de drept în ansamblu, fapt prin care se exprimă suveranitatea statului. Nominalizarea activităţii normale a organelor de administraţie publică vine doar pentru a completa şi a preciza obiectul nemijlocit. Specificarea autorului citat referitor la faptul că drepturile trebuie să fie contestate reiese din modul de incriminare a dispoziţiei normei juridice care prevede samavolnicia - semn, care, deşi nu este prevăzut expres în dispoziţia art.352 C.pen. al RM, reiese din interpretarea logică şi sistemică. În acest demers ştiinţific, apare necesitatea de a preciza baza juridică care instituie ordinea de realizare a drepturilor. Unii autori includ în sfera obiectului juridic al samavolnicie şi ordinea de realizare a drepturilor, instituită de contractele civile. Astfel, V.I.Radcenko defineşte obiectul nemijlocit prin intermediul relaţiilor sociale, care asigură ordinea, stabilită de lege şi de alte acte normative, precum şi de contractele încheiate în conformitate cu acestea, de obţinere, modificare şi încetare a unor drepturi, de asemenea şi ordinea de executare a obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice.[146] Nu susţinem pe deplin poziţia autorului rus V.I.Radcenko, având la bază ideea precum că în cazul infracţiunii de samavolnicie, numai la prima vedere, se creează impresia că ea implică doar interesele private, fără a atenta la vreun interes public. Drept efect al unei analize complexe, este evident că samavolnicia implică primordial o atentarea la ordinea de administrare. Astfel, puterea de stat pierde monopolul său, fiind cesionată parţial unei persoane (subiectul activ al infracţiunii), care, prin fapta de samavolnicie, îşi asumă unele atribute ale suveranităţii, în alte cazuri se depăşesc orice limite admisibile de comportament în contextul comportamentului său (cazurile de aplicare sau ameninţare a violenţei, aplicare a armei etc.). Ordinea instituită de contractele civile nu implică careva interese publice, ci numai private. Conform art.666 C.civ. al RM contractul este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane, prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice, fără implicarea statului. De altfel, contractul nu poate fi contrar prevederilor legislative, având menirea de a le detalia, preciza. Deci, în cazul în care persoana se comportă contrar ordinii stabilite de contract, însă conform ordinii stabilite de
55
lege (spre exemplu, C.civ.), este lipsă gradul prejudiciabil al infracţiunii şi desigur, lipseşte raţionalitatea incriminării samavolniciei. Practica judiciară, de asemenea, nu recunoaşte ordinea instituită de realizare a drepturilor de către contractele civile. Din exemplul adus în continuare reiese expres că samavolnicia afectează activitatea în domeniul ordinii de administrare, adică ordinea de realizare a unui drept legitim sau presupus.( Exemplul a fost adaptat la legislaţia penală în vigoare, deşi sentinţa a fost pronunţată conform legislaţiei penale din 1961.) B.L. a fost pusă sub învinuire în baza art.191 C.pen., pentru faptul că, lucrând în calitate de vînzător-casier în magazinul “O.-V.”, mun. Chişinău şi, fiind persoana cu răspundere materială, a sustras din acest magazin produse alimentare şi bani în sumă de 19.340,81 lei. Persoanei vinovate nu-i se plătea regulat salariul, de aceea, iniţial cu permisiunea directorului, apoi fără ea, lua produse alimentare şi bani din contul salariului neachitat şi a concediilor plătite cu intenţia de a restitui datoria, însă nu a reuşit din motiv că nu a primit salariul, iar directorul nu era de acord cu achitarea în rate. Prin materialele cauzei se confirmă că B.L. a folosit nelegitim bunurile proprietarului doar temporar, având scopul de a întoarce aceste bunuri, şi că acţiunile ei urmează a fi calificate ca arbitrare. Adică fapta sa întruneşte semnele infracţiunii prevăzute de alin.(1) art.352 C.pen. al RM (samavolnicia), întrucât dauna în mărime de 19.340,81 lei este în proporţii mari. Invocându-se în final faptul că persoana vinovată a fost angajată, în baza unui contract de muncă cu răspundere materială individuală şi nu există date care ar confirma faptul că ea a efectuat o exercitare arbitrară şi o încălcare a ordinii stabilite a unui drept legitim sau presupus, BL a fost achitată. [46] O opinie aparte o iniţiază profesorul A.I.Rarog, care determină obiectul nemijlocit principal prin intermediul ordinei de soluţionare a litigiilor de drept. Este posibilă prezenţa obiectului nemijlocit secundar, adică drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în dependenţă de caracterul prejudiciului cauzat.[142, p. 569] La determinarea obiectului nemijlocit, autorul rus şi-a întemeiat poziţia reieşind din semnul „contestării” - semn al laturii obiective a infracţiunii de samavolnicie. Indiscutabil este faptul că, în cazul samavolniciei ne aflăm în prezenţa unui conflict de interese private, în cadrul căruia o parte, ignorând procedura de realizare a unui drept, pe care îl are sau presupune că îl are, îl realizează în mod arbitrar. Prezenţa contestării nu determină specificul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea de samavolnicie. Or, contestarea, realizată ulterior prin adresarea în organele de resort (de drept), nu semnifică că sunt prejudiciate relaţiile sociale din sfera înfăptuirii justiţiei.
56
Realizarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar poate avea loc şi în afara litigiului de drept, ordinea de soluţionare a litigiului fiind desfăşurată fără abateri de către organele competente ca o urmare logică a contestării. Obiectul nemijlocit secundar reiese, în mare măsură, din modalităţile normative ale infracţiunii (în special cele cu caracter agravant), însă nu este corect să ne limităm doar la acestea - fapt datorat ordinii de administrare, care instituie obligaţia de a se conforma persoanei în cadrul celor mai diverse relaţii sociale, respectiv fiind afectate, într-un mod secundar, şi alte relaţii sociale, a căror determinare se face în baza variantei tipice de săvârşire a infracţiunii. Spre afirmarea celor relatate ne poate servi cazul în care proprietarul ilegal preia bunul care îi aparţine de la posesorul, căruia anterior i-a încredinţat acest bun. În urma acestei fapte se aduce atingere în subsidiar posesiei şi folosinţei bunului. Obiectul nemijlocit secundar poate fi format din totalitatea relaţiilor sociale a căror normală desfăşurare este determinată de protecţia sănătăţii persoanei; relaţiile sociale a căror naştere, modificare sau desfăşurare este determinată de protecţia relaţiilor patrimoniale; inviolabilitatea psihică şi fizică a persoanei etc. În cele din urmă concluzionăm că obiectul juridic nemijlocit principal al infracţiunii de samavolnicie îl reprezintă relaţiile sociale a căror naştere şi desfăşurare normală este condiţionată de protecţia ordinii (stabilite de actele normative în vigoare) de realizare a drepturilor, pe când obiectul nemijlocit secundar poate constituie, după caz, un interes public sau drepturile/interesele legitime ale persoanelor, fiind reprezentate prin valorile şi relaţiile sociale enumerate supra. Efectuând un studiu cu privire la relaţiile sociale care pot fi prejudiciate în urma săvârşirii infracţiunii de samavolnicie, apare întrebarea dacă acestea sunt sau nu materializate într-o entitate materială, adică dacă sunt susceptibile de existenţă materială acele valori şi relaţii sociale, protejate de norma prevăzută de art.352 C.pen. al RM? Cu privire la definirea obiectului material al infracţiunii, în doctrina penală rusă acesta este definit ca entitate materială, lucru existent în lumea materială, însufleţit sau nu, în legătură cu care ori din cauza căruia se săvârşeşte infracţiunea, asupra căruia este orientat elementul material al infracţiunii, nefiind propriu tuturor infracţiunilor[99, p. 184] or, această noţiune nu permite de a sintetiza esenţa lucrurilor în cadrul analizei obiectului material, fiind prezent un „prag” dintre obiectul material şi obiectul juridic. Spre a „acoperi acest prag”, S.Brînză vine cu o noţiune mai exactă în acest sens, nominalizând că obiectul material al infracţiunii este o entitate materială care poate satisface necesităţile umane, influenţarea infracţională asupra căreia (prin
57
schimbarea poziţiei de fapt sau prin altă manipulare) determină atingerea obiectului apărării penale[18, p. 344]. În vederea determinării obiectului material al infracţiunii E.Visterniceanu a întâlnit unele dificultăţi, cităm „considerăm că, de regulă, infracţiunea de samavolnicie nu are un obiect material. Ar fi corect să afirmăm că fapta dată are un obiect imaterial, constând în interesul public ori dreptul sau interesul ocrotit de lege al unei persoane fizice sau juridice. Totuşi, în unele cazuri, se poate vorbi despre prezenţa obiectului material al infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. al RM din 2002. ...”. [89, p. 222] Nu este clară în cele din urmă afirmarea sau negarea existenţei obiectului material al infracţiunii. Din lecturarea dispoziţiei normei prevăzute de art.352 C.pen. al RM este evident că obiectul material al infracţiunii de samavolnicie are caracter facultativ, adică prezenţa şi determinarea sa nu este obligatorie în toate cazurile. În acest sens, nu putem susţine poziţia autorului E.Visterniceanu precum că prezenţa obiectului material al infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. al RM este posibilă doar prin indicarea asupra unor circumstanţe agravante, din considerente că stabilirea acestui semn obiectiv poate fi posibilă chiar în cazul componenţei de bază prevăzută la art.352 C.pen. al RM. 2.3. Latura obiectivă a samavolniciei Principiul legalităţii constituie principiul fundamental care stă la baza întregului sistem de drept din Republica Moldova. Având un conţinut atât de amplu, dezvăluirea acestuia ar constitui obiectul unei teze de doctorat separate. Unul dintre aspectele principiului legalităţii se referă la ordinea de realizare a drepturilor persoanei. În doctrina penală, latura obiectivă a infracţiunii incriminate de art.352 C.pen. al RM este caracterizată ca având următoarea structură[89, p. 223]: 1.
fapta prejudiciabilă, care se exprimă în acţiunea de exercitare a unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite (n.a.);
2.
urmările prejudiciabile, constând în daunele în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice;
3.
legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Nu putem fi de acord cu o astfel de structurare a laturii obiective a samavolniciei, invocând ca argument ideea precum că pct.1 se indică asupra modului în care se realizează acţiunea de exercitare a unui drept legitim sau presupus, fără a specifica, însă, că acesta reprezintă un semn obligatoriu al componenţei de infracţiune incriminate la art.352 C.pen. al RM şi necesită un loc aparte în cadrul structurii componenţei de infracţiune.
58
Infracţiunea de samavolnicie constă în exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Reieşind din dispoziţia normei juridico-penale prevăzute de art.352 C.pen. al RM, latura obiectivă a samavolniciei se caracterizează prin prezenţa următoarelor semne obligatorii: 1. fapta de exercitare a unui drept legitim sau presupus; 2. urmările prejudiciabile în formă de daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice; 3. legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile; 4. grupul semnelor facultative - metoda de exercitare a dreptului: în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite. De asemenea, un semn obligatoriu al laturii obiective a samavolnicie îl constituie contestarea, care se referă nemijlocit la modul de exercitare a dreptului. Fapta infracţională a samavolniciei constă în exercitarea unui drept legitim sau presupus. Dreptul legitim - dreptul, care aparţine făptuitorului în baze legale, însă exercitarea lui are loc într-un mod care contrazice ordinii stabilite. [103, p. 57] Dreptul legitim este stabilit prin lege, acte normative subordonate legii, contracte sau care apare în baza unui alt temei juridic. Exemple de acest caz pot servi următoarele – creditorul îi datorează debitorului o sumă de bani şi debitorul, după mai multe adresări, o ridică de sine stătător fără a se adresa în instanţă; în urma unui accident rutier produs din vina unui conducător al mijlocului de transport a fost deteriorat alt mijloc de transport, expertiza merciologică stabilind suma necesară pentru reparaţia automobilului, în acest caz persoana proprietar cere de la persoana vinovată suma stabilită, iar după ce nu o primeşte, fără a se adresa în instanţă, ridică bunurile singură; în urma emiterii hotărâri, care nu a rămas definitivă, privind partajarea bunului imobil (apartament) o parte la proces eliberează apartamentul de bunurile ce nu îi aparţin şi interzice accesul celeilalte părţi etc. La descrierea dreptului legitim în art.352 C.pen. al RM, legiuitorul punctează pe două momente (unul de ordin obiectiv şi altul - de ordin subiectiv), care necesită a fi stabilite în cadrul încadrării juridice a infracţiunii: 1. prezenţa unui drept, care are ca sursă un temei justificativ legal (starea de fapt); 2. conştientizarea (îşi dă seama) de către subiectul infracţiunii de samavolnicie a prezenţei unui astfel de drept (indicat la pct.1), în baza căruia aceasta şi săvârşeşte fapta. De altfel, în cazul în care sunt în lipsă unul dintre elementele indicate supra, nu se poate reţine prezenţa unui drept legitim în acţiunile făptuitorului.
59
Profesorul G.F.Polenov defineşte dreptul presupus ca acel drept, care, de fapt, nu aparţine subiectului, însă pe care mizează subiectul, considerându-l în mod greşit ca dreptul său legitim. [125, p. 115] În această privinţă nu suntem de acord cu formularea definiţiei propuse de profesorul rus G.F.Polenov în ceea ce priveşte sintagma – „...care de fapt (n.a.) nu aparţine subiectului...”, din considerente că dreptul nu-i aparţine subiectului „de jure”. Subiectul infracţiunii îl sesizează că îi aparţine, adică consideră în mod eronat că are un astfel de drept. Or, în caz contrar, nu vom fi în prezenţa infracţiunii de samavolnicie. Spre exemplu, o persoană, în timpul plimbării pe stradă, a răpit un mijloc de transport, neavând nici un drept asupra acestuia. Fapta în cauză va fi încadrată ca răpire a mijlocului de transport şi nu ca samavolnicie, pentru că legiuitorul, la incriminarea răpirii mijlocului de transport, a prezumat din start ilegalitatea acţiunii de răpire, adică subiectul nu avea niciodată posibilitatea de a se folosi legal de acest mijloc de transport. În acest context, autorul rus N.A.Nekliudov afirmă precum că noţiunea samavolniciei „dispare” şi „se transformă” în altă infracţiune (spre exemplu: furt, jaf etc.), dacă subiectul infracţiunii îşi dădea seamă că nu posedă nici un drept asupra unui obiect, asupra căruia erau îndreptate acţiunile sale în cadrul samavolniciei. [123, p. 130] Exemplu de exercitare a unui drept presupus: A şi P, la finele lunii septembrie 1999, şi-au exercitat arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite un drept presupus. Bănuindu-l pe minorul U, domiciliat în or. Teleneşti, că a organizat furtul din apartamentul părinţilor, A l-a angajat pe B şi alte persoane, să ia măsuri cu U pentru ca el să recunoască săvârşirea furtului. La 7 noiembrie 1999 B şi alte persoane au venit în or. Teleneşti şi, din considerente că nu au găsit casa lui U, l-au atacat pe tatăl său – F, l-au bătut cu pumnii şi picioarele, cauzândui multiple leziuni corporale periculoase pentru viaţă, în rezultatul cărora ultimul a decedat. Totodată, B cu alte persoane din intenţii huliganice au bătut-o şi pe G (mama lui U), cauzându-i leziuni corporale uşoare cu dereglarea de scurtă durată a sănătăţii. Examinând actele cauzei penale s-a constatat că partea vătămată G. a lămurit că la finele lunii septembrie, nişte persoane neidentificate au sustras bunurile din apartamentul familiei A. De săvârşirea acestui furt a fost bănuit feciorul ei minor U, bănuiala fiind greşită, fapt confirmat de alibiul său (fiul ei se afla la Chişinău în acel interval de timp ). Cu toate acestea inculpaţii B, A şi P au început să-l ameninţe pe feciorul ei U cu răfuiala fizică pentru ca să recunoască participarea la furt şi să întoarcă bunurile dispărute. Inculpaţii B şi A au venit la Teleneşti cu un automobil, l-au dus pe fiul ei la marginea oraşului, ameninţându-l cu răfuiala fizică, în cazul când nu va întoarce bunurile sustrase. Aceleaşi ameninţări le permitea prin intermediul telefonului de la P.
60
Pe data de 7.11.1999, pe la orele 19:00, când feciorul era plecat la rude, în casă au pătruns inculpatul B şi C, iar când ea a încercat să-i scoată din casă, concomitent soţul ei a ieşit din altă odaie cu arma de vânătoare neîncărcată pentru a-i speria. Aceştia din urmă i-au smuls arma din mână şi i-au aplicat multiple lovituri corporale cu picioarele. După aceasta B şi C au intrat în casă, ambii au bătut-o, aplicându-i lovituri cu pumnii şi cu picioarele. Apoi au luat arma şi au fugit. În fine, s-a constat că acţiunile lui P, care, împreună cu A, l-a ameninţat pe U cu răfuiala fizică, apoi l-a angajat pe B pentru săvârşirea unor acţiuni fizice concrete faţă de această persoană, au fost încadrate în baza art.352 C.pen. al RM - ca samavolnicie.[47] În literatura de specialitate s-a afirmat că acţiunea de răpire a mijlocului de transport poate fi încadrată ca samavolnicie numai în cazul în care subiectul are (consideră sau din greşeală consideră) dreptul de a se folosi de mijlocul de transport. După caracterul său, astfel de fapte sunt cele comise de către membrii familiei sau a unui prieten al proprietarului sau posesorului legitim al mijlocului de transport, cărora, ultimul, anterior le permitea să se folosească de mijlocul de transport. Persoana va fi supusă răspunderii penale pentru răpirea mijlocului de transport numai în cazul în care, aceasta nu avea posibilitatea de a se folosi legal de mijlocul de transport, însă s-a folosit de acesta. [90, p. 12] Nu susţinem pe deplin poziţia nominalizată în privinţa încadrării faptelor ca samavolnicie, din considerente că persoana (rudă sau prieten), având un drept, îl realizează contrar ordinii stabilite. Însă ordinea respectivă se instituie de părţi pe baze contractuale (de cele mai dese ori în forma orală), nefiind prezent anterior un conflict între părţi (lipseşte semnul contestării), iar persoana care realizează un astfel de drept nu se substituie organelor de stat, respectiv nu atentează la ordinea de administrare. În concluzie putem afirma că fapta de răpire a mijlocului de transport de către membrii familiei sau prieteni nu întruneşte semnele (în exemplul descris anterior) samavolniciei. Un exemplu de încadrare juridică corectă din practica judiciară a acţiunilor de luare a mijlocului de transport, având un drept presupus asupra acestuia ne poate servi următoarea speţă: la 16 iulie 2008, colaboratorii de poliţie, verificând informaţia operativă precum că pe teritoriul Detaşamentului Pompieri şi Salvatori sectorul B, mun.Chişinău se află un automobil răpit din Germania, au depistat pe teritoriul Detaşamentului microbuzul de model „Wolksvaghen Crafter” de culoare albă, fără numere de înmatriculare, care, ulterior s-a stabilit că este furat din Germania la data de 5.02.2008 şi anunţat în căutare internaţională. Microbuzul nominalizat, fiind examinat exterior, cu întocmirea procesului-verbal respective, a fost transmis spre păstrare persoanei de serviciu din cadrul Detaşamentului Pompieri şi Salvatori B. M.A.
61
În noaptea de 16 iulie 2008 spre 17 iulie 2008 cet. R.O., în scopul creării unor circumstanţe favorabile pentru atingerea intenţiei sale criminale, a făcut un apel fals la serviciul de urgenţă „901”, precum că în satul N., a izbucnit un incendiu de proporţii. În continuare, el, ştiind cu certitudine că microbuzul sus indicat a fost examinat de către colaboratorii MAI şi a fost transmis la păstrare persoanei de serviciu din cadrul Detaşamentului Pompieri şi Salvatori B., asigurându-se că toţi angajaţii Detaşamentului Pompieri şi Salvatori B., recepţionând apelul lui fals despre incendiu, s-au deplasat la faţa locului, exercitând dreptul presupus de posesie şi folosinţă asupra microbuzului, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinei stabilite, a scos mijlocul de transport în cauză de pe teritoriul Detaşamentului Pompieri şi Salvatori B. şi l-a dus în or.I., unde l-a parcat în faţa casei nr.8 de pe str.Ş., ascunzând astfel microbuzul sus indicat de organul de poliţie. La 21 iulie 2008 de către colaboratorii MAI microbuzul a fost depistat în or.I. şi transportat pe teritoriul Comisariatului G. În rezultatul acţiunilor criminale ale cet.R..O., interesele publice au fost prejudiciate în proporţii mari, constând în periclitarea activităţii organului de poliţie, crearea impedimentelor la adoptarea unei hotărâri procesuale privitor la automobilul indicat, la stabilirea proprietarului, modului de introducere a microbuzului pe teritoriul Republicii Moldova şi restituirii lui proprietarului. Astfel, prin acţiunile sale intenţionate, R.O. a fost învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute de art.352 alin.(1) C.pen. - samavolnicie, adică exercitarea unui drept presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, acţiuni ce au cauzat daune în proporţii mari intereselor publice. [84] De altfel, nu este clară afirmaţia exprimată de I.Macari, care susţine că pentru încadrarea faptei ca samavolnicie nu are importanţă dacă subiectul avea sau nu, în realitate, dreptul pe care l-a realizat.[121, 525] O astfel de poziţie se contrazice cu raţiunea incriminării art.352 alin.(1) C.pen. al RM, unde expres se stipulează – „...exercitarea unui drept legitim sau presupus...”. De asemenea opinia expusă limitează „individualitatea” infracţiunii de samavolnicie, creând deficultăţi în delimitarea acesteia de alte infracţiuni similare (la nivel de latura obiectivă). Deci, pentru infracţiunea de samavolnicie, în mod obligatoriu, este necesară realizarea unui drept legitim sau presupus, în caz contrar, lipseşte componenţa de infracţiune respectivă. În privinţa existenţei semnului „drept presupus” în cadrul componenţei samavolniciei, este necesar a stabili următoarele momente (unul de ordin obiectiv şi altul - de ordin subiectiv): 1. prezenţa unui temei justificativ (care, însă, nu îl putem considera drept, de altfel suntem în prezenţa unui drept legitim) în baza căruia subiectul infracţiunii acţionează – fie o
62
faptă ilegală sau amorală a victimei, fie existenţa unor prevederi contractuale interpretare eronat, fie alte împrejurări care în mod normal pot duce la apariţia unui astfel de temei. Important este a stabili că acest temei exista înainte de a săvârşi infracţiunea sau a apărut în timpul săvârşirii acesteia, însă nu după ce fapta persoanei a fost consumată; 2. conştietizarea (îşi dă seama) de către subiectul infracţiunii de samavolnicie a prezenţei unui astfel de temei (însă nu şi drept) indicat la pct.1, în baza căruia aceasta şi săvârşeşte fapta. În cele din urmă apare necesitatea de a ne implica în problema corectitudinii terminologiei utilizate de legiuitor la formularea dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, în special în ceea ce priveşte sintagmele „drept legitim” şi „drept presupus”. Dreptul privat roman prevedea că orice drept civil oferă persoanei împuterniciri, respectiv a se folosi de aceste împuterniciri – înseamnă a exercita dreptul. [91, p. 227] Spre a clarifica esenţa şi conţinutul dreptului este necesar a realiza un brif istoric şi explicativ. Astfel, în filosofie, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon, dreptul este conceput în sens de justiţie, echitate. Sensul juridic al termenului are şi el două distincţii: -
drept obiectiv;
-
drept subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale în anumite cazuri prin forţa de constrângere a statului, iar dreptul subiectiv oferă posibilitatea unui subiect de a-şi valorifica sau a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes protejat de lege. Dreptul subiectiv decurge din dreptul obiectiv.[67, p. 33] La momentul actual, dreptul obiectiv este conceput ca sistem de drept, iar dreptul subiectiv fiind o permisiune de a se comporta şi este proprie unei persoane, din care şi provine termenul de subiectiv. Dreptul este tratat, de asemenea, în sens larg şi în sens îngust. În sens larg dreptul prezumă totalitatea regulilor de conduită stabilite şi sancţionate de stat şi care sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului[50, p. 166]. Din cele expuse rezultă că dreptul, în sens larg, este sinonim cu dreptul obiectiv, pe când sensul îngust al acestui termen este sinonim cu dreptul subiectiv. Or, anume acest ultim caz se are în vedere în situaţia dispoziţiei normei de la art.352 C.pen. al RM. Încărcătura acestui cuvânt, în cel din urmă caz, este explicat ca fiind posibilitatea, prerogativa sau puterea, recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane fizice sau juridice de a avea o anumită conduită şi de a pretinde altei/altor persoane o anumită comportare
63
corespunzătoare, constând în o anumită obligaţie corelativă de a da, a face sau a nu face ;i poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.[51, p. 144] Interpretând definiţia dreptului subiectiv prezentată anterior, deducem că dreptul subiectiv are la bază dreptul obiectiv ori posibilitatea existenţei unui drept subiectiv nu poate fi acceptată în afara celui obiectiv, care şi îi conferă specific legal. În acest sens, cu o noţiune similară vin şi autorii DEX-ului, afirmând că este o putere, prerogativă legală (n.a.), recunoscută unei persoanei de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii.[52, p. 166] În acest sens, MDA oferă definiţii şi mai explicite. Astfel sintagma a avea dreptul (n.a. – adică, a acţiona având dreptul) semnifică a avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva. Tot în această sursă identificăm că sintagma „cu dreptul” semnifică în mod legitim, justificat, iar „în drept” (n.a. a acţiona în baza unui drept) presupune a acţiona fiind împuternicit prin lege.[77, p. 233] Rezumând cele relatate anterior, în baza analizei definiţiilor propuse de mai multe surse bibliografice, ajungem la concluzia că sintagma „drept legitim” nu este altceva decât o pleonasm, din considerente că prin conţinutul său însăşi termenul „drept” (subiectiv) este indispensabil legat de dreptul obiectiv, adică nu pot apărea dubii în ceea ce priveşte legitimitatea, legalitatea sa. Tot în acest context apare necesitatea de a ne exprima în privinţa corectitudinii sintagmei „drept presupus”. DEX-ul defineşte noţiunea de „presupunere” - ca fiind admiterea în mod prealabil (şi provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat, a fi de părere, a crede, a bănui, a socoti. [52, p. 854] Coraportând explicaţiile la termenul „drept”, concluzionăm că dreptul nu există obiectiv, fiind doar o bănuire, consideraţie, admitere în mod prealabil ca fiind adevărat. Formularea „drept presupus” nu are dreptul la existenţă, din considerente că sistemul de referinţă la care îl putem raporta este cel subiectiv, adică acele procese psihice, care au loc în raţiunea şi conştiinţa subiectului infracţiunii. De aici rezultă că dreptul presupus nu poate exista obiectiv, fiind doar o „părere eronată” a subiectului. În acest context, considerăm importantă excluderea sintagmei „exercitarea unui drept legitim sau presupus” din cadrul laturii obiective prevăzute la art.352 C.pen. al RM (precum şi a normei de la art.335 C.con. al RM), prin reformularea sa în „..fapta îndreptată spre exercitarea unui drept...”. În susţinerea ideiei nominalizate, pe lângă cele expuse anterior, vin şi următoarele argumente: a. termenul „drept” este unanim acceptat şi cunoscut, spre deosebire de „drept presupus”, „drept legitim”. În acest context norma devine mai clară şi previzibilă pentru destinatarii acesteia, aşa cum o cere Curtea Europeană a Drepturilor Omului; b. o astfel de formulare permite a stabili lesne orientarea intenţiei;
64
c. se lărgeşte volumul elementului material al infracţiunii, acceptându-se săvârşirea samavolniciei şi prin comportament pasiv – inacţiune. După regula generală samavolnicia se exercită nemijlocit de către persoana al cărei drept a fost încălcat. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a expus opinia asupra faptului că se permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane pentru exercitarea dreptului, spre exemplu la ajutorul prietenilor, cu respectarea strictă a condiţiilor apărării, respectându-se limitele sale. Cu toate acestea, dispoziţia art.352 C.pen. al RM, oferită în limba de stat, nu precizează posibilitatea exercitării dreptului legal sau presupus inclusiv şi în favoarea unei persoane terţe. Dacă operăm cu textul legii penale a RM oferit în limba rusă, observăm că, în traducere din limba de stat, este expres prevăzută „realizarea dreptului său (n.a.) legal sau presupus (MO al RM nr.104-110/447 от 7.06.2003, p.87 ”...осуществление своего действительного или предполагаемого права...”)”. Astfel apar dubii cu privire la corectitudinea traducerii textului legal din limba de stat în limba rusă. Or, acolo unde legea permite mai mult, permite şi mai puţin. Practica judiciară admite, de asemenea, exercitarea unui drept în folosul unei persoane terţe: P.V. a împrumutat de la G.V. suma de 400 dolari SUA. Ştiind că bunelul său C.M. păstrează în safeu banii trimişi de fratele său (nu cunoştea suma exactă), care se afla în Cehia, spre păstrare, inclusiv şi pentru întreţinerea sa proprie, l-a rugat să ia banii din safeu, din considerente că bunelul refuză să-i dea banii ceruţi. G.V., pe 25 iunie 2005, în scopul realizării unui drept presupus orientat spre restituirea unei datorii pe care o pretindea de la P.V, iar ultimul către bunelul său C. M., prin înţelegerea prealabilă cu P.V. a primit de la ultimul duplicatul cheii de la apartamentul bunelului său C.M şi informaţia cu privire la locul de amplasare a bunurilor şi timpul când stăpânii nu se vor afla acasă. G.V, pe ascuns (în lipsa stăpânilor), a pătruns în apartamentului lui C. M. şi a luat un safeu metalic încuiat, în care se aflau 2300 dolari SUA (28911 lei RM conform cursului valutar al BNM), fără a cunoaşte ce sumă se află în safeu şi patru inele de aur evaluate în suma de 900 lei. Safeul G.V l-a dus în pădure, l-a deschis, a luat sie suma datorată de P.V. de 400 dolari SUA, iar restul bunurilor le-a plasat într-un loc ascuns spre a le returna lui P.V. Instanţa a calificat acţiunile lui lui P.V. şi G.V. conform art.352 alin.(2) lit.b) C.pen. al RM. [57] În acest din urmă caz instanţa nu s-a stabilit dacă G.V. avea careva drept asupra banilor ce aparţineau lui C.M. Dacă definirea dreptului legitim sau presupus nu creează careva obstacole în determinarea acestuia, atunci cu referire la modul de exercitare acestora, în literatura de specialitate nu există o opinie unică.
65
Marea majoritate a autorilor afirmă că infracţiunea de samavolnicie poate fi săvârşită numai prin acţiune, adică exercitarea unui drept legitim sau presupus este posibilă numai prin comportamentul activ, volitiv şi conştient al subiectului. [113, p. 801; 120, p. 345; 146; 164, 901] Astfel, autorul V.I.Radcenko afirmă că latura obiectivă a infracţiunii de samavolnicie se realizează doar prin acţiune. În acest sens, autorul susţine că nu se va considera samavolnicie neexecutarea hotărârii instanţei de judecată ce obligă persoana de a înfăptui careva acţiuni. Astfel de faptă, în prezenţa altor semne constitutive ale infracţiunii, poate fi încadrată ca infracţiune de neexecutarea intenţionată a hotărârii instanţei de judecată. Autorii ruşi A.I.Rarog şi B.V.Zdravosmâslova susţin precum că infracţiunea de samavolnicie poate fi săvârşită atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, exemplificând următorul caz: făptuitorul reţine, nu prezintă organelor de stat averea contestată, din care cauză proprietarul suportă daune materiale în proporţii mari. [143, p. 488; 142, p. 568] De asemenea LesniovskiKostariov, nominalizând precum că încălcarea ordinii stabilite presupune săvârşirea acţiunilor (intrarea în posesia unui lot de pământ, ridicarea de îngrădiri pe strada adiacentă casei sale etc.) sau prin inacţiuni – în cazul în care vinovatul era obligat să acţioneze conform legii sau unui alt act normativ. [147, p. 328] În ipoteza exprimării propriului punct de vedere este necesar, în acest sens, a analiza dispoziţia normei respective. Astfel art.352 alin.(2) şi (3) C.pen. al RM prin formularea – „aceeaşi acţiune:” şi „acţiunile prevăzute la alin.(1) şi (2):” exclud săvârşirea samavolniciei prin inacţiune. Un alt semn obligatoriu al samavolniciei este faptul că apare metoda de exercitare a unui drept legitim sau presupus. În literatura de specialitate, în legătură cu semnul în cauză, s-a expus următoarea opinie – vinovatul conştientizează că săvârşeşte fapta fără decizia (aprobarea, permisiunea) persoanei, dreptul căruia astfel se încalcă. [147, p. 328] Considerăm că opinia expusă nu cuprinde toate cazurile de săvârşire a samavolniciei, din considerente că poziţia (acordul) victimei (persoana căreia i s-a încălcat dreptul) nu este una, în exclusivitate, determinantă pentru existenţa acesteia. Nu putem să excludem posibilitatea existenţei situaţiei în care lipseşte acordul victimei la exercitarea unui drept legitim, însă există aprobarea (permisiunea) de a-l exercita din partea organelor competente şi situaţia când exercitarea dreptului are lor prin încălcarea ordinii stabilite, însă în condiţiile, spre exemplu, a autoapărării sau legitemei apărări. Din această cauză considerăm că exercitarea dreptului are loc în mod arbitrar în cazul lipsei anumitor împuterniciri din partea organelor (persoanelor) competente sau, după caz, fără permisiunea persoanei, căreia printr-o astfel de faptă i s-a încălcat dreptul.
66
În situaţia în care exercitarea dreptului are loc fără permisiunea persoanei (victimei), însă este o împuternicire din partea organelor competente, subiectul samavolniciei poate acţiona contrar ordinii stabilite de exercitare a dreptului. În astfel de cazuri sunt întrunite semnele componenţei de infracţiune de la art.352 C.pen. al RM. V.V. Staşis şi M.I. Bajanov consideră că „săvârşirea în mod arbitrar a cărorva acţiuni presupune săvârşirea lor contrar ordinii stabilite de lege, fără a se adresa organelor competente, destinate protecţiei, asigurării sau restabilirii drepturilor încălcate ”.[136, p. 59] Nu ne raliem la această ultimă poziţie din considerente că o astfel de abordare ar dubla semnele componenţei de samavolnicie – „în mod arbitrar” şi „încălcarea ordinii stabilite”. Abstractizarea de la o astfel de stare şi necesitatea acceptării opiniei autorilor nominalizaţi V.E.Vitman o argumentează în felul următor: semnul „în mod arbitrar” (самовольно – rus.) este unul de esenţă, redând natura juridică a infracţiunii de samavolnicie şi indică asupra faptului că persoana acţionează după bunul său plac. În continuare, subliniază autorul citat, semnul „prin încălcarea ordinii stabilite” serveşte drept o concretizare a semnului „în mod arbitrar”.[97, p. 52] Argumentele aduse „contra” se rezumă la faptul că încălcarea ordinii de realizare a dreptului poate fi susţinută (aprobată, admisă) de către părţile conflictuale, în plus lipsa semnului de „contestare” duce la inexistenţa samavolniciei. Astfel, semnul „prin încălcarea ordinii stabilite” nu poate servi ca o concretizare a semnului „în mod arbitrar”, din considerente că însăşi ultimul nu se rezumă exclusiv doar la lipsa „permisiunii de a acţiona” venită din partea organelor (persoanelor) competente (al autorităţilor publice), ci poate fi admisă de „potenţiala” victimă (care nu devine astfel) şi acceptă încălcarea ordinii de exercitarea a dreptului – prin ce se exclude necesitatea precizării semnului „prin încălcarea ordinii stabilite.” În actuala legislaţia penală a Republicii Moldova termenul „samavolnicie” nu este folosit în exclusivitate doar la formularea incriminării de la art.352 C.pen. al RM, acesta găsindu-şi reflectare şi în conţinutul art.270 C.pen. al RM (Oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului), art.386 C.pen. al RM (Părăsirea samavolnică a cîmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma). Întru păstrarea sensului unic al termenilor utilizaţi de legea penală, se cere, în viziunea noastră, o reformulare a titlurilor şi dispoziţiilor articolelor menţionate supra, fapt care, de asemenea, va contribui la excluderea interpretării eronate ale acestor componenţe de infracţiuni, în speţă prin acordarea lor sensului interpretativ al art.352 C.pen. al RM. Deşi termenul de samavolnicie are rădăcini slavone (samovoliniki) şi ruseşti (samovolinîi) nu trezeşte dubii faptul că legiuitorul autohton a „importat” termenul de „samavolnic” în cadrul componenţelor de la art.270 C.pen. al RM şi art.386 C.pen. al RM din legile penale ale Federaţiei Ruse şi a statelor CSI, însă eronat l-a tradus (самовольно – nu se identifică cu samavolnicia sau samavolnic, ci cu termenul “în mod arbitrar”).[79, p. 1254]
67
Exercitarea dreptului în mod arbitrar nu este suficientă pentru existenţa infracţiunii de samavolnicie. Într-o conexiune strânsă cu acesta se află un alt semn al laturii obiective exercitarea dreptului prin încălcarea ordinii stabilite, subiectul comportându-se după bunul său plac, fapt care este în contrazicere cu ordinea instituită de realizare a drepturilor. Subiectul infracţiunii de samavolnicie, prin fapta sa, exprimă o ignorare faţă de ordinea de administrare, substituindu-se organelor puterii de stat, fără a ţine cont de ordinea de realizare a drepturilor.[98, p. 41] Reieşind din dispoziţia art.352 C.pen. al RM, ordinea este instituită prin legi (Constituţia RM, CE, C.civ. etc.), precum şi prin alte acte normative subordonate legii (HG, decrete ale Preşedintelui, Ordine ale MAI etc.). Ordinea de exercitare a dreptului este strict procesuală şi nu materială. Adică legea penală prevede, ca semn al componenţei de infracţiune, anume încălcarea de către destinatarul normei (subiectul infracţiunii) a unui proces strict de urmat. Nici într-un caz astfel de ordine nu poate fi instituită prin contracte civile, poziţie care a fost argumentată anterior. Un exemplu, în acest sens, poate servi următorul caz: M.I. a primit de la D.A. autoturismul pentru a-l repara. Înaintea de procura piesele necesare pentru repararea autoturismului M.I. l-a informat pe D.A. despre preţul pieselor şi a reparaţiei în ansamblu, ultimul a acceptat. După finisarea reparaţiei D.A. a luat autoturismul, iar suma datorată de 350 $ SUA pentru reparaţie şi piesele i-a promis lui M.I să o întoarcă în câteva săptămâni. După un interval de timp M.I. l-a rugat de mai multe ori prin telefon pe D.A. ca să-i întoarcă banii datoraţi pentru reparaţie şi piese, însă D.A. i-a cerut să mai aştepte. Peste câtva timp D.A. s-a înţeles cu M.I. ca ultimul să-l ajute să vândă autoturismul şi pe banii obţinuţi să achite suma datorată. D.A a adus autoturismul la M.I., care i-a mai schimbat anvelope şi a mai efectuat unele servicii de îmbunătăţire a autoturismului în suma de 415 $ SUA. În scurt timp după aceasta D.A. l-a telefonat pe M.I. şi i-a spus că s-a răzgândit să vândă autoturismul cerându-i restituirea automobilului a primit refuz. M.I. i-a înaintat condiţia pentru restituirea autoturismului achitarea datoriei de 945 $ SUA, la ce D.A. s-a adresat la poliţie. [63] Instanţa de judecată a încadrat, în opinia noastră, incorect acţiunile lui M.I. ca infracţiunea de samavolnicie deoarece în faptele sale lipsesc semnele componenţei de infracţiune de la art.352 C.pen. al RM. În primul rînd, reieşind din formularea alin.(2) şi (3) ale art.352 C.pen. al RM, samavolnicia poate fi realizată doar prin acţiune, pe când M.I. a refuzat restituirea automobilului lui D.A., deci suntem în prezenţa unui comportament pasiv al subiectului infracţiunii. În al doilea rând, latura obiectivă a samavolniciei se realizează prin exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin metoda special indicată – „... încălcarea ordinii stabilite...”. În cazul respectiv acest semn este în lipsă. Argumentul invocat spre susţinerea celor
68
consemnate rezidă din interpretarea prevederilor C.civ. al RM. Art.637 C.civ al RM prevede că cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat, dispoziţii care se aplică în cazul în care contractul nu prevede altfel. Reieşind din faptul că M.I. şi D.A. au încheiat un contract de antrepriză în formă verbală, acestuia se aplică prevederile art.946 C.civ. al RM – „prin contractul de antrepriză o parte (antreprenorul) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar acesta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit”, iar art.952 C.civ. al RM prevede că antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el dacă, în cursul producerii sau îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea sa. Reieşind din prevederile articolelor invocate în C.civ. al RM este evident că M.I. nu a încălcat modul de exercitare a dreptului. Generalizând cele expuse, constatăm că MI şi DA se află în relaţii civile şi urma să soluţioneze cazul în ordine civilă, aplicându-se prevederile corespunzătoare ale legislaţiei civile. În acest context considerăm oportună ideea de a indica expres la nivel legislativ precizarea precum că ordinea stabilită de realizare a drepturilor trebuie să fie instituită de legislaţie. Respectiv, în toate cazurile de efectuare a urmăririi penale este necesar a face referire concretă la norma care instituie ordinea de realizare a dreptului, în cazul în care astfel de reglementări lipsesc, reiese că în faptele persoanei lipsesc semnele componenţei de infracţiune. Cu toate că art.352 C.pen. al RM nu prevede contestarea ca semn al componenţei de infracţiune, samavolniciei îi este proprie prezenţa unui litigiu. Samavolnicia se „identifică” anume prin contestarea modului de exercitare a dreptului legitim sau presupus. Opinia conform căreia contestarea constituie un semn principal al componenţei infracţiunii de samavolnicie, nefiind prevăzută expres de dispoziţia art.352 C.pen. al RM, este susţinută de un număr considerabil de autori autohtoni.[121, p. 526; 44, 145] Termenul, care descrie acea stare de conflict şi neînţelegere dintre victima şi subiectul infracţiunii în cazul infracţiunii de samavolnicie, utilizat în majoritatea legislaţiilor statelor CSI (oferit în limba rusă), este „оспариваемость”, în traducere semnifică „contestarea”.[43, p. 288] Sensul şi conţinutul acestui termen este redat în DEX – „a nu recunoaşte dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva”.[52, p. 219] Pe lângă acest termen se propune a fi utilizat un alt termen cu un conţinut analogic, este cazul termenului „revendicare” – a reclama, a cere un bun care i se cuvine, asupra căruia are drepturi, a cere, a pretinde un drept. [52, p. 923] De altfel, tradus în limba rusă acest termen semnifică „требовать, потребовать возвращения чего либо/возврат чего либо”.[42, p. 1168] Considerăm totuşi că este mai corectă utilizarea termenului
69
„contestare”, având ca argument ideea că acesta se referă la modul de exercitare a dreptului, cu toate că în doctrină există şi alte opinii în acest sens.[130, p. 15] În continuare vom încerca să definim contestarea, argumentând necesitatea prevederii exprese a acesteia de dispoziţia art.352 C.pen. al RM. În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii în privinţa definirii contestării - ca semn al laturii obiective a samavolniciei: Autorul S.V.Maximov – prin contestare trebuie de înţeles anunţarea, într-o formă sau alta, de către persoana cointeresată în privinţa încălcării dreptului legal sau presupus, al său sau străin, prin fapta de samavolnicie (cererea sau plângerea depusă la organele de poliţie, procuratură, instanţa de judecata sau alt organ competent care are menirea de a apăra şi asigura drepturile petiţionarului, precum şi alte forme stabilite de anunţare a drepturilor sale).”.[114, p. 780] Dicţionarul juridic „Drept penal” prevede contestarea ca anunţarea într-o formă anumită de către persoana interesată (sau organizaţie) despre faptul încălcării unui drept (al său sau străin) legitim sau presupus, prin acţiunea samavolnică – plângerea, cererea, denunţul depuse la organele afacerilor de interne, procuratură, instanţa de judecată ori alt organ de asigurare a drepturilor petiţionarului). Despre un astfel de drept (al victimei) trebuie să cunoască vinovatul.[147, p. 328] Autorul A.N.Guev nu defineşte contestarea, limitându-se la următoarele afirmaţii: „...nu importă în faţa cui persoana contestă legalitatea faptei subiectului infracţiunii de samavolnicie (în faţa instanţei de judecată sau nemijlocit a făptuitorului sau în faţa organelor competente)”, subliniind, că aceasta obligatoriu trebuie să aibă loc în momentul realizării de către făptuitor a dreptului legal sau presupus.”.[104, p. 764] А.S.Gorelchin se referă la conţinutul contestării (utilizând şi termenul sinonim de – „lipsa consimţământului”) prin faptul că aceasta poate să se atribuie la temeiurile cererii victima în general nu recunoaşte datoria, în contul căreia i-au fost luate anumite bunuri, sau ordinea de satisfacere a cererii (pretenţiei) - cazul în care victima recunoaşte dreptul, însă refuză să-l predea de bună voie.[141, p. 763] Profesorul ukrainean S.S.Iaţenco nominalizează doar că contestarea „ar însemna faptul că o altă persoană consideră fapta subiectului ca una ilegală.”.[164, p. 901] Profesorul rus V.M.Lebedev afirmă că contestarea se poate realiza în instanţa judecătorească în timpul, după sau înaintea săvârşirii samavolniciei.[113, p. 801]
70
Poziţiile nominalizate nu redau pe deplin conţinutul şi sensul contestării - ca semn a laturii obiective a samavolniciei, punând accent asupra modalităţilor procesuale de contestare (în faţa instanţelor de judecată sau faţă de subiectul infracţiunii). Contestarea, în cazul samavolniciei, presupune exprimarea dezacordului victimei în privinţa modului de exercitare a dreptului legitim sau presupus, pe când anunţarea organelor competente nu are importanţă pentru contestare în sensul art.352 C.pen. al RM. În acest context, nu suntem de acord cu opinia exprimată de către autorul A.P.Saruhanian, care, efectuând o analiză a practicii judiciare, a ajuns la concluzia că în realitate se contestează nu săvârşirea anumitor acţiuni, ci dreptul asupra unui bun (unor bunuri).[130, 20] Însăşi samavolnicia presupune exercitarea unui drept, respectiv dezacordul victimei se referă la modalitatea de exercitare de către subiectul infracţiunii asupra acestuia, pe când dezacordul cu privire la apartenenţa unui drept sau al unui bun este doar facultativă, neavând importanţă pentru încadrarea juridică. Contestarea nu poate fi considerată, în sensul infracţiunii de samavolnicie, doar exprimarea dezacordului faţă de apartenenţa unui drept sau al unui bun, fără exprimarea dezacordului privind modul de realizare a acestuia. Contestarea, după cum s-a nominalizat, constă în exprimarea dezacordului, care poate fi redată prin diferite metode: în mod verbal sau scris (inclusiv şi prin apelarea la organele competente), prin gesticulaţia sau alte modalităţi, astfel ca subiectul infracţiunii de samavolnicie să perceapă dezacordul victimei. Este important ca subiectul infracţiunii să cunoască prezenţa dezacordului din partea victimei, iar ultima să-l exprime, astfel ca subiectul să fie la curent că victima nu este de acord cu ordinea de realizare a dreptului. Dacă victima la momentul săvârşirii samavolniciei nu îşi poate exprima dezacordul (de exemplu, lipsa la locul săvârşirii infracţiunii sau este indusă în eroare), aceasta poate să fie prezumată, reieşind din importanţa relaţiilor sociale cărora li se aduce prejudiciu prin exercitarea dreptului). Autorul A.S.Feofilkatov susţine ideea conform căreia neântemeierea contestării este determinată de faptul că samavolnicia este prejudiciabilă graţie săvârşirii sale, dar nu şi în legătură cu contestarea. [171, p. 16] Nu susţinem această ultimă poziţia deoarece samavolniciei îi este proprie prezenţa unui litigiu, conflict de interese. În legătură cu acest fapt unii autori îşi exprimă părerea că însuşi obiectul juridic nemijlocit al samavolniciei ar fi ordinea de soluţionare a litigiilor de drept .[142, p. 567] Respectiv, contestarea serveşte drept un „indice” al conflictului, fiind semn obligatoriu al laturii obiective a samavolniciei. În acest sens, nu este clară poziţia lui I.K.Surkov, care, în autoreferatul său la teza de doctorat (Samavolnicia: aspectele juridico-penale şi criminologice) afirmă că contestarea ar constitui un „semn de
71
prisos”, fără a avea o oarecare importanţă juridico-penală şi necesită a fi exclus din conţinutul normativ al samavolniciei.[137] O importanţă deosebită o are şi stabilirea momentului exprimării dezacordului. Din cele anterior expuse, se observă că în această privinţă nu s-a ajuns la un numitor comun. Reieşind din faptul că contestarea este un semn obligatoriu al componenţei infracţiunii de samavolnicie, momentul când aceasta trebuie să aibă loc, în principiu, este determinat de doi factori: samavolniciei îi este propriu un conflict (litigiu), care, respectiv, există anterior sau
1.
apare în momentul exercitării unui drept legitim sau presupus; reieşind din faptul că contestarea este un semn al samavolniciei, aceasta trebuie
2.
obligatoriu să fie cuprinsă de intenţia subiectului, care, exercitând un drept, trebuie săşi dea seama şi despre contestare (prezentă înainte sau în timpul exercitării dreptului şi în nici într-un caz - după săvârşirea samavolniciei). Astfel, exprimarea dezacordului victimei în cazul samavolniciei poate fi înainte sau nemijlocit în timpul realizării dreptului legitim sau presupus, cu toate că în cazul în care infracţiunea de samavolnicie este săvârşită în lipsa victimei; dezacordul se prezumă reieşind din conştientizarea de către victimă a importanţei valorilor sociale (cu excepţia ordinii de realizare a drepturilor) care se prejudiciază (spre exemplu, patrimoniul persoanei). Ulterior, contestarea poate prelua forma acţiunii civile sau a cauzei penale, fapt care, însă, nu are importanţă pentru încadrarea juridică a infracţiunii de samavolnicie. Generalizând cele expuse anterior, propunem următoarea definiţie a contestării: exprimarea în orice formă concludentă a dezacordului victimei (sau prezumarea acestuia) în legătură cu modul de exercitare a dreptului, având loc înainte sau nemijlocit în timpul realizării acestuia. În cazul în care fapta de samavolnicie este contestată, însă exercitarea unui drept legitim sau presupus nu are loc în mod arbitrar şi fără a se contrazice cu ordinea stabilită - componenţa de infracţiune a samavolniciei lipseşte. De asemenea, ea va lipsi şi în cazul în care are loc exercitarea unui drept legitim sau presupus contrar ordinii instituite, însă, această faptă nu este de nimeni contestată. [145, p. 647] Adică, pentru existenţa componenţei infracţiunii de samavolnicie este necesară prezenţa cumulativă a contestării şi a celorlalte semne ale conţinutului normativ prevăzute de art.352 C.pen. al RM. Componenţa samavolniciei, aşa cum este ea formulată în legea penală, este una materială. În privinţa consumării acestei infracţiuni, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, spre exemplu, P.I.Grişaev susţine că samavolnicia se consideră consumată numai în cazul în care subiectul a realizat dreptul său legitim ori presupus; dacă ultimul nu a reuşit să-şi
72
realizeze acest drept suntem în prezenţa unei tentative de infracţiune.[125, p. 71] Nu susţinem acest ultim punct de vedere, deoarece daunele în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice se pot produce chiar în procesul realizării acelui drept, fără a fi nevoie de realizarea definitivă a acestuia. Legiuitorul, în dispoziţia art.352 C.pen. al RM, prin exercitarea unui drept legitim sau presupus are în vedere nu momentul final al acestuia, dar procesul exercitării dreptului. La determinarea momentului consumării infracţiunii trebuie de reieşit din prezenţa urmărilor prejudiciabile – „daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice”. Infracţiunea de samavolnicie va fi consumată numai dacă au survenit aceste urmări, indiferent de faptul s-a reuşit sau nu realizarea pe deplin a dreptului legitim sau presupus. Din materialitatea conţinutului normativ al infracţiunii reiese şi stabilirea obligatorie a raportului de cauzalitate între elementul material - exercitarea unui drept legitim sau presupus şi urmările prejudiciabile - în formă unor daune în proporţii mari cauzate intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. În cadrul cercetării legăturii cauzale în dreptul penal, este necesar de a ţine cont că pentru survenirea răspunderii penale nu este suficient stabilirea legăturii cauzale dintre fapta şi urmarea prejudiciabilă care cad sub incidenţa semnelor unei componenţe de infracţiuni, ci este necesară şi stabilirea vinovăţiei persoanei şi gradului prejudiciabil al faptei sale.[173, p. 173] Legătura cauzală explică doar apariţia unui fenomen din altul şi nu conţine careva posibilităţi de a evalua gradul prejudiciabil al faptei şi atitudinii psihice ale făptuitorului faţă de ultima, în lipsa cărora nu este posibil a oferi o apreciere obiectivă şi justă a infracţiunii. Determinarea daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice reprezintă un semn calificativ esenţial, în sensul determinării anumitor fapte prejudiciabile drept infracţiuni de samavolnicie; acest fapt reiese din ideea că în lipsa acestora nu se poate concepe nici infracţiunea de samavolnicie. Cu alte cuvinte, o faptă prejudiciabilă, chiar dacă şi reprezintă o exercitare a unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă n-a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice poate fi apreciată doar în calitate de contravenţie. Daunele în proporţii mari, aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice are poarte amprenta unui semn definitoriu de evaluare; determinarea acestuia se face în fiecare caz aparte ţinându-se cont de toate împrejurările şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii de samavolnicie.[115, p. 799] Astfel, daunele produse în
73
cazul samavolniciei nu au o natură strict determinată, având atât un caracter patrimonial, cât şi unul nepatrimonial. De asemenea acestea se referă atât la persoane, privite în mod individual (interese private), cât şi cu referire la un interes public. Art.126 alin.(2) C.pen. al RM prevede că specificul daunei pricinuite în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege se stabileşte luându-se în considerare gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, în categoria respectivă sunt plasate şi daunele cu caracter moral. Drept exemplu, în acest sens, poate servi cazul imposibilităţii victimei de a se folosi de spaţiul său locativ, lipsirea acesteia de singurul mijloc de existenţă, încălcarea dreptului la libera deplasare etc. În cazul caracterului patrimonial al daunelor produse, instanţele de judecată, la stabilirea acestora, trebuie să ţină cont de valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, precum şi alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei. Trebuie evaluate daunele patrimoniale nu numai la prejudiciul real pricinuit, dar şi luându-se în calcul şi venitul ratat. Importanţa stabilirii corecte a urmărilor prejudiciabile, în cazul samavolniciei, este principială şi în ipoteza delimitării sferei ilicitului penal de cea contravenţională: în cazul în care prin exercitarea unui drept legitim sau presupus nu s-au produs daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, fapta respectivă va fi încadrată drept contravenţie prevăzută la art.335 C.Con. al RM. Indiscutabil este faptul că un aport deosebit la stabilirea caracterului daunelor cauzate în cazul infracţiunii de samavolnicie este semnificat prin practica judiciară acumulată în această materie[114, p. 811] Or, semnul are caracter evolutiv (definitoriu). Formularea urmărilor prejudiciabile în cadrul dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, în viziunea noastră, nu este una nereuşită. În primul rând, „daunele în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice” sunt identificate în practică la nivelul proporţiilor mari ale daunelor cu caracter patrimonial, adică valoarea cărora depăşeşte 2500 u.c., constituind o greşeală interpretativă gravă. Instanţele de judecată deseori comit erori în procesul identificării urmărilor prejudiciabile, chiar în situaţiile în care acestea din urmă au un caracter patrimonial. Un exemplu elocvent în acest sens ar servi următorul caz: Inculpatul T. T. învinuit conform rechizitoriului în baza lit.d) alin.(3) art.352 C.pen. al RM, precum că la 5 noiembrie 2003 a încheiat cu B.I. un contract de arvună, în baza căruia i-a plătit ultimului o sumă anumită de bani şi i-a transmis în natură automobilul de model "Honda Acord", eliberându-i la 15 iulie 2004 pe numele lui B.I. procura generală pe automobilul dat, întru asigurarea contractului de vânzare cumpărare a încăperii
74
de 2080 m.p. de producere şi depozitare, situate în comuna .C. La 10 august 2004, T.T., exercitând în mod arbitrar un drept presupus, prin ce a încălcat ordinea stabilită, s-a urcat la volanul automobilului de model "Honda Acord" cu n/î CIN 668, care deja era înmatriculat pe B.I., fiind parcat pe str.Alexandru cel Bun 9, com.C., şi l-a ascuns pe teritoriul unei gospodării auxiliare agricole, al cărei proprietar era el, prin ce a cauzat părţii vătămate daune drepturilor şi intereselor ocrotite de lege. Inculpatul T.T., în şedinţă de judecată, a declarat că în noiembrie 2003-2004 a avut o discuţie cu pătimaşul B.I. privind cumpărarea unui grajd pentru animale a fostei ferme din com.C., ce la moment îi aparţinea. Drept urmare i-a dat ultimului ca arvună 7000 lei, peste 2 tone de peşte sărat, 1000 dolari SUA şi automobilul "Honda Acord" (la preţul de 65.000 lei R.M.), iar B.I. se obligase să perfecteze toate documentele, lucru pe care de fapt nu 1-a făcut şi ca rezultat a plecat la notar şi a anulat procura, iar mai apoi samavolnic şi-a luat înapoi automobilul dat ca arvună pentru încheierea tranzacţiei de vânzare-cumpărare a imobilului. De asemenea a comunicat faptul că nu a ştiut precum că în timpul cât urma să fie perfectate actele pentru încheierea tranzacţiei B.I. şi-a perfectat actele pe automobilul „Honda Acord" pe numele său. Consideră că automobilul este al lui şi la luat din posesia străină, deoarece a fost anulată procura. Prima instanţă a calificat acţiunile lui T.T. în baza alin.(1) art.352 C.pen. al RM, aplicând prevederile art.55 C.pen. al RM (Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă) şi argumentând poziţia sa prin următoarele: organele de de urmărire penală au calificat acţiunile inculpatului potrivit lit.d) alin.3 art.352 C.pen. al RM pe motiv că aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii deosebit de mari. În şedinţa de judecată s-a stabilit că în realitate aceste daune materiale nu au fost cauzate, deoarece automobilul în cauză a fost dat ca arvună pentru careva tranzacţii ulterioare, care, de fapt, nu au avut loc, existând şi Hotărârea Judecătoriei Râşcani, mun.Chişinău din 24 ianuarie 2005 prin care această arvună a fost încasată de la Brîncă I. în folosul incupatului Teodor Constantin. Samavolnicia comisă de T.T. constă în faptul că acesta a grăbit executarea hotărârii şi a ales modalitatea neprevăzută de lege. [65] Se creează impresia că instanţa de judecată, la aprecierea urmărilor prejudiciabile, se conduc de “aplicarea prin analogie” a interpretărilor proprii infracţiunilor contra patrimoniului (în special celor săvârşite prin sustragere). Interpretarea oferită de către instanţa de judecată nu poate fi acceptată pe motiv că grăbirea executării hotărârii Judecătoriei Rîşcani (apropo, care a avut loc post factum comiterii infracţiunii) prin modalitatea neprevăzută de lege, deja întruneşte semnele componenţei de infracţiune incriminate la alin.(1) art.352 C.pen. al RM. În plus nu se poate face abstracţie de la daunele cu caracter patrimonial (reale produse la momentul comiterii
75
infracţiunii părţii vătămate), valoarea cărora îndeplineşte condiţiile cerute de lit.d) alin.(3) art.352 C.pen. al RM. În apelul părţii vătămate Brîncă Ilie, declarat împotriva sentinţei primei instanţe în privinţa lui Teodor Constantin Timofei, Curtea de Apel a decis ca inadmisibil, având la bază faptul că partea vătămată este persoana care nu poate cere apelul, conform prevederilor procesuale; fără a se pronunţa în privinţa corectitudinii calificării faptei.[45] Sunt întâlnite şi alte aprecieri ale daunelor, în practica judiciară nefiind sesizată o opinie unică în acest sens: De către organul de urmărire penală acţiunile inculpatei E.L. au fost încadrate în baza art.352 alin.(1) C.pen. al RM în următoarele circumstanţe: E.L., pe data de 22.01.2006, având încheiat cu G.A. contractul de arendă a încăperii, care aparţine ultimei cu drept de proprietate, fiind pronunţată hotărârea Judecătoriei Buiucani, mun.Chişinău din 26.05.2005 privind evacuarea forţată a E.L. şi încasarea în folosul G.A. a sumei de 20700 lei RM care cuprindea suma pentru arendă şi penalităţi, a realizat un drept presupus, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite. Astfel E.L. a luat din imobilul menţionat mai multe bunuri suma totală 11161 lei RM, căuzându-i părţii vătămate G.A. o daună materială considerabilă. (n.a.) Fiind audiată în calitate de inculpată, E.L. a declarat că în luna ianuarie 2006 a primit încheierea executorului judecătoresc de evacuare a sa din magazin. De la executorul judecătoresc a înţeles că urmează să-şi ia toate bunurile sale din imobilul menţionat. Evacuarea E.L. a efectuată pe 22.01.2006. Cu ajutorul rudelor au fost scoase cu acurateţe bunurile menţionate, din considerente că la încheierea contractului de arendare a bunului imobil, acesta nu avea uşa, ferestre, becuri, lavuar, etc (adică bunurile luate), însă nu a prevăzut acest fapt în careva document de predare-primire a respectivului bun imobil. Instanţa a calificat acţiunile lui E.L conform art.352 alin.(1) C.pen. al RM.[55] În alte cazuri (constituind majoritatea), semnul urmărilor prejudiciabile ale samavolniciei – „daune în proporţii mari” se stabileşte în cazul depăşirii a 2500 u.c., spre exemplu: în luna februarie 2008, cet.B.V. a împrumutat de la cet.Ch.Ig. suma de 1000 euro şi în termen de câteva luni s-a obligat să achite datoria. Suma dată Ch.Ig. a obţinut-o de la cunoscutul său Gr.V. La 21.04.2009 Ch.Ig., văzând că nu poate obţine banii împrumutaţi înapoi, s-a întâlnit cu cet.B.V. şi sub pretextul că are nevoie de a transporta un motor, l-a rugat să bage autocamionul său în garajul lui pentru a transporta motorul. B.V., fără a-şi da seama ce are de gând să facă Ch.Ig., a băgat automobilul în garaj, după care Ch.Ig. a închis uşile şi i-a comunicat că până nu întoarce banii nu-i va da autocamionul, inpunîndu-l să scrie o recipisă precum că-i datorează
76
suma de 1750 de euro. La data de 5.05.2009, în jurul orelor 20.00, la domiciliul lui Fl.A. a venit cet. B.V., care i-a transmis suma de 1750 de euro pentru a-i transmite lui Ch.Ig. Conform raportului de evaluare, preţul mediu de piaţă a automobilului tip „Volkswagen T4”, anul fabricării 1992, în perioada evaluării constituie 45930,0 lei. Luând în consideraţie faptul, că în acţiunile lui Ch.Ig. lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.352 C.pen. al RM (adică suma bunului nu constituie 2500 u.c. - în mărime bănească 50000 lei), adică nu întruneşte proporţiile mari, fapt ce este prevăzut la art.352 C.pen., în acţiunile ultimului sunt prezente elementele contravenţiei prevăzute de art.335 C.con. al RM. În baza celor expuse, reieşind din prevederile art.53, 55, 126 C.pen. al RM şi art.52, 255, 285 C.pr.pen., procurorul a dispus: scoaterea de sub urmărire penală a lui Ch.Ig. şi urmărirea penală faţă de el de a o înceta, din motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, cu aplicarea art.55 C.pen. de a intenta o procedură contravenţională în baza art.335 C.con.[81] Astfel, propunem a reformula urmările prejudiciabile ale art.352 C.pen. al RM în felul următor: „dacă s-au cauzat daune materiale în proporţii mari”. O astfel de formulare evită utilizarea semnelor de evaluare şi stabileşte strict sfera ilicitului penal. În primul rând, posibilitatea folosirii formulării „daunelor aduse intereselor publice” spre a proteja primordial interesele statului, le considerăm ca fiind în detrimentul persoanei, improprii unei societăţi prospere şi democratice. Subiectul infracţiunii ar trebui să prevadă şi să conştientizeze clar sfera acestor daune. În acelaşi context, se înscrie şi principiul legalităţii (art.3 alin.(2) C.pen. al RM) – interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii sunt interzise. Considerăm că la interpretarea oricărui semn evolutiv, în special celor de la art.352 C.pen. al RM, instanţa nu va putea da o apreciere justă şi obiectivă acestora fără o interpretarea extensivă defavorabilă, procedând asupra unei aprecieri similare sau analoage. În acelaşi sens, s-au expus şi alţi autori autohtoni şi de peste hotare.[13, p.558; 100, p. 254] Cu referire la drepturile şi interesele nepatrimoniale ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, stabilirea acestora şi a proporţiilor lor pare a fi mai eficace prin prisma altor semne, în special a semnelor circumstanţiale agravante de la lit.c) şi d) alin.(2) art.352 C.pen. al RM, adică prin transferarea acestora în cadrul conţinutului tipic, fiind prevăzute alternativ daunelor materiale în proporţii mari, componenţa de infracţiune căpătând un aspect formal-material. O astfel de formulare a dispoziţiei art.352 C.pen. al RM va permite sesizarea conţinutului normei juridico-penale analizate de către destinatarii acesteia. Or, formularea existentă rămâne a fi
77
„obscură” din cauza lipsei unor criterii stricte de reglementare a ordinii de realizare şi apărare drepturilor în legislaţia naţională. 2.4. Latura subiectivă a infracţiunii de samavolnicie Unul dintre principiile de bază ale dreptului penal este principiul caracterului personal al răspunderii penale, prevăzut de art.6 C.pen. al RM. În acest sens, se prevede (art.6 alin.(1) C.pen. al RM) că persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale numai pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, iar alin.(2) al aceluiaşi articol vine în completare cu următoarele prevederi – „răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.” Atât legislaţia în vigoare, cât şi doctrina în materie penală, consideră importante atât semnele obiective, cât şi cele subiective ale componenţei de infracţiune. Supraaprecierea laturii obiective şi neglijarea laturii subiective duce la aşa-numita „incriminare obiectivă”, constituind un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi are drept rezultat încălcarea legalităţii.[10, p. 104] În literatura de specialitate latura subiectivă a infracţiunii este definită ca „partea interioară a infracţiunii, ce determină atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvârşită şi de urmările acesteia, sub raportul conştiinţei, voinţei şi emoţiilor sale”.[15, 201] Latura subiectivă presupune prezenţa următoarelor semne: vinovăţia; motivul; scopul; Vinovăţia este un semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune. În lipsa vinovăţiei persoana nu poate supusă răspunderii penale, indiferent de gradul de pericol social al faptei comise. Motivul şi scopul sunt semne facultative, devenind obligatorii doar în cazul în care sunt prevăzute în dispoziţia articolului din PS a C.pen. al RM, iar în restul cazurilor servesc doar la individualizarea pedepsei penale. Profesorul B.S.Utiovskii, la stabilirea vinovăţiei - ca noţiune generică a intenţiei şi imprudenţei - reiese din următoarele condiţii: 1. prezenţa la subiectul infracţiunii a unei atitudini psihice faţă de acţiunile/inacţiunile sale, cerute de legea penală pentru fiecare formă de vinovăţie (intenţie sau imprudenţă); 2. conştientizarea de către subiectul infracţiunii a caracterului ilegal şi prejudiciabil al faptei sale şi a gradului prejudiciabil al acesteia;
78
3. condamnarea publică, adică aprecierea negativă oferită de către stat faptei prejudiciabile şi survenirea răspunderii penale.[170, p. 309] Definirea legislativă a vinovăţiei lipseşte, fiind prevăzute doar formele sale. Forma vinovăţiei reprezintă o combinare, cerută de legea penală, a semnelor conştiinţei şi voinţei persoanei, care săvârşeşte infracţiunea.[105, p. 70] Legea penală, în conţinutul art.17 C.pen. al RM, defineşte infracţiunea săvârşită cu intenţie. Este cazul în care persoana care a savârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Art.18 C.pen. al RM prevede definiţia infracţiunilor săvârşite din imprudenţă: „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.” Stabilirea corectă a vinovăţiei în cazul infracţiunii de samavolnicie reprezintă o etapă importantă în procesul încadrării juridice a faptei drept infracţiune de acest gen. Pe de altă parte, aceasta permite delimitarea sferei ilicitului penal al samavolniciei de cel extrapenal (contravenţia, autoapărarea), precum şi de alte infracţiuni omogene. Dispoziţia art.352 alin.(1) C.pen. al RM, la definirea samavolniciei, nu prevede expres forma vinovăţiei cu care aceasta poate fi comisă. Analizând minuţios semnele obiective ale componenţei de infracţiune, deducem şi latura subiectivă a acesteia. În cazul exercitării unui drept legitim sau presupus are loc încălcarea ordinii stabilite „în mod arbitrar”, adică din propria iniţiativă, substituindu-se organelor sau persoanelor competente. Prezenţa unor astfel de semne sugerează ideea potrivit căreia infracţiunea de samavolnicie poate fi comisă doar cu intenţie (directă sau indirectă). În contextul în care am venit cu propunerea de a include „contestarea” în cadrul componenţei de infracţiune de la art. 352 C.pen. al RM, este important de stabili şi cuprinderea acestei situaţii (exprimată sau prezumată) în cadrul factorului intelectiv a intenţiei. Adică, persoana, care săvârşeşte infracţiunea de samavolnicie, îşi dă seama de faptul că exercită un drept legal sau presupus, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, de asemenea cunoaşte exprimarea reală (sau prezumată) a contestării, prevede că în urma unei astfel de fapte vor surveni urmări sub formă de daune în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice/juridice şi doreşte ori admite, în mod conştient, survenirea acestora. Cu referire la factorul intelectiv al intenţiei, nu este obligatoriu ca persoana să cunoască cu exactitate ordinea stabilită de exercitare a dreptului, este suficientă
79
conştientizarea în linii generale a faptului că se procedează contrar acestei ordini şi, prin urmare se aduce atingere obiectului juridic al samavolniciei. Opinia exprimată supra este în concordanţă cu explicaţiile HP CSJ a RM Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj, care precizează că samavolnicia poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă, iar prezenţa vreunui scop nu este obligatorie.[70] În literatura de specialitate sunt conturate mai multe opinii cu privire la formele vinovăţiei, prin care se poate manifesta infracţiunea de samavolnicie. Autorul autohton E.Visterniceanu consideră că latura subiectivă a samavolniciei se caracterizează prin manifestarea de către făptuitor a vinovăţiei sub forma de intenţie directă. Astfel, făptuitorul îşi dă seama că exercită un drept neligitim (n.a.) sau presupus în mod arbitrar şi cu încălcarea ordinii stabilite, prevede cauzarea daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, şi doreşte survenirea acestor urmări prejudiciabile.[89, p. 224] Considerăm opinia exprimată supra ca fiind una nefondată din considerente că factorul intelectiv al vinovăţiei la infracţiunea da samavolnicie nu poate cuprinde existenţa unui drept nelegitim, o astfel de faptă urmând a fi calificată altfel, numai nu conform art. 352 C.pen. al RM. Exercitarea unui drept nelegitim nu poate fi acceptată, pornind de la acel deziderat că dreptul este indispensabil conexat de lege, iar existenţa lui în afara reglementărilor juridice este de neînchipuit. În plus chitesenţa samavolniciei ţine de exercitarea unui drept, lipsa unui atare duce la inexistenţa însăşi a infracţiunii. La cele relatate ţinem să menţionăm că E.Visterniceanu neargumentat îngustează vinovăţia persoanei în cazul samavolniciei doar la intenţia directă. Formularea „...doreşte survenirea acestor urmări...” exclude posibilitatea comiterii samavolniciei cu vinovăţie în forma intenţiei indirecte. Posibilitatea stabilirii căreia, este posibilă din acelea considerente că în cadrul construcţiei conţinutului normativ de la art. 352 C.pen. al RM nu se include scopul ca semn obligatoriu al acesteia. De astfel, nu se exclude simpla „acceptare a survenirii urmărilor prejudiciabile” de către subiectul infracţiunii de samavolnicie. Considerăm ilogică posibilitatea comiterii samavolniciei din imprudenţă, adică cazul în care persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (sineîncrederea exagerată în sine) ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă(neglijenţa). Aceasta deoarece, neglijenţa nu este compatibilă cu semnul „în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite”, iar cu referire la sineîncrederea exagerată în sine – subiectul activ infracţiunii este interesat de exercitarea
80
dreptului, în detrimentul victimei în contextul uni conflict sau litigiu(este greu de imaginat precum că făptuitorul „va îndrepta efortul său psihic spre a evita urmărire prejudiciabile”). În practica judiciară a Republicii Moldova cazurile în care samavolnicia a fost săvârşită din imprudenţă nu s-au constatat. Autorii V.N.Radcenko şi A.S.Mihlin susţin că latura subiectivă a infracţiunii de samavolnicie se caracterizează prin vinovăţie în forma intenţiei faţă de fapta prejudiciabilă, iar faţă de urmări poate fi atât intenţie, cât şi imprudenţă.[160, p. 785] Deşi, de fapt, se punctează pe infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie, puţin este denaturată esenţa ei. Definirea infracţiunii săvârşite cu două forme de vinovăţie a constituit obiectul multor polimici ştiinţifice în doctrina autohtonă pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, fără a se bucura de un cadru legal. Doar cu adoptarea C.pen. al RM din 2002 s-a statornicit definirea infracţiunii săvârşite cu două forme de vinovăţie. Potrivit art.19 C.pen. al RM, infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie prezumă cazul în care drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave, care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului. Răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată. Poziţia conform căreia infracţiunea de samavolnicie, în cazul componenţei de bază, poate fi săvârşită cu două forme de vinovăţie este criticată în literatura de specialitate, aducându-se unele argumente ştiinţifice întemeiate. În acest sens A.I.Rarog susţine că în cazul infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie, fapta, indiferent de urmările survenite, deja nimereşte sub incidenţa unei componenţe de infracţiune intenţionate, iar faţă de urmările care survin este prezentă imprudenţa. Infracţiunea de samavolnicie este o componenţă de infracţiune materială, adică în lipsa urmărilor lipseşte şi componenţa de infracţiune. Din aceste considerente autorul consideră neîntemeiată afirmaţia posibilităţii săvârşirii infracţiunii cu două forme de vinovăţie[142, p. 568]. Susţinem opinia profesorului rus A.I.Rarog din considerentele că samavolnicia în cazul art.352 alin.(1) C.pen. al RM este o infracţiune unică simplă, iar infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie sunt infracţiuni unice complexe cu consecinţe suplimentare. Adică, potrivit indicaţiei directe a legii, o consecinţă anumită, ce în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei infracţiuni de sine stătătoare[11, p. 243] şi numai faţă de aceste urmări (adăugătoare) este prezentă imprudenţa, iar faţă de faptă şi consecinţele, care, în mod normal, survin în urma acţiunii sale, este prezentă intenţia. În acest sens, infracţiunea de samavolnicie poate fi săvârşită cu două forme de vinovăţie doar în cazul circumstanţelor
81
agravante, când faţă de urmările adăugătoare („urmări grave”) este posibilă prezenţa imprudenţei, iar faţă de fapta de exercitare a unui drept legitim sau presupus şi faţă de urmările survenite în urma acestora, adică faţă de daunele în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice este prezentă numai intenţia. În literatura de specialitate s-a cristalizat opinia că dacă o persoană cu bună credinţă consideră că un drept legitim sau presupus îi aparţine, răspunderea pentru infracţiunea de samavolnicie se exclude.[164, p. 902] Înainte de a ne pronunţa în privinţa absolvirii subiectului de răspundere penală în acest caz, considerăm că este necesar a specifica unele interpretări, care, în viziunea noastră, pot contribui la stabilirea prezenţei erorii juridice. La incriminarea infracţiunii de samavolnicie, legiuitorul a admis prezenţa erorii nominalizate anterior - ca semn al componenţei de infracţiune, adică exercitarea unui drept presupus: acel drept care, de jure nu aparţine subiectului, însă pe care mizează subiectul, considerându-l în mod eronat ca drept legitim al său. Legiuitorul, în cazul infracţiunii de samavolnicie, incriminează nu exercitarea unui drept legitim sau presupus, ci modalitatea sa de exercitare (în mod arbitrar, prin încălcarea ordinii stabilite). În acest fel, eroarea juridică (eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii sale) sar referi la această modalitate de exercitare a dreptului (legitim sau presupus) – cazul în care persoana, exercitând un drept legitim sau presupus consideră cu bună ştiinţă că modalitatea respectivă este corectă, legală. O astfel de modalitate a erorii exclude intenţia infracţională şi, evident, răspunderea penală.[15, p. 227]. Latura subiectivă a infracţiunii, pe lângă vinovăţie, include şi astfel de semne, cum ar fi motivul şi scopul infracţiunii, ultimele având caracter facultativ (devenind obligatorii numai în cazul în care sunt prevăzute în cadrul normei juridice din PS a C.pen. al RM). Orice activitate umană intenţionată este determinată şi dictată de anumite motive şi scopuri, respectiv orice infracţiune are un motiv sau un scop. Dar, reieşind din faptul că motivul şi scopul nu sunt prevăzute de art.352 C.pen. al RM, stabilirea acestora nu are importanţă pentru încadrarea juridică a infracţiunii de samavolnicie. Cele relatate supa nu trebuie să fie tratate simplist şi univoc, din considerente că stabilirea motivului şi scopului au importanţă în primul rînd pentru organele de urmărire penală şi instanţa de judecată, spre a identifica cauzele şi condiţiile care au determinat săvârşirea infracţiunii. Mai mult ca atât, considerăm că în cazul în care în acţiunile persoanei care a săvârşit samavolnicia se vor identifica scopuri şi motive cupidante (de acăpărare, interes material), în plus valoarea obiectului material „luat” de către subiectul infracţiunii va depăşi vădit limitele unui drept pe care îl exercită, fapta de samavolnicie urmează a fi calificată în cumul cu una din infracţiunile contra patrimoniului (furt, jaf, tâlhăria, etc.)
82
2.5. Subiectul infracţiunii de samavolnicie În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un raport juridico-penal de conflict, care reprezintă acea legătură juridică dintre stat şi infractor. Ea constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspunderea penală) şi obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii normei.[80, 53] Subiectele raportului penal de conflict sunt, pe de o parte, statul, reprezentat de organele sale specializate (organele de urmărire penală, procuratura, instanţele judecătoreşti), iar pe de altă parte – infractorul, adică persoana care a săvârşit infracţiunea, fiind pasibilă de răspundere penală (subiectul infracţiunii). Nu orice persoană, însă, poate fi trasă la răspundere penală ca urmare a „ignorării normei juridico-penale”. Apare întrebarea logică – „ce semne anume trebuie să posede persoana, săvârşind infracţiunea de samavolnicie, pentru a putea fi recunoscută ca infractor şi, respectiv, supusă răspunderii penale?” Legea penală prevede în calitate de subiect al infracţiunii persoana fizică şi persoana juridică (art.21 C.pen. al RM). Invocând prevederile art.21 alin.(4) C.pen. al RM stabilim că persoana juridică, conform legislaţiei penale în vigoare, nu este pasibilă de răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie. În calitate de subiect activ al infracţiunii de samavolnicie poate fi doar persoana fizică. Noţiunea subiectului – persoană fizică – presupune explicarea unui cerc larg de probleme, care includ, pe de o parte, semnele criminologice (conduita morală, apartenenţa socială, particularităţile psihologice şi psihice) – având importanţă la determinarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi la individualizarea pedepsei penale, iar pe de altă parte, apar semnele juridicopenale - caracteristicile subiectului infracţiunii care au importanţă deosebită în soluţionarea problemei de atragere a persoanei la răspundere penală, adică pentru încadrarea juridică a infracţiunii.[76, p. 128] Aceste caracteristici ale subiectului activ - persoană fizică sunt: vârsta cerută de legea penală; responsabilitatea. Actele normative internaţionale (în special, Regulile de la Beijing) precizează că în sistemele juridice care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale, aceasta din urmă constă în întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea sa de discernământ şi de înţelegere, poate fi considerat responsabil de un comportament esenţial antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la o limită prea mică sau dacă nu există deloc o vârstă - limită, atunci noţiunea nu are sens. În general, există o relaţie strânsă între noţiunea de răspundere pentru un
83
comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă etc.).[1] Din cele expuse anterior, reiese că la stabilirea vârstei minime a răspunderii penale, statul trebuie să ţină cont de unele criterii şi anume, cele ce se referă la capacitatea minorului de a percepe corect realitatea şi de a-şi dirija acţiunile sale, în contextul aprecierii corecte a prejudiciabilităţii juridice a faptei sale. Legislaţia penală autohtonă instituie răspunderea diferenţiată a persoanei fizice - ca subiect al infracţiunii. Astfel, conform art.21 alin.(1) C.pen. al RM „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani”, iar art.21 alin.(2) C.pen. al RM prevede infracţiunile concrete pentru care sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani. Legiuitorul a prevăzut în cadrul acestui alineat acele infracţiuni care au un grad prejudiciabil mai înalt, posibilitatea conştientizării acesteia de către persoanele cu vârsta cuprinsă în limita respectivă, răspândirea acestor infracţiuni între persoanele minore, sau interesul lor material etc.[105, p. 88] Ţinând cont de cele expuse anterior, nu se poate pune problema raţionalizării instituirii răspunderii penale de la vârsta de 14 ani a subiectului infracţiunii de samavolnicie. În acelaşi context, legiuitorul a reieşit din faptul că infracţiunea de samavolnicie are un grad prejudiciabil mai scăzut, în comparaţie chiar cu o bună parte a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, iar posibilitatea conştientizării acesteia necesită unele cunoştinţe generale de ordin juridic, fiind mai greu accesibile, iar răspândirea infracţiunilor de samavolnicie este mică printre persoanele minore între 14 şi 16 ani. Legiuitorul nu a prevăzut această modalitate în art.21 alin.(2) C.pen. al RM; respectiv fapta de samavolnicie este pasibilă de răspundere penală în cazul în care persoana fizică, la data săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 16 ani. Stabilirea vârstei minime a răspunderii penale pentru samavolnicie (16 ani), lasă totuşi loc pentru dubii în privinţa sesizării corecte de către persoana a subtilităţilor juridice cu referire la nivelul de cultură juridică în general şi de exercitare a dreptului, în special. Necesitatea stabilirii posedării de către persoană a discernământului, care se află într-o interdependenţă cu vârsta acestuia, are o importanţă majoră, pornind de la modalitatea de incriminare de către legiuitor al elementului material al infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM – „exercitarea unui drept...”. Tehnica legislativă utilizată de către legiuitorul autohton presupune neapărat exercitarea unui drept, spre deosebire de cea utilizată de legiuitorul din Federaţia Rusă, care descrie elementul material prin formula „...săvârşirea acţiunilor, contrare ordinii stabilite de actele
legislative
sau
de
alte
acte
normative,
legalitatea
cărora
este
contestată...”(Самоуправство, то есть самовольное, вопреки установленному законом или иным нормативным правовым актом порядку совершение каких-либо действий,
84
правомерность которых оспаривается организацией или гражданином, если такими действиями причинен существенный вред)[159], fără a conexa acţiunile persoanei de exercitare a dreptului în cadrul infracţiunii de samavolnicie. La rândul ei, exercitarea unui drept ţine neapărat de capacitatea de exerciţiu. Legislaţie civilă (art.20 C.civ. al RM), procesual-penală (art.75 C.pr.pen. al RM) şi cea procesual civilă (art.58 C.pr.civ. al RM) stabileşte limita minimă a capacităţii de exerciţiu deplină de la vârsta de 18 ani.[31; 33; 34;] Apare întrebarea firească: de care criterii s-a condus legiuitorul divizând capacitatea de exerciţiu în cazul săvârşirii, spre exemplu, a infracţiunii de samavolnicie prin exercitare a unui drept civil, în cadrul căruia vârsta cerută de lege este de 16 ani, iar pe de altă parte, instituind limita de 18 ani pentru capacitatea de exerciţiu civilă deplină la exercitarea drepturilor civile. Nu este suficient ca persoana să atingă vârsta cerută de lege la momentul săvârşirii infracţiunii, ci este strict necesar ca persoana să fie şi responsabilă, fiind un alt semn obligatoriu al persoanei fizice - ca subiect activ al infracţiunii. Art.22 C.pen. al RM defineşte responsabilitatea drept acea stare psihologica a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Altfel spus, fiind o noţiune juridică, responsabilitatea nu caracterizează capacitatea generală psihică şi intelectuală a persoanei, ci starea intelectului şi a voinţei raportată la o infracţiune concretă, în cazul nostru infracţiunea de samavolnicie. În esenţă, responsabilitatea presupune prezenţa cumulativă a doi factori: intelectiv şi volitiv. Rezumând cele relatate anterior, constatăm că subiectul infracţiunii de samavolnicie este o persoana fizică responsabilă, care la data săvârşirii ei a împlinit vârsta de 16 ani. Această poziţie rezultă nemijlocit din reglementările normative juridico-penale. Aceeaşi idee este susţinută în unanimitate atât de doctrina penală autohtonă, cât şi de cea străină. O situaţie atipică apare în cazul în care persoana comite infracţiunea de samavolnicie în contextul unor semne circumstanţiale prevăzute normativ. Astfel, spre exemplu, subiectul samavolniciei însoţite de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei poate fi doar persoana responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani. Cazul în care o persoană fizică responsabilă în vârsta între 14-16 ani va exercita un drept legitim sau presupus, în mod arbitrar, prin încălcarea ordinii stabilite, cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, cauzând daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, fapta persoanei se va încadra în baza articolelor care prevăd răspunderea pentru astfel de violenţă, respectiv în baza art.151, 152 alin.(2) C.pen. al RM, în dependenţă de caz.
85
Nu excludem faptul că samavolnicia poate fi săvârşită de două sau mai multe persoane, constituind una dintre formele participaţiei penale, după caz – simplă, complexă, grup criminal organizat, organizaţie criminală. Participaţia este, probabil, cea mai controversată şi complicată instituţie a dreptului penal, deoarece până în prezent, doctrina penală evaluează în mod diferit esenţa ei, semnele obiective şi subiective care o caracterizează.[6, p. 24; 20, p. 4] Legea penală defineşte participaţia ca fiind cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Reieşind din definiţia legislativă a participaţiei penale, condiţiile acesteia sunt: pluralitatea de subiecte; activitatea în comun a participanţilor la infracţiune; unitatea intenţiei; cooperarea doar la o infracţiune intenţionată.[15, p. 340] Cazul în care, legiuitorul prevede în PS a C.pen. al RM săvârşirea infracţiunii „de două sau mai multe persoane” - ca semn calificativ, se punctează pe existenţa unei participaţii simple, răspunderea intervenind conform aliniatului din articolul respectiv, fără a se invoca art.42 C.pen. al RM.[105, p. 168] Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă, conform art.44 C.pen. al RM, dacă la săvârşirea ei au participat, în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii. Condiţiile participaţiei simple (coautoratului) sunt: activitatea autorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, în cazul nostru împotriva ordinii de realizare a drepturilor; participanţii trebuie să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală; legătura subiectivă dintre coautori.[14, p. 232] În literatura de specialitate autohtonă, referitor la circumstanţa agravantă „săvârşită de două sau mai multe persoane”, opiniile s-au polarizat. Astfel, cei care aderă la ideea că infracţiunea se consideră săvârşită de două sau mai multe persoane în cazul în care la săvârşirea infracţiunii participă o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, împreună cu o altă persoană care nu are vârsta cerută de legea penală, sau nu este pasibilă de răspunderea penală din cauza iresponsabilităţii, argumentează poziţia sa prin faptul că legiuitorul a fost suficient de explicit şi nu a utilizat formulele „de doi sau mai mulţi participanţi” sau „prin participaţie simplă”, invocând că este inoportună apelarea la prevederile art.42 alin.(6) C.pen. al RM. În cazul autoratului mediat (persoana responsabilă săvârşeşte infracţiunea prin intermediul
86
unei alte persoane iresponsabile) diferenţa constă doar în caracterul acestei săvârşiri (adică săvârşirea mediată a infracţiunii).[19, p. 65] Nu susţinem punctul de vedere enunţat anterior precum că săvârşirea infracţiunii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane.[69] De asemenea, punctând pe dispoziţiile HP CSJ a RM nr.16 din 7 noiembrie 2005, în pct.18 se precizează cazurile de săvârşire a şantajului de două sau mai multe persoane: a) şantajul a fost săvârşit în coautorat (inclusiv coautorat cu repartizarea rolurilor); b) şantajul a fost săvârşit de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne; c) şantajul a fost săvârşit de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală.[70] O atare poziţie nu poate fi, în opinia noastră nu poate fi agreată. Acest procedeu de tratare a dispoziţiilor legale reprezintă o încălcare a principiului legalităţii. Poziţia autorilor care limitează cazurile de săvârşire a infracţiunii de două sau mai multe persoane doar la coautorat, [36, p. 122; 11, p. 303; 105, p. 169] se întemeiază strict pe baza prevederilor legislative cu privire la participaţie. În primul rând, oportunitatea apelării la art.42 alin.(6) C.pen. al RM este indiscutabilă, din considerente că nici o prevedere legislativă nu poate fi de prisos, mai cu seamă acea reglementare care redă esenţa instituţiei juridice a participaţiei. Legiuitorul a stipulat că participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii. Din aceste considerente, în PS a C.pen. al RM nu s-a făcut uz de formularea de tipul „de doi sau mai mulţi participanţi”, reieşind din faptul că aceştia, în baza art.42 alin.(6) C.pen. al RM, deja se presupune că întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Legiuitorul nu a făcut uz din aceleaşi raţionamente nici de formularea de tipul „prin participaţie simplă”. Inaccesibilă este şi utilizarea formulării de tipul „prin participaţie complexă”. Nu este clară poziţia celora care includ săvârşirea unei infracţiuni prin intermediul unei persoane iresponsabile sau minore, în cadrul circumstanţei „de două sau mai multe persoane”, deoarece legea penală stipulează că săvârşirea mediată a infracţiunii se include în acţiunile autorului infracţiunii, care este unicul subiect al infracţiunii (art.42 alin.(2) şi (6) C.pen. al RM), excluzându-se expres posibilitatea încadrării faptelor prejudiciabile conform circumstanţei „de două sau mai multe persoane”. În concluzie, susţinem pe deplin opinia, potrivit căreia infracţiunea de samavolnicie va fi încadrată ca săvârşită de două sau mai multe persoane, numai în cazul în care la săvârşirea
87
acesteia au participat două sau mai multe persoane, care întrunesc semnele subiectului infracţiunii; realizează ambii în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Un exemplu de încadrare juridică incorectă conform acestei agravante poate servi următorul caz: Instanţa de judecată a stabilit că inculpatul M.A. la 16.06.03, aproximativ la ora 22.00, împreună şi în urma înţelegerii prealabile cu D.V., în mod arbitrar, prin încălcarea ordinii stabilite a unui drept legitim, cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă faţă de cet. B.I, manifestată prin lovituri cu pumnul peste cap şi alte regiuni ale corpului, în urma cărora i-a cauzat părţii vătămate leziuni corporale uşoare, în contul recuperării unei datorii în sumă de 700 dolari SUA, samavolnic l-au deposedat pe ultimul de automobilul personal de model BMW520i, la preţul de 2000 dolari SUA, care conform cursului oficial al BNM constituia 28247 lei, după ce cu automobilul însuşit a părăsit locul infracţiunii. Automobilul luat a fost dus la parcare unde s-a aflat 4-5 zile, iar documentele şi cheile M. A. le-a transmis lui D. V, cauzând părţii vătămate daune în proporţii mari. Partea vătămată B. I. în şedinţa de judecată a mărturisit că pe inculpatul îl cunoaşte şi era în relaţii normale până la incidentul dintre ei. La 16.06.03 a avut o întâlnire cu inculpatul M. A., care era împreună cu D. V., privitor la datoria pe care o avea faţă de acesta în sumă de 700 dolari SUA. În urma unor neînţelegeri s-a iscat o ceartă între ei, în rezultatul căreia inculpatul M. A. a cerut cheile şi documentele de la automobilul de model BMW-520i, care nu era a lui, dar cu care se deplasa-se la locul întâlnirii, spunându-i că atunci când îi va întoarce banii îi va întoarce şi automobilul. Cet. C. J. şi copilul ce se aflau în automobil, la rugămintea lui M. A. au coborât şi inculpatul s-a urcat la volanul automobilului şi a plecat în direcţia necunoscută. De asemenea a comunicat că în urma discuţiei, ce a trecut ulterior în ceartă, cu M. A. şi D. V. s-a ales cu leziuni corporale. În cele ce au urmat deja recunoscut ca martor pe dosarul în cauză D. V. a declarat următoarele ultimul partea vătămată B. I. fiindu-i dator atât lui cât şi inculpatului M. A. cu 800 dolari SUA în urma vânzării către acesta a unui automobil pe care nu s-a achitat pe deplin. La 16.06.03 deplasându-se cu automobilul său propriu în care se mai afla şi M. A. 1-a văzut pe pătimaş şi i-a făcut semn să se oprească. Acesta oprindu-se a intrat la el în automobil şi au început să discute în privinţa datoriei pe care B. I. o avea de mai mult de 2 ani. în urma discuţiei s-au înţeles ca B. I. să-i dea automobilul de model BMW-520i în gaj până va achita datoria de 800 dolari SUA. De asemenea a comunicat că pe pătimaş nu l-au lovit şi nu au fost făcute careva presiuni asupra lui, iar cheile şi documentele pe automobil B.I. le-a dat benevol. Ulterior
88
M.A. 1-a sunat şi i-a comunicat că s-a înţeles cu pătimaşul să schimbe automobilul pe teracotă, deoarece era mai convenabil. În cele din urmă instanţa de judecată a calificat numai faptele comise de M. A. în baza lit. b)(de două sau mai multe persoane) (n.a. redacţia veche – pînă a intra în vigoare prevederile Legii nr. 277-XVI din 18.12.2008) şi d) (cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa şi sănătatea persoanei) alin.(2) art. 352 C.pen. RM.[66] Chiar dacă ipotetic să admitem că D.V. nu a luat parte la infracţiunea de samavolnicie (cu care fapt nu suntem categoric de acord), atunci apare întrebarea logică –„de ce instanţa de judecată l-a condamnat pe M.A. baza lit.b) (de două sau mai multe persoane) alin.(2) art.352 C.pen. al RM?”. Întrebarea rămâne a fi una retorică. Considerăm că instanţa de judecată nu a ţinut cont de toate circumstanţele cauzei şi incorect a pronunţat sentinţa de condamnare numai în privinţa lui M.A. Faptei lui D.V., care a fost recunoscut ca martor, nu i s-a oferit o apreciere juridică cu toate că ultimul a declarat că, cităm – „partea vătămată B.I., fiindu-i dator atât lui (n.a.), cât şi inculpatului M.A. cu 800 dolari SUA, în urma vânzării către acesta a unui automobil pe care nu s-a achitat pe deplin”; cheile şi documentele pe automobilul luat de la partea vătămată se aflau tot la D.V. Toate acestea mărturisesc că B.I. îi datora suma pretinsă nu numai lui M.A., ci şi lui D.V., respectiv exercitarea dreptului a avut loc de către ambele persoane, aceştia pretinzând că au un astfel de drept şi ambii au aplicat actele de violenţă. În concluzie, argumentele prezentate supra sunt suficiente pentru a oferi următoare încadrare conform prevederile legislative care erau în vigoare la momentul săvîrşirei faptei analizate: 1. M.A. – art.352 alin.(2) lit.d) C.pen. al RM; 2. D.V. - art.352 alin.(2) lit.d) C.pen. al RM. Dacă la săvârşirea infracţiunii de samavolnicie participă persoane în calitate de organizatori, instigatori, complici, răspunderea penală a acestora se stabileşte, invocând prevederile aliniatului corespunzător al art.42 C.pen. al RM. Alte forme ale participaţiei penale sunt grupul criminal organizat sau organizaţia (asociaţia) criminală. Reprezentând o formă a participaţiei penale, grupul criminal organizat este definit prin art.46 C.pen. al RM - o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil, pentru a comite una sau mai multe infracţiuni. HP CSJ a RM nr.16 din 7 noiembrie 2005 precizează că, spre deosebire de două sau mai multe persoane, care s-au înţeles în prealabil pentru a săvârşi infracţiunea, grupul criminal organizat se caracterizează, în special, prin stabilitate, prin prezenţa în componenţa sa a unui organizator şi printr-un plan anterior elaborat al activităţii infracţionale
89
comune, precum şi prin repartizarea obligatorie a rolurilor între membrii grupului criminal organizat, în timpul pregătirii infracţiunii. În literatura de specialitate se evidenţiază un criteriu de bază al stabilităţii grupului criminal - numărul infracţiunilor planificate şi săvârşite (nu mai puţin de două infracţiuni)[122, p. 7], inclusiv stabilirea unor legături strânse între membrii grupului criminal, ceea ce le permite să mizeze pe ajutorul reciproc în cadrul săvârşirii infracţiunii, uşurând colaborarea între membrii grupului şi elaborarea metodelor de activitate criminală.[129, p. 17] Art.47 alin.(1) C.pen. al RM defineşte organizaţia (asociaţia) criminală drept o reuniune de grupuri criminale, organizată intr-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe divizarea între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică sau de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, sub alte forme, în vederea obţinerii avantajelor şi realizărilor intereselor economice, financiare sau politice. Samavolnicia se consideră săvârşită de o organizaţie criminală, dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este un membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia. Nu are nici o importanţă dacă această persoană exercită un drept al său sau al altei persoane, din moment ce organizatorul sau conducătorul organizaţiei (asociaţiei) criminale, poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie. Posibilitatea săvârşirii samavolniciei de către grupul criminal sau organizaţie (asociaţie) criminală este o problemă semnificativă. Astfel prin Legea nr.277-XVI din 18 decembrie 2008, în vigoare din 24 mai 2009,[73] circumstanţa agravantă în cauză de la lit.a) alin.(3) art.352 C.pen. al RM a fost exclusă, iar în cadrul notei informative la modificările propuse s-a explicat din care considerente se impune necesitatea excluderii ei - este imposibil ca un grup criminal organizat sau organizaţie criminală să dispună de un oarecare drept legitim la care ar putea pretinde, astfel stabilirea acestei agravante este oarecum lipsită de logică.[78] Argumentarea este, în viziunea noastră, una confuză, ideea reieşind din ipoteza că nu se pune nici într-un caz problema existenţei dreptului legitim la un grup criminal organizat sau organizaţie criminală, acesta, evident, că nu poate fi. Or, includerea acestor forme de participaţie penală în sfera ilicitului penale, exclude existenţa la aceste formaţiuni a unor careva drepturi, mai cu seamă celor legale. Însă logica semnului agravant respective se ascunde anume în posibilitatea reală de a săvârşi samavolnicia de către aceste formaţiuni criminale. Ne referim la cazurile în care, spre exemplu, creditorul, după mai multe cereri adresate debitorului de a returna datoria de 95.000 lei RM, instigă un grup criminal organizat să ia de la ultimul bunuri în suma egală datoriei, fără a realiza latura obiectivă. În cazul în care persoanele din grupul criminal organizat iau în mod
90
deschis bunuri de la debitor, fără a-i aplica violenţa şi fără a-l ameninţa debitorul cu moartea sau aplicarea violenţei, astfel de cazuri nu pot fi încadrate nici conform unei forme a sustragerii, nici conform unei infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei. În concluzie, dacă ne conducem de argumentarea invocată în nota informativă indicată supra, o astfel de faptă nu va constitui infracţiune, cu toate că gradul prejudiciabil al infracţiunii este cu mult mai mare decât al samavolniciei comise de către însăşi creditorul. În concluzie, samavolnicia poate fi săvârşită şi de către alte persoane decât însăşi posesorul acelui drept, din care considerente nici o formă a participaţiei penale nu poate fi exclusă ca fiind posibilă în cazul infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM. La rândul său, individualizarea pedepsei se realizează prin intermediul părţii generale a C.pen. al RM (art.77-78 C.pen. al RM). La etapa actuală devine frecventă utilizarea şi vehicularea, inclusiv prin mijloacele masmedia, cu termenul de samavolnicie, acesta fiind completat ca conţinut de caracteristica calităţii negative a activităţii persoanelor cu funcţie de răspundere, care îşi exercită într-un mod arbitrar ori după bunul său plac atribuţiile cu care sunt investite. O importanţă deosebită vis-a-vis de pasibilitatea răspunderii penale a persoanei cu funcţie de răspundere se evidenţiază în cadrul cercetării judiciare a infracţiunilor, unde subiectul activ al acestora exercită unu drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite. De încadrarea juridică corectă a faptei şi, respectiv, de înaintarea corectă a versiunilor (criminalistice) depinde mersul întreg al urmăririi penale şi a judecării cauzei, precum şi realizarea de ansamblu a justiţiei de drept penal. [25, p. 61] Prin esenţa materialului ce urmează, ne-am propus a analiza sensul îngust (juridic) al termenului de samavolnicie şi a oferi răspuns la întrebarea: poate sau nu persoana cu funcţie de răspundere să fie supusă răspunderii penale pentru infracţiunea de samavolnicie? Din analiza prevederilor PG a C.pen. al RM rezultă că subiectul infracţiunii de samavolnicie este unul general, adică orice persoană fizică poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiunea de samavolnicie în cazul în care comportamentul său conţine semnele componenţei de infracţiune prevăzute la art.352 C.pen. al RM. În acest context, principiul egalităţii, consfinţit în cadrul art.16 CRM şi, respectiv, confirmat prin legea penală în art.5 C.pen. al RM (principiul democratismului), unde se proclamă că persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Respectarea principiului egalităţii nu se poate absolutiza în detrimentul unui alt principiu - principiul legalităţii, ceea ce ar presupune acceptarea unor forme de inegalitate, însă în cazurile
91
strict reglementate de legea penală. Cu titlu de argumente invocăm: legiuitorul la incriminarea unor fapte prejudiciabile a prevăzut posibilitatea răspunderii penale pentru acestea doar a unor categorii de persoane, care, pe lângă semnele prevăzute de PG a C.pen. al RM, trebuie să posede anumite semne speciale, determinarea cărora are loc prin interpretarea logică şi sistematică a legii penale. În acest context A.V.Koşkin afirmă precum că în cazul infracţiunii prevăzute de samavolnicie, atragerea persoanei vinovate la răspundere penală este determinată de specificul relaţiilor în care se află subiecţii samavolniciei (activ şi pasiv), având un caracter obligatoriu, [117, p. 127] specificul relaţiilor constând în exercitarea arbitrară a dreptului de către subiectul activ al infracţiunii. Încă o particularitate caracteristică a relaţiilor dintre subiecţii nominalizaţi serveşte starea de conflict dintre aceştia, precum şi contestarea faptelor subiectului activ de către cel pasiv. Respectiv, autorul de fapt recunoaşte că subiectul samavolniciei este unul special. Autorul autohton C.Gurschii, fără a preciza semnele speciale ale subiectului infracţiunii, recunoaşte prezenţa acestuia în cazul samavolniciei. Astfel se afirmă că fapta de samavolnicie a persoanei cu funcţie de răspunde atrage răspunderea penală prevăzută de art.328 C.pen. al RM (Exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu).[39, p. 504] Mai clar, în acest sens, se expune profesorul A.Borodac, care recunoaşte existenţa subiectului special în cazul infracţiunii de samavolnicie – „...poate fi supusă răspunderii penale doar persoana fizică particulară...”. Se precizează că, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere comite o samavolnicie, aceasta urmează a fi supusă răspunderii penale conform art.328 C.pen. al RM (Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu).[13, p. 558] Considerăm poziţia autorilor nominalizaţi incompletă şi necesită anumite precizări, completări. Astfel persoana cu funcţie de răspundere, în cazul realizării atribuţiilor sale de serviciu, cauzează prejudiciu, în esenţă, unei alte valori sociale (respectiv şi ansamblului relaţiilor sociale corespunzătoare acestei valori), decât celei protejate prin incriminarea infracţiunii de samavolnicie şi anume relaţiilor referitoare la buna desfăşurare a activităţii organelor autorităţilor publice centrale şi locale, a organelor de drept şi a persoanelor cu funcţie de răspundere în scopul îndeplinirii de către aceştia a atribuţiilor lor de serviciu în mod corect, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice. [39, p. 526] Samavolnicia, însă, atentează la ordinea de realizare a drepturilor, care, în unele cazuri prevăzute de lege, cer respectarea anumitor proceduri, astfel formându-se relaţii de dirijare între organele de stat şi persoane fizice, în cadrul cărora, ultimii (persoanele fizice particulare) se află pe poziţii de subordonare faţă de reprezentanţii organelor autorităţilor publice sau de stat (adică persoanele cu
92
funcţie de răspundere). Aceste relaţii se exprimă în realizarea de către organele competente a funcţiilor de administrare, dirijare. Samavolnicia atentează la ordinea de administrare de stat, adică la conţinutul acesteia – starea normală de desfăşurare a relaţiilor sociale, care se asigură prin activitatea execuţionaldispozitivă a autorităţii publice, realizată în baza legilor şi a altor acte normative. Puterea de stat este exprimarea politică a suveranităţii unui stat, manifestată prin dirijarea societăţii cu ajutorul organelor sale speciale.[144, p. 650] În cadrul acestora, un loc aparte este atribuit ordinii de realizare a drepturilor de către cetăţenii săi ori de către străinii şi apatrizii care se află pe teritoriul ţării respective şi se exprimă prin existenţa anumitor proceduri şi funcţionari strict abilitaţi de a „asigura” realizarea drepturilor. Respectiv, în cazul infracţiunii de samavolnicie, persoana care realizează un de drept „se substituie” organelor de stat, prin care fapt atentează la ordinea de administrare. Persoana cu funcţie de răspundere nu se poate substitui sie însăşi, respectiv în cazul ultimei nici nu poate fi vorba despre ordinea de realizare a drepturilor, ci de ordinea de îndeplinire a atribuţiilor autorităţilor publice. Aceste momente nu se pot confunda şi nici identifica din considerente că ordinea de realizare a drepturilor ţine de sfera individual-privată, iar ordinea de îndeplinire corectă şi justă a atribuţiilor organelor de stat sau ale autorităţilor publice ţine în exclusivitate de sfera interesului public (res publicus). În alt context, venim cu o completare a opiniilor nominalizate recent şi anume – considerăm că faptele de samavolnicie săvârşite de persoana cu funcţie de răspundere pot fi calificate drept infracţiune prevăzută de art.327 C.pen. al RM (Abuz de putere sau abuzul de serviciu) sau 328 C.pen. al RM (Exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu). Argumentarea unei astfel de poziţii o înaintăm prin prisma delimitării în paralel a cazurilor în care samavolnicia săvârşită de persoana cu funcţie de răspundere poate fi încadrată conform art.327 C.pen. al RM şi conform art.328 C.pen. al RM. Persoana cu funcţie de răspundere, în cazul infracţiunii prevăzute de art.328 C.pen. al RM, săvârşeşte acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, pe când în cazul samavolniciei dreptul presupus semnifică acel drept, care de fapt nu aparţine subiectului, însă pe care mizează subiectul, considerându-l în mod greşit ca drept legitim al său,[125, p. 35] ceea ce are corespondent în elementul material al infracţiunii prevăzute la art.327 C.pen. al RM (folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu – acelor drepturi legale sau presupuse), fără a „le depăşi în mod vădit”. Respectiv, la nivelul elementului material al infracţiunii prevăzute de art.327 C.pen. al RM, corespondent al acestuia ne servesc prevederile alin.(1) art.352 C.pen. al RM. În cazul alin.(2) şi (3) art.352 C.pen. al RM corespondentul este, la nivelul elementului material, infracţiunea prevăzută la art.328 C.pen. al RM. În acest sens,
93
acţiunile care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege în cazul art.328 C.pen. al RM nu coincid cu conţinutul noţiunii de „drept presupus” (art.352 C.pen. al RM), însă coincidenţa, în mare parte, a circumstanţelor agravantele ale acestor norme, constituie un argument în plus spre susţinerea opiniei relatate. În literatura de specialitate, în privinţa subiectului contravenţiei de samavolnicie, s-a exprimat opinia că acesta poate fi atât unul general, adică o persoană fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii contravenţiei a atins vârsta de 16 ani, cât şi unul special, adică persoana cu funcţie de răspundere în condiţiile prevăzute de art.14 CCA RM.[68, p. 170] C.cont al RM nr.218-XVI din 24 octombrie 2008 a acceptat ideea incriminării atât a abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art.312 C.con. al RM), cât şi a excesului de putere sau depăşirii atribuţiilor de serviciu (art.313 C.con. al RM) – Cap.XVI Contravenţiile ce afectează activitatea autorităţilor publice. Un exemplu de încadrare juridică incorectă a acţiunilor persoanei cu funcţie de răspundere poate servi următorul caz: prima instanţă l-a condamnat pe V.E. în baza art.352 alin.(1) C.pen. al RM. În cadrul judecării cauzei s-a constat că V.E. a fost numit prin ordinul de încadrare în muncă a conducerii ÎSS „Hînceşti-Silva” în calitate de pădurar al cantonului nr.5 al ocolului silvic O. La finele anului 2002, data precisă nu a fost stabilită de către organul de urmărire penală, folosindu-se de situaţia de serviciu, exercitînd un drept legitim, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, în lipsa bonului de eliberare, V.E.
a eliberat ilegal
persoanelor angajate temporar 54,32 m3 de lemn gater specie moi. Preţul unui metru cub – 420 lei RM. Astfel prin acţiunile sale V.E. a cauzat daune materiale în proporţii mari (22814 lei). Sentinţa a fost atacată cu apel de către avocatul lui V.E. în interesul acestuia, prin care a solicitat casarea hotărârii judecătoreşti, rejudecarea cauzei şi clasarea cauzei date pe motivul lipsei semnelor componenţei de infracţiune. CP al CA Chişinău prin decizia din 19.12.07 a constat că instanţa de fond în baza cumulului de probe, coraborate între ele, corect a încadrat acţiunile inculpatului V.E. în baza art.352 alin.(1) C.pen. al RM, menţinând fără schimbări hotărârea instanţei de fond. Împotriva deciziei din 19.12.07 a CP al CA Chişinău condamnatul a declarat recurs ordinar, solicitând aplicarea prevederilor art. 10 C.pen. RM (prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2008, prin care s-au modificat valoarea proporţiilor mari şi deosebit de mari) şi încetarea procesului penal. CSJ a decis admiterea recursului ordinar, casarea sentinţei instanţei de fond din 5.10.2007 şi decizia CP al CA Chişinău din 19.12.2007, rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre: în baza art.332 alin.(2) C.proc.pen. al RM în privinţa lui V.E. în baza art.352 alin.(1)
94
C.pen. al RM, deoarece fapta comisă constituie contravenţia, prevăzută de art.175 CCA al RM, fără a se aplica pedeapsa în legătură cu expirarea termenului de prescripţie de aplicare a sancţiunii.[59] CSJ urma să încadreze fapta nu ca contravenţie, ci ca o cauză penală, din considerente că V.E. a fost numit prin ordinul de încadrare în muncă a conducerii ÎSS „Hînceşti-Silva” în calitate de pădurar al cantonului ocolului silvic O., din care reiese că întruneşte semnele subiectului special – persoana cu funcţie de răspundere, fapta sa urmând încadrarea conform art.327 C.pen. al RM. Interpretarea cu acelaşi conţinut o putem atribui şi faptei persoanei care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală, de exercitare a dreptului legitim sau presupus, la prezenţa semnelor prevăzute de art.335 C.pen. al RM se va încadra conform acestei norme. Spre exemplu, în cazul abuzului de serviciu, subiectul utilizează intenţionat situaţia de serviciu, însă cu încălcarea ordinii stabilite. În cele din urmă, reieşind din prevederile legale apare necesitatea de a analiza şi aprecia juridic posibilitatea concurenţei dintre componenţa de infracţiune prevăzută de art.352 C.pen. al RM şi art.370 C.pen. al RM (Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii). Considerăm că ultima va constitui o normă specială faţă de samavolnicie, din care considerente, în baza prevederilor alin.(2) art.116 C.pen. al RM o astfel de faptă se va încadra numai în baza normei speciale. În concluzie menţionăm că samavolnicia în sens îngust (juridico-penal) implică exercitarea unui drept legitim sau presupus şi reprezintă o infracţiune (după caz contravenţie) având în calitate de subiect – persoana fizică responsabilă „particulară”, calitate care reiese din interpretarea logico-sistematică a legii penale. Persoana cu funcţie de răspundere nu poate fi subiect al samavolniciei în cadrul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, ci numai în afara acestora, fapt de care este necesar a se ţine cont la înaintarea versiunilor (criminalistice) în cadrul activităţii de cercetare judiciară. 2.6. Modalităţi şi sancţiuni Art.352 C.pen. al RM este structurat în trei aliniate, care prevăd mai multe circumstanţe agravante, invocând, prin esenţa lor, gradul prejudiciabil al samavolniciei în cadrul formelor sale circumstanţiale (accidentale). Art.352 alin.(2) C.pen. al RM prevede următoarele modalităţi agravante: Samavolnicia însoţită de ameninţare cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.352 alin.(2) lit.c) C.pen. al RM). Circumstanţa în cauză imprimă
95
samavolniciei un grad prejudiciabil mai înalt în contextul ideii că persoana, pe lângă faptul că suportă urmările samavolniciei, devine „dezechilibrată”, prin „atentarea” la starea psihologică a persoanei. Obiectul nemijlocit adiacent al infracţiunii, în asemenea modalitate normativă de manifestare, este inviolabilitatea psihică a persoanei.[102, p. 19] Prin ameninţare se înţelege o acţiune de influenţă psihică, prin care făptuitorul îi insuflă victimei frica de a-i produce o vătămare a integrităţii corporale, a sănătăţii sau lipsirea de viaţă. Acţiunile de ameninţare pot fi realizate prin mijloace variate: verbal, în scris, prin gesturi, telefon, prin intermediul altor persoane etc.,[39, p. 238] inclusiv prin prezentarea armei. Aşa-numita influenţă psihică nu este diferită de violenţa psihică, fiind o modalitate a acesteia. Violenţa psihică, la rândul său, reprezintă o influenţă intenţionată, ilegală, îndreptată asupra psihicului unei alte persoane sau contra conştiinţei şi voinţei, care i-a cauzat persoanei daune considerabile sau a intervenit pericolul cauzării unei asemenea daune. Semnele ce caracterizează violenţa sunt proprii fiecărei infracţiuni violente, însă, în fiecare caz având evaluare proprie şi diferită.[110, p. 26] Nu orice ameninţare constituie semnul calificativ al samavolniciei, ci numai cea orientată spre omor ori vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. În cazul ameninţării cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, legiuitorul nu a precizat caracterul acestora (grave, medii, uşoare), astfel de ameninţări sunt strict determinate. De altfel, ameninţarea cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, reieşind din clasificarea vătămărilor integrităţii corporale oferite de Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, poate să se refere doar la vătămări grave, medii sau uşoare.[85] Determinarea acestora are loc în practica judiciară prin racordarea semnelor, gesticulaţiei, injuriilor şi cuvintelor din ameninţare. Oricum, apare întrebarea cum urmează a fi încadrate ameninţările cu caracter nedeterminat, cum ar fi „o să fie rău cu tine”, „o să-te deşurubez”, „o să-ţi pară rău toată viaţa”, „o să te chinui şi o să plângi mult şi bine”? Astfel de fapte nu cad sub incidenţa circumstanţei analizate, din considerente că nu se admite interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale. În acest sens, propunem următorul caz din practica judiciară: Prima instanţă a judecătoriei Botanica i-a condamnat pe I.C., N.C., A.B., I.B., în baza art.189 alin.(3) lit.e) C.pen. al RM. În cadrul judecării cauzei s-a constat că I.C., N.C., A.B., I.B., pe data de 17.05.2006, în jurul orelor 2100, în parcul „Valea Morilor” din mun.Chişinău ameninţând partea vătămată O.Coica cu leziuni corporale şi cu moartea, i-au cerut ultimului suma de 600 dolari SUA, primind de la partea vătămată prima parte în suma de 100 dolari SUA. Sentinţa a fost atacată cu apel de către avocatul lui I.C., N.C., A.B., I.B., în interesul acestora, prin care a solicitat casarea hotărârii judecătoreşti, rejudecarea cauzei şi clasarea
96
cauzei date pe motivul lipsei semnelor componenţei de infracţiune, din considerente că partea vătămată nu a fost ameninţată de către clienţii săi şi ultimii nu i-au cerut banii. CP al CA Chişinău, prin decizia din 20.12.07, au casat sentinţa pronunţată de către prima instanţă, pronunţând o nouă hotărâre, prin care a dispus achitarea inculpaţilor, pe motiv că fapta lor nu întruneşte semnele componenţei de infracţiune. Soluţia respectivă a fost motivată prin faptul că simplul fapt al cererii de reparare benevolă a daunei materiale nu constituie componenţa vreunei infracţiuni: nici a samavolniciei şi, nici cu atât mai mult jafului, deoarece inculpaţii N.C., A.B., I.B., nu l-au ameninţat cu aplicarea violenţei sau morţii partea vătămată, ceea ce şi-a găsit confirmare în cadrul şedinţei de judecată. După cum s-a constatat doar I.C., ameninţîndu-l cu aplicarea violenţei,(n.a.) cu scopul de a obţine repararea daunei materiale propuse fraţilor B., banii de la partea vătămată, primind de la ultimul 100 dolari SUA. Prin acţiunile sale I.C., a comis samavolnicia în condiţiile excesului de autor, întru repararea daunei materiale fraţilor B., în mod arbitrar, adică fără a respecta cerinţele legale. Însă, fapta sa este doar samavolnică, însă nu şi samavolnicia în sensul art. 352 C.pen. al RM, din considerente că daune cerute de art.352 sunt în proporţii mari, iar 100 dolari SUA nu se încadrează în acest semn. În cele din urmă I.C., a comis doar o contravenţie, prevăzută de art.175 CCA al RM (samavolnicia). Împotriva deciziei din 20.12.07 a CP al CA Chişinău a declarat recursul ordinar procurorul. CP al CSJ a decis respingerea recursului ordinar declarat de către procuror al serviciului reprezentare a învinuirii.[61] În acest din urmă caz nu putem accepta argumentarea instanţei în ceea ce priveşte excesul de autor, dar nici a aprecia comportamentul acestuia conform semnelor prevăzute la art.352 alin.(2) lit.c) C.pen. al RM. Or, legea nu cere stabilirea urmărilor prejudiciabile (daune în proporţii mari pe care le invocă instanţa). Formularea alin.(2) este – „...aceeaşi acţiune...” şi lit.c) „...însoţită de ameninţarea cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii...”, prin care fapt este evidentă lipsa stabilirii urmărilor prejudiciabile în cadrul acestei modalităţi normative agravante. Acţiunea de ameninţare trebuie să fie percepută de către victimă ca fiind una reală, întemeiată, provocând frica, prezentând temeiuri suficiente că se va realiza într-un viitor apropiat. Modalitatea de determinare a perceperii de către victimă a ameninţării ca reală, serveşte modul său de comportare şi semnele evidente ale perceperii acesteia: înroşirea feţei, frisoanele, plânsul, schimbarea şi oscilarea timbrului vocii, bâlbâiala, blocajul, şocul etc.
97
În concluzie, considerăm oportun de a modifica circumstanţa agravantă prin includerea sa în cadrul componenţei de bază cu următorul conţinut: „... însoţită de ameninţarea cu moartea ori cu aplicarea violenţei”. O astfel de formulare ar permite acoperirea mai largă a sferei relaţiilor sociale care necesită protecţie juridico-penală şi ar corespunde exigenţelor relaţiilor sociale. Samavolnicia însoţită de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei (art.352 alin.(2) lit.d) C.pen. al RM) Aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei reprezintă semnul laturii obiective a infracţiunii de samavolnicie. În literatura de specialitate violenţa este definită ca influenţa fizică sau psihică ilegală, intenţionată din partea unei persoane (sau grup de persoane), realizată contrar voinţei altei persoane şi îi poate cauza acesteia o leziune corporală fizică sau psihică. De asemenea se poate limita libertatea persoanei de a-şi exprima dorinţa şi de a acţiona într-un anumit mod.[131, p. 51] Reieşind din modalităţile agravante ale infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM, violenţa poate fi clasificată în:
violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei;
violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei.
Autorul A.I.Boiţov defineşte violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei drept o maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă care nu au cauzat vătămarea gravă, medie sau uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii (adică exclusiv acele vătămări, care cad sub incidenţa art.78 C.con. al RM – vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale). La acest compartiment poate fi inclusă şi săvârşirea acţiunilor violente, care au cauzat durere fizică – îmbrâncirea persoanei, răsucirea mâinilor acesteia, inclusiv alte acţiunile violente, care au lipsit victima de libertatea de deplasare şi de acţiune, dacă acestea nu au prezentat pericol pentru viaţa sau sănătatea victimei.[92, p. 644] În acest sens, orice depăşire a limitelor stabilite de art.78 C.con. RM în ceea ce priveşte daunele aduse sănătăţii persoanei, reprezintă violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei. În momentul determinării caracterului violenţei ca nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, este cazul să ne conducem de prevederile Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, [85] (în continuare Regulament), care în pct.25 stabileşte următoarele grade de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii:
vătămări grave;
vătămări medii;
vătămări uşoare;
leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii.
98
Astfel, Regulamentul specifică că leziunile corporale ce nu cauzează prejudiciu sănătăţii sunt leziunile care nu generează o dereglare a sănătăţii sau o incapacitate temporară de muncă. Criteriile, care stau la baza determinării leziunilor corporale ce nu cauzează prejudiciu sănătăţii sunt: 1.
lipsa dereglării sănătăţii;
2.
lipsa incapacităţii temporare de muncă
Nivelul de gravitate al vătămărilor corporale, după criteriul dereglării sănătăţii, se determină conform timpului necesar pentru restabilirea sănătăţii, în funcţie de volumul şi tipul leziunii, care se apreciază în zile. Volumul incapacităţii permanente de muncă se evaluează în conformitate cu Hotărîri cu privire la expertiza medicală a vitalităţii.[86] De asemenea, sub incidenţa violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, cad „bătăile” – aplicarea loviturilor multiple şi repetate, „torturarea” – acţiuni care produc dureri persistente, repetate sau îndelungate (pişcături, biciuiri, prin împunsături cu obiecte înţepătoare, prin cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.).[19, p. 114] Ca exemple de violenţă nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei pot servi: bătaia cu biciul, introducerea unor obiecte ascuţite sub unghii, izbire bruscă, tragerea de păr sau de urechi, stingerea ţigării de corpul victimei, reţinerea forţată a victimei, astuparea gurii victimei sau lipirea ei cu lipici ca victima să nu poată chema ajutor etc. Este important ca, în toate cazurile, violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei să tindă spre facilitarea săvârşirii infracţiunii de samavolnicie. Observăm că practica judiciară în cazul infracţiunilor patrimoniale defineşte violenţa nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea victimei ca o cauzare a unei vătămări uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi aplicarea intenţionată a loviturilor sau a altor acţiuni violente, care au cauzat numai dureri fizice.[69] Prin aceasta se lărgeşte considerabil sfera leziunilor corporale care cad sub incidenţa violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei. O altă HP CSJ a RM nr.16 din 7 noiembrie 2005[70] include în cadrul violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei şi vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe lângă cea uşoară. În concluzie, putem afirma că în cazul infracţiunii de samavolnicie nu pot fi aplicate interpretările practicii judiciare nominalizate anterior, deoarece la definirea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei este prezentă contrazicerea cu însăşi etimologia acesteia: leziunile corporale uşoare şi medii aduc prejudiciu sănătăţii persoanei. Ca finalitate considerăm necesară includerea circumstanţei analizate în cadrul componenţei de bază a samavolniciei.
99
Samavolnicia însoţită de nimicirea bunurilor (art.352 alin.2 lit. e) C.pen. al RM) - are loc atunci când, în urma exercitării unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi contrar ordinii stabilite, se exercită o influenţă fizică asupra unor bunuri. Ca rezultat, ultimele devin inutilizabile. Adică, în cazul respectiv, este evident obiectul juridic nemijlocit secundar – relaţiile patrimoniale vizând intactitatea şi integritatea bunurilor, respectiv, obiectul material – bunurile persoanei, care spre deosebire de bunurile în sensul reglementărilor de la infracţiunile contra patrimoniului, pot fi şi bunurile comune (spre exemplu, pe cote părţi sau în devălmăşie –în cazul în care încă nu s-a pronunţat instanţa). Nimicirea bunurilor - ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de samavolnicie - se referă la latura obiectivă. Prin nimicirea bunurilor se înţelege orice acţiune care are drept rezultat distrugerea entităţii fizice a bunului, în aşa fel, încât acesta încetează să mai existe,[36, p. 411] precum şi astfel de influenţă asupra bunurilor după care acestea devin total inutilizabile, potrivit destinaţiei sale iniţiale. Exemple de nimicire a bunurilor pot servi: incendierea acestora, aruncarea acestora de la înălţime, producerea unor explozii sau inundaţii etc. În practica judiciară instanţele nu întotdeauna acordă atenţie corespunzătoare acestui semn al componenţei de infracţiune. Spre exemplu, inculpatul G.P., în anul 1994 i-a împrumutat tatălui părţii vătămate G.A., materiale de construcţie şi şi-a construit casă în s.Oneşti rl Străşeni. Ulterior G.A., tărăgăna întoarcerea materialelor de construcţie sau restituirea banilor pentru acestea, iar în 1996 a decedat. Casa rămasă fără supraveghere, din considerente că nu locuia nimeni în ea, începea să se demoleze. În luna august 2003 G.P., împreună cu fratele său G.I., au exercitat un drept presupus, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, prin aceea că au demolat casa care aparţinea lui G.A., luând sie materialele de construcţie – foi de ardezie, lemn, piatră etc., prin ce au cauzat un prejudiciu material proprietarului succesor – G.C., în sumă de 16014 lei RM. Instanţa a calificat acţiunile inculpaţilor conform art.352 alin.(2) lit.b) C.pen. al RM.[58] O astfel de faptă urma, în viziunea noastră, a fi încadrată conform art.352 alin.(2) lit.e) C.pen. al RM. Reieşind din prevederile art.352 alin.(1) C.pen. al RM şi art.352 alin.(3) lit.d) C.pen. al RM, valoarea bunurilor nimicite la momentul săvârşirii infracţiunii de samavolnicie nu poate depăşi 5000 u.c. În asemenea cazuri nu este necesară o încadrare suplimentară conform art.197 alin.(1) C.pen. al RM. Generalizând cele expuse vis-a-vis de această circumstanţă, considerăm oportun de a o exclude din cadrul alin.(2) art.352 C.pen. al RM. Această idee are ca argument faptul precum că însăşi nimicirea bunului nu aduce o atingere relaţiilor sociale, respectiv proprietarului, mai gravă decât daunele în proporţii mari, prin ce nu se măreşte nici gradul
100
prejudiciabil al infracţiunii. După cum este unanim acceptat, gradul prejudiciabil al infracţiunii se reflectă şi prin pasibilitatea de pedeapsă. Compararea pedepsei de la art.197 C.pen. al RM – în lipsa pedepsei închisorii cea mai gravă pedeapsa prevăzută în cadrul sancţiunii este 240 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar art.198 C.pen. al RM, care prevedea infracţiunea de distrugere sau deteriorare din imprudenţă a bunurilor a fost în genere dezincriminat.[71] Din această perspectivă, reiese că nu este raţional a înăspri pedeapsa penală pentru fapta, care privită separat ca infracţiune, este sancţionată mai blând decât în cazul faptei de exercitarea a unui drept legitim sau presupus. Art.352 alin.(3) C.pen. al RM prevede următoarele modalităţi agravante ale samavolniciei: Samavolnicia însoţită de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătatea (art.352 alin. (3) lit.b) C.pen. al RM) Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale prevede, în pct.27, că drept periculoase pentru viaţă sunt considerate vătămările corporale, care prezintă pericol iminent-imediat, tardiv sau potenţial, dacă leziunea poate determina moartea, indiferent dacă acest pericol a fost înlăturat printr-un tratament medical sau datorită reacţiei individuale a organismului.[85] Reieşind din faptul că prezenţa pericolului pentru viaţă constituie unul dintre criteriile identificării vătămărilor corporale grave, iar în cadrul art.352 alin.(2) lit.d) C.pen. al RM s-a stabilit că violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei nu include în întregime şi vătămarea uşoară a integrităţii corporale, concluzionăm că violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei în cazul samavolniciei include:
vătămările grave: prezenţa pericolului pentru viaţă; anumite consecinţe posttraumatice, primejdioase pentru viaţă - pierderea anatomică a unui organ sau a funcţiei lui; întreruperea posttraumatică a sarcinii; desfigurarea ireparabilă a feţei; infirmitatea psihică postagresională; incapacitatea generală de muncă cu caracter permanent, în volum considerabil, dar nu mai mic de 33%;
vătămări medii: caracterizate prin lipsa pericolului pentru viaţă, dereglarea sănătăţii de lungă durată (dacă timpul necesar pentru restabilirea sănătăţii este mai mult de 21 de zile), incapacitatea permanentă considerabilă de muncă, adică o incapacitate generală de muncă în volum de până la 33%;
vătămări uşoare: caracterizate prin dereglarea sănătăţii de scurtă durată (timpul necesar pentru restabilirea sănătăţii fiind de până 21 de zile) şi incapacitatea stabilă şi neesenţială de muncă - o incapacitate generală de muncă în volum de pînă la 10%.
101
Vătămarea gravă, medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii pricinuită în cazul săvârşirii infracţiunii de samavolnicie, nu urmează a fi încadrată în concurs cu art.151–152 C.pen. al RM. La definirea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, literatura de specialitate include nu numai cauzarea efectivă a leziunilor anterior nominalizate, dar şi acţiuni, care, deşi nu au cauzat prejudiciu sănătăţii, în timpul aplicării prezentau un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei. În calitate de astfel de acţiuni servesc ştrangularea persoanei, apăsarea cu sfoară sau cu mâinile în regiunea gâtului, ţinerea persoanei un timp îndelungat sub apă, îmbrăcarea şi ţinerea pe capul persoanei a unui săculeţ de polietilenă, lipsind persoana da posibilitatea de a respira şi alte acţiuni, care, deşi nu au cauzat moartea victimei, reprezentau un pericol real pentru viaţa sau sănătatea acesteia.[92, p. 470] Aceeaşi ultimă idee este susţinută şi prin apel la practica judiciară. Astfel, HP CSJ a RM din 28 iunie 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor prevede că „drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi sănătate urmează a fi considerată vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de o dereglare de scurtă durată a sănătăţii, sau vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a fost urmată de dereglarea de lungă durată a sănătăţii, precum şi alte acţiuni care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei (cazurile de presiune a gâtului victimei cu mâinile sau cu o frânghie, de ţinere îndelungată a capului victimei sub apă, de îmbrăcare pe capul ei a unei pungi de polietilenă, de aruncare a victimei de la înălţime ori dintr-un mijloc de transport aflat în mişcare etc.). Deşi asemenea acţiuni violente pot să nu ducă la moartea victimei sau la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia, datorită caracterului lor, creează un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei”.[69] În concluzie, putem menţiona că violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei nu se limitează doar la vătămarea gravă, medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, incluzând şi faptele, care, deşi nu au cauzat un prejudiciu efectiv vieţii sau sănătăţii, au creat un pericol real pentru aceste valori sociale. Samavolnicia săvârşită cu aplicarea armei (art.352 alin.(3) lit.c) C.pen. al RM) modalitate agravantă ce prezintă un grad prejudiciabil sporit în ipoteza faptului că aplicarea armei lipseşte victima de posibilitatea de a se apăra, învingându-i rezistenţa atât fizică, cât şi cea psihică. În literatura de specialitate sunt prevăzute diverse noţiuni şi clasificări ale armelor. Una dintre acestea este: prin armă de foc se înţelege arma destinată vătămării mecanice de la distanţă
102
cu un glonte, care capătă o mişcare direcţionată din contul energiei degajate de încărcătura de praf sau de altă natură (pistol, automat, carabină etc.); armă rece - arma destinată vătămării ţintei cu ajutorul forţei musculare a omului prin contact nemijlocit cu ţinta (cuţit, stilet, baionetă, castet etc.); armă cu gaz - arma destinată vătămării temporare a unei ţinte vii, prin utilizarea unor materiale paralizante sau lacrimogene. La categoria armelor se includ, de asemenea, armele ce pot electrocuta, armele ale căror acţiuni de vătămare se bazează pe calităţile radioactive sau biologice ale unor materiale, bacteriologice etc.[3, p. 24] Art.129 alin.(1) C.pen. al RM (Cap.XIII al PG a C.pen. – Armele) defineşte armele drept instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziţii legale, iar alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că sunt alăturate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi utilizate ca arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac. Dispoziţiile legale la care face trimitere art.129 alin.(1) C.pen. al RM sunt cuprinse de Legea cu privire la arme[74], care defineşte „arma individuală” ca un dispozitiv (mijloc material), destinat (adaptat) prin construcţie şi util din punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei persoane, a unui animal, pentru apărarea contra atac sau pentru imitarea proprietăţilor sale de luptă. HP CSJ a RM nr.16 din 7 noiembrie 2005 [70] precizează că, în cazurile de aplicare a armei, instanţele judecătoreşti urmează să stabilească, în concordanţă cu art.129 alin.(1) C.pen. al RM, elaborat în baza prevederilor Legii cu privire la arme, precum şi potrivit raportului de expertiză, dacă obiectul aplicat în cadrul şantajului reprezintă sau nu o armă. În prezenţa unor temeiuri legale, acţiunile persoanei care a păstrat ilegal arma pentru a comite infracţiunea, prevăzută la art.352 C.pen. al RM, trebuie încadrate suplimentar conform art.290 C.pen. al RM. Un exemplu din practica judiciară cu referire la săvârşirea samavolnicei cu aplicarea armei este: Ţ.A., a fost declarat vinovat de faptul că, în perioada de timp 26-29.09.2005, aplicând violenţa nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate în privinţa lui P.Iu. şi a copiilor lui, prin utilizarea armei de foc-carabina, cerea de la P.Iu., bani în valoare de 3000 lei, sub pretextul că copii lui pescuiau în iazul care îi aparţine lui . CSJ l-a condamnat pe Ţ.A. în baza art.352 alin.(3) lit.c) C.pen. al RM la 5 ani închisoare.[60] Însă în practica judiciară autohtonă se întâlnesc cazuri cînd instanţa de judecată, interpretând eronat prevederile normative aplică reglementările contravenţionale faptelor, care pe deplin întrunesc semnele componenţei de infracţiune. În ipoteza celor enunţate propunem următorul caz:
103
S.V., Z.T. şi P.N. sub un pretext nesemnificativ, i-au propus lui C.Gh.(fostul concubin a lui Z.T.) să se deplaseze împreună în automobilul personal a lui S.V. În timpul deplasării, lui C.Gh. i-sa cerut să restituie fostei sale concubine – Z.T. suma de 9100 lei şi 500 dolari SUA, suma formată din plata tehnicii casnice şi creditului pe care Z.T. l-a luat pentru C.Gh. Însă C.Gh a refuzat. La ce toţi patru, la propunerea lui P.N., s-au deplasat pe malul unui iaz, unde S.V. aplicând arma – pistolul împreună cu P.N., în prezenţa lui Z.T. l-au ameninţat pe C.Gh. cu vătămarea a integrităţii corporale şi aplicând forţa fizică, au cerut transmiterea sumei menţionate.[62] În procesul judecării cauzei avocaţii inculpaţilor au pledat încetarea procesului pe motiv că au survenit schimbări în legislaţia penală. În acelaşi timp procurorul a susţinut demersul avocaţilor, afirmând că prejudiciul material cauzat părţii vătămate este mai puţin de 5000 lei, reieşind din care motiv acţiunile inculpaţilor se încadrează în prevederile art. 335 C.con. RM. De astfel instanţa de judecată a acceptat argumentele invocate, fără a se pronunţa în cea ce priveşte aplicarea armei, ameninţarea cu provocarea vătămărilor corporale şi aplicarea forţei fizice la înaintarea cererii de a transmite suma pretinsă. În cele din urmă putem concluziona că instanţa de judecată urmă să examineze acestea circumstanţe în ansamblul său, încadrând faptele inculpaţilor conform art. 352 alin.(3) lit.c) C.pen. RM. Din considerente că pentru această circumstanţă legea nu cere stabilirea urmărilor prejudiciabile, afirmaţie ce reiesă cu certitudine din formularea alin.(3) al art. 352 C.pen. RM – „Acţiunile (n.a. şi nu samavolnicia) prevăzute la alin. (1) sau (2)....”. Samavolnicia soldată cu daune în proporţii deosebit de mari (art.352 alin.(3) lit.d) C.pen. al RM). Prin daune în proporţii deosebit de mari se înţeleg daunele materiale, a căror valoare depăşeşte 5000 u.c. de amendă. Astfel de daune includ atât valoarea unor bunuri nimicite, cât şi daune cu caracter patrimonial. Tot aici se poate înscrie şi venitul ratat, cu condiţia ca valoarea acestuia să depăşească 5000 u.c. de amendă. Samavolnicia soldată cu alte urmări grave (art.352 alin.(3) lit.e) C.pen. al RM). În literatura de specialitate autohtonă, în privinţa circumstanţei agravante respective, au fost expuse mai multe viziuni. Astfel, profesorul A.Borodac atribuie altor urmări grave în cazul samavolniciei – sinuciderea victimei, decesul ei din imprudenţă.[13, p. 558] Alţi autori nici nu precizează caracterul urmărilor grave, limitându-se doar la explicaţiile, precum că acestea constituie un criteriu evolutiv, stabilirea cărora se efectuează de către organele judiciare în fiecare caz concret, ţinându-se cont de gravitatea prejudiciului cauzat intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice ori juridice.[19, p. 717; 36 p. 773]
104
Unul dintre semnele obligatorii ale infracţiunii este şi pasibilitatea de pedeapsă penală, care se manifestă prin ameninţarea de a aplica pedeapsa penală în cazul încălcării interdicţiei de a comite fapte prejudiciabile, ale cărei trăsături sunt descrise în norma penală.[11 ,p. 93] Pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie identificată cu pedeapsa penală, aplicarea căreia uneori poate fi evitată, în prezenţa anumitor condiţii, ca urmare, spre exemplu, a liberării de răspundere penală. Ameninţarea aplicării pedepsei penale îşi găseşte reflectarea în sancţiunea normei juridico-penale prevăzute în PS a C.pen. al RM, care, la rândul său, sunt conforme cu aprecierea juridică a prejudiciabilităţii faptei. Caracterul şi gradul prejudiciabil sunt criteriile principale care stau la baza clasificării infracţiunilor. Art.352 C.pen. al RM prevede, în calitate de sancţiuni, pedeapsa amenzii, munca neremunerată în folosul comunităţii şi închisoare. Actuala legislaţie penală prevede următoarele categorii de sancţiuni: sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; Sancţiunea de la art.352 alin.(1) şi (2) C.pen. al RM întruneşte criteriile sus-menţionate, enumerând mai multe categorii de pedepse penale, care servesc la facilitarea individualizării pedepsei penale. Totodată, pentru fiecare modalitate a pedepsei penale sunt stabilite limitele minime şi maxime, ţinîndu-se cont de prevederile părţii generale a C. pen al RM. Astfel, nivelul maxim al amenzii de la alin.(1) este expres nominalizat – 500 u.c., cel minim, reiese din interpretarea sistemică a legii penale - conform art.64 alin.(3) C.pen. al RM fiind de 150 u.c. Munca neremunerată în folosul comunităţii este stabilită în limitele de la 100 la 240 ore. Sancţiunea de la alin.(2) prevede, în calitate de pedeapsă, o amendă în mărime de la 200 până la 600 u.c. sau închisoare de până la 4 ani. Samavolnicia prevăzută la art.352 alin.(1) este o infracţiune uşoară, art.352 alin.(2) C.pen. al RM este o infracţiune mai puţin gravă, iar samavolnicia săvârşită în prezenţa circumstanţelor prevăzute la alin.(3) - o infracţiune gravă (art.16 C.pen. al RM). Mărimea amenzii, atât în cazul alin.(1), cât şi cel de la alin.(2) este, în viziunea noastră, una înaltă, ceea ce poate fi demonstrat prin intermediul următorului exemplu: instanţa de judecată îi va aplica persoanei, vinovate de săvârşirea samavolniciei o amenda de până la 300 u.c. În cazul când persoana nu va fi în stare să achite amenda, această penalitate se poate înlocui cu munca neremunerată în folosul comunităţii conform art.64 alin.(7) C.pen. al RM. Procedânduse astfel, se va depăşi limita generală maximă prevăzută la pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii – art.67 alin.(1) C.pen. al RM – 240 de ore. Exemplul propus relevă
105
exagerarea cuantumului maxim al pedepsei amenzii, doar coraportând pedepsele penale alternative ale aceleaşi norme. Infracţiunea de samavolnicie este incriminată şi de C.pen. al Ukrainei, C.pen. al FR, C.pen. georg., în cadrul cărora modalităţile pedepselor penale privative de libertate sunt mai aspre. Spre exemplu, C.pen. al Ukrainei prevede infracţiunea de samavolnicie la art.356 alin.(1) C.pen. Ukr., care, având acelaşi grad prejudiciabil precum infracţiunea prevăzută de art.352 alin.(1) C.pen. al RM, prevede pedeapsa privativă de liberate pe un termen de până la 3 luni.[163; 29, p. 43] C.pen. al FR, la art.330 alin.(1), prevede arestul pe un termen de la 3 până la 6 luni.[159] Astfel sesizăm o diferenţă vizibilă între modalităţile de sancţionare în cadrul legilor penale nominalizate în comparaţie cu C.pen. al RM, fapt pe care îl apreciem raţional.
2.7. Concluzii la compartimentul 2. În urma celor relatate în compartimentul 2. considerăm necesară evidenţierea următoarelor: 1. Generalizând cele consemnate anterior, putem defini infracţiunile contra autorităţilor publice drept acele fapte (acţiuni sau inacţiuni) prejudiciabile (de pericol sau de rezultat), săvârşite cu intenţie în dauna valorilor şi relaţiilor legate de ordinea de administrare, prestigiul, buna funcţionare a autorităţilor publice, fapte săvârşite de către persoanele fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani, în unele cazuri subiectul posedând calităţi speciale. 2. Obiectul juridic nemijlocit principal al infracţiunii de samavolnicie îl reprezintă relaţiile sociale a căror naştere şi desfăşurare normală este condiţionată de protecţia ordinii (stabilite de actele normative în vigoare) de realizare a drepturilor, pe când obiectul nemijlocit
secundar
poate
constituie,
după
caz,
un
interes
public
sau
drepturile/interesele legitime ale persoanelor, fiind reprezentate prin valorile şi relaţiile sociale enumerate supra. 3. Obiectul nemijlocit secundar al infracţiunii de samavolnicie reiese, în mare măsură, din modalităţile normative ale infracţiunii (în special cele cu caracter agravant), însă nu este corect a se limita doar la acestea - fapt datorat ordinii de administrare, care instituie obligaţia persoanei de a se conforma în cadrul celor mai diverse relaţii sociale, existînd riscul real de a fi prejudiciate într-un mod secundar, şi alte relaţii sociale, a căror determinare se face în baza variantei tipice de săvârşire a infracţiunii. Respectiv, obiectul nemijlocit secundar poate fi format din totalitatea relaţiilor sociale a căror normală desfăşurare este determinată de protecţia sănătăţii persoanei; relaţiile sociale a
106
căror naştere, modificare sau desfăşurare este bazată pe protecţia relaţiilor patrimoniale; inviolabilitatea psihică şi fizică a persoanei etc. Obiectul material al infracţiunii de samavolnicie are caracter facultativ. Prezenţa şi determinarea lui nu este obligatorie în toate cazurile. 4. Sintagma „drept legitim” din cadrul dispoziţiei art.352 C.pen. al RM nu este altceva decât un pleonasm, din considerente că prin conţinutul său însăşi termenul „drept” (subiectiv) este indispensabil legat de dreptul obiectiv, adică nu pot apărea controverse în ceea ce priveşte legitimitatea, legalitatea sa. În acelaşi context, formularea „drept presupus” nu poate fi acceptată, având la bază ideea că sistemul de referinţă la care poate fi raportat este cel subiectiv, adică acele procese psihice, care au loc în raţiunea şi conştiinţa subiectului infracţiunii. Din cele consemnate rezultă că dreptul presupus nu poate exista obiectiv, fiind doar o „părere eronată” a subiectului. În acest context, de lege ferenda se consideră necesară excluderea sintagmei „exercitarea unui drept legitim sau presupus” din cadrul laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM, precum şi a normei cuprinse la art.335 C.con. al RM, prin reformularea sa în „fapta îndreptată spre exercitarea unui drept”. 5. Realizarea dreptului în cazul samavolniciei poate ave loc nu numai de către titularul acestuia, ci şi de către terţe persoane, impunându-se ca oportună excluderea termenului “своего” din dispoziţia art.352 C.pen. al RM oferit în limba rusă. 6. Ordinea de realizare a drepturilor trebuie să fie instituită în exclusivitate de actele normative în vigoare şi nicidecum de contracte (având un caracter dispozitiv). În acest context, se consideră necesară indicarea expres la nivel legislativ a precizării, precum că ordinea stabilită de realizare a drepturilor trebuie să fie instituită de legislaţie. Respectiv, în toate cazurile de desfăşurare a urmăririi penale, este necesară referinţa concretă la norma care instituie ordinea de realizare a dreptului. În cazul în care astfel de reglementări lipsesc, în faptele persoanei lipsesc şi semnele componenţei de infracţiune analizate. 7. De lege ferenda este necesară includerea în uzul normativ a „contestării” - ca semn al componenţei de infracţiune prevăzute la art.352 C.pen. al RM. Necesitatea unei astfel de modificări este determinată de însăşi esenţa şi natura juridică a samavolniciei. Contestarea urmează a fi completată cu următorul conţinut - exprimarea, sub orice formă concludentă a dezacordului victimei (sau prezumarea acestuia) în legătură cu modul de realizare a dreptului, având loc înainte sau nemijlocit în timpul realizării acestuia. Definiţia doctrinară a samavolniciei se impune sub aspectul unificării opiniilor
107
expuse în literatura de specialitate şi oferirea unui ton unilateral de aplicare a normelor penale cu referire la infracţiunea de samavolnicie. 8. Urmările prejudiciabile, în cadrul conţinutului normativ al art.352 C.pen. al RM, sunt descrise prin intermediul unor semne de evaluare (definitorii). Deci, daunele reieşite din dispoziţia normei nu comportă natură strict determinată, invocându-se atât caracterul lor patrimonial, cât şi cel nepatrimonial. De asemenea, aceste urmări se referă atât la persoane, privite în mod individual (interese private), cât şi la un interes public. Formularea urmării imediate în cadrul dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, se consideră una nereuşită. Această ideea îşi găseşte argumentul în ipoteza faptului că prin „daune în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice” în practica judiciară sunt identificate proporţiile mari ale daunelor cu caracter patrimonial, adică valoarea cărora depăşeşte 2500 u.c. (constituind o eroare interpretativă). În lipsa unor criterii stricte de identificare a urmărilor prejudiciabile, se propune a reformula urmările prejudiciabile ale art.352 C.pen. al RM în felul următor: „dacă s-au cauzat daune materiale în proporţii mari”. O astfel de formulare ar evita utilizarea semnelor de evaluare şi ar stabili strict sfera ilicitului penal. În ceea ce vizează excluderea, prin formularea expusă supra, a daunelor aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor nepatrimoniale ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, se consideră că sfera acestora, la moment, nu poate fi stabilită cu exactitate, fapt care impune excluderea lor. Identificarea celor din urmă şi a proporţiilor sale pare a fi mai eficientă prin intermediul altor semne, în special a celor agravante de la art.352 alin.(2) lit.c) şi d) C.pen. al RM, adică prin transferarea acestora în cadrul componenţei de bază. Componenţa de infracţiune va căpăta caracter formal-material. 9. Subiectul infracţiunii analizate poate fi doar persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani. Samavolnicia în sens restrîns (juridico-penal) implică exercitarea unui drept legitim sau presupus şi reprezintă o infracţiune (după caz contravenţie) având în calitate de subiect – persoana fizică responsabilă „particulară”, calitate care reiese din interpretarea logico-sistematică a legii penale. 10. Persoana cu funcţie de răspundere nu poate fi subiect al samavolniciei în cadrul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, ci numai în afara acestora, fapt de care este necesar a se ţine cont la înaintarea versiunilor (criminalistice) în cadrul activităţii de cercetare judiciară. Faptele de samavolnicie săvârşite de persoana cu funcţie de răspundere pot fi calificate drept infracţiune prevăzută de art.327 C.pen. al RM (Abuz
108
de putere sau abuz de serviciu) sau art. 328 C.pen. al RM (Exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu). Interpretarea similară se atribuie şi în privinţa infracţiunilor incriminate la art. 335 C.pen. al RM (Abuzul de serviciu) şi art. 370 C.pen. al RM (Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii). 11. De lege ferenda se consideră oportună modificarea circumstanţei agravante de la art.352 alin.(2) lit.c) C.pen. al RM) „samavolnicia însoţită de ameninţare cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” prin includerea sa în cadrul componenţei de bază cu următorul conţinut: „... însoţită de ameninţarea cu moartea ori cu aplicarea violenţei”. O astfel de formulare ar permite acoperirea mai largă a sferei relaţiilor sociale care necesită protecţie juridico-penală. 12. Reieşind din prevederile art.352 alin.(1) C.pen. al RM şi art.352 alin.(3) lit.d) C.pen. al RM, valoarea bunurilor nimicite la momentul săvârşirii infracţiunii de samavolnicie nu poate depăşi 5000 u.c. Considerăm oportun de a o exclude circumstanţa agravantă din cadrul alin.(2) art.352 C.pen. al RM (Samavolnicia însoţită de nimicirea bunurilor). Această idee are ca argument faptul precum că însăşi nimicirea bunului nu aduce o atingere relaţiilor sociale, respectiv proprietarului, mai gravă decât daunele în proporţii mari, prin ce nu se măreşte nici gradul prejudiciabil al infracţiunii. După cum este unanim acceptat, gradul prejudiciabil al infracţiunii se reflectă şi prin pasibilitatea de pedeapsă (compararea pedepsei de la art.197 C.pen. al RM – în lipsa pedepsei închisorii, cea mai gravă pedeapsa prevăzută în cadrul sancţiunii este 240 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar art.198 C.pen. al RM, care prevedea infracţiunea de distrugere sau deteriorare din imprudenţă a bunurilor a fost în genere dezincriminat). Din această perspectivă, reiese că nu este raţional a înăspri pedeapsa penală pentru fapta, care privită separat ca infracţiune, este sancţionată mai blând decât în cazul faptei de exercitarea a unui drept legitim sau presupus. 13. Mărimea amenzii, atât în cazul alin.(1), cât şi cel de la alin.(2) art. 352 C.pen. RM este una înaltă. Instanţa de judecată îi va aplica persoanei, vinovate de săvârşirea samavolniciei o amenda de până la 300 u.c. În cazul când persoana nu va fi în stare să achite amenda, această penalitate se poate înlocui cu munca neremunerată în folosul comunităţii conform art.64 alin.(7) C.pen. al RM. Procedându-se astfel, se va depăşi limita generală maximă prevăzută la pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii – art.67 alin.(1) C.pen. al RM – 240 de ore. Exemplul propus relevă exagerarea cuantumului maxim al pedepsei amenzii, doar coraportând pedepsele penale alternative ale aceleaşi norme.
109
3. DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE SAMAVOLNICIE DE UNELE FAPTE SIMILARE ŞI DE ALTE CATEGORII JURIDICE 3.1. Samavolnicia şi dreptul la autoapărarea CRM, care declară drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, şi actele normative emise de către organele administraţiei publice locale, care reglementează detailat procedura de realizare a drepturilor, în ansamblul lor, instituie un cadru normativ adecvat desfăşurării fără abateri a relaţiilor sociale, ceea ce presupune realizarea drepturilor şi libertăţilor unor persoane fără prejudicierea sau limitarea în drepturi şi libertăţi ale celorlaţi. Însă, nu întotdeauna conformismul individual corespunde prevederilor legislative şi cazurile de neglijare a ordinii de realizare a drepturilor, în contextul litigiilor juridice, sunt caracteristice şi frecvente în RM. Odată cu intrarea în vigoare a C.civ. al RM la 12 iulie 2003, care, spre deosebire de legislaţia civilă precedentă, reglementează instituţia autoapărării, nu este exclusă admiterea unor erori în practica judiciară, erori legate de încadrare juridică corectă a faptelor conform dispoziţiilor a două noţiuni diametral opuse, cum sunt – autoapărarea şi infracţiunea de samavolnicie. Din perspectiva faptului că în practica judiciară este dificilă delimitarea acestora, segment condiţionat de lipsa atât a unor interpretări doctrinare, cât şi a celor practice privind instituţia autoapărării, precum şi datorită unor coincidenţe aparente. În cele ce urmează vom încerca delimitarea acestor instituţii prin relevarea şi interpretarea trăsăturilor definitorii. Prin esenţă sa, samavolnicia exprimă exercitarea unui drept legitim sau presupus într-o modalitate ce se contrazice cu ordinea stabilită de lege sau de alte acte normative. Ordinea, în sensul legii penale, este strict procesuală. În cadrul C.pen. al RM, samavolnicia şi-a găsit locul de incriminare în Cap.XXVII (Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat). Art.352 alin.(1) C.pen. al RM stipulează că samavolnicia constituie exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune in proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, urmând posibilitatea aplicării unei pedepse în forma amenzii în mărime de până la 500 u.c. sau cu munca neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3 ani. Dreptul legitim - dreptul, care aparţine făptuitorului în baze legale, însă exercitarea lui are loc într-un mod care se contrazice cu ordinea stabilită.[103, p. 17] Dreptul legitim este stabilit de lege, de actul normativ subordonat legii sau care apare în baza unui alt temei juridic. Dreptul presupus - dreptul care, de jure, nu aparţine subiectului, însă pe care mizează subiectul, socotindu-l, în mod eronat, ca drept legitim al său. Modalităţile faptice de exercitare a unui drept
110
legitim sau presupus, de regulă, sunt: luarea (deschisă sau pe ascuns) a unui bun, distrugerea sau deteriorarea bunului, răpirea sau privarea persoanei de libertate etc. Componenţa de infracţiune a samavolniciei este una materială, astfel pentru consumarea infracţiunii de samavolnicie este necesară survenirea urmărilor prejudiciabile. Incriminarea acestora, reieşind din interpretarea eronată a alin.(1) şi (2) art.126 C.pen. al RM, în practica judiciară se rezumă doar la daunele cu caracter patrimonial, adică intentarea cauzei penale are loc numai dacă are loc cauzarea daunelor materiale, valoarea cărora depăşeşte 2500 u.c. (în caz contrar fapta se încadrează în limitele unei contravenţii). Astfel de interpretare restrictivă (limitându-se doar la daune cu caracter patrimonial) este, din punctul nostru de vedere, una greşită, deoarece legea penală prevede expres în cadrul alin.(1) art.352 C.pen. al RM că daunele se cauzează intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. La cercetarea cauzelor de samavolnicie organele judiciare nu trebuie să se limiteze doar la caracterul patrimonial al drepturilor şi intereselor încălcate. În literatura de specialitate noţiunea „autoapărării” este expusă în sens larg şi în sens îngust. Astfel, I.Ivihina, citându-i pe G.A.Sverdlâk, Ă.L.Strauning, menţionează că autoapărarea, în sens larg, constituie orice acţiuni ale persoanei, posesoare a dreptului subiectiv, legate de protejarea unui astfel de drept de la încălcarea acestuia (inclusiv depunerea cererii, pornirea acţiunii civile, apărarea dreptului civil de sine stătător în judecată fără asistenţa avocatului etc.). În sens îngust (juridico-civil), autoapărarea reprezintă acţiunile persoanei, îndreptate spre prevenirea încălcării şi lichidarea urmărilor unei astfel de încălcări.[108, p. 35] Comentariul la Codul civil al RM oferă noţiunea autoapărării în sens îngust. În această ordine de idei, autoapărarea reprezintă una dintre metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiuni proprii. Spre deosebire de alte metode de apărare, ea este o măsură prealabilă de apărare şi se realizează fără adresarea la instanţa de judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile încălcate.[40, p. 50] Art.13 alin.(1) C.civ. al RM prevede că „nu sunt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată”. Unele legislaţii europene indică expres asupra corelaţiei dintre samavolnicie şi autoapărare. Astfel C.civ. al Estoniei defineşte autoapărarea în cadrul art.41.Alin.(1) al normei
111
indicate declară că proprietarul poate apăra proprietatea sa de la samavolnicie cu aplicarea forţei, dar fără a depăşi limitele legitimii apărări. De asemenea, în cadrul alin.(2)–(3) art.41 sunt prevăzute limitele de exercitare a autoapărării, în dependenţă de categoria bunului. În cazul în care bunul mobil samavolnic este luat de la proprietar pe ascuns sau cu aplicarea violenţei, proprietarul este îndreptăţit imediat să preia bunul mobil de la persoana urmărită sau surprinsă, care a săvârşit samavolnicia. În cazul în care lipsirea de proprietate are loc samavolnic, pe ascuns, sau cu aplicarea violenţei, proprietarul este îndreptăţit să evacueze persoana, care a săvârşit samavolnicia, de pe bunul imobil şi să-şi refacă proprietatea asupra acestuia.[175] În primul rând, autoapărarea, aşa cum reiese din prevederile legislative, se realizează doar prin acţiuni active şi anume prin sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun, ori prin reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă, sau prin înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea/acţiunile ce corespund unor modalităţi faptice ale samavolniciei. Spre deosebire de autoapărare, samavolnicia este incriminată prin realizarea unui drept legitim sau presupus, ceea ce nu exclude şi realizarea prin inacţiune. Astfel, profesorii A.I.Rarog şi B.V.Zdravosmâslova susţin precum că infracţiunea de samavolnicie poate fi săvârşită atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, exemplificând următorul caz: făptuitorul reţine, nu prezintă organelor de stat averea contestată, din care cauză proprietarul suportă daune materiale în proporţii mari.[143, p. 488; 142, 550] Autorii Comentariului C.civi. al RM afirmă că, după regula generală, autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărei drept a fost încălcat. Cu toate acestea se permite de a apela şi la ajutorul terţelor persoane pentru exercitarea dreptului la autoapărare, spre exemplu: la ajutorul prietenilor, cu respectarea strictă a condiţiilor apărării, respectându-se limitele acesteia.[40, p. 50] Nu susţinem opinia autorilor nominalizaţi anterior, având ca premisă ideea că autoapărarea are un caracter personal, de altfel este riscul transformării ei într-un „instrument al restabilirii echităţii sociale”, înlocuindu-se organelor de stat competente. Un argument în plus ar servi faptul că orice drept, inclusiv şi la autoapărare, instituie şi obligaţii corelative, respectiv în cazul analizat – obligaţia acelui debitor de a suporta acţiunile enumerate în art.13 C.civ. al RM, din partea creditorului şi nu a altor persoane, faţă de care nu există o astfel de obligaţie. Practica judiciară şi unele opinii doctrinare afirmă că exercitarea unui drept legitim sau presupus, în cazul samavolniciei, se poate realiza şi de către rudele apropiate, unul dintre soţi etc. Cu toate acestea, dispoziţia art.352 C.pen. al RM, oferită în limba de stat nu precizează posibilitatea exercitării dreptului legal sau presupus, inclusiv şi în favoarea unei persoane terţe. Textul legii penale al RM în limba rusă, în traducere din limba de stat, prevede expres „realizarea dreptului său (n.a.) legal sau presupus” (MO al M nr.104-110/447 от 7.06.2003, p.87
112
”...осуществление своего действительного или предполагаемого права...”). Astfel apar dubii cu privire la corectitudinea traducerii textului legal din limba de stat în limba rusă, care necesită a fi înlăturate. Reieşind din prevederile art.13 C.civ. al RM, autoapărarea presupune prezenţa, pe de o parte, a unui pericol, iar, pe de altă parte, a unei acţiuni orientate spre lichidarea acestui pericol. Reglementările C.civ. al RM instituie un cumul de condiţii, respectarea cărora condiţionează legitimitatea autoapărării: condiţii cu privire la pericol: încălcarea unui drept legitim al persoanei; imposibilitatea obţinerii asistenţei organelor competente; în lipsa intervenţeie imediate, realizarea dreptului va deveni imposibilă. condiţii cu privire la însăşi acţiunile de apărare (autoapărare): acţiunile au drept scop apărarea dreptului său subiectiv încălcat; acţiunile de autoapărare sunt strict limitate de lege şi se referă (împotriva persoanei ori bunurilor) la: -
luarea;
-
sustragerea;
-
distrugerea sau deteriorarea unui bun;
-
reţinerea persoanei care ar putea să se ascundă;
-
înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea.
nedepăşirea limitelor necesare înlăturării pericolului; luarea unor măsuri cu bunuri şi persoane reţinute strict prevăzute de alin.(3)–(5) art.13 C.civ. al RM. Anterior apelării la autoapărare există o încălcare a dreptului subiectiv ori însăşi dreptul subiectiv continuă a fi încălcat, adică este prezentă situaţia de conflict, litigiu juridic, stare caracteristică şi infracţiunii de samavolnicie. Cu toate că art.352 C.pen. al RM nu prevede contestarea - ca semn al componenţei de infracţiune, după cum deja s-a subliniat, samavolniciei îi este proprie prezenţa unui litigiu de drept, care se „identifică” anume prin contestarea modului de exercitarea a dreptului legitim sau presupus. Opinia precum că contestarea constituie un semn principal al componenţei samavolniciei, nefiind prevăzut expres de dispoziţia art.352 C.pen. al RM, este susţinută de mai mulţi autori autohtoni.[44, p. 145; 121, p. 526] Dreptul la autoapărare îl are persoana al cărei drept a fost încălcat, acesta având caracter legitim, excluzându-se apărarea unui drept presupus. Spre confirmarea acestei poziţii alin.(5) art.13 C.civ. al RM prevede că în cazul în care persoana care a săvârşit una dintre acţiunile 113
prevăzute la alin.(1) al aceluiaşi articol, presupunând în mod eronat că are dreptul la autoapărare (adică acelaşi drept presupus din cadrul infracţiunii de samavolnicie), este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar dacă eroarea nu se datorează culpei sale. Interpretând, însă, prevederile legale (art.13 C.civ. al RM) reiese că cazul în care persoana face uz de autoapărare pentru a apăra un drept presupus, fapta nu va constitui infracţiune de samavolnicie, dacă se vor respecta condiţiile alin.(1), (2), (3) ale art.13 C.civ. al RM. Or, fără depăşirea acestor prevederi legislative, persoana va purta doar răspunderea civilă, fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi, chiar dacă eroarea nu se datorează culpei sale. Pe lângă cele consemnate anterior, autoapărarea este determinată, în mod obligatoriu şi cumulativ de lipsa timpului necesar pentru apelarea la organele de drept ori de lipsa posibilităţii apelării la moment, determinând persoana de a acţiona promt şi de urgenţă din cauza existenţei pericolului sau „riscului” imposibilităţii realizării dreptului, sau „riscului” împiedicării realizării acestuia (spre exemplu, creditorul, aflând că debitorul fără a-i rambursa creditul, peste o zi pleacă peste hotare cu intenţia de a se stabili acolo cu traiul), dacă nu se va trece la autoapărare. Numai prezenţa cumulativă a acestor condiţii permite persoanei, conform legislaţiei civile, de a apela la autoapărare. În lipsa unor astfel de împrejurări, fapta persoanei de luare, sustragere, distrugere sau deteriorare a unui bun sau, în acelaşi scop, reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă, la prezenţa semnelor componenţei de infracţiune prevăzute de art.352 C.pen. al RM, va fi încadrată drept infracţiune de samavolnicie. Modalităţile faptice de realizare a dreptului legal sau presupus în cazul infracţiunii de samavolnicie, de regulă având un caracter patrimonial, se realizează prin luarea (deschisă sau ascunsă) a bunurilor (fiind prezent un drept legitim sau presupus în privinţa acestor bunuri), distrugerea sau deteriorarea acestora, fapte, ce pot fi (sau nu) însoţite de reţinerea persoanei, sau înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea. Cele din urmă, pe lângă alte modalităţi faptice ale samavolniciei, coincid cu modalităţile normative ale autoapărării, coincidenţa fiind aparentă. Nu orice faptă de această natură va constitui temei pentru pornirea urmăririi penale în baza art.352 C.pen. al RM, deoarece dacă acţiunea va fi îndreptată spre apărarea unui drept subiectiv, întrunind condiţiile cerute de art.13 C.civ. al RM, se va invoca autoapărarea. Acţiunea de luare, sustragere, distrugere sau deteriorare a unui bun sau reţinerea persoanei obligate să aibă un singur scop şi anume de restabilire a bunului. Evident, prezenţa altui scop exclude autoapărarea şi, la cumularea semnelor cerute de art.352 C.pen. al RM, fapta poate fi încadrată ca samavolnicie.[24, p. 84] Reţinerea, în cazul autoapărării, trebuie să fie orientată asupra „celui care ar putea să se ascundă”, adică se admite reţinerea doar a persoanei care a încălcat sau continuă să încalce un
114
drept legitim al persoanei ce trece la autoapărare. În caz contrar, fapta de reţinere a rudei celui care a încălcat sau continuă să încalce un drept legitim al altei persoane, se va califica ca privaţiune ilegală de liberate (art.166 C.pen. al RM), în cazul în care sunt incidente semnele corespunzătoare ale infracţiunii. O interpretare similară poate fi realizată şi cu referire la înlăturarea rezistenţei, adică aceasta ţine doar de cel obligat să tolereze acţiunea. Art.13 alin.(2) C.civ. al RM prevede expres faptul că autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului. În caz contrar (susţinem pe deplin această opinie), fapta respectivă va fi încadrată drept infracţiune prevăzută de art.352 C.pen. al RM – limite, care necesită de a fi stabilite nemijlocit în fiecare caz aparte, fiind lipsă careva reglementări normative în acest sens. Cadrul acestor limite, care sunt determinate de mijloacele folosite pentru autoapărare, nu trebuie să producă prejudiciu, care să depăşească vădit acea valoare care este protejată prin autoapărare. Considerăm că precizările nominalizate sunt incomplete, adică nu se poate limita doar la depăşirea limitelor autoapărării, pentru a încadra o faptă drept infracţiune de samavolnicie. În acest sens, pentru confirmarea opiniilor exprimate, pot servi dispoziţiile alin.(3) şi (4) art.13 C.civ. al RM, care instituie o procedură strict de urmat în cazul realizării autoapărării. Astfel dacă are loc deposedarea de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea silită, adică persoana deposedată de careva bun, este obligată să ceară sechestrarea acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită, iar în cazul reţinerii persoanei, acea persoană care reţine are obligaţia de a-l prezenta pe cel reţinut în faţa organelor de drept. Încălcarea prevederilor alin.(3) şi (4) art.13 C.civ. al RM, de asemenea se va încadra ca infracţiune de samavolnicie, în cazul în care se vor proba ca prezente semnele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM. Deci, considerăm oportună necesitatea perfecţionării dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, prin completarea elementului material al infracţiunii cu semnul „...în caz de depăşire a autoapărării...”. acest fapt reiese din coliziunile ramurale, în special cu referire la instituţia autoapărării sau legitimei apărări. În continuare, analizând legislaţia FR, vom face o tentativă de explicare a esenţe problemei enunţate. C.civ. al FR prevede în conţinutul art.14 (Autoapărarea drepturilor civile) că este admisă autoapărarea drepturilor civile. Metodele acesteia trebuie să fie proporţionale încălcării comise şi nu trebuie să depăşească acţiunile necesare pentru curmarea acestei încălcări.[101] Prevederi legislative detaliate asemenea celor din RM lipsesc în FR.
115
Autorul A.B.Borisov subliniază că acţiunile îndreptate spre apărarea drepturilor personale şi reale nu pot fi recunoscute legale în cazul în care sunt comise în condiţiile de legitimă apărare, invocând, în acest sens, norma de la art.37 C.pen. al FR.[94, p. 17] Art.37 alin.(1) C.pen. al FR prevede că nu constituie infracţiune cauzarea prejudiciului persoanei de către o altă persoană, care acţionează în condiţiile stării de legitimă apărare, adică în cazul apărări proprii şi a drepturilor sale ori ale altor persoane, intereselor legitime ale statului sau ale societăţii de la atentatul care este însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei ori de ameninţarea nemijlocită cu aplicarea unei astfel de violenţe. Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că apărarea de la atentatul, care nu este însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa persoanei sau de ameninţarea nemijlocită cu aplicarea unei astfel de violenţe, se consideră a fi legală, în cazul în care nu au fost depăşite limitele legitimei apărări, adică nu au fost comise acţiunile intenţionate, care, evident, nu corespund caracterului şi pericolului atentatului. Ultimul aliniat, cu titlul de precizare, prevede că dreptul la legitima apărare îl au în egală măsură toate persoanele, indiferent de pregătirea lor profesională sau specială şi a situaţiei de serviciu. Acest drept aparţine persoanei indiferent de existenţa posibilităţii evitării atentatului prejudiciabil sau existenţa posibilităţii adresării altor persoane/organe ale autorităţii publice. Drept urmare a analizei efectuate, rezultă că, conform legislaţie civile şi a celei penale ale FR, autoapărarea se rezumă, în linii generale, la legitima apărare, adică dacă nu poate fi identificată strict cu aceasta, se raportează ca parte la întreg. Existând o corespundere a sferelor de acţiune, fără a se suprapune sau a se exclude, din considerente că legislaţia civilă rusă „a rămas în tăcere” şi nu a oferit o interpretare detaliată referitoare la autoapărarea drepturilor civile. De altfel, deosebirea esenţială constă în faptul că sfera legitimei apărări este mai largă, incluzând şi faptele prejudiciabile ce întrunesc semnele componenţei de infracţiuni concrete, spre deosebire de autoapărare, care se limitează doar la apărarea drepturilor civile. În cele ce urmează apare întrebarea dacă situaţia privind dreptul la autoapărare şi legitima apărare din legislaţia RM au regim juridic identic cu cea a FR? Spre a oferi răspuns la întrebarea în cauză apare necesitatea analizei prevederilor legislative. În primul rând, spre deosebire de autoapărarea drepturilor civile, care nu indică asupra modalităţilor normative de realizare a ei, alin.(1) art.14 C.civ. al RM le prevede expres: „...luarea, sustragerea, distrugerea sau deteriorarea a unui bun sau, reţinerea persoanei care ar putea să se ascundă, sau înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea...” În acest context, legea civilă autohtonă nu se pronunţă în privinţa momentului, când se poate apela la autoapărare. Spre deosebire de C.civ. al FR, autoapărarea drepturilor civile se referă doar la următoarele situaţii (de pericol):
116
1. încălcări flagrante - de moment sau de durată; 2. încălcări care urmează a fi comise; , având un caracter preventoriu şi de curmare. Principiul dispozitiv al legii civile, ne permite de a afirma că, potrivit C.civ. al RM, autoapărarea poate interveni chiar şi după comiterea încălcării, având un caracter restaurativ – de reîntoarcere la starea anterioară încălcării. Ultima afirmaţie reiese şi din caracterul acţiunilor prin care se realizează autoapărarea. În ceea ce priveşte legitima apărare, art.36 alin.(2) C.pen. al RM prevede că este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Reglementările penale ale art.36 C.pen. al RM instituie anumite condiţii care pot fi divizate în cele ce se referă la atac şi cele ce se referă la apărare. Respectiv: condiţiile cu privire la atac sunt: atac direct; atac imediat; atac material; atac real; atac îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public; atacul pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. condiţiile cu privire la apărare: să intervină în limitele de timp cât nu s-a finalizat atacul; să corespundă cu aproximaţie atacului; poate fi realizat de către persoana asupra căreia este îndreptat atacul sau de către orice altă persoană; are destinaţia de a apăra pe persoana însăşi (care apelează la legitima apărare), altă persoană sau un interes public. Dacă contrapunem condiţiile necesare pentru a fi respectate la autoapărare şi legitima apărare potrivit cadrului normativ al RM, se observă că între acestea nu poate fi stabilit acelaşi coraport (de la parte la întreg), după cum este cazul FR. Acest ultim punct de vedere reiese din următoarele premise: 1. în cazul autoapărării persoana poate apela la ea până la încălcarea unui drept, în timpul şi după săvârşirea încălcării; în situaţia legitimei apărări - doar în limitele de
117
timp cât nu s-a finalizat atacul, acesta fiind în curs de desfăşurare sau pe cale de a se produce; 2. temeiurile apelării la instituţia legitimii apărări şi a autoapărării sunt diferite încălcarea unui drept legitim al persoanei (care poate fi realizat şi prin inacţiuni) la autoapărare, şi atacul – care este comportament activ al persoanei – în cazul legitimei apărări; 3. acţiunile de autoapărare sunt strict limitate de lege şi se referă la –
luarea,
sustragerea, distrugerea sau deteriorarea a unui bun sau, reţinerea persoanei care ar putea să se ascundă, sau înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea; la legitima apărare legiuitorul nu a prevăzut astfel de modalităţi, ele fiind limitate de gradul de prejudiciabilitate al atacului; 4. acţiunile în cadrul autoapărării au drept scop apărarea dreptului subiectiv al persoanei care este încălcat, la legitima apărare - a apăra persoana însăşi (care apelează la legitima apărare), drepturile altei persoane sau un interes public. Coliziunile enunţate supra indică asupra unor discrepanţe, care, în fine, determină înaintarea unei simple întrebări logice: cum se va aprecia fapta de sustragere, reţinere a persoanei sau înlăturare a rezistenţei celui obligat să o tolereze, chiar şi cu respectarea strictă a tuturor condiţiilor din art.13 C.civ. al RM? Răspunsul apare evident: fapta întruneşte semnele componenţei de infracţiune (fie răpirea persoanei, privaţiunea ilegală de libertate, furt, jaf, tîlhărie etc.), fără a da acţiune posibilităţii de apel la Cap.III al PG a C.pen. al RM (Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei), în special la legitima apărare (art.36 C.pen. al RM). În acest caz se operează cu ideea că autoapărarea nu corespunde cerinţelor (condiţiilor legitimei apărări din dreptul penal) şi nici nu este prevăzută în Cap.III al PG a C.pen. al RM. În acest ultim caz, se impune necesitatea excluderii sintagmelor – „... sustrage, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea...” din art.13 C.civ. al RM. În baza celor consemnate, considerăm că organele de ocrotire a normelor de drept, în practica lor judiciară vor avea în vedere acel specific al autoapărării întru evitarea erorilor aplicative la încadrarea juridică a faptelor infracţionale drept infracţiuni de samavolnicie. 3.2. Delimitarea samavolniciei infracţionale de cea contravenţională Principiul legalităţii este un principiu general, cu un conţinut amplu, pus la baza întregului sistem de drept din RM. Unul dintre aspectele principiului legalităţii se referă la ordinea de realizare a drepturilor persoanei, avându-se în vedere faptul că exercitarea unui drept
118
trebuie să se realizeze într-o măsură care nu ar prejudicia drepturile şi libertăţile altor persoane. O astfel de prejudiciere, drept urmare a comportamentului ilegal, determină sancţionarea persoanei, după caz, prin mijloace de drept penal sau contravenţional. În vederea aplicării corecte a normelor juridico-penale, în această materie apare necesitatea delimitării ilicitului penal de cel contravenţional. Art.14 alin.(2) C.civ. al RM declară că nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi formal conţine semnele unei fapte prevăzute de C.pen. al RM, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. În completarea şi precizarea acestor prevederi normative vine art.15 C.pen. al RM – “gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă”. Din ipoteza celor consemnate, reiese conţinutul material al noţiunii de infracţiune pe care s-a axat legiuitorul, adică infracţiunea se consideră doar fapta care prezintă un pericol social sporit, atentând la cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate. Componenţa de infracţiune, fiind prescrisă prin semnele sale, determină volumul de răspândire al său asupra unui număr nedeterminant de fapte prejudiciabile. Stabilirea corectă a sferei volumului de acţiune depinde de specificul structurii componenţei de infracţiune şi a exactităţii, compatibilităţii noţiunilor utilizate de legea penală. În acest context, interpretarea normelor juridico-penale devine un component indispensabil al procesului de aplicare a legii penale. Apelul la interpretare este condiţionat, în primul rând, de neclarităţile existente la formularea componenţelor de infracţiune a legii penale, precum şi schimbările reale ale vieţii sociale, adică schimbarea împrejurărilor sociale, politice, economice etc. de aplicare.[118, p. 76] În cele ce urmează, vom realiza o încercare ca, prin analiza conţinuturilor normative ale samavolniciei penale şi a celei contravenţionale, să stabilim limitele şi criteriile de delimitare a sferei răspunderii penale de cea contravenţională cu referire la incriminare supusă analizei. Infracţiunea de samavolnicie, conform art.352 alin.(1) C.pen. al RM, constă în exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Reieşind din dispoziţia normei juridico-penale prevăzute de art.352 C.pen. al RM, latura obiectivă a samavolniciei se caracterizează prin prezenţa următoarelor semne obligatorii: fapta de exercitare a unui drept legitim sau presupus; urmările prejudiciabile în formă de daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice; legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
119
grupul semnelor facultative - metoda de exercitare a dreptului şi anume în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite. De asemenea, un semn obligatoriu al laturii obiective a samavolnicie îl constituie contestarea, care se referă nemijlocit la modul de exercitare a dreptului. C.con. a plasat samavolnicia în Cap.XVIII (Contravenţii ce atentează la modul de administrare. Contravenţii în domeniul supravegherii pieţei, metrologiei, standardizării şi protecţiei consumatorilor), definind samavolnicia prin art.335 drept exercitarea în mod arbitrar a unui drept efectiv sau presupus prin încălcarea ordinii stabilite de legislaţie, fără a se cauza vreo daună considerabilă persoanei. Sancţiunea pentru o astfel de faptă este amenda de la 30 la 40 u.c. sau muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore.[32] Se constată că definiţia samavolniciei prevăzută în Codul contravenţional determină analizarea semnelor spre a o delimita de cea utilizată în legea penală. Astfel, din start apare necesitatea definirii termenilor utilizaţi în dispoziţia art.335 C.con. al RM. Dreptul efectiv al samavolniciei contravenţionale este identic, după conţinut, cu noţiunea dreptului legitim al infracţiunii de samavolnicie. În acest sens, acesta constituie dreptul, care aparţine făptuitorului în baze legale, însă exercitarea lui se realizează într-un mod care contrazice ordinea stabilită.[98, 40] Dreptul presupus constă în dreptul în privinţa căruia persoana eronat consideră că îi aparţine, deşi, un astfel de drept nu-i aparţine. Autorul S.Furdui afirmă că samavolnicia contravenţională poate fi săvârşită atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni, adică indică asupra exercitării unui drept legitim sau presupus.[68, p. 170] Legea penală, prin modalitatea de formulare prevăzută la art.352 alin.(2) şi (3) C.pen. al RM – „aceeaşi acţiune:” şi „acţiunile prevăzute la alin.(1) şi (2):” exclude posibilitatea săvârşirii samavolniciei penale prin inacţiune. În literatura de specialitate a fost expus şi punctul de vedere, potrivit căruia, în cazul în care persoana săvârşeşte anumite acţiuni, cunoscând că nu are nici un drept, astfel de faptă poate fi încadrată drept samavolnicie contravenţională numai dacă nu va conţine semnele unei componenţe de infracţiune sau a altei contravenţii.[149, p. 785] În susţinerea unei poziţii de dezacord cu opinia exprimată, aducem unele argumente: în primul rând, răspunderea administrativă pentru contravenţii apare în cazul în care, prin caracterul lor, aceste contravenţii nu atrag după sine, răspunderea penală. Semnul ilegalităţii, care reiese din noţiunea contravenţiei, obligatoriu trebuie stabilit nemijlocit din dispoziţia unei normei juridice care şi îi impune persoanei un anumit comportament. În cazul în care astfel de faptă încalcă normele juridice ale altor ramuri de drept, persoana va purta răspunderea respectivă (spre exemplu,
120
disciplinară). Dacă nu se încalcă preceptul normei, prioritate are principiul dreptului civil – cel al liberei alegeri a comportamentului (ceea ce nu este interzis, este permis).[23, p. 48] Atât dispoziţia art.335 C.con. al RM, cât şi art.352 C.pen. al RM sunt de blanchetă. Cu toate că dreptul real şi cel presupus se exercită prin încălcarea ordinii stabilite, însă, spre deosebire de legislaţia penală, C.con. al RM nu prevede metoda de săvârşire a infracţiunii – în mod arbitrar. Deşi art.352 C.pen. al RM nu indică asupra contestării - ca semn al componenţei de infracţiune, samavolniciei îi este proprie prezenţa unui litigiu. Samavolnicia se identifică anume prin contestarea modului de exercitare a dreptului legitim sau presupus. Contestarea, în cazul samavolniciei contravenţionale, nu este obligatorie, reprezentând unul dintre criteriile în prezenţa căruia se poate realiza o delimitare eficientă a sferei ilicitului penal de cel contravenţional. Componenţa de infracţiune a samavolniciei este una materială (inclusiv ca variantă tip). Importanţa stabilirii corecte a urmărilor prejudiciabile, în cazul samavolniciei, este principială având la bază ipoteza delimitării sferei ilicitului penal de cel contravenţională: în cazul în care prin exercitarea unui drept legitim sau presupus nu s-au produs daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, fapta respectivă se va încadra ca contravenţie.[114, p. 811] La formularea urmărilor în cadrul C.con. al RM, legiuitorul a făcut uz de următoarea sintagmă – „...fără a se cauza (n.a.) vreo daună considerabilă persoanei”. Considerăm această formulare una nu prea reuşită, concluzie la care am ajuns în urma corelării urmărilor prejudiciabile ale samavolniciei contravenţionale cu celei penale. Or, o parte a urmărilor prejudiciabile nu sunt cuprinse nici de C.con. al RM şi nici de C.pen. al RM. Deci, identificăm o lacună evidentă. În special, dacă facem apel la caracterul daunelor utilizate de legiuitor în C.pen. al RM, acestea sunt (art.126 C.pen. al RM): 1. proporţii deosebit de mari; 2. proporţii mari; 3. considerabile sau esenţiale – legiuitorul nu le-a delimitat după importanţă, reiese că alte daune nu prezintă interes pentru încadrarea juridico-penală a faptelor şi protecţia relaţiilor sociale este lăsată pe seama altor acte normative, de regulă, C.con. al RM, care prin formularea utilizată (semnul negativ) omite oferirea unei astfel de protecţie juridică. Un alt argument în ceea ce priveşte modul nereuşit al formulării urmărilor este limitarea sferei incidenţei daunelor numai persoanei. Pare a fi mai reuşită formularea din CCA al RM ”...cauzarea daunei substanţiale unor cetăţeni ori unor organizaţii de stat sau obşteşti.”
121
În ipoteza celor consemnate, conchidem că ar fi oportun de a modifica urmările prejudiciabile din cadrul art.335 C.con. al RM după cum urmează: ”...dacă în urma acesteia s-au cauzat daune considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice”. Caracterul considerabil al daunelor poate fi stabilit reieşind din importanţa drepturilor şi intereselor lezate pentru victima, starea material-financiară etc. Criteriul principal, însă nu şi exclusiv, de delimitare a samavolniciei contravenţionale de cea penală este prezenţa ori absenţa urmărilor prejudiciabile în forma unor daune în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. Criteriul în cauză, având caracter definitoriu (de evaluare), urmează a fi constatat în fiecare caz particular - pe baza aprecierii importanţei intereselor sociale protejate de legea penală, modalităţii de prejudiciere a lor, circumstanţelor concrete de săvârşire a faptei prejudiciabile etc.[174] Propunem spre analiză două exemple din practica judiciară (deşi nu sunt prea recente, însă au drept obiectiv relevarea unor anumitor particularităţi). La începutul lunii ianuarie a.2005 P.Gh., având acces liber la apartamentul ce aparţine cet. D.E. din or.X. şi închiriat de la 21.10.2004 pînă la 21.01.2005 de către S.V., a pătruns în apartamentul nominalizat de unde, exercitând un drept presupus în mod arbitrar, a ridicat bunurile materiale în valoare de 9.160 lei, ce aparţin cet. S.V., prin ce a comis contravenţia administrativă prevăzută de art.175 CCA al RM.[49] Analizând cauza nominalizată, ajungem la concluzia, că practica judiciară, în lipsa unor criterii stricte de determinare a daunelor în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice se conduce de prevederile art.126 alin.(1) C.pen. al RM, unde sunt definite proporţiile mari. Însă aceste proporţii se referă la valoarea materială a bunurilor, valoarea pagubei pricinuite, pe când art.352 alin.(1) C.pen. RM, în calitate de daune, prevede proporţiile mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, constituind, în esenţă, două noţiuni cu conţinut diferit. Respectiv, în practica judiciară exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite se încadrează ca infracţiune de samavolnicie numai dacă printr-o asemenea faptă se aduce o daună care depăşeşte 2500 u.c. de amendă, adică 50000 lei. Un alt exemplu, adus spre confirmarea faptului lipsei unor criterii de stabilire a urmărilor prejudiciabile în practica judiciară în cazul infracţiunii de samavolnicie, este următorul: Cet. B.R., în 1999, printr-o înţelegere verbală, a dat apartamentul, care aparţine soacrei sale T.E., pentru a locui vremelnic cet. C.N. cu condiţia achitării de către ultima a chiriei şi costului
122
serviciilor comunale. Pentru serviciile comunale, ce nu se achitau regulat de chiriaşă, care lucra în străinătate, în timp ce copiii săi locuiau în apartamentul închiriat, în luna decembrie 2002 s-a acumulat o sumă de 3000 lei. Într-o zi a lunii ianuarie B.R., având cheie de la apartamentul dat în chirie, în lipsa chiriaşilor a întrat în apartament şi samavolnic a ridicat mai multe bunuri (aspirator, fier de călcat, magnetofon ş.a.), lăsând pe masă o scrisorică cu următorul conţinut - „A fost B.R. a luat bunurile (enumerate). Nu vor fi bani, o să mai vin şi o să mai iau alte bunuri”, cauzând o daună materială în sumă de 5.660 lei. Prin fapta sa B.R. a săvârşit o infracţiune prevăzută la alin.(1) art.352 C.pen. al RM samavolnicie.[64] Ambele cazuri au fost soluţionate de aceeaşi instanţă de judecată (exemplul din urmă a fost cercetat conform legislaţiei penale vechi (C.pen. al RM din 1961), unde incriminarea urmărilor avea următoarea formulare – „daune considerabile intereselor publice ori drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice”). De altfel considerăm că indiferent de formularea utilizată în legea penală autohtonă, la incriminarea samavolniciei, caracterul şi gradul prejudiciabil real al acesteia nu s-a schimbat. Adică, spre exemplu, în cazul în care persoana prin samavolnicie a blocat pentru mai mult de cinci ore cu automobilul propriu bulevardul Ştefan cel Mare în mun. Chişinău în anul 1999 (când era în acţiunea C.pen. din 1961), fapta calificându-se conform art.214 C.pen. (cauzând daune considerabile intereselor publice, drepturilor şi intereselor persoanelor), apreciind aceeaşi faptă la momentul actual, nu ar trebui să-i schimbăm calificarea în contravenţie, graţie faptului că legea utilizează alţi termeni (... daune în proporţii mari...), gradul prejudiciabil, în esenţă rămânând acelaşi. C.pen. din 1961 nu avea alte formulări la descrierea urmărilor prejudiciabile, plafonul maxim fiind daune considerabile, care, la moment (deşi au o altă formulare) corespund cu daunele în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor persoanelor fizice sau juridice. Concluzionând celea expuse supra considerăm că CSJ nu a apreciat corect următoarea situaţie: prin sentinţa Judecătoriei Străşeni din 5 martie 2007, S.Gh., a fost achitat de învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.352 alin.(3) lit.d) C.pen. al RM, din motiv că fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii. S.Gh., în perioada anului 1999, urmărind scopul de profit, fără autorizaţia Primăriei s.Ţigăneşti, samavolnic a ocupat un drum public cu o suprafaţă de 0,35 ha şi fâşia de protecţie (nucari) din teritoriul, care aparţine primăriei, amplasat în extravilanul satului, îngrădindu-l cu 101 piloni de fier şi l-a utilizat ca parcare pentru automobilele persoanelor venite să se odihnească, să se scalde la iaz şi să pescuiască, cauzând prin aceasta primăriei o daună materială în proporţii deosebit de mari, în valoare de 210777 lei.
123
Tot el, în aceeaşi perioadă a anului 1999, urmărind scopul de profit, fără autorizaţia Întreprinderii Silvice de Stat Călăraşi, samavolnic a ocupat suprafaţa de 0,70 ha din parcela C60 a fîşiei forestiere a ocolului silvic Bravicea, amplasând pe el 8 construcţii capitale şi 9 construcţii temporare, destinate pentru uz personal, precum şi pentru găzduirea persoanelor venite să se odihnească în gospodăria „Inima Codrului”, ce -i aparţine ÎI „Străisteanu Daniela", prin ce a cauzat statului o daună materială în mărime de 756000 lei. Sentinţa nominalizată a fost atacată cu apel de către procuror şi partea vătămată Întreprinderea de Stat pentru Silvicultură Călăraşi. Procurorul a solicitat casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care S.Gh,. să fie condamnat în baza art.352 alin.(3) lit.d) C.pen. la 8 ani închisoare, motivînd că din materialul probator al cauzei rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei incriminate. Prin decizia CP al CA Chişinău din 18 septembrie 2007, au fost admise parţial apelurile declarate de procuror şi de partea vătămată, casată sentinţa, rejudecată cauza şi pronunţată o nouă hotărîre, prin care S.Gh., a fost recunoscut vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) Cod penal şi, în temeiul art.55 Cod penal, a fost încetat procesul penal în privinţa lui cu tragerea la răspundere administrativă sub formă de amendă 100 u.c. Decizia nominalizată a fost atacată cu recurs ordinar de către procuror şi de către condamnatul S.Gh. CP lărgit al CSJ s-a expus asupra ilegalitatea deciziei CP al CA Chişinău din 23 octombrie 2008 în sensul art.10 C.pen în felul următor: conducându-se de art.8, 9, 10 C.pen al RM instanţa a ajuns la concluzia că ambele capete de acuzare incriminate lui S.Gh., în baza art.352 alin.(3) lit.d) C.pen (2002), samavolnicia, se referă la perioada anului 1999, astfel, organul de urmărire penală cât şi instanţele de judecată erau obligate să verifice situaţia de drept, în care, dispoziţia art.214 C.pen al RM (1961), samavolnicia, prevăzută de legea penală în vigoare la momentul săvîrşirii faptei, în latura obiectivă a componenţii de infracţiune ca semn calificativ prevedea „cauzarea de daune considerabile”, iar dispoziţia art.352 C.pen. (2002), samavolnicia, în acelaşi sens, prevede „cauzarea de daune în proporţii mari”. În sensul art.14 C.pen., infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală, iar art.15 C.pen., stipulează că gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
124
Prin urmare, fapta incriminată lui S.Gh., samavolnicia, prevăzută de legea penală art.214 C.pen. (1961), în vigoare la momentul săvârşirii ei, a fost decriminalizată, iar legea penală nouă, art.352 C.pen. al RM (2002), samavolnicia, înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii şi nu are efect retroactiv, fiind aplicabilă numai în privinţa persoanelor care au comis asemenea fapte începând cu 12.06.2003 - data întrării în vigoare a C.pen. al RM (2002). Astfel spus, legea penală la art.214 C.pen. (1961), în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii incriminate inculpatului - perioada anului 1999, „ samavolnicia cu cauzarea de daune considerabile”, conform legii penale noi nu se mai consideră infracţiune, deoarece art.352 C.pen. (2002), samavolnicia, este fapta prejudiciabilă „cu cauzarea de daune în proporţii mari”. În cele din urmă CSJ a menţinut sentinţa primei instanţe.[54] Cu referire la problematica studierii unor aspecte de delimitare a samavolniciei contravenţionale de cea penală, este necesar de a distinge fapta care cade sub incidenţa contravenţiei de tentativa la samavolnicie infracţională. În acest sens, s-a exprimat E.Visterniceanu, indicând că în cazul tentativei la infracţiunea de samavolnicie, intenţia făptuitorului cuprinde daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, respectiv în cazul în care acestea nu se produc din cauze independente de voinţa făptuitorului. Pe când în cazul samavolniciei contravenţionale, intereselor publice sau drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice li se cauzează daune, însă acestea nu sunt atât de grave, încât să atingă proporţii mari.[89, 224] Susţinem opinia expusă, însă ea pare a fi prea simplistă, din considerente că în cazul în care fapta de exercitare a unui drept implică daune intereselor publice sau individuale, nu este cu putinţă a stabili exact valoarea acestora (proporţiile mari cerute de legea penală), mai cu seamă în lipsa entităţii materiale influenţate de elementul material al infracţiunii. În cele din urmă, nu putem exclude nici tentativa la samavolnicia contravenţională. Din aceste considerente propunem a se atenţiona organele judiciare spre stabilirea exactă a conţinutului şi orientării intenţiei făptuitorului, precum şi modului de exercitare a dreptului. De altfel, se conturează trei situaţii tipice:
în cazul în care se va stabili că intenţia făptuitorului era orientată spre cauzarea
daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, însă, dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul, fapta urmează a fi încadrată în baza art.27, 352 C.pen. al RM;
125
în cazul în care se va stabili că intenţia făptuitorului era orientată spre cauzarea
daunelor de alte proporţii (care nu atinge plafonul celor mari) intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, urmându-se de producerea acestora, fapta urmează a fi încadrată în baza art.335 C.con. al RM;
în cazul în care se va stabili că intenţia făptuitorului era orientată spre cauzarea
daunelor în anumite proporţii (care nu ating plafonul celor mari) intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, însă, dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul, fapta urmează a fi încadrată în baza art.13, 335 C.con. al RM; Un exemplu din practica judiciară în cazul tentativei la infracţiunea de samavolnicie, adus spre confirmarea posibilităţii reale de apreciere a urmărilor prejudiciabile ce urmează să survină, este următorul: Cet. V.N., în luna iulie 2005, îndeplinind serviciul de persoana de încredere a SRL „T R S”, în timpul recoltării grânelor pe terenul agricol de 40 ha. a primăriei L. r-l. R, aflîndu-se în relaţii ostile cu conducerea SRL-ului nominalizat, care în forma verbală îl elibera-se din serviciul de persoana de încredere, înţălegînd faptul precum că nu i-se vor achita conform contractului de muncă cu 2,5% din roada globală. Urmărind scopul ca singur să primescă producţia agricolă datorată de 2,5% din roada globală, intenţionat a încercat să ascundă de la conducerea SRL-ului 6 hectare de teren agricol semănate cu grâu în suma de 18.000 lei R.M., însă nu şi-a realizat intenţia criminală, deoarece a fost depistat de către conducerea SRLului.[83] În baza celor expuse putem constata că atât legislaţia penală, cât şi cea contravenţională, prin utilizarea în cadrul definirii samavolniciei a unor termeni de evaluare (definitorii), nu permit delimitarea strictă a sferei ilicitului penal de cel contravenţional. Necesitatea delimitării stricte a acestor sfere condiţionează interpretarea corectă a semnelor componenţei de infracţiune şi a contravenţiei, condiţionând, în acest sens, realizarea justiţiei în această materie. 3.3. Delimitarea samavolniciei de unele infracţiuni similare În urma efectuării unei analize juridico-penale a infracţiunii de samavolnicie, considerăm că este necesară evidenţierea unor semne de delimitare a acesteia de alte infracţiuni similare, care vor contribui la încadrarea juridică corectă a acestei infracţiuni. Cercetarea oricărei infracţiuni este un domeniu al activităţii sociale, strict reglementat de normele procesuale, adică cele care ţin de desfăşurare a procesului penal. Relaţiile care se nasc în legătură cu cercetarea infracţiunilor implică un grad de constrângere statală, pe de o parte, iar pe
126
de altă parte, instituirea unui mecanism de asigurare a legalităţii acestuia. În acest context, art.1 alin.(3) C.proc.pen. al RM (Noţiunea şi scopul procesului penal) declară că organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere. De regulă, în cazul samavolniciei, din materialele pornirii urmăririi penale nu reiese existenţa semnelor componenţei de infracţiune prevăzute de art.352 C.pen. al RM. Din aceste considerente organul judiciar, trebuie să înceapă urmărirea penală în baza componenţelor de infracţiune „tradiţionale” (infracţiuni contra patrimoniului – în special, sustrageri, răpirea unei persoanei, privaţiune ilegală de libertate etc.). Mai cu seamă că unele semne ale componenţei de infracţiune (spre exemplu, probarea dacă s-a încălcat ordinea stabilită, necesită determinarea exactă a actului normativ prevederile căruia au fost încălcate, şi nicidecum nu a clauzelor contractuale care prevăd ordinea respectivă), prevăzute de art.352 C.pen. al RM necesită a fi stabilite (probate) ulterior, în cadrul efectuării măsurilor ulterioare ale urmării penale. În această ordine de idei, devine actuală problema încadrării juridice a unor fapte, cum ar fi cele de sustragere, alte infracţiuni contra patrimoniului, precum şi constrângerea de a încheia o tranzacţie etc. în cadrul investigării judiciare, impunându-se ca necesară evidenţierea unor semne de delimitare dintre acestea şi infracţiunea de samavolnicie. Prezenţa unui litigiu de drept în relaţiile dintre persoane şi, respectiv, exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar prin încălcarea ordinii stabilite, de regulă, se prezintă prin fapte de înaintare a cererii de transmitere a bunurilor, luare, sustragere, degradare a acestora, care, la rândul lor, constituie un element material al unor infracţiuni contra patrimoniului şi determină încadrarea juridică incorectă a unor astfel de fapte, mai cu seamă, în prezenţa semnelor laturii obiective specifice infracţiunilor contra patrimoniului, cum sunt: violenţa periculoasă şi nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei, ameninţările cu/sau distrugerea bunurilor altei persoane. Organele judiciare deseori comit erori în procesul de apreciere a unor semne ale obiectului, laturii obiective şi subiective, care, în esenţă, determină individualizarea răspunderii penale pentru infracţiunea de samavolnicie. HP CSJ a RM Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor nr.23 din 28 iunie 2004 nu oferă careva indicaţii exacte spre a delimita infracţiuni contra patrimoniului săvârşite prin sustragere de samavolnicie. Astfel pct.2 prevede că însuşirea ilegală a bunurilor aflate în proprietate comună, inclusiv şi a unei persoane juridice unde făptuitorul este unul dintre fondatori, în dependenţă de intenţie urmează a se califica ca sustragere ori samavolnicie, iar pct.3 indică că furtul trebuie delimitat de samavolnicie.
127
Sustragerea bunurilor în mod arbitrar, adică a unor bunuri care, la presupunerea făptuitorului, îi aparţin, trebuie calificată drept samavolnicie (art.352 C.pen. al RM).[69] La analiza HP CSJ a RM Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, putem afirma că ultima nu numai că nu oferă răspunsuri la întrebarea – care sunt criterii de delimitare a sustragerilor de samavolnicia ?, ci invers, prin inexactităţile invocate, ridică un cumul de neclarităţi, cum ar fi spre exemplu: explicaţiile din pct.3, care limitează sfera de aplicare a samavolniciei doar la un drept presupus. În vederea delimitării samavolniciei de unele infracţiuni contra patrimoniului comise prin sustragere, în cele ce urmează va fi realizată o analiză a semnelor acestor categorii de fapte infracţionale. În ipoteza tehnicii legislative de incriminare a infracţiunii de samavolniciei, componenţa de infracţiune, aşa cum opiniază unii experţi este una „obscură” şi necesită o interpretare adăugătoare, fie o reformulare a acestei componenţe de infracţiune.[88] În cazul altor componenţe de infracţiune, care, la prima vedere, se aseamănă cu samavolnicia, cum ar fi – unele infracţiuni contra patrimoniului săvârşite prin sustragere (furt, jaf, tîlhăria etc.), unele infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi libertăţii etc., nu se creiază dificultăţi la încadrarea juridică, în cazul când apare necesitatea pornirii urmăririi penale. Elementele acestor infracţiuni sunt evidente şi stabilite practic reieşind din materialele iniţiale, situaţie care nu poate fi acceptată în cazul infracţiunii de samavolnicie. Spre a facilita delimitarea acestor infracţiuni este necesar a clarifica noţiunea sustragerii. Profesorul S.Brînză defineşte sustragerea drept luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile din posesia sau detenţia altei persoane, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv posesorului acestor bunuri, săvârşită în scop de cupiditate.[16, p. 18] Respectiv, pentru sustragere este caracteristică prezenţa cumulativă a următoarelor trăsături specifice: luarea ilegală şi gratuită; trebuie să fie realizată din posesia sau detenţia altei persoane; calitatea bunurilor - mobile; cauzarea unui prejudiciu patrimonial efectiv posesorului acestor bunuri; scop de cupiditate. Lipsa uneia dintre condiţiile nominalizate anterior presupune, respectiv, lipsa sustragerii. Clasificarea enunţată indică semnele, analiza cărora, determină delimitarea diferitor forme de sustrageri de samavolnicie. Delimitarea samavolniciei de furt, jaf, tîlhărie. Samavolnicia poate fi săvârşită atât în prezenţa victimei sau altor persoane, cât şi în lipsa acestora. În cel din urmă caz, aparent, fapta de samavolnicie este asemănătoare, după semnele laturii obiective, cu furtul.[28, p. 26] La cercetarea cauzelor, ofiţerul de urmărire penală, de la bun început constată obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii, după care are loc stabilirea celorlalte semne ale infracţiunii.
128
Această schemă este tipică majorităţii infracţiunilor, însă, nu şi samavolniciei. Stabilirea obiectului nemijlocit, în cazul samavolniciei, trebuie să se efectueze după ce s-au constatat toate celelalte semne ale componenţei de infracţiune. Obiectul juridic nemijlocit al furtului, jafului, îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile[19, p. 225], în cazul tâlhăriei, obiectul juridic nemijlocit este unul complex - relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile, precum şi sănătatea persoanei, pe când obiectul juridic nemijlocit secundar, poate fi diferit, în dependenţă de forma agravantă a infracţiunii. Obiectul juridic nemijlocit de bază al samavolniciei îl reprezintă ordinea de realizare a drepturilor, în cadrul unor modalităţi agravante ale sale, samavolnicia fiind identificată prin intermediul unui obiect nemijlocit secundar – inclusiv şi relaţiile sociale cu privire la posesia, folosinţa sau dispoziţia asupra bunurilor (dacă este cazul dreptului presupus). Or, în acest caz se poate determina admiterea unei încadrări juridice incorectă a unor astfel de fapte prejudiciabile „asemănătoare”. Cu referire la obiectul material al furtului, jafului, tâlhăriei, în cazul acestora, bunul este străin pentru făptuitor, pe când în cazul samavolniciei, persoana are un drept legitim sau consideră că are un drept în privinţa acestui bun (situaţia dreptului presupus). C.pen. al RM nu incriminează furtul ca fiind sustragerea bunului ce aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane, astfel este în lipsă incriminarea echivalentă celei din art.208 alin.(3) C.pen. al României. În cazul samavolniciei, lipseşte trăsătura ilegalităţii luării bunului, adică luarea poate fi legală (în cazul exercitării unui drept legitim) sau subiectul o consideră astfel (în cazul dreptului presupus). De asemenea, „gratuitatea luării bunurilor”, în cumul cu „cauzarea unui prejudiciu patrimonial efectiv posesorului acestor bunuri” presupune schimbarea poziţiei bunurilor, în urma cărora, victimei i se aduce un prejudiciu patrimonial (gol patrimonial), iar la subiectul infracţiunii se atestă o sporire în cadrul sferei patrimoniale.[19, 240] În urma săvârşirii samavolniciei, în cazul exercitării unui drept legitim, nu are loc modificarea sferei patrimoniale nici a făptuitorului, nici a victimei. Exercitarea unui drept presupus poate cauza prejudiciu material victimei, însă, persoana consideră că nu se îmbogăţeşte (din moment ce consideră că are acel drept), respectiv lipseşte atât scopul infracţiunii de a se îmbogăţi, cât şi conţinutul intenţiei are o altă orientare. În cele din urmă, pornind de la incriminarea faptelor prejudiciabile în legea penală autohtonă, de la orientarea intenţiei infracţionale, fapta se va încadra anume în dependenţă de orientarea intenţiei şi nu conform situaţiei obiectiv create.
129
Problema care apare în cazul delimitării unor infracţiuni contra patrimoniului comise prin sustragere de samavolnicie, ţine de faptul în care subiectul, exercitând un drept legitim sau presupus, va lua bunurile, cauzând, totuşi, „un gol patrimonial” victimei, adică va aduce atingere relaţiilor patrimoniale. Este cazul depăşirii valorii creanţei asupra căreia subiectul infracţiunii are un drept sau presupune că are un drept. Soluţia propusă de privind situaţia concursului ideal, este una conformă atât cu legislaţia, cât şi cu preceptele doctrinei penale.[96] Organele de investigare judiciară urmează să ţină cont de orientarea, în primul rând, a intenţiei făptuitorului (scopul de profit), nefiind exclusă şi eroarea de fapt, în cazul când făptuitorul cu bună credinţă consideră că valoarea bunului este mai mică decât cea stabilită în realitate. Astfel considerăm că instanţa nu a procedat corect în următoarea situaţie tipică: Prin sentinţa Judecătoriei Râşcani, mun. Chişinău din 22 octombrie 2008, Ch.Y., a fost recunoscut vinovat şi condamnat în baza art.195 alin.(1) C. pen. al RM la 10 ani închisoare, fără privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut că Ch.Y., se învinuieşte de către organul de urmărire penală în comiterea sustragerii în proporţii deosebit de mari în următoarele circumstanţe. La 14 decembrie 2005, cetăţeanul Elveţiei El.M., El.S., a importat în RM autoturismul de model Mercedes A 160, pe care îl deţinea cu titlu de proprietate. La 28 ianuarie 2006, a încredinţat automobilul pentru păstrare pe un termen nespecificat cunoscutului său cetăţeanului Canadei, Ch.Y., cu viza de reşedinţă în mun. Chişinău. Ch.Y., abuzând de încrederea acordată, urmărind scopul dobîndirii ilicite a bunurilor ce aparţineau lui El.M., El.S., folosindu-se de accesul la autoturismul lăsat pentru păstrare, cât şi a faptului falsificării documentelor pe autoturism, prin falsificarea semnăturii proprietarului automobilului El.M., El.S., de către persoanele neidentificate în cadrul urmăririi penale, în factura (invois) seria 04PT nr.083161 din 1 februarie 2006, privind vinderea maşinii cetăţeanului RM I.V., fapt confirmat prin raportul tehnico-ştiinţific nr.2164 din 4.09.06, în circumstanţele când proprietarul nu se afla în RM, la 6.03.06, a vândut autoturismul în cauză contra sumei de 7400 dolari SUA lui O.M., banii obţinuţi Ch.Y., i-a însuşit, cauzând părţii vătămate prejudiciu material în proporţii deosebit de mari, în valoare de 96126 lei. Sentinţa a fost atacată în apel, CA Chişinău a pronunţat o nouă hotărâre, prin care Ch.Y., a fost recunoscut vinovat şi condamnat în baza art.352 alin.(1) C.pen. la amendă în mărime de 400 unităţi convenţionale (8000 lei).
130
Hotărârea nominalizată este atacată cu recurs ordinar de către procurorul Serviciului de înaintare a învinuirii în CA Chişinău. La rândul său CSJ a nominalizat că vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii imputate şi condamnarea în baza art.352 alin.(1) C.pen. al RM este justă. În susţinerea acestei concluzii pot fi menţionate următoarele probe: -
declaraţiile date de Ch.Y., prin care acesta recunoaşte faptul că, deşi automobilul de model Mercedes A 160 era înregistrat pe numele părţii vătămate El.M., El.S., în mod arbitrar, şi-a exercitat un drept presupus, înregistrând automobilul menţionat pe numele lui I.V., iar apoi, împreună cu ultimul, au vândut acest automobil lui O. la preţul de 7440 dolari SUA, bani pe care şi i-a lăsat sie, considerând că dânsul deja ia plătit părţii vătămate preţul acestei maşini (f.d.62-67, vol. II);
-
declaraţiile părţii vătămate El.M., El.S., prin care se confirmă că automobilul Mercedes A 160 a fost procurat de el, iar în cazul vânzării ulterioare a acestuia Ch.Y., în calitate de partener de afaceri, ar fi avut dreptul la aproximativ 3000 dolari SUA din venitul obţinut, însă acesta din urmă, fără a avea acordul său, şi-a exercitat un drept presupus, a înregistrat automobilul menţionat pe numele lui I. V., iar apoi l-a vândut la preţul de 7440 dolari, bani pe care i-a însuşit, cauzându-i astfel, prin acţiunile sale samavolnice, un prejudiciu material în proporţii mari, în sumă de 96126 lei (f.d.44-47,84 vol.II);
-
declaraţiile martorului Kh.F., din care rezultă că Ch.Y., a participat cu bani la procurarea automobilului Mercedes A 160, dar automobilul a fost procurat de partea vătămată El.M., El.S., el împrumutându-i acestuia, în acest scop, 3000 dolari SUA (f.d.43 vol. II);
-
declaraţiile martorului I.V., din care rezultă că Ch.Y., necătând la faptul că automobilul de model Mercedes A 160 la înregistrat pe numele părţii vătămate El.M., El.S., dânsul, în mod arbitrar, şi-a exercitat un drept presupus, înregistrând automobilul menţionat pe numele lui I.V., iar apoi, împreună cu ultimul, au vândut acest automobil la preţul de 7440 dolari SUA, bani pe care condamnatul şi i-a lăsat sie, considerând că dânsul deja i-a plătit părţii vătămate preţul acestei maşini (f.d.4851 vol.II); Astfel, probele indicate denotă faptul că Ch.Y. nu a avut scopul însuşirii averii părţii
vătămate prin abuz de încredere, ci indică la un comportament samavolnic al inculpatului,
131
de exercitare a unui drept presupus, în mod arbitrar, contrar prevederilor legale, prin care a cauzat lui El.M., El.S., un prejudiciu în proporţii mari, în sumă de 96126 lei.[56] Considerăm că astfel de faptă urmează a fi încadrată potrivit regulilor concursului ideal de infracţiuni: samavolnicie şi escrocherie. Componenţele de infracţiune supuse analizei sunt materiale (samavolnicia doar în variantă tipică), adică pentru consumarea infracţiunii este obligatorie survenirea consecinţelor, cu excepţia infracţiunii de tâlhărie, care are o componenţă de infracţiune formal-redusă. Dacă, însă, în cazul furtului, valoarea daunei este mai mare de 25 u.c., adică 500 lei, atunci, în cazul samavolniciei, reieşind din practica judiciară – mai mult de 2500 u.c. (art.352 alin.(1) C.pen. al RM, iar în cazul agravantelor - este determinată în fiecare caz aparte, în dependenţă de circumstanţele concrete ale infracţiunii), nefiind exclusă şi samavolnicia contravenţională. Merită atenţia analiza samavolniciei agravante de la art.352 alin.(2) lit.d ) C.pen. al RM spre a o delimita de jaf agravant, precum şi art.352 alin.(3) lit.b) C.pen. RM, care necesită eventual invocarea posibilităţilor de delimitare cu tâlhăria. În primul rând, componenţa de infracţiune prevăzută la art.187 alin.(2) lit.e) C.pen. al RM, deşi este una agravantă, nu îşi pierde din specificul structurii (adică, derogând de la norma generală prevăzută la art.187 alin.(1) C.pen. al RM), rămânând una materială. În cazul samavolniciei prevăzute în formă agravantă componenţa se transformă în formală, adică pentru consumarea infracţiunii având valoare doar exercitarea unui drept legitim sau presupus prin metoda cerută de norma de incriminare. Afirmaţia în cauză are la bază mai multe argumente: 1. prin acceptarea componenţei materiale a infracţiunii la art.352 alin.(2) lit.d) C.pen. al RM şi în lipsa urmărilor prejudiciabile (daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice) în conţinutul faptei prejudiciabile a persoanei, ar invoca posibilitatea calificării acesteia fie
ca
samavolnicie
contravenţională,
fie
ca
concurs
dintre
samavolnicia
contravenţională (art.335 C.con. al RM) şi cauzarea leziunilor corporale uşoare (art.78 C.con. al RM). Prima variantă nu poate fi acceptată, având drept ipoteză faptul că nu cuprinde în componenţa sa violenţa, pe când a doua variantă nu este una conformă exigenţelor de apreciere juridico-penale. În susţinerea opiniei consemnate vine următoarea apreciere; 2. specificul modalităţilor de formulare a termenelor utilizaţi de către legiuitor în cadrul tehnicii legislative vis-a-vis de componenţa circumstanţială prevăzută la art.352 alin.(2) C.pen. al RM, unde se face uz de sintagma – „aceiaşi acţiune”(se are în vedere acţiunea de la art.352 alin.(1) C.pen. al RM).
132
3. violenţa - ca semn circumstanţial al samavolniciei - prin conţinutul său deja corespunde volumului şi conţinutului noţiunii de daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice prevăzute la art.352 alin.(1) C.pen. al RM. Or, după cum deja am mai menţionat, art.126 alin.(2) C.pen. al RM prevede că specificul daunei pricinuite în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, se stabileşte luându-se în considerare gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (inclusiv şi dreptul la sănătate şi integritate fizică şi psihică). În ceea ce priveşte samavolnicia prevăzută la art.352 alin.(3) lit.b) C.pen. al RM, care necesită a fi delimitat de tâlhărie, putem nominaliza că în cazul acesteia se impune stabilirea scopului aplicării violenţei, ultimul servind drept mijloc de obţinere a bunurilor altei persoane, pe când în cazul samavolniciei - violenţa serveşte mijloc spre exercitarea dreptului, consumându-se la realizarea elementului material al laturii obiective. Latura subiectivă a furtului, jafului, tâlhăriei se caracterizează prin vinovăţie intenţionată – intenţie directă. Motivul acestor infracţiuni este de cupiditate, scopul – de a obţine profit, de a se îmbogăţi pe contul averii străine. Vinovatul îşi dă seama că sustrage în mod ilegal bunuri străine şi că, prin fapta sa, cauzează o daună materială proprietarului şi doreşte survenirea acestor urmări. În cazul samavolniciei latura subiectivă se poate caracteriza şi prin vinovăţie în forma intenţiei indirecte, scopul şi motivul fiind doar nişte semne facultative, stabilirea cărora are importanţă la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Deosebirea principală dintre aceste două infracţiuni, la nivel de latură subiectivă, constă anume în lipsa scopului de cupiditate, adică la samavolnicie persoana, fiind sigură de apartenenţa unui drept, săvârşeşte anumite fapte, fără depăşirea limitelor de „exercitare a dreptului” şi nu urmăreşte scopul de a se îmbogăţi. Fapta de samavolnicie se comite pe fonul motivului că subiectul trăieşte un simţ al inechităţii, care este cauzat de încălcarea dreptului său.[174] Subiectul infracţiunii de samavolnicie este persoana fizică, responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani la momentul comiterii infracţiunii, fiind o persoană fizică particulară; în cazul furtului, jafului sau tâlhăriei subiectul este persoana fizică responsabilă care a atins vîrsta de 14 ani. Raţiunea unei astfel de cerinţe legislative - de stabilire a vârstei de 16 ani în cadrul samavolniciei - este determinată de specificul elementului material al său - exercitarea dreptului, adică de apariţia capacităţii juridice de exerciţiu civile. Delimitarea samavolniciei de şantaj. Legea penală defineşte şantajul în cadrul art.189 alin.(1) C.pen. al RM ca – cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial,
133
ameninţând cu violenţa persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora. La prima vedere este evident faptul că principalul criteriu de delimitare a acestor două infracţiuni ar fi stabilirea prezenţei sau lipsei la subiect a dreptului legitim ori presupus asupra bunurilor persoanei (victimei), însă, indiscutabil, acest criteriu nu este unic şi nici suficient. HP CSJ a RM nr.16 din 7 noiembrie 2005 se pronunţă că este necesară delimitarea şantajului de samavolnicie (art.352 C.pen. al RM), cu indicarea următoarelor precizări: spre deosebire de samavolnicie, şantajul este posibil doar în raport cu bunurile străine, asupra cărora făptuitorul nu are nici drept legitim, nici drept presupus. Prin drept legitim se înţelege un astfel de drept, pe care persoana îl are în virtutea unui temei legal; dreptul presupus invocă un astfel de drept, care în realitate nu aparţine persoanei, deşi aceasta consideră, eronat, că este învestită cu acest drept. În continuare se indică că în cazul samavolniciei, acţiunile de ameninţare, violenţă, nimicire a bunurilor etc. reprezintă un mijloc de realizare a dreptului legitim sau presupus al făptuitorului, iar în cazul şantajului astfel de acţiuni ca ameninţarea, violenţa, deteriorarea ori distrugerea bunurilor etc. constituie mijlocul de întărire a cererii ilegale a făptuitorului. Explicaţiile HP CSJ a RM sunt prea laconice pentru a crea un ansamblu de procedee delimitatorii. Raliindu-ne indicaţiilor nominalizate ale HP CSJ, considerăm că, la acest compartiment, este necesar să se ţină cont de unele completări legate de caracterul şi intensitatea violenţei (ne referim la violenţă psihică). În situaţia şantajului, ameninţarea cu violenţa - ca semn al laturii obiective, este o formă de violenţă psihică, care influenţează asupra psihicului uman, provocând o anumită reacţie din partea victimei, caracteristica esenţială a ameninţării cu violenţa fiind adresarea sa în viitor[7, p. 58]; în cazul samavolniciei, ameninţarea cu violenţa constituie mijlocul de exercitare a dreptului legitim sau presupus şi ţine, în unele cazuri, de imediata realizare, adică subiectul, după ameninţarea victimei, care se opune intenţiilor făptuitorului, poate aplica violenţa nu ca răzbunare (cazul şantajului – pentru refuzul de a îndeplini), ci, iarăşi, ca metodă de exercitare a dreptului. De asemenea ameninţarea, în cazul şantajului, se referă la:
aplicarea violenţei asupra persoanei, rudelor sau apropiaţilor acesteia;
răspândirea unor ştiri defăimătoare despre persoana, rudele sau apropiaţii acesteia;
deteriorarea sau distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului;
răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestuia.
134
În ipoteza samavolniciei, ameninţarea victimei sau a rudelor ei poate fi doar cu moartea sau cauzarea unor daune sănătăţii acestora. În legătură cu acest fapt, N.Skorilkina afirmă că violenţa psihică - ca semn al laturii obiective a samavolniciei, spre deosebire de şantaj, este limitată doar la atingerea adusă vieţii şi sănătăţii persoanei.[132, p. 15] Şantajul se deosebeşte de samavolnicie şi prin trăsăturile laturii subiective: şantajul presupune prezenţa intenţiei directe şi a scopului de cupiditate (profit), în timp ce samavolnicia poate fi săvârşită inclusiv prin intenţie indirectă, iar prezenţa scopului nu este obligatorie.[70] În cazul şantajului, intenţia subiectului este orientată spre obţinerea unor bunuri, efectuării de către victima a unor acţiuni cu caracter patrimonial în folosul subiectului infracţiunii, obţinerii unor drepturi străine în privinţa unor bunuri, fiind prezent scopul de cupiditate, iar la samavolnicie determinarea scopului serveşte doar la individualizarea pedepsei penale. Este necesară evaluarea corectă a conţinutului şi orientării intenţiei infracţionale, astfel instanţele de judecată lăsând fără acoperire determinativă acest segment important. Astfel, B.I., împreună cu S.S. au săvârşit samavolnicie în privinţa cet.H.V., ameninţândul pe ultimul cu răfuială fizică, au cerut de la dânsul 2.000 dolari SUA (echivalent a sumei de 23500 lei) pentru recuperarea daunei materiale survenite în urma unui accident rutier în care a fost defectat automobilul lui S.S., pe când, conform expertizei tehnice, suma daunei constituia doar 10484 lei. Partea vătămată H.V., a explicat în şedinţa de judecată că pe data de 20 martie 2001 din vina lui a avut loc un accident rutier, în urma căruia a fost defectat automobilul lui S.S. Prejudiciul material, pe care el ar fi trebuit să-l restituie lui S.S., a fost calculat de expert în sumă de 10484 lei. Însă S.S. împreună cu B.I. sistematic îl urmăreau, îl telefonau şi îl ameninţau cu răfuiala fizică, în cazul cînd el nu le va transmite 2.000 dolari SUA pentru acest prejudiciu. Martorii H.L. şi M.D. întru totul au confirmat depoziţiile părţii vătămate. Conform actelor cauzei penale, ambii inculpaţi au fost reţinuţi de către lucrătorii poliţiei în momentul în care ei primeau de la pătimit banii semnaţi la poliţie. Instanţa a calificat acţiunile lui B.I. ca samavolnicie art.352 alin.(1) C.pen. al RM. [48] Considerăm că în speţa invocată, instanţa nu a ţinut cont de conţinutul intenţiei, astfel suma pretinsă depăşea dublu suma stabilită de către instanţă. De altfel B.I. nu avea nici un drept (nici legitim şi nici cel presupus) asupra unei astfel de sume, fapta urmând a fi calificată în concurs cu infracţiunea de şantaj. Respectarea principiului legalităţii este determinată de aprecierea juridică corectă a faptelor infracţionale prin analiza complexă a tuturor semnelor componenţelor de infracţiune
135
care se referă la fapta prejudiciabile, ca, în cele din urmă, semnele faptei prejudiciabile să fie încadrate corect şi persoana să fie supusă răspunderii penale în limitele vinovăţiei sale.
3.4. Concluzii la compartimentul 3. În urma celor relatate în compartimentul 2. considerăm necesară evidenţierea următoarelor: 1. Modalităţile faptice de realizare a dreptului legal sau presupus în cazul infracţiunii de samavolnicie, de regulă având un caracter patrimonial, se realizează prin luarea (deschisă sau ascunsă) a bunurilor (fiind prezent un drept legitim sau presupus în privinţa acestor bunuri), distrugerea sau deteriorarea acestora, fapte, ce pot fi (sau nu) însoţite de reţinerea persoanei, ori înlăturarea rezistenţei celui obligat să tolereze acţiunea. Cele din urmă, pe lângă alte modalităţi faptice ale samavolniciei, coincid cu modalităţile normative ale autoapărării, coincidenţa fiind aparentă. Nu orice faptă de această natură va constitui temei pentru pornirea urmăririi penale în baza art.352 C.pen. al RM, deoarece dacă acţiunea va fi îndreptată spre apărarea unui drept subiectiv, întrunind condiţiile cerute de art.13 C.civ. al RM, se va invoca autoapărarea. Acţiunea de luare, sustragere, distrugere sau deteriorare a unui bun sau reţinerea persoanei să aibă un singur scop şi anume de restabilire a bunului. Evident, prezenţa altui scop exclude autoapărarea şi, la cumularea semnelor cerute de art.352 C.pen. al RM, fapta poate fi încadrată ca samavolnicie. Unele legislaţii europene indică expres asupra corelaţiei dintre samavolnicie şi autoapărare. 2. Se consider oportună necesitatea perfecţionării dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, prin completarea elementului material al infracţiunii cu semnul „...în caz de depăşire a autoapărării...”. Acest fapt reiese din coliziunile ramurale, în special cu referire la instituţia autoapărării sau legitimei apărări. 3. Atât legislaţia penală, cât şi cea contravenţională, prin utilizarea în cadrul definirii samavolniciei a unor termeni de evaluare (definitorii), nu permit delimitarea strictă a sferei ilicitului penal de cel contravenţional. Necesitatea delimitării acestor sfere condiţionează interpretarea corectă a semnelor componenţei de infracţiune şi a contravenţiei, condiţionând, în acest sens, realizarea justiţiei în această materie. 4. Răspunderea contravenţională apare în cazul în care, prin caracterul lor, aceste contravenţii nu atrag după sine, răspunderea penală. Semnul ilegalităţii, care reiese din noţiunea contravenţiei, obligatoriu trebuie stabilit nemijlocit din dispoziţia unei normei juridice care şi îi impune persoanei un anumit comportament. În cazul în care astfel de faptă încalcă normele juridice ale altor ramuri de drept, persoana va purta răspunderea
136
respectivă (spre exemplu, disciplinară). Dacă nu se încalcă preceptul normei, prioritate are principiul dreptului civil – cel al liberei alegeri a comportamentului (ceea ce nu este interzis, este permis). 5. La formularea urmărilor în cadrul C.con. al RM, legiuitorul a făcut uz de următoarea sintagmă – „...fără a se cauza (n.a.) vreo daună considerabilă persoanei”. Această formulare este una nu prea reuşită, concluzie la care s-a ajuns în urma corelării urmărilor prejudiciabile ale samavolniciei contravenţionale cu celei penale. 6. În urma săvârşirii samavolniciei, în cazul exercitării unui drept legitim, nu are loc modificarea sferei patrimoniale nici a făptuitorului, nici a victimei. Exercitarea unui drept presupus poate cauza prejudiciu material victimei, însă, persoana consideră că nu se îmbogăţeşte (din moment ce consideră că are acel drept), respectiv lipseşte atât scopul infracţiunii de a se îmbogăţi, cât şi conţinutul intenţiei are o altă orientare. În cele din urmă, pornind de la incriminarea faptelor prejudiciabile în legea penală autohtonă, de la orientarea intenţiei infracţionale, fapta se va încadra anume în dependenţă de orientarea intenţiei şi nu potrivit situaţiei obiective create. În lipsa scopului de cupiditate, adică la samavolnicie persoana, fiind sigură de apartenenţa unui drept, săvârşeşte anumite fapte, fără depăşirea limitelor de „exercitare a dreptului” şi nu urmăreşte scopul de a se îmbogăţi. Fapta de samavolnicie se comite pe fonul motivului că subiectul trăieşte un simţ al inechităţii, care este cauzat de încălcarea dreptului său. 7. În ceea ce priveşte samavolnicia prevăzută la art.352 alin.(3) lit.b) C.pen. al RM, care necesită a fi delimitată de tâlhărie, se poate nominaliza că în cazul acesteia se impune stabilirea scopului aplicării violenţei, ultimul servind drept mijloc de obţinere a bunurilor altei persoane, pe când în cazul samavolniciei - violenţa serveşte mijloc de exercitare a dreptului, consumându-se la realizarea elementului material al infracţiunii. 8. În cazul samavolniciei, ameninţarea cu violenţa constituie mijlocul de exercitare a dreptului legitim sau presupus şi ţine, în unele cazuri, de imediata realizare. Adică subiectul, după ameninţarea victimei, care se opune intenţiilor făptuitorului, poate aplica violenţa nu ca răzbunare (cazul şantajului – pentru refuzul de a îndeplini), ci ca metodă de exercitare a dreptului. În ipoteza samavolniciei, ameninţarea victimei sau a rudelor ei poate fi doar cu moartea sau cauzarea unor daune sănătăţii acestora (spre deosebire de şantaj).
137
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI În ipoteza studiului ştiinţific realizat, generalizând cele consemnate în conţinutul propriuzis al tezei de doctorat, s-au înaintat anumite concluzii generale şi recomandări, în special: 1. Sintagma „drept legitim” în cadrul dispoziţiei art.352 C.pen. al RM nu este altceva decât un pleonasm, din considerente că prin conţinutul său însăşi termenul „drept” (subiectiv) este indispensabil legat de dreptul obiectiv, adică nu pot apărea controverse în ceea ce priveşte legitimitatea, legalitatea sa. În acelaşi context, formularea „drept presupus” nu poate fi acceptată, având la bază ideea că sistemul de referinţă la care îl putem raporta este cel subiectiv, adică acele procese psihice, care au loc în raţiunea şi conştiinţa subiectului infracţiunii. Din cele consemnate rezultă că dreptul presupus nu poate exista obiectiv, fiind doar o „părere eronată” a subiectului. În acest context, se consideră necesară excluderea sintagmei „exercitarea unui drept legitim sau presupus” din cadrul laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM, precum şi a normei cuprinse la art.335 C.con. al RM), prin reformularea sa în „fapta îndreptată spre exercitarea unui drept”. 2. Elementul material al infracţiunii prevăzute la art.352 C.pen. al RM, reieşind din analiza dispoziţiei normei, poate fi materializat doar printr-un comportament activ – acţiune, fapt ce îngustează sfera de protecţie juridico-penală a relaţiilor sociale din acest domeniu de referinţă. 3. Realizarea dreptului în cazul samavolniciei poate ave loc nu numai de către titularul acestuia, ci şi de către terţe persoane, impunându-se ca oportună excluderea termenului “своего” din dispoziţia art.352 C.pen. al RM oferit în limba rusă. 4. Ordinea de realizare a drepturilor trebuie să fie instituită în exclusivitate de actele normative în vigoare şi nicidecum de contracte (având un caracter dispozitiv). În acest sens, se consideră necesară indicarea expresă la nivel legislativ a precizării precum că ordinea stabilită de realizare a drepturilor trebuie să fie instituită de legislaţie. Respectiv, în toate cazurile de desfăşurare a urmăririi penale, este necesară referinţa concretă la norma care instituie ordinea de realizare a dreptului. În cazul în care astfel de reglementări lipsesc, reiese că în faptele persoanei lipsesc şi semnele componenţei de infracţiune analizate. 5. Este necesară includerea în uzul normativ a „contestării” - ca semn al componenţei de infracţiune prevăzute la art.352 C.pen. al RM. Necesitatea unei astfel de modificări este determinată de însăşi esenţa şi natura juridică a samavolniciei. Contestarea urmează a fi completată cu următorul conţinut - exprimarea, sub orice formă concludentă a dezacordului victimei (sau prezumarea acestuia) în legătură cu modul de realizare a dreptului, având loc înainte sau nemijlocit în timpul realizării acestuia. Definiţia doctrinară a samavolniciei se
138
impune sub aspectul unificării opiniilor expuse în literatura de specialitate şi oferirea unui ton unilateral de aplicare a normelor penale cu referire la infracţiunea de samavolnicie. 6. Urmările prejudiciabile, în cadrul conţinutului normativ al art.352 C.pen. al RM, sunt descrise prin intermediul unor semne de evaluare (definitorii). Deci, daunele reieşite din dispoziţia normei nu comportă natură strict determinată, invocându-se atât caracterul lor patrimonial, cât şi cel nepatrimonial. De asemenea, aceste urmări se referă atât la persoane, privite în mod individual (interese private), cât şi la un interes public. Formularea urmării imediate în cadrul dispoziţiei art.352 C.pen. al RM, se consideră una nereuşită. Această ideea îşi găseşte argumentul în ipoteza faptului că prin „daune în proporţii mari aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice” în practica judiciară sunt identificate proporţiile mari ale daunelor cu caracter patrimonial, adică valoarea cărora depăşeşte 2500 u.c. (constituind o eroare interpretativă). În lipsa unor criterii stricte de identificare a urmărilor prejudiciabile, se propune a reformula urmările prejudiciabile ale art.352 C.pen. al RM în felul următor: „dacă s-au cauzat daune materiale în proporţii mari”. O astfel de formulare ar evita utilizarea semnelor de evaluare şi ar stabili strict sfera ilicitului penal. În ceea ce vizează excluderea prin formularea expusă supra a daunelor aduse intereselor publice sau drepturilor şi intereselor nepatrimoniale ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, se consideră că sfera acestora, la moment, nu poate fi stabilită cu exactitate, fapt pentru care se optează în vederea excluderii lor. Identificarea celor din urmă şi a proporţiilor sale pare a fi mai eficientă prin intermediul altor semne, în special celor circumstanţiale agravante prevăzute la art.352 alin.(2) lit. c) şi d) C.pen. al RM, adică prin transferarea acestora în cadrul componenţei de bază. Fiind prevăzute alternativ daunele materiale în proporţii mari, componenţa de infracţiune va căpăta caracter formal-material. 7. Subiectul samavolniciei poate fi doar persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi nu este „în legătură cu atribuţiile de serviciu sau publice”. 8. Este incorect a afirma precum că samavolnicia nu este cunoscută în general sistemelor de drept în care lipsesc prevederile penale corespunzătoare, având la bază ideea că samavolnicia este atribuită sferei relaţiilor publice (delict, contravenţie) sau civile. Samavolnicia este proprie în mare parte statelor din fostul lagăr socialist. Se poate de presupus, că, odată cu dezvoltarea unei societăţi civile „sănătoase”, uniformizării, perfectării legislaţiei (inclusiv şi a celei penale), precum şi a instituirii stabilităţii dreptului în ansamblul său, în Republica Moldova va fi radiată samavolnicia din sfera ilicitului juridico-penală (prin dezincriminarea sa), însă la moment această idee pare a fi timpurie.
139
Ca o finalitate logică a studiului ştiinţific realizat sunt înaintate anumite recomandări, care, în viziunea autorului, ar putea contribui la perfecţionarea legislaţiei şi aplicării eficiente a acesteia: ► Modificarea art.352 C.pen. al RM după cum urmează: Articolul 352. Samavolnicia (1) Samavolnicia, adică fapta îndreptată spre exercitarea unui drept, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite de legislaţie, în cazul existenţei contestării şi, după caz: a) este însoţită de ameninţarea cu aplicarea violenţei; b) este însoţită de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătate; c) a cauzat daune materiale în proporţii mari; d) reprezintă o depăşire a dreptului la autoapărare se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3 ani. (2) Acţiunea prevăzută la alin.(1): a) însoţită de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate; b) săvârşite cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă; se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 8 ani. ► Modificarea art. 335 C.con. al RM după cum urmează: Articolul 335. Samavolnicia (1) Samavolnicia, adică fapta îndreptată spre exercitarea unui drept, în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite de legislaţie, în cazul existenţei contestării, dacă în urma acesteia s-au cauzat daune considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice: se sancţionează cu amendă de la 30 la 40 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore. ► Excluderea sintagmelor – „... sustrage, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea...” din art.13 C.civ. al RM. ► În actuala legislaţia penală a R.M. termenul „samavolnicie” nu este folosit în exclusivitate doar la formularea incriminării de la art.352 C.pen. al RM. Întru păstrarea sensului unic al termenilor utilizaţi de legea penală, se impune reformularea titlurilor şi dispoziţiilor 140
art.270 C.pen. al RM (Oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului), art.386 C.pen. al RM (Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma) prin excluderea termenului „samavolnic”. O astfel de intervenţie legislativă va absenta teoria penală de unele interpretări controversate şi eronate ale acestor componenţe de infracţiuni. Fără a pretinde la realizarea unui studiu complet şi exhaustiv în materia răspunderii penale pentru samavolnicie, se consideră oportună trasarea anumitor directive ale planului de cercetări de perspectivă, în particular: 1.
Continuarea cercetării răspunderii penale pentru samavolnicie în contextul schimbărilor perpetue a relaţiilor sociale şi realiilor juridice existente.
2.
Elaborarea unui proiect de Hotărîre a Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară vizând cauzele penale şi contravenţionale referitoare la samavolnicie”;
3.
Urmărirea şi analiza ştiinţifică a eficacităţii/ineficacităţii propunerilor de lege ferenda reieşite din conţinutul tezei în practica judiciară autohtonă;
4.
Cercetarea din perspectiva politicii penale şi în corespundere cu direcţiile prioritare de
dezvoltare
a
ştiinţei
naţionale
a
avantajelor/dezavantajelor
incriminării/dezincriminării penale a samavolniciei şi impactul acesteia asupra justiţiei penale.
141
BIBLIOGRAFIE
1.
Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei pentru Minori, adoptat prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985;
2.
Aramă E. Istoria dreptului românesc, Chişinău, Editura S.A. „Reclama”, 2003, 201 p.;
3.
Ataman N. Excesul de putere însoţit de folosirea armei, Revista Naţională de Drept, 2002, nr.6, p. 23-26;
4.
Baciu Gh. Expertiza medico-legală a cadavrului şi persoanei(Ghid practic), Chişinău, Centrul Editorial-Poligrafic „Medicina”, 2008, 178 p.;
5.
Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului (curs teoretic), Chişinău, 2002, 335 p.;
6.
Berliba V., Cojocaru R. „Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane” semn circumstanţial cu multiple controverse în interpretarea şi încadrarea juridică, Revista Naţională de Drept 2/66, 2008, p. 24-26;
7.
Bîrgău M., Larii Iu. Aspecte juridico-penale şi criminologice ale şantajului. Studiu monografic, Chişinău, 2004, 204 p.;
8.
Bîrsan C. Convenţia Europeană a Drepturilor Omulu. Comentariu pe articole. Vol.I Drepturi şi libertăţi.,Bucureşti ALL Beck, 2005, 1274 p.
9.
Borodac A ş.a. Manual de drept penal. Partea generală., Chişinău, Tipografia „Ştiinţa”, 1994, 366 p.;
10.
Borodac A. Drept penal. Calificarea infracţiunilor, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1996, 190 p.;
11.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea generală. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 512 p.;
12.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chişinău, Tipografia „Ştiinţa”, 1996, 358 p.;
13.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chişinău, Tipografia Centrală, 2004, 622 p.;
14.
Boroi A. Drept penal, Partea generală, Ediţia a III-a, Bucureşti, ALL BECK, 2001, 372 p.;
15.
Botnaru S. ş.a. Drept penal. Partea generală, Ed. Cartier juridic, Chişinău, 2005, 624 p.;
16.
Brînză S. Noţiunea de sustragere, Revista Naţională de Drept, 2005, nr.8, p. 18-21;
17.
Brînză S. Obiectul infracţiunii de furt în contextul obiectului infracţiunilor contra patrimoniului, Revista Naţională de Drept, 2005, nr.10 ,p.3-7;
18.
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului, Chişinău, 2005, 675 p.
142
19.
Brînză S. ş.a. Drept penal. Partea specială. Vol.II, Cartier Juridic, Chişinău 2005, 804 p.;
20.
Brînză S., Stati V. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise, Revista Naţională de Drept 4/2, 2008, p. 4-7;
21.
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală, Bucureşti, ALL Beck, 1997, 650 p.;
22.
Butiuc C. Infracţiunea complexă, Bucureşti, ALL Beck, 1999, 360 p.;
23.
Cernomoreţ S. Delimitarea samavolniciei infracţionale de cea controvenţională. Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, Chişinău, 2007, nr. 3-4, p. 46-53;
24.
Cernomoreţ S. Interferenţe şi deferenţe a infracţiunii de samavolnicie şi a dreptului la autoapărare. Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, „Ştiinţe socio-umanistice”, Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, ediţia a VII-a. Chişinău, 2006, p. 82-85;
25.
Cernomoreţ S. Pasibilitatea răspunderii penale a persoanei cu funcţie de răspundere pentru infracţiunea de samavolnicie. Criminalistica în serviciul justiţiei: constatări, tendinţe, realizări. Materialele simpozionului internaţional de criminalistică (19-20 septembrie 2008). Chişinău: ULIM, USM,USEM, Procuratura Generală a Republicii Moldova, Institutul de Reforme Penale, 2009, p.61-64
26.
Cernomoreţ S. Unele aspecte ale obiectului juridic al infracţiunii de samavolnicie. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.8 (august) p. 18-21;
27.
Cernomoreţ S., Berliba V., Paladii A. Răspunderea penală pentru infracţiunea de samavolnicie. (monografie). Chişinău, 2006, 104 p.;
28.
Cernomoreţ S., Hulea V. Delimitarea unor infracţiuni contra patrimoniului comise prin sustragere de infracţiunea de samavolnicie. Revista Legea şi viaţa, 2009, nr.1, p. 26-28;
29.
Cernomoreţ S., Paladii A. Infracţiunea de samavolnicie în legea penală a Republicii Moldova şi Ucrainei. Anuarul ştiinţific al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, seria Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, ediţia a VI-a., Chişinău, 2006, p. 42-45;
30.
Ciorănescu A. Dicţionar Etimologic al Limbii Române, Ed. Saecu Lumio, Bucureşti 2002, 1056 p.;
31.
Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, MO al RM nr.8286/661 din 22 iunie 2002;
32.
Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, MO nr.3-6/15 din 16 ianuarie 2009
143
33.
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr. 225-XV din 30 mai 2003, MO al RM nr.111-115/451 din 12 iunie 2003;
34.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova - Legea nr.122-XV din 14.03.2003, MO al RM nr.104-110 din 07.06.2003;
35.
Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Chişinău, Ed. ARC, 2003, 836 p.;
36.
Codul Penal al Republicii Moldova, Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Chişinău, ed. SARMIS, „Tipografia Reclama”, 2009, 859 p.;
37.
Codul Penal al României, din 1968, Bucureşti, ALL BECK, 2002;
38.
Codul Penal, adoptat la 24 martie 1961, Veştile R.S.S.M., 1961 (abrogat), Ed. Tipografia Centrală, Chişinău 1998;
39.
Codul Penal. Comentat şi adnotat, sub red. A.Barbăneagră, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, 565 p.;
40.
Comentariu la Codul Civil al Republicii Moldova. Vol.I. Coordonatorii colectivului de autori M.Buruiană, O.Efrim, N.Eşanu, Editura ARC, Chişinău, 2005, 815 p.;
41.
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, intrată în vigoare la 27 august 1994, Monitorul Oficial al Republcii Moldova, 1994, nr.1;
42.
Cotelnic T., Eţcu I. Lungu L. Dicţionar juridic romîn-rus, Chişinău, Ediţia LITERA, 2002, 1266 p.;
43.
Cotelnic T., Eţcu I. Lungu L., Dicţionar juridic rus-român, Chişinău, Ediţia LITERA, 2001, 1344 p.;
44.
Cuşnir V.ş.a. Studiu selectiv în materie de drept penal, Chişinău, 2004, 192 p.;
45.
Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău nr.1a-166/2007 din 18 ianuarie 2007
46.
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1r/a179/2001 din 25.12.2001; Exemplul a fost adaptat la legislaţia penală în vigoare, deşi sentinţa a fost pronunţată conform legislaţiei penale din 1961.
47.
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 16.04.2002 nr.1ca-17/2002.
48.
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 30.04.2002 nr.1ca-105/2002.
49.
Decizie cu privire la aplicarea sancţiunii adminstrative în baza art.175 CCA al RM din 27 ianuarie 2006 // Judecătoria sect.Botanica, mun.Chişinău
50.
Derşidan E., Abraham P., Dicţionar de termeni juridici., Bucureşti, Ed. „Naţional”, 1999, 460 p.; 144
51.
Dicţionar enciclopedic. Vol.II, D-G, coordonare generală Marcel D.Popa, Bucureşti, Editura Enciclopedică,1996, 582 p.;
52.
Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, 1194 p.;
53.
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea Specială, Vol. III, Ediţia a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p.452
54.
Dosarul 1ra-393/09 din 28 aprilie 2009, Arhiva Curţii Supreme de Justiţie.
55.
Dosarul nr. 1-46/07 din 22 iunie 2007 mun. Chişinău Arhiva judecătoriei Buicani.
56.
Dosarul nr. 1ra –552/2009 din 30 iunie 2009 arhiva Curţii Supreme de Justiţie.
57.
Dosarul nr.1-1170/05 din 4 noiembrie 2005 // Arhiva jud.Botanica, mun.Chişinău.
58.
Dosarul nr.1-28/05 din 20 septembrie 2005 // Arhiva Judecătoria Străşeni.
59.
Dosarul nr.1-457/04 din 7 mai 2004 // Judecătoria Hânceşti.
60.
Dosarul nr.1ra-636/08 23 aprilie 2008 // Arhiva Curţii Supreme de Justiţie.
61.
Dosarul nr.1ra–892/08 din 9 aprilie 2008 // Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie, Arhiva Curţii Supreme de Justiţie.
62.
Dosarul penal nr.1-10/09 din 2 noiembrie 2009 // Arhiva Judecătoriei Ialoveni.
63.
Dosarul penal nr.1-24/08 din 28-01.2008 // Arhiva Judecătoriei Ştefan Vodă.
64.
Dosarul penal nr.1-535/03 din 19 mai 2003 // Arhiva Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău.
65.
Dosarul penal nr.1-558/06 din 4 decembrie 2006 // Arhiva Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău.
66.
Dosarul penal nr.1-735/06 din 18 octombrie 2006 // Arhiva Judecătoriei Râşcani, mun. Chişinău.
67.
Frunză I., Dulschi I., Cuşmir M., Cuşmir L., Postu I., Teoria generală a statului şi dreptul (în întrebări şi răspunsuri), Chişinău, 2003, 180 p.;
68.
Furdui S., Drept Contravenţional, Chişinău, Ed. Cartier juridic, 2005, 248 p.;
69.
Hotărârea Plenului CSJ a RM din 28 iunie 2004, nr.23 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, Buletinul CSJ a RM 8/5, 2004;
70.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj, nr.16 din 7 noiembrie 2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.4;
71.
Lega privind modificarea unor acte normative nr. 292 – XVI din 21.12.2007, Monitorul Oficial nr. 28-29/ 08.02.08;
72.
Legea nr.122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial al RM nr.104-110 din 07.06.2003; 145
73.
Legea privind modificarea unor acte normative nr. 277-XVI din 18.12.2008, în vigoare din 24.05.2009, Monitorul Oficial nr.41-44/24.02.09;
74.
Legea Republicii Moldova cu privire la arme, nr.110-XIII din 18 mai 1994, Monitorul Oficial al RM nr.4/43 din 8 septembrie 1994;
75.
Macari I., Drept penal al Republicii Moldova, Chişinău, Partea generală, 1999, p.292;
76.
Mariţ A., Drept penal. Partea generală. Vol. I, Chişinău, Tipografia Centrală, 2002, p. 355 p.;
77.
Micul dicţionar academic. Vol. II D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu-Iordan – Al.Rosetti”, Bucureşti, 2002, 674 p.;
78.
Notă Informativă la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova www.parlament.md/download/drafts/ro/?C=M;O=D
79.
Noul dicţionar universal al limbii române. Ediţia a II-a /tranşa a treia/, I.Oprea, C.-G. Pamfil, R.Radu, V.Zăstroiu, Bucureşti - Chişinău, Literatura Internaţională, 2007, 1470 p.;
80.
Oancea I., Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, 244 p.;
81.
Ordonanţă privind încetarea urmăririi penale în cauza penală nr. 2009990222 din 19 iunie 2009, arhiva judecătoriei or. Ocniţa.
82.
Popa V. Drept public, Chişinău, 1998, 460 p.;
83.
Rechizitoriu pe cauza penală nr.2005470121, Arhiva Procuraturii Şoldăneşti.
84.
Rechizitoriu pe cauza penală nr.2008018192, Arhiva Procuraturii Generale a RM
85.
Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.99 din 27 iunie 2003, Monitorul Oficial nr.170172/224 din 8 august 2003;
86.
Hotărîri cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, aprobat prin HG RM nr.688 din 20 iunie 2006, Monitorul Oficial nr.98-101/740 din 30 iunie 2006;
87.
Tănăsescu I., Curs de drept penal general, Bucureşti, INS, 1997, p.468;
88.
Vincent Coussirat-Coustere, 19 februrie 2003, Programul de cooperare al Consiliului Europei pentru consolidarea statului de drept (2003) – Expertiza Codului Penal al Republicii Moldova;
89.
Visterniceanu E., Răspunderea penală pentru tîlhărie, Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, 232 p.;
90.
Бабич М.Ю., Проблемы отграничения угона транспортных средств и смежных преступлений, Журнал „Адвокатские вести”, №4, 2003, c. 12-14;
146
91.
Барон А., Система римского гражданского права, в 6-ти книгах, С-Пб., Изд. Р.Алсанова, «Юридический цетр Пресс», 2005, 834 c.;
92.
Бойцов A.И., Преступления против собственности, C.Петербург, Юридический центр Прес, 2002, c.775;
93.
Борисенко И.И., Русско-английский словарь, Москва, РУССО, 2000, 984 c.
94.
Борисов А.Б., Комментарий к ГК РФ. Постатейный, Москва, Изд.2-е, Книжный мир, 2003, 1280 c.
95.
Ванеев С.У. Уголовная ответственность за самоуправство по законодательству Российской
Федерации,
Специальность
12.00.08
-
уголовное
право
и
криминология; уголовно-исполнительное право, Москва 2006 , 216 c.; 96.
Витман Е.В. Отграничение самоуправства от вымогательства в случаях самовольного истребования неустойки (Актуальные проблемы юридической науки: тезисы докладов Всерос. науч.-практ. конф. / Краснояр. гос. ун-т. Юрид. ин-т / Отв. ред. А. Н. Тарбагаев. Красноярск: РУМЦ ЮО, 2005. С. 708–713) http://www.yurclub.ru/docs/criminal/article90.html
97.
Витман Е.В. Самоуправсто проблемы квалификации, диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Екатеринбург, 2006, 180 c.
98.
Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И., Преступления против порядка управления, Советское уголовное право. Oсобенная часть, Учебное пособие для курсантов и слушателей специальных средних учебных заведений, МВД СССР, Москва, 1969, 61 c.;
99.
Гаухман Л.Д. Kвалификация прeступлений: закон, теория, пpaктика, „Цeнтр ЮрИнфоР”, Moсква, 2001, 316 c.;
100. Горелик И.С., Совершенствование Особенной части УК БССР 1960 / Проблемы совершенствования законодательства и правоприменительной деятельности в СССР/ Тезисы научных докладов и сообщений республиканской научнопрактической конференции 3-4 октября 1983, Минск, 1983, 294 c.; 101. Гражданский Кодекс Российской Федерации (ГК РФ) часть 1 // от 30.11.1994 n 51-фз
(принят
ГД
ФС
РФ
21.10.1994)
http://www.consultant.ru/popular/gkrf1/5_2.html#p163 102. Гребенкин Ф., Oбьективные элeмeнты состава ст.119 УК РФ, Уголовное прaвo, 2004, №4, 18-22; 103. Гришаев П.И. Преступления против порядка управления, общественной безопасности и общественного порядка, Лекция для студентов, Москва 1957, 82 c.; 147
104. Гуев А.Н. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации /для предпринимателей). Издание второе, дополненное и переработанное. Москва, Юридическая фирма КОНТРАКТ, Издательский Дом ИНФРА-М, 2000, 844; 105. Гуцулеак В.И., Бужор В.Г. Комментарии к Уголовному Кодексу Республики Молдова, Часть общая, Kишинев, 2002, 472 c.; 106. Дело № 3625.Архив УВД Ивановской области. 1998. // Соколова О.В. Самоуправсто уголовно-правовая характеристика, диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Иваново, 2001, 260 c.; 107. Емельянов В.П. Защита прав собственности уголовным законодательством, Харьков, Рубикон, 1996, 86 с. 108. Живихина
И.
К
вопросу
о
неюрисдикционной
форме
защиты
права
собственности, Российский судья, 2006, №1, c. 35-36; 109. Закон об уголовном праве Израиля, СПб, Юридический Центр Пресс, 2005, 432 c.; 110. Ивaнцова И. Oсновные пoлoжeния кoнцепции oбщeствeннo oпaснoгo насилия в уголовном праве, Уголовное право, 2004, c. 26-30; 111. Иванов В.Д. Уголовное право, Oсобенная часть, Москва, Учебник, 2002, 508 c.; 112. Капканов В.И. Уголовная ответственность
за самоуправство:
проблемы
законодательной регламентации и квалификации, Специальность 12.00.08уголовное право и криминология; уголовно-исполнительное право, СанктПетербург, 2006, 188 c.; 113. Комментарии к Уголовному кодексу Российской Федерации, под. общ. ред. В.М.Лебедева, Москва, изд. НОРМА, 2003, 976 c.; 114. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации (издание третье, измененное и дополненное), под ред. Ю.И.Скуратова, В.М.Лебедева, Москва, Издательская группа Инфра-М-Норма, 2000, 832 c.; 115. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, отв. ред. А.В.Наумов, Изд. Юрист, Москва, 2000, 864 c.; 116. Комментарий к Уголовному кодексу РСФСР 1960, под. ред. Н.А. Беляков, М.Д. Шаргородский, Ленинград, ЛГУ, 1962, 460 c.; 117. Кошкин А.В. Ответственность за самоуправсто по российскому уголовномуправу. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Воронеж, 2003, 230 c.; 118. Кузнецов Н.Ф. Проблемы квалификации преступлений. Лекции по спецкурсу. Основы квалификации преступлений, Москва, 2007, 90 c.; 148
119. Курс советского уголовного права (часть особенная). Т.4. Отв. ред. проф. Н.А.Беляев, Ленинград, Изд. Ленинградского Университета, Москва, 1978, 640 c.; 120. Курс уголовного права. Oсобенная часть. Том.5. Учебник для ВУЗ-ов под. ред. Борзенко Г.Н., Комиссарова В.С., 380 c.; 121. Макарь И. Уголововное право РM, Oсобенная часть, Кишинев, 2004, 556 c.; 122. Мондохонов А., Понятие и признаки организованной группы // Законность, 2004, №10., c. 7-9; 123. Неклюдов Н.А. Руководство к Особенной части Русского уголовного права. Том 1. Преступления и проступки против личности, Санкт-Петербург, 1876, 352 c.; 124. Oжeгов С.И. Словарь русского языка, под.рeд. Н.Ю.Шведковой, Mосква, 1982, 1348 c.; 125. Поленов Г.Ф. Ответственность за преступления против порядка управления, изд. «Юридическая литература», Москва, 1966, 129 c.; 126. Преступления против порядка управления, П.Ф. Гришанин, М.П.Журавлeв, Москва, изд. Вестник, 1963, 70 c.; 127. Примерный Уголовный Кодекс (США): Официальный проект Института американского права (Model penal code: The American Law Institute Proposed Official Draft) / Пер. с анл. А.С. Никифоров под ред. Б.С. Никифорова, Москва, 2001, 480 c.; 128. Российское законодательство ХХ веков. Законодательство первой половины ХIХ века. Москва, 1988, 568 c.; 129. Саванович Н. Устойчивость как признак организованной группы, Судовы Весник, 2003, №3., c. 16-19; 130. Саруханян
А.Р.
Преступления
против
порядка
управления:
общая
характеристика, вопросы квалификации, Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук, Ставрополь – 2002, 25 c.; 131. Сердюк Л. О понятии насилия в уголовном праве, Уголовное право, 2004, №1, c. 51-54; 132. Скорилкина Н., Дадонов С., Анненков А. Отграничение самоуправства от вымогательства, Законность, 2001, №2, c. 14-17; 133. Словарь русского языка в 4 томах. Tом IV, Изд. 3-e, Moсква, 1988 , 566 c.; 134. Соколова О.В. О приёмах и правилах законодательной техники в ст.330 УК РФ (самоуправство) // Законотворческая техника современной России: состояние, проблемы, совершенствование; Сборник статей: в 2-х Т.Н.-Новгород, 2001, c. 265-270; 149
135. Соколова О.В. Самоуправсто уголовно-правовая характеристика, диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Иваново, 2001, 260 c.; 136. Сташис В., Баженов М. Преступления против порядка управления, Харьков, 1971, 90 c.; 137. Сурков И.К. Cамоуправствo (уголовно-правовые и криминологические аспекты), Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук, Самара – 2006 // http://www.ssu.samara.ru/files/0/700_Surkov.doc. 138. Таганцев Н.С. Лекции по русскому праву. Спб., Типография Спб тюрьмы, 1894, 350 c.; 139. Уголовное законодательство СССР и союзных республик, Сборник (Основные законодательные акты), под ред. проф. Д.С.Карева, Москва, Гос. Изд. Юр. Лит., 1957, 630 c.; 140. Уголовное право России. Oбщая часть. Под.ред. Н.Ф.Кузнецевой, И.М.Тяжковой, Москва, Зерцало-М, 2004, 540 c.; 141. Уголовное право России. Часть Особенная: Учебник для вузов, отв. ред. Л.Л.Кругликов, Mocква, Волтерс Клувер, 2000, 880 c. 142. Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть. Под. ред. А.И. Рарога, Москва, Юрист, 2001, 642 с.; 143. Уголовное
право
Российской
Федерации.
Особенная
часть.
Под.
ред.
Б.В.Здравосмыслова, Москва, Юрист, 2001, 522 c.; 144. Уголовное право. Oбщая часть. Учебник для ВУЗ-ов, изд. НОРМА-ИНФРОМ, Москва, 2000, 700 c.; 145. Уголовное право. Особенная часть (издание третье, измененное и дополненное), отв. ред. И.Я. Козаченко и др. Издательство Норма, Издательская группа ИнфраМ-Норма, М. 2001, 768 c.; 146. Уголовное право. Особенная часть, Учебник под общей редакцией В.И.Радченко, ”Юридический
Дом,
Юстицинформ”,
http://ravnovesie.com/files/dow/092116552634.htm. 147. Уголовное право. Словарь справочник. Автор составитель – Т.А. ЛесниевскиКостарев, НОРМА-ИНФРА, Москва, 2000, 764 c.; 148. Уголовное право. Часть особенная. Под. ред. проф. М.И.Ковалёва, Москва, Юр. лит., 1969, 450 c.; 149. Уголовный закон в практике мирового судьи. Научно-практическое пособие. Под ред. А.В.Галаховой, Москва, Норма, 2005 г, 940 c.;
150
150. Уголовнoe законодательство США, СПб, Юридический Центр Пресс, 2005, 360 c.; 151. Уголовный кодекс Австралии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2002, 268 c.; 152. Уголовный кодекс Австрии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2004, 240 c.;. 153. Уголовный кодекс Голандии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2001, 509 c.; 154. Уголовный кодекс Грузии, 22 июля 1999 года, № 2287-вс, СПб, Юридический Центр Пресс, 2002, 407 c.; 155. Уголовный кодекс Италии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2004, 170 c.;. 156. Уголовный Кодекс Литовской Республики от 26.09.2000, 470 c.; 157. Уголовный кодекс Норвегии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2003, 372 c.; 158. Уголовный Кодекс Республики Беларусь, СПб, Юридический Центр, 2001, 474 с. 159. Уголовный кодекс Российской Федерации, 13 июня 1996 года, №63-ФЗ, в действии с 1 января 2000, Москва, Славянский дом книги, 520 с.; 160. Уголовный
кодекс
Российской
Федерации.
Kомментарий.
Отв.
ред.
В.И.Радченко, научный ред. A.С.Mихлин, Mocква, 2000, 940 c.; 161. Уголовный Кодекс РСФСР, Москва, 1983, 330 c.;. 162. Уголовный кодекс Турции, СПб, Юридический Центр Пресс, 2003, 320 c.; 163. Уголовный Кодекс Украины от 05.03. 2001, Киев, Пресс-центр, 2003, 320 с; 164. Уголовный Кодекс Украины, Научно-практический коментарий, отв. ред. С.С.Яценко, Kиев, Изд. ACK, 2003, 984 c.; 165. Уголовный кодекс Франции, СПб, Юридический Центр Пресс, 2002, 223 c.; 166. Уголовный кодекс ФРГ, СПб, Юридический Центр Пресс, 2003, 200 c.; 167. Уголовный кодекс Швеции, СПб, Юридический Центр Пресс, 2001 230 c.; 168. Уголовный кодекс Советской Социалистической Республики Эстонии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2001, 180 c.; 169. Уголовный кодекс Японии, СПб, Юридический Центр Пресс, 2002, 224 c.; 170. Утёвский Б.С. Вина в советском уголовном праве, Гос. изд. Юридическая литература, Москва, 1950, 480 c.; 171. Феофилактов
А.С.
Некоторые
вопросы
квалификации
преступного
самоуправства, Российский судья, 2004 г., №5, c. 16-18; 172. Хвостов В.М. Система римского права: Учебник, Москва, 1996, 440 c.; 173. Церетели Т.В. Причинная связь в уголовном праве, Гос. изд. Юридическая литература, Москва, 1963, 368 c.;
151
174. Чернышов
А.Н.
самоуправства от
„К
вопросу
об
отграничении
уголовно
наказуемого
иных преступлений, административных проступков и
самозащиты гражданских прав” http://law.wl.dvgu.ru/vestnik/65.htm. 175. The Civil Code of Republic of Estonia. www.hot.ee/estonianlegislation/0501.htm 176. The
Criminal
Code
of
the
Republic
of
Albania.www.legislationline.org/download/action/download/id/1565/file/d46a10bcf55b 80aae189eb6840b4.htm/preview 177. The
Criminal
Code
of
the
Republic
of
Estonia.
www.legislationline.org/documents/id/6873 178. The Penal Code of Finland (39/1889; amendments up to 650/2003 included). http://www.finlex.fi/pdf/saadkaan/E8890039. PDF Ministry of Justice, Finland.
152
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul Cernomoreţ Sergiu, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Cernomoreţ Sergiu /
/
6 aprilie 2010
153
CV AL AUTORULUI Date personale: Cernomoreţ Sergiu Data naşterii: 11 august 1983 Locul naşterii: or.Ocniţa, raionul Ocniţa Studii: Facultatea Drept, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2005 – licenţiat în drept; Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2006 – master în drept; Activitatea profesională: lector la catedra „Drept penal şi criminologie” Academia „Ştefan cel Mare” a MAI Domeniile de activitate ştiinţifică: drept penal, criminologie, tehnica încadrării juridice a infracţiunilor Participări la foruri ştiinţifice internaţionale: 1. Seminarul ştiinţifico-practic internaţional, cu genericul „Probleme de politică penală în domeniul prevenirii şi combaterii traficului ilicit de droguri” din 14 aprilie 2006, Chişinău, Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel Mare”, BUMAD pentru Republica Moldova; 2. Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Protecţia juridică a valorilor culturale în Republica Moldova”, 21-22 septembrie 2007, Chişinău, Ministerul Afacerilor Interne al republicii Moldova, Academia de Ştiinţe Academia „Ştefan cel Mare”, Asociaţia pentru protecţia bunurilor culturale din Republica Moldova; 3. Simpozionul internaţional de criminalistică cu genericul „Criminalistica în serviciul justiţiei: constatări, tendinţe, realizări”, 19-20 septembrie 2008, Chişinău: ULIM, USM,USEM, Procuratura Generală a Republicii Moldova, Institutul de Reforme Penale. Lucrări ştiinţifice publicate: 2 monografii, 20 articole în materiale ale conferinţelor ştiinţifice internaţionale şi naţionale, reviste şi culegeri naţionale. Date de contact: domiciliu - mun. Chişinău, bul. Dacia, 28, ap.113; tel.079701167; e-mail – [email protected]
154