Securitatea Colectivă În Perioada Interbelică - Falimentul LN [PDF]

Zitiervorschau

Popescu Mihai Bogdan Facultatea de Istorie Master: Istoria şi practica relaţiilor internaţionale Anul I Curs : Noua ordine internaţională după Primul Război Mondial

Securitatea colectivă în perioada interbelică . Studiu de caz : falimentul Ligii Naţiunilor

REZUMAT : Securitatea colectivă reprezintă un sistem diferit de principiul realist al balanţei de putere, pe considerentul că pacea şi securitatea internaţională sunt indivizibile, statele pun accent pe cooperare, iar o ameninţare la adresa unuia dintre ele este percepută ca o ameninţare la adresa tuturor din sistem. Liga Naţiunilor, instituită după sfârşitul primului război mondial a reprezentat punerea în practică a acestui model teoretic. Dar slăbiciuni precum natura constituţională, absenţa unui actor important din respectiva arhitectură de securitate – SUA- şi naţionalismele divergente au dus în cele din urmă la falimentul acestui proiect destinat să asigure pacea . Termeni cheie : securitate colectivă, Liga Naţiunilor, Cele paisprezece puncte, interes naţional.

1

Securitatea colectivă în perioada interbelică . Studiu de caz : falimentul Ligii Naţiunilor Primul război mondial transformat structura sistemului internaţional , provocarea germană fiind învinsă şi a impus voinţa taberei câştigătoare, şi dorind să evite ulterioare catastrofe similare acestei conflagraţii şi să pună bazele unei păci echitabile, universale şi mai ales durabile, factorii decizionali ai statelor considerate învingătoare au încercat impunerea unui sistem de securitate colectivă. Înainte de a defini acest concept trebuie reamintită situaţia de la sfârşitul primului război mondial şi de asemenea trebuie menţionate precondiţiile necesare pentru stabilirea arhitecturii unui astfel de sistem. Victoria Antantei şi a aliaţilor a determinat profunde schimbări atât în Europa cât şi în lume. Patru imperii , cel rus – unde evenimentele interne au determinat înlăturarea ţarismului, cel german, austro-ungar şi otoman au dispărut, confruntându-se cu probleme grave, generate de lupta popoarelor pentru libertate şi democraţie. De asemenea, în vreme ce oamenii politici europeni erau preocupaţi de propria lor istorie, cei din SUA începeau să se reorienteze către izolaţionismul tradiţional. Cu toate acestea însă, preşedintele Woodrow Wilson a întocmit un program foarte important în vederea organizării Conferinţei de Pace de la Paris. Programul cunoscut sub numele de ,,Cele paisprezece puncte’’ introduceau noi principii în dreptul internaţional, ce urmau să fie aplicate şi în relaţiile dintre state precum : dreptul popoarelor la autodeterminare, respectarea dorinţelor naţionalităţilor în vederea trasării graniţelor teritoriale, limitarea înarmărilor, crearea unui organism care să garanteze şi să supravegheze pacea , înlăturarea barierelor economice sau libertatea navigaţiei. 1 Aplicarea acestor principii avea să creeze o nouă ordine internaţională, bazată pe echilibrul marilor puteri ce urmărea pe de altă parte şi înlăturarea oricărei posibilităţi hegemonice sau crearea unui sistem de securitate colectivă. La rândul lor statele mici aveau posibilitatea de a se implica alături de cele mari în arhitectura acestei noi ordini post conflict, constatând-se începutul unui proces de democratizare în relaţiile internaţionale. Conceptul securităţii colective a fost impus prin semnarea la 28 iunie 1919

1

Woodrow Wilson, ,,Cele paisprezece puncte’’ în Iulian Cănănău, O istorie documetară a SUA, Editura Agatha, Piteşti, 2003, pp. 172 - 175

2

a Pactului Societăţii Naţiunilor2, anexat Tratatului de la Versailles, de către toate puterile aliate şi asociate participante la conferinţă , dar şi de alte state care au aderat la principiile incluse în el. Într-un sistem internaţional anarhic caracterizat de lupta pentru putere, supravieţuire sau autoajutorare, actorii statali au avut dorinţa de a face un pas important spre realizarea unei păci pe termen lung, iar proporţiile catastrofale ale conflagraţiei mondiale i-a determinat pe gânditorii liberali să vadă în jocul balanţei de putere o cauză a conflictului şi nu un instrument de prevenire. În viziunea lui Morgenthau securitatea colectivă se caracterizează prin faptul că, ,, problema securităţii nu mai constituie doar o preocupare a statului naţional, care trebuie rezolvată prin înarmare şi prin alte elemente ale puterii naţionale. Securitatea devine o preocupare a tuturor statelor, care se vor îngriji de securitatea celorlalţi ca de a lor’’.3 Şi de asemenea prevede aplicarea regulilor dreptului internaţional asupra tuturor membrilor comunităţii internaţionale. Principiul securităţii colective este toţi pentru unul, pe considerentul că pacea şi securitatea internaţională sunt indivizibile. Astfel balanţa de putere specifică mediului anarhic este înlocuită cu una instituţionalizată . Spre deosebire de o alianţă obişnuită, ce are scopul de a produce o obligaţie previzibilă şi precisă, securitatea colectivă funcţionează exact invers, ,,lăsând aplicarea principiilor sale în seama interpretării diverselor împrejurări, mizând fără intenţie dispoziţia de moment şi pe afirmarea sentimentului naţional’’. 4 Securitatea colectivă este strâns legată şi de sistemul dreptului internaţional, fiind cea mai importantă încercare făcută în mod oficial pentru a depăşi deficienţele unui sistem complet descentralizat de aplicare a dreptului. În timp ce dreptul internaţional lasă aplicarea legilor sale naţiunii vătămate, securitatea colectivă prevede aplicarea regulilor dreptului internaţional de către toţi membrii comunităţii de naţiuni, indiferent dacă aceştia au suferit sau nu vătămări în acel caz particular.5 Pentru a putea fi instituit însă, un sistem de securitate colectivă are nevoie de trei condiţii majore. Prima dintre ele ar fi aceea că aplicarea colectivă a acestor principii 2

***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la 06. 01.2010) 3 Hans Morgenthau, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Traducere de Oana Andreea Boşoi, Editura Polirom, Iaşi, 2007 p. 448 4 Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL, Bucureşti 2007 p. 214 5 Robert MacLean, Public International Law, Londra, HLT Publications, 1992, pp. 231- 237

3

presupune existenţa unui status quo , sau a unei situaţii de pace asupra căruia naţiunile au căzut de acord .6 În termeni practici, pacea pe care un sistem de securitate colectivă trebuie sa o garanteze este status quo-ul teritorial existent într-un anumit timp al istoriei. În al doilea rând securitatea colectivă cere ca naţiunile ce au subscris la acest principiu să fie dispuse şi capabile în orice moment de a degaja o putere copleşitoare care să pună capăt unui eventual conflict.

7

Iar în al treilea rând este esenţial pentru principiul

securităţii colective, ca într-o lume de puteri inegale cel puţin marile puteri să se bucure de solidaritatea politică o comunitate morală. 8 Dar, cel puţin acele state a căror forţă combinată ar îndeplini cerinţele celei de a doua regulă trebuie să împărtăşească o concepţie similară despre securitatea pe care sunt chemate să o apere şi mai mult de atât acele state trebuie să fie dispuse să îşi subordoneze interesele politice ,,binelui comun’’9 , definit în termenii apărării colective a tuturor statelor membre ale sistemului. Iar şansele de realizare ale unei astfel de probabilităţi sunt relativ modeste

10

deoarece este improbabil ca într-o situaţie reală un singur stat să se

regăsească în poziţie a agresorului, aproape întotdeauna o coaliţie de state opunându-se activ ordinii pe care securitatea colectivă încearcă să o apere, fiind susţinut de o serie de alte state. Situaţia ideală a securităţii colective (o coaliţie de state împotriva unui singur agresor) fig. 1

6

Kenneth W. Thompson, ,,Collective security reexamined’’ , The American Political Science Review, Vol. 47, No. 3 (Sep., 1953), p. 759 7 Ibidem, p. 760 8 Ibidem, p. 763 9 Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 450 10 Ibidem, p. 451

4

Modul real de funcţionare al securităţii colective (multiplii agresori, multiple coaliţii, state care nu intervin) fig. 2

Într-un mod asemănător vedea şi Wilson lucrurile , afirmând că ,,Obiectivele naţionale au trecut din ce în ce mai mult pe planul doi, iar obiectivul comun al omenirii luminate le-a luat locul. Sfaturile oamenilor simpli au ajuns pretutindeni mai directe şi mai multe decât sofisticaţilor oameni de afaceri care încă au impresia că practică un joc al puterii cu o miză foarte mare’’

11

Într-adevăr Wilson, un adept al filosofiei idealiste

liberale nu avea o interpretare sinonimă asupra conceptului de interes naţional cu factorii decidenţi europeni caracterizaţi de secole întregi ale aplicării principiului realpolitik. Spre dezamăgirea avocaţilor săi, securitatea colectiva nu a fost implementata de chiar puterile care au iniţiat-o. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei (1931) si a Chinei (1937), precum si invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost condamnate ferm, dar nu au fost sancţionate solidar. Mai mult, ocuparea Cehoslovaciei de Germania nazista nu a dus la un răspuns colectiv. De aceea, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotita eşecul politicii de securitate colectivă

11

Woodrow Wilson, Apud Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL, Bucureşti 2007 p. 214

5

Falimentul Ligii Naţiunilor Unul dintre aspectele cele mai originale şi cele mai noi ale tratatelor de pace a fost crearea Ligii Naţiunilor, prin care se dorea oferirea unui răspuns nevoii profunde resimţite de popoarele victime ale războiului şi asigurarea păcii pe baze durabile şi noi. Liga a luat fiinţă la 10 ianuarie 1920, o dată cu ratificarea tratatului de la Versailles de către Germania . Membrii Ligii erau semnatarele tratatelor din 1919-1920, de partea Aliaţilor , un număr de treisprezece state neutre în timpul războiului , care au aderat însă la Pact şi de asemenea exista uşa deschisă pentru orice stat independent ce accepta obligaţiile internaţionale care decurgeau din pact şi era admis de Adunare cu o majoritate de două treimi. Conform Pactului, Liga avea următoarea structură instituţională: Adunare, Consiliu şi Secretariat. Adunarea reprezenta forul legislativ al organizaţiei, cuprindea trei delegaţii ale fiecărui stat membru , iar fiecare stat dispunea de un vot. Sesiunile erau anuale şi aveau loc la Geneva în septembrie. Consiliul, era compus din cinci membrii permanenţi, de fapt numai patru datorită absenţei americanilor, şi din patru membrii nepermanenţi începând din 1922, şi nouă începând din 1926. Se ocupa de chestiunile ce ţineau de pacea lumii , măsurile sale trebuiau votate în unanimitate şi făcea recomandări în ceea ce priveşte înfrângerea unui potenţial agresor. Secretariatul pregătea documentele şi rapoartele pentru Adunare şi Consiliu şi avea rolul de a convoca ultimul for instituţional dacă un stat membru o cerea.12

12

***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la 06. 01.2010)

6

Nucleul Ligii Naţiunilor era reprezentat de articolul 16 al Pactului 13 , care practic punea în vigoare sistemul de securitate colectivă. Încălcările dreptului internaţional care au pus în funcţie primele trei paragrafe ale Articolului 16 creează următoarele patru efecte juridice : a) se consideră că naţiunea agresoare a comis un act de război împotriva tuturor celorlalte membre ale Ligii, b) cele din urmă au obligaţia de a izola naţiunea agresoare printr-un boicot total, de orice fel de legătură cu oricare alt membru al comunităţii de naţiuni, c) Consiliul Ligii are obligaţia legală de a recomanda naţiunilor membre contribuţia militară pe care trebuie să o aducă pentru apărarea prevederilor încălcate ale Pactului şi d) Membrii Ligii au obligaţia de a-şi acorda reciproc tot ajutorul economic şi militar pentru aplicarea acţiunii colective. 14 În timp ce punctele a, b şi d creează obligaţii specifice cu un caracter colectiv, punctul c are o componenţă foarte slabă , în sensul că se limita doar la o recomandare pe care naţiunile membre erau libere să o accepte sau să o respingă. Trebuie subliniat faptul că, Pactul Ligii Naţiunilor nu scotea războiul în afara legii ci impunea doar ,,acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război’’.15 În continuare ar trebui amintit faptul că, cel mai important actor de pe scena politică mondială post război, SUA au refuzat să facă parte din Liga Naţiunilor. Structura organizaţiei era dominată de state europene, singura mare putere non europeană fiind Japonia. Germania a devenit membru în anul 1926, iar URSS (moştenitoarea Rusiei ţariste) în 1934, în perioada de declin a Ligii. Refuzul SUA de a face parte din Ligă trebuie căutat mult mai departe decât respectarea unei izolări politice care presupunea o 13

Articolul 16 din Pactul Ligii

Dacă un membru al Ligii recurge la război, contrar angajamentelor luate prin articolele 12, 13 sau 15, se considera ipso facto că a comis un act de război contra tuturor celorlalţi membri ai Ligii. Aceştia se angajează sa rupă imediat toate relaţiile comerciale sau financiare cu el, sa interzică toate raporturile intre cetăţenii lor si cei ai statului care a încălcat pactul si să facă să înceteze toate comunicaţiile financiare, comerciale sau personale intre cetăţenii acelui stat si cei ai oricărui alt stat, membru sau nu al Ligii. In acest caz, Consiliul are datoria sa recomande diverselor guverne interesate efectivele militare, navale sau aeriene cu care membrii Ligii vor contribui la forjele armate destinate a impune respectarea angajamentelor Ligii. Membrii Ligii consimt, de asemenea, sa-si acorde ajutor reciproc in aplicarea masurilor economice si financiare ce vor fi luate in virtutea prezentului articol, pentru a reduce la minimum pierderile si inconvenientele ce pot rezulta. Ei îşi acordă, de asemenea, sprijin reciproc pentru a rezista oricărei masuri speciale îndreptate împotriva vreunuia dintre ei de către statul care a încălcat pactul. Ei adopta dispoziţiile necesare pentru a facilita tranzitarea teritoriilor lor de către forţele oricărui membru al Ligii care participă la o acţiune comuna destinata impunerii respectării angajamentelor Ligii. 14

Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 322 ***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la 06. 01.2010) 15

7

pasivitate faţă de chestiunile europene. În primul rând ar trebui să aruncăm o privire asupra Articolului 17 din Pact prin care se încerca impunerea unui guvern mondial ce urma să aibă ca scop apărarea păcii, dar a cărui fezabilitate depindea de distribuţia de putere printre membrii Ligii care acţionau împreună şi acele state asupra cărora urma să se exercite funcţiile guvernamentale. Liga nu ar fi avut nici o dificultate să prevaleze asupra unor state cu putere mică sau medie. Să presupunem totuşi ca un conflict ar fi izbucnit intre un membru al Ligii, pe de o parte, şi Statele Unite sau Uniunea Sovietică, ori ambele, pe de alta parte; sau intre aceste două puteri in perioada 1919-1934, când nici una dintre ele nu era membra a Ligii. In aceste condiţii, încercarea de a impune voinţa Ligii asupra Statelor Unite sau a Uniunii Sovietice, ori asupra ambelor state, s-ar fi transformat intr-un război global intre membrii Ligii si oricare dintre aceste naţiuni, probabil cele mai puternice din lume, câteva dintre naţiunile membre sau nemembre fie alăturându-i-se celei din urma, fie rămânând neutre. Încercarea de a menţine pacea la scara globală ar fi determinat un război pe scara globală. Astfel, calitatea de membru a unor mari puteri si lipsa acestei calităţi in cazul altor mari puteri au făcut ca Liga sa fie neputincioasă in ceea ce priveşte menţinerea păcii la nivel mondial. Dar Statele Unite au respins Pactul Ligii şi datorită faptului că era legat de tratatele de pace, lucru considerat inadmisibil de congresmanii americani. 16 În al treilea rând ar trebui amintit de interesele naţionale divergente din cadrul Ligii Naţiunilor, în special disputa indirectă dintre Marea Britanie şi Franţa. În termeni generici interesul naţional poate fi definit ca fiind,, cheia de justificare a oricărei strategii de acţiune guvernamentala de termen scurt, mediu sau lung.’’17 Două principii au stat la baza creării statu-quoului din 1919: incapacitatea de lunga durata a Germaniei de a mai purta războaie şi principiul autodeterminării naţionale.18 Totuşi, chiar de la început, cele doua naţiuni responsabile in cel mai mare grad de politicile Ligii, Marea Britanie şi Franţa, au interpretat aceste două principii in moduri foarte diferite şi au încercat să modeleze politicile Ligii potrivit acestor interpretări. In cazul Franţei, incapacitatea îndelungata a Germaniei de a purta război era sinonim cu 16

Donald S. Birn, ,, The League of Nations Union and Collective Security’’, Journal of Contemporary History, Vol. 9, No. 3 (Iulie., 1974), p. 139 17 Radu Dudău, ,,O analiză critică a conceptului de interes naţional’’, Institutui Diplomatic Român, iulie 2007 p. 1 18 Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 487

8

dominaţia permanent a Franţei pe continentul european. Pentru Marea Britanie, incapacitatea îndelungata a Germaniei de a purta război nu era incompatibilă cu revenirea Germaniei ca mare putere in cadrul unor limite controlate, astfel meat pe continentul european sa existe măcar aparenţa unei balanţe de putere.19 Aceasta este cauza ce explică atitudinea diferită a celor două state faţă de agresiunea italiană spre exemplu, împotriva Etiopiei. De asemenea in organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate in considerare interesele statelor învinse. Germania si Rusia care împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei si deţineau un important potenţial de putere. In problema primirii Germaniei in Liga pozitia învingătorilor a fost diferita. Franţa a fost categoric ostila admiterii statului german si susţinea ca acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. S.U.A si Marea Britanie doreau o integrare mai rapida deoarece percepeau Franţa ca unica putere continentala in stare sa-si impună hegemonia in Europa si astfel echilibrau raportul de forte. Iar Japonia la rândul ei, înţelegând faptul că tratatele de pace din anii 1920 o plasau într-o poziţie de inferioritate s-a pregătit pentru momentul când putea să îşi impună propria hegemonie în Orientul Îndepărtat. Din cauza acestor slăbiciuni Japonia a atacat Manciuria în 1922, Italia a invadat Etiopia trei ani mai târziu, iar Hitler în numele naţionalismului german şi-a lansat campania de agresiune realizând Anschluss-ul cu Austria în martie 1938 , anexând părţi din Cehoslovacia între 1938 şi 1939 şi în cele din urmă invadând Polinia în septembrie acelaşi an. În concluzie putem observa trei cauze ce au condus la falimentul Ligii Naţiunilor şi la producerea celei de a doua conflagraţie mondială. În primul rând este vorba despre o slăbiciune constituţională a proiectului prin care s-a vrut a se menţine pacea. Modul greoi de acţiune şi faptul că Pactul nu scotea războiul în afara legii a provocat o paralizie la nivelul instituţional al Ligii. În al doilea rând SUA, cel mai important actor al perioadei post primul război mondial, capabilă să asigure un echilibru de forţe în sistem nu s-a implicat în proiect. Şi în ultimul rând este vorba despre interesele naţionale divergente din cadrul Europei, idee ce i-a scăpat însuţi preşedintelui Wilson, iar principiile Ligii s-au transformat în justificări ideologice ale politicienilor urmărite de fiecare stat în parte.

19

Ibidem p. 488

9

*****

Bibliografie : Documente ***,, Covenant of the League of Nations’’, history.com/pages/h1339.html (accesat la 06. 01.2010)

în

http://www.u-s-

Wilson, Woodrow,,Cele paisprezece puncte’’ în Iulian Cănănău, O istorie documetară a SUA, Editura Agatha, Piteşti, 2003 Lucrări generale şi speciale Birn, Donald S.,, The League of Nations Union and Collective Security’’, Journal of Contemporary History, Vol. 9, No. 3 (Iulie., 1974) Dudău, Radu ,,O analiză critică a conceptului de interes naţional’’, Institutui Diplomatic Român, iulie 2007 Kissinger, Henry, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL, Bucureşti 2007 MacLean, Robert , Public International Law, Londra, HLT Publications, 1992 Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Traducere de Oana Andreea Boşoi, Editura Polirom, Iaşi, 2007 Thompson, Kenneth W.,,Collective security reexamined’’ , The American Political Science Review, Vol. 47, No. 3 (Sep., 1953 10

11