Imaginea de Sine [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Conceptualizare Imaginea de sine Janis-Field Feelings of Inadequacy Scale (sentimentul de inadecvare) Self-Esteem and Irrational Beliefs Inventarul Coopersmith de măsurare a stimei de sine la adulţi Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI2) Scala Ziller a stimei de sine sociale http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/DEFINIREA-DE-SINE-SI-EULSOCIA73259.php http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stima-de-sine-si-copilaria-articol-6284.html http://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-insine.php IMAGINEA DE SINE http://www.despresuflet.ro/psihologie/imaginea-de-sine/ http://www.e-scoala.ro/psihologie/formarea_imaginii_de_sine_rolul_ei.html http://referat.clopotel.ro/Violenta_in_familie-14587.html http://scholar.google.ro/scholar?q=adult+selfimage+questionnaire&hl=ro&as_sdt=0&as_vis=1&oi=scholart&sa=X&ei=ufKUPP0H87asga4rIGABw&ved=0CCkQgQMwAA STIMA DE SINE http://ro.scribd.com/doc/82184389/5/Stima-de-sine http://www.eva.ro/psihologie/legatura-minte-trup/stima-de-sine-articol-15123.html? pagina=2 http://www.infoterapii.ro/modules/news/article.php?storyid=190 http://mmirpsiholog.blogspot.ro/2011/06/stima-imagine-de-sine-sau-incredere-in.html http://psihologia.wordpress.com/2008/02/11/stima-de-sine/ http://totuldespremame.ro/copilul-tau/sanatate-si-dezvoltare/cum-sa-crestem-copii-custima-de-sine-sanatoasa http://inozza.blogspot.ro/2012/09/despre-mame-si-fiice.html http://www.acasa.ro/stima-de-sine http://www.happymindformula.com/wp-content/uploads/2012/03/SelfEsteemQuestionnaire.pdf http://www.bpsmedicine.com/content/6/1/9 http://www.self.ox.ac.uk/Instruments/List_of_Instruments.htm http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00221329709596670 http://www.mindgarden.com/products/cseisad.htm http://www.unm.edu/~marni1/375/tiggemanlynch2001.pdf http://ro.scribd.com/doc/16589746/Stima-de-Sine http://149.142.76.35/assessment/IB/List_Scales/REVISED%20JANIS%20AND %20FIELD%20SCALE.htm

Stima de sine este „rezultatul estimării propriei valori. Ea se manifestă ca satisfacţie sau insatisfacţie pe care omul o asociază imaginii de sine, conştient sau nu”1. Din organizarea trăsăturilor care compun imaginea de sine rezultă stima de sine. „Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, această evaluare rezultând din auto-acceptare si auto-preţuire, în mod absolut ori prin comparaţie cu alţii. Deşi se poate schimba de la o situaţie la alta, există o tendinţă stabilă a fiecăruia de a se evalua, care funcţionează ca o trăsătură de personalitate”2. Conform Adrianei Băban, stima de sine se află într-o strânsă legătură cu imaginea de sine, fiind o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent de variabile. Aceasta se referă la modul în care o persoană se autoevaluează şi se compară cu propriile expectanţe sau cu alte persoane. Imaginea de sine este dimensiunea evaluativă şi afectivă a imaginii de sine (A. Băban, p. 72). Stima de sine are o dezvoltare stadială, în funcţie de vârsta, la fel ca şi în cazul imaginii de sine. De exemplu, preşcolarii menţionează despre ei doar trăsături generale ca de exemplu, sexul, vârsta, înălţimea etc. La 7-8 ani stima de sine începe să se cristalizeze dar aceasta este încă ancorată de caracteristicile fizice şi este situaţională. La această vârstă, aceasta are de asemenea globalitate selectivă. În adolescenţă globalitatea se accentuează şi se deplasează spre trăsăturile stabile interne. L. Iacob et. Al. consideră că „o realizare, chiar şi excepţională în ochii altora, dar puţin valorizată de cel în cauză, nu egalează şi nici nu compensează automat o performanţă mai slabă, dar intens dorită”3. Dezvoltarea stimei de sine Adulţii sunt modele importante pentru copii, rolul lor în construirea stimei de sine fiind foarte mare. Este greu pentru un adult să accepte sentimentele negative ale unui copil. De multe ori, propriile emoţii îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense. Dacă aceste emoţii sunt etichetate ca fiind „rele”, reprimate, negate, atunci copilul poate dezvolta o stimă de sine scăzută, având comportamente neadecvate şi fiind incapabil să 1

L. Iacob, Ş. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu – Psihologie, manual pentru clasa a X-a, Bucureşti: Editura Polirom, 2000, p. 102. 2 Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E. - Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 46. 3 L. Iacob, Ş. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu , op cit. p. 103.

facă diferenţa între emoţiile negative şi cele pozitive. Pentru a evita această situaţie este necesar ajutor din partea adultului care va trebui să-l ajute pe copil să exprime corespunzător aceste emoţii negative precum şi să le înţeleagă (A. Băban, 2001). Stima de sine se formează ca şi imaginea de sine prin preluarea unor atribute emise de părinţi, valorizările pe care elevul le primeşte din partea grupului de studiu, compararea cu egalii şi rolurile pe care le îndeplineşte elevul şi care-i conferă prestigiu ori îl arunca în dizgraţie (L. Fărcaş et. Al., 2004). Începuturile stimei de sine pot fi simplu corelate cu cele ale conştiinţei de sine, a cărui componentă importantă este. Apariţia frecventă a chipurilor parentale surâzătoare şi atente joacă un rol important în constituirea viitoarei stime de sine în cazul bebeluşilor. Deşi cercetătorii caută instrumentele potrivite pentru a măsura şi evalua ştiinţific stima de sine a copiilor sub opt ani, acest lucru încă nu a fost în întregime posibil. Totuşi s-a observat că în jurul vârstei de 3-4 ani începe preocuparea pentru acceptanţa socială, aceasta preocupare având o strânsă legătură cu stima de sine. Totuşi, pentru a putea vorbi de stima de sine, este necesară o anumită autonomie faşă de părinţi (C. André, F. Lelord, 1999). Între 6-8 ani copii recurg la comparaţii între părinţi, exprimate sub forma: „Mama mea e mai frumoasă ca a ta”. În jurul vârstei de 8 ani copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înşişi, fiind capabili să numească anumite caracteristici pe care le posed şi să-şi descrie stările emoţionale. Tot la această vârstă ei percep anumite trăsături invariante, adică înţeleg că rămân la fel de-alungul diferitelor momente trăite. Imaginea în curs de formare despre personalitatea lor reprezintă baza pentru viitoarea stimă de sine (C. André, F. Lelord, 1999). Între 8-12 ani copilul poate avea frecvente reverii despre filiaţie în cazul copiilor complexaţi de părinţii lor, reverii de cele mai multe ori nevinovate. Totuşi unii din aceşti copii pot deveni mitomani, o mică parte din aceştia ajungând să creadă şi ei minciunile spuse. Cele mai importante domenii în constituirea stimei de sine la copii şi adolescenţi il reprezintă aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental şi reuşita şcolară. Importanţa pe care copilul o acordă diferitelor aspecte ale stimei de sine nu depinde doar de judecata lui, ci şi de cea pe care persoanele semnificative o au despre competenţele sale. Sursele principale de judecăţi semnificative

sunt reprezentate de părinţi, profesori, prieteni şi colegi. Acestea sunt pe lângă surse de judecată şi surse de presiune la care este supus copilul. Atunci când acestea funcţionează împreună, ele permit plentitudinea şi soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară atunci celelalte o pot suplini. Importanţa corespunzătoare acestor diferite surse de întărire a stimei de sine variază în funcţie de vârstă, copiii foarte mici punând accent pe părerea părinţilor, iar pe parcurs acest accent este treptat redirecţionat asupra prietenilor (C. André, F. Lelord, 1999). 2.2.1. Stima de sine la adolescenţi La adolescenţi nivelul stimei de sine rezultă din două judecăţi de evaluare, egale ca importanţă. Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calităţii susţinerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori vizează cu precădere ceea ce este considerat important, definitoriu pentru cel in cauză. Pentru aceste direcţii adolescentul ia in calcul distanţa dintre ceea ce i-ar plăcea sau consideră că ar trebui să fie performanţa sa şi cum este aceasta, in mod real, in acel moment. Dacă distanţa e mare, apare sentimentul imposibilităţii, neputinţei, din cauza căreia stima de sine suferă. În cazul unei distanţe mici, stima de sine e alimentată, creşte. Susţinerea anturajului este foarte importantă la vârsta copilăriei şi adolescenţei (L. Iacob, S. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu, 2000). O cercetare descrisă în manualul de psihologie susţine că: adolescenţii „care percep că sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt au o mai mare stimă de sine decât cei care, obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport. La fel ca cei din urmă sunt şi cei care simt că pentru a fi apreciaţi sunt condiţionaţi de familie sau de grup. Condiţionarea în cazul familiei se referă la performanţe şcolare, activităţi extraşcolare, relaţii sociale selective, iar în cazul grupului se referă la uniformizare sau fapte anti-sociale”4. Nivelul stimei de sine depinde în egală măsura de cele două estimări, în cazul copiilor şi adolescenţilor una o compensează pe cealaltă. La adolescent o preformanţă în domeniul său de interes nu oferă obligatoriu protecţie faţă de scăderea stimei de sine, dacă grupul de prieteni îl evită sau nu-i recunoaşte meritele. La debutul adolescenţei 4

L. Iacob, Ş. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu – Psihologie, manual pentru clasa a X-a, Bucureşti: Editura Polirom, 2000, p. 104.

stima de sine scade pentru că autoevaluarea nu mai găseşte aceleaşi puncte de sprijin, iar pentru noile opţiuni este abia în momentul tatonărilor. Interesul este deplasat de la familie la anturajul celor de aceeaşi vârstă. De aici pot apărea nelinişti, deprecieri, neînţelegeri, rupturi care dacă sunt permanentizate duc la depresii şi anxietăţi. Această perioadă de declin dispare treptat în cazul unei evoluţii normale(L. Iacob, S. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu, 2000). 2.3. Caracteristici Cele mai importante caracteristici ale stimei de sine sunt înălţimea şi globalitatea. Înălţimea variază în funcţie de vârstă, personalitate şi situaţie. Stima de sine poate fi înaltă sau scăzută. Stima de sine înaltă contribuie la apărarea eului, generează satisfacţie, reduce conflictele, dar poate diminua uneori tendinţa de autorealizare. Stima de sine scăzută micşorează stima faţă de sine, generează conflicte intrapsihice, conduce la un nivel de aspiraţie scăzut care nu permite autodepăşirea. Schimbarea unei imagini negative, care persistă in copilărie este posibilă, susţine C. Rogers, dar ea rămâne un proces dificil. Stima de sine scade la adolescenţi din cauza crizelor de personalitate prin care trec aceştia (L. Fărcaş et. Al., 2004). A. Bandura a fost cel care în anul 1989 a introdus termenul de autoeficacitate, conform căruia performanţele individului sunt dependente atât de nivelul real al capacităţilor posedate, precum şi de imaginea de sine (L. Fărcaş et. Al., 2004). Globalitatea este proprietatea stimei de sine de a cuprinde toate sau doar o parte din trăsăturile individuale. Aceasta de asemenea depinde de vârstă şi de situaţie (L. Fărcaş et. Al., 2004). Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea necondiţionată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii în sine (A. Băban, 2001). 2.4. Componentele stimei de sine

Stima de sine are trei componente între care există legături de interdependenţă, cărora C. André şi F. Lelord le prezintă originile, beneficiile şi consecinţele absenţei. Aceste trei componente sunt: iubirea de sine, concepte sau concepţia despre sine şi încrederea în sine. 2.4.1. Iubirea de sine Iubirea de sine este elementul cel mai important. Aceasta nu suportă condiţii. Individul se iubeşte în ciuda defectelor şi limitelor, eşecurilor sau înfrângerilor. Această iubire de sine „necondiţionată” nu depinde de performanţele personale (C. André, F. Lelord, 1999). Iubirea de sine facilitează incontestabil o concepţie despre sine pozitivă şi înseamnă a respecta propria persoană indiferent de ce se întâmplă în jur, de a asculta nevoile şi aspiraţiile proprii. Aceasta îşi are originea în calitatea şi coerenţa „hranei afective” primite de copil. Ca beneficii putem menţiona stabilitatea emoţională, adică relaţii deschise cu ceilalţi şi rezistenţa la critici sau respingeri. În cazul în care această componentă lipseşte la individ, consecinţele sunt apariţia îndoielilor asupra capacităţii de a fi apreciat de ceilalţi, convingerea că individul nu este la înălţime şi nu în ultimul rând o imagine de sine mediocră, chiar în cazul reuşitei materiale (L. Fărcaş et. Al., 2004). 2.4.2. Concepţia despre sine Concepţia pozitivă despre sine presupune a crede în capacităţile proprii, a evalua, fondat sau nu, calităţile şi defectele personale. Aceasta influenţează favorabil încrederea în sine şi este un fenomen în care subiectivitatea are un rol esenţial. Originile le are în expectaţii, proiecte şi proiecţii ale părinţilor asupra copilului. Beneficiile pe care acesta le exercită este ambiţia şi proiecte de viitor, rezistenţa la obstacole şi la „contrarietate. Consecinţele în cazul absenţei conceptelor despre sine este lipsa de curaj în alegerile existenţiale, conformismul, dependenţa de părerile altora şi slaba perseverenţă în alegerile personale.

O concepţie despre sine pozitivă permite individului să se bucure de şansele apărute în ciuda adversităţilor. Dacă aceasta este deficitară sau limitată, îl va costa mult timp pe subiect până să-şi găsească „calea”. De asemenea, concepţia limitată despre sine poate conduce subiectul la dependenţă faţă de celălalt, primul fiind capabil să stabilească relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi, dar limitându-se la rolul de succesor, adică nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alţii. Tot acestuia îi este greu să construiască şi să ducă la bun sfârşit proiectele personale (C. André, F. Lelord, 1999). 2.4.3. Încrederea în sine Acest concept se aplică în special la actele noastre. Contrar primelor două, aceasta nu este prea dificil de identificat. Poate părea mai puţin importantă decât iubirea de sine şi concepţia despre sine, a căror consecinţă pare a fi, ceea ce este, în parte, adevărat. Aceasta provine în principal din tipul de educaţie primit de subiect în familie sau la şcoală şi se transmite prin exemplu şi conversaţie (C. André, F. Lelord, 1999). Încrederea în sine înseamnă a acţiona fără teamă excesivă de eşec şi de judecata anturajului. Originile acesteia sunt învăţarea regulilor de acţiune cum sunt îndrăzneala, perseverenţa, acceptarea eşecurilor. Beneficiile încrederii în sine sunt acţiunile cotidiene facile şi rapide şi rezistenţa la eşecuri. În cazul absenţei acesteia, se pot observa la individ inhibiţii, ezitări, abandonuri şi lipsa perseverenţei (L. Fărcaş et. Al., 2004). 2.5. Echilibrul stimei de sine Între cele trei componente ale stimei de sine prezentate mai sus există o legătură de interdependenţă, şi anume: iubirea de sine facilitează incontestabil o concepţie despre sine pozitivă, acesta la rândul lui influenţând favorabil încrederea în sine (C. André, F. Lelord, 1999). La unele persoane aceste elemente pot fi disociate rezultând diferite situaţii dezavantajoase, chiar problematice pentru subiect. În scopul explicării acestor disocieri, C. André şi F. Lelord apelează la următoarele două exemple:



O concepţie despre sine fragilă şi drept urmare o încredere în sine superficială poate duce la prăbuşirea stimei de sine ca urmare a unui obstacol grav care se permanentizează.



Dacă iubirea de sine lipseşte subiectul reuşeşte totuşi să se descurce datorită susţinerii unei foarte bune concepţii despre sine, dar un eşec sentimental duce la naşterea unor îndoieli şi complexe până atunci „ascunse”.

2.6. Stima de sine în funcţie de susţinerea adultului Pentru a-şi forma o stimă de sine pozitivă copilul are nevoie ca adulţii din anturajul său să instaureze un echilibru între susţinere şi reguli. Modul în care adultul îl susţine pe copil are asupra stimei de sine consecinţe diferite. De aici rezultă numeroase tipologii ale copilului: 

Copilul „răsfăţat” care integrează faptul că are valoare, părinţii îl iubesc dincolo de orice dar nu este pregătit să obţină dragostea altor persoane, acesta fiind rezultatul susţinerii necondiţionate, adică orice ar face, copilul primeşte susţinere.



Copilul „dresat” este cel care ştie că susţinerea primită depinde de actele sale, ceea ce este liniştitor dar mai puţin securizant. Acesta este efect al susţinerii condiţionate.



Copilul „deschis” se formează când acţionează cele două tipuri de susţinere , cea condiţionată şi cea necondiţionată, necesare stimei de sine.



Copilul „abandonat” ce se formează în absenţa celor două tipuri de susţinere şi care determină o lezare majoră a stimei de sine. Stima de sine a copilului poate fi hrănită pe de o parte de susţinerea

necondiţionată, mai exact prin iubire. Aceasta hrăneşte direct stima de sine, dar nu îl învaţă pe copil să primească stima celorlalţi. Cu cât copilul va fi mai iubit, cu atât stima de sine va fi mai înaltă. Pe de altă parte, susţinerea condiţionată sau educaţia, se caracterizează prin dependenţa comportamentului adultului de cel al copilului, prin criticarea constructivă a

comportamentelor neadecvate ale copilului. Această susţinere hrăneşte mai puţin stima de sine, dar îl învaţă pe copil să fie stimat de ceilalţi, influenţează stabilitatea stimei de sine5. 2.7. Abuzul emoţional şi fizic: obstacol major în formarea stimei de sine Prin abuz înţelegem “comportament agresiv sau necorespunzător îndreptat asupra copilului sau a cuiva care se află evident într-o situaţie inferioară şi fără apărare şi care are ca rezultat consecinţe fizice şi/sau emoţionale negative” 6. Abuzul poate fi: fizic, emoţional, sexual. Şi neglijarea este considerat abuz. Consecinţele abuzului asupra copilului sunt numeroase. Dintre ele amintim: 

Imagine de sine scăzută. Ei cred că adulţii au întotdeauna dreptate, pot crede că au fost răi şi drept urmare au meritat să fie abuzaţi.



Probleme în dezvoltarea emoţională. Copiilor abuzaţi le este dificil să-şi exprime sentimentele, fie ele pozitive sau negative, sau să înţeleagă sentimentele altora.



Probleme de relaţionare. Unii tind să devină ei înşişi abuzatori, căutând relaţii cu persoane pe care le pot domina, sau învaţă să nu aibă încredere în adulţi. Copiii abuzaţi îşi formează un sistem disfuncţional de percepţie a lor, a celorlalţi

şi a lumii, ce are efecte negative pe termen lung. Aceştia sunt luaţi în grijă de profesoriconsilieri care îi ajută la corectarea acelui sistem disfuncţional creat din cauza abuzului (A. Băban, 2001). Adriana Băban, în cartea sa numită “Consiliere Educaţională”, ne sugerează nişte principii de prevenţie a abuzului emoţional. Dintre acestea menţionăm: 

Ascultarea activă a copilului.



Oferirea de sprijin în asumarea unor responsabilităţi.



Evitarea etichetărilor şi criticilor personale.



Evitarea judecăţii.



Validarea emoţională.

5

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E. - Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 48-49. 6

Adriana Băban – Consiliere educaţională – Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere – Cluj-Napoca: Imprimeria „Ardealul”, Cluj, 2001.



Învăţarea modalităţii de a face faţă situaţiilor de stres.

2.8. Stima de sine şi cuplul Toate comportamentele de seducţie au ca funcţie îmbunătăţirea stimei de sine. Freud susţinea că „în viaţa amoroasă, a nu fi iubit reduce sentimentul stimei de sine, iar a fi iubit îl înalţă”7. Personalitatea histrionică este caracterizată de o trebuinţă imperioasă de a atrage atenţia celorlalţi asupra sa, de a apărea sub o lumină favorabilă, de a plăcea. Acesta are o mare dificultate de a se angaja în relaţii afective stabile şi satisfăcătoare datorită impasului cauzat de stima de sine compartimentată, de exemplu respectiva persoană se percepe atrăgătoare şi competentă sexual, dar este lipsită de interes şi incapabilă de a păstra durabil un partener lângă ea (C. André, F. Lelord, 1999). Când punem problema cuplului intervine automat şi problema respingerii. Aceasta poate fi imediată sau secundară. Respingerea imediată este dureroasă, frustrantă, dar uşor de trecut peste. Respingerea secundară intervine după un timp mai lung sau mai scurt de la începerea relaţiei. În acest caz lovitura dată stimei de sine este mai gravă, individul fiind respins după „perioada de probă”. Respingerea secundară se referă la unele caracteristici mai intime decât aparenţele, cauza respingerii imediate. Tocmai din aceste motive, persoanele cu o stima de sine vulnerabilă se pot teme să-şi asume astfel de riscuri (C. André, F. Lelord, p. 116-117). Pentru o relaţie efemeră individul caută să fie valorizat iar pentru o poveste durabilă acesta caută pe cineva care să aibă despre el o imagine realistă, justă şi totuşi pozitivă. Un studiu efectuat pe cupluri căsătorite a arătat că persoanele care se apreciau favorabil aveau în general soţi care le apreciau la fel. În schimb persoanele care au o imagine negativă despre ei înşişi erau cuplaţi cu soţi care gândeau acelaşi lucru despre ei. La o stimă de sine scăzută partenerul care apreciază pozitiv poate stimula, ajuta la creşterea stimei de sine, dar poate si destabiliza, dacă nu chiar să scadă stima de sine, datorită presiunii de a nu fi la înălţimea aprecierii partenerului (C. André, F. Lelord, 1999). 7

Cit. în C. André, F. Lelord – Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Bucureşti: Editura Trei, 1999

În mariaj, beneficiază, în medie, stima de sine a bărbatului pentru că femeile acceptă mai mult decât bărbaţii să renunţe la ele în favoarea cuplului. Aceste renunţări pot fi minore, sau fundamentale, ca de exemplu renunţarea femeii la carieră pentru familie. Stima de sine a fiecăruia dintre soţi trebuie să fie la fel „hrănită” de viaţa de cuplu. Atunci când un cuplu merge bine, fiecare se bucură şi se valorizează indirect pornind de la reuşitele partenerului. Astfel stima de sine a fiecăruia este sporită, în mod direct pentru unul şi indirect pentru celălalt. C. André, F. Lelord descriu cuplul nu ca un loc unde domneşte iubirea fără limite ci o scenă a multiplelor raporturi de forţe, în unele cupluri existând o formă de competiţie implicită în care fiecare încearcă să-l seducă pe celălalt, impresionându-l. Certurile fac parte din viaţa oricărui cuplu normal şi au ca scop aducerea ori de câte ori e necesar stima de sine a partenerului la dimensiuni corecte. Unele conflicte pot fi considerate „normale”. Ele permit exprimarea aşteptărilor şi nemulţumirilor. O altă categorie de conflicte semnifică o „conjugopatie”, adică certuri frecvente în urma cărora nu se ajunge la nici o soluţie şi care sunt scena unor agresiuni feroce asupra stimei de sine a partenerului. Gelozia este un alt motiv de conflict, acesta fiind aproape mereu semn de vulnerabilitate. Îndoielile asupra celuilalt reflectă îndoielile faţă de propria persoană. Gelozia poate fi proprie subiecţilor cu o stimă de sine scăzută, acesta considerând că nu are suficiente calităţi pentru a păstra partenerul şi că este incapabil de a-l recuceri dacă observă atracţia partenerului faţă de o altă persoană (C. André, F. Lelord, 1999). „Doliurile sentimentale afectează profund stima de sine, iar suferinţa din dragoste este un fel de minidepresie experimentală: subiectul se devalorizează, nu se mai imaginează în viitor şi nu mai apreciază deloc punctele sale obişnuite de interes.” 8 Fără a ajunge la depresie, persoanele care suferă din dragoste au o stimă de sine scăzută. 2.9. Ecuaţia lui James Psihologul american William James, menţionat anterior la începutul capitolului sa ocupat cu studiul stimei de sine, elaborând o teorie numită „Ecuaţia lui James”:

8

C. André, F. Lelord – Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Bucureşti: Editura Trei, 1999, p. 133

SS 

succes pretentii

De aici extragem că în viziunea psihologului stima de sine este egală cu succesul supra pretenţii. Acesta susţine că odată cu obţinerea unor reuşite stima de sine a individului creşte, dar o condiţie ca acest lucru să se întâmple este ca pretenţiile să nu fie prea mari. A avea pretenţii potrivite este o bună metodă de mobilizare, dar dacă pretenţiile individului sunt prea ridicate, atunci acestea acţionează ca o frână pentru o bună stimă de sine, acesta fiind veşnic nemulţumit sau dezamăgit de performanţele atinse. A acţiona asupra pretenţiilor este un mijloc eficient de administrare a declinului succeselor. Această teorie ne dezvăluie arta de a administra aspiraţiile. Fiecare individ trebuie să găsească calea de mijloc între: 

Ambiţia excesivă care îl va împiedica să fie satisfăcut şi



O atitudine comodă, care îi va întrerupe foarte devreme eforturile pentru a obţine un obiectiv9. 2.10. Sinele 2.10.1. Definiţie În vocabularul psihanalizei întocmit de J. Laplanche şi J. B. Pontalis, sinele

constituie „polul pulsional al personalităţii” conţinând elemente inconştiente atât înnăscute cât şi dobândite prin refulare, fiind rezervorul principal al energiei psihice. Unii autori accentuează rolul mediului arătând că sinele este construit în contextul relaţional al macromediilor cultural, economic, politic, precum şi al micromediilor create de comunicarea interpersonală, media, interacţiunile rutiniere curente (M. Modrea, 2006). Ion Al. Dumitru consideră că „sinele este o structură psihică relativ stabilă care se formează în ontogeneza individului”10 în cadrul şi prin intermediul proceselor de socializare şi educaţie. În părerea aceluiaşi autor sinele constă într-o constelaţie de 9

Idem, p. 174-176. Ion Al. Dumitru – Consiliere psihopedagogică – baze teoretice şi sugestii practice, Iaşi: Ed. Polirom, 2008, p. 132. 10

atitudini ale persoanei faţă de sine însăşi şi faţă de alţii, a căror stabilitate relativă conferă consistenţă şi coerenţă de sine. Complexitatea sinelui, multitudinea faţetelor sale explică adaptarea flexibilă la mediu să, în consecinţă, funcţionalitatea optimă a personalităţii (I. A. Dumitru, 2008). De asemenea, pentru P. Iluţ întregul sine este social întrucât trăsăturile fizice, psihice, gândurile cele mai intime sunt valorizate social. Pentru el, sinele este partea conştientă a personalităţii, concepţia despre ce eşti şi ce poţi deveni. Conceptul de sine este un construct mintal si abstract care dispune de sferă şi conţinut, poate fi definit prin raportarea la referentul său şi poate avea conotaţii, sensuri subiective, cu încărcătură afectivă şi emoţională (M. Modrea, 2006). C. Rogers consideră conceptul de sine ca fiind „imaginea noastră despre ceea ce suntem, ceea ce vrem să fim şi ceea ce ne-ar plăcea sa fim”. N. Hayes şi S. Orrell afirmă că sinele este „opinia pe care o are un individ despre propria persoană”. P. Iluţ consideră conceptul de sine ca fiind schema mintală centrală a sinelui, esenţa sau identitatea lui, modul în care ne categorizăm conduitele exterioare şi stările interne iar englezul E. Alpay îl defineşte ca suma tuturor caracteristicilor mintale şi fizice, percepute şi dorite de o persoană ca şi valoarea acestora aşa cum şi cât este percepută de persoană. Conceptul de sine este un termen „umbrelă” care cuprinde, într-un ansamblu dinamic, imaginea de sine, sinele ideal şi stima de sine a individului (M. Modrea, 2006). 2.10.2.Dimensiunile Sinelui Dimensiunile sinelui se referă la mai multe aspecte, şi anume: 

Felul în care ne percepem şi ne evaluăm în mod real, la un moment dat, în prezent. Acesta este Sinele real.



Imaginea şi aprecierea de sine proiectate, cum ar dori persoana să fie în viitor, adică Sinele ideal.



Ceea ce crede persoana că ar trebui sau s-ar cuveni să devină, adică Sinele dorit.



Ceea ce persoana nu ar dori să se îndeplinească. De care eventual se teme. Acesta reprezintă Sinele anxios.



Ceea ce persoana dispreţuieşte la ea însăşi, numit Sine dispreţuit (I. A. Dumitru, p. 133). 2.11. Cunoaşterea de sine Cunoaşterea de sine este, pe lângă acceptarea de sine, o variabilă fundamentală în

funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale (Adriana Băban, 2001). Cunoaşterea de sine se dezvoltă treptat, odată cu vârsta şi experienţele prin care trece individul, acesta nefiind un proces care se încheie odată cu adolescenţa şi tinereţea. Dezvoltarea ei durează pe tot parcursul vieţii omului. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu (Adriana Băban, 2001). Rezultatul cunoaşterii de sine este imaginea de sine şi aceasta se dezvoltă sub influenţa aprecierile pe care copilul le primeşte de la familie, prieteni şi colegi, a observării propriei conduite sau a comparaţiei cu ceilalţi11 Imaginea de sine 2.12.1. Introducere Imaginea de sine se referă la reprezentarea şi evaluarea pe care individual şi le face despre el însuşi, în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii de viaţă. Imaginea de sine depinde şi de felul în care subiectul este privit şi apreciat de către cei din jur. Maria Halmaghi susţine că imaginea de sine este o construcţie personală, o imagine despre ceea ce considerăm că ne este caracteristic, ne defineşte. Aceasta se referă la modul subiectiv de reprezentare şi de evaluare pe care individul le realizează asupra lui însuşi, în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii de viaţă. Pe baza informaţiilor culese în urma numeroaselor interacţiuni sociale se realizează atât percepţia proprie cât şi părerea celorlalţi. Percepţia proprie poate sau nu să corespundă cu imaginea 11

M. R. Luca, Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E.(2004) Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 40

pe care şi-au făcut-o cei din jur12. Imaginea de sine se află în strânsă legătură cu geneza conştiinţei de sine (Doron, Parot, 1999). Autorii mai sus menţionaţi consideră ca nu există o singura imagine de sine, ci mai multe, în funcţie de etapa dezvoltării şi situaţiile în care se află individul. Într-adevăr putem vorbi de existenţa imaginii ideală de sine, sinele real şi imaginii de sine. Suprapunerea acestora, numită şi arie de congruenţă variază de la o persoană la alta, determinând rezultatele persoanei respective, nivelul de satisfacţie pe care acesta îl resimte şi chiar înfăţişarea individului (Cocoroadă, Mariela-Ilie, Fărcaş, et. All., p. 42). Cu cat aria de congruenţă este mai mare, cu atât este individul mai echilibrat. Dacă imaginea de sine se suprapune cu sinele real, înseamnă că persoana respectivă are o imagine corectă de sine, îşi cunoaşte aptitudinile şi defectele, fiind astfel capabil să obţină rezultate bune în orice aspect al vieţii, fiind un om echilibrat. Există numeroşi autori care de-alungul timpului au subliniat importanţa pe care o are cunoaşterea propriei persoane şi mai exact a imaginii de sine. Chiar şi Socrate ne îndemna „Cunoaşte-te pe tine însuţi” (Goleman, 2001). Jean la Fontaine scria ceva asemănător în 1679, „Cel ce cunoaşte universul şi nu se cunoaşte pe sine, nu cunoaşte nimic” (Stein, Book, 2003). Din aceste citate putem trage concluzia cum că oamenii chiar şi înainte de a se stabili exact conceptul imaginii de sine şi-au dat seama de importanţa pe care o are aceasta în viaţă. Fără o bună cunoaştere de sine, relaţionarea cu cei din jur, la fel ca şi atingerea potenţialului maxim în viaţă sunt imposibile. Eleanor Roosevelt, în „This is my story” scria: „Nimeni nu vă poate face să vă simţiţi inferiori fără acordul vostru” (Stein, Book, 2003). Această afirmaţie este una extrem de corectă. Dacă un individ se cunoaşte pe sine, deşi orice contact cu cei din jur îl influenţează, este capabil să selecteze corect informaţiile pe care le primeşte. Astfel imaginea de sine rămâne nealterată. Existenţa unor critici constructive este binevenită, ajutând la corectarea unor lacune sau omisiuni şi astfel întărind individul. 2.12.2. Caracteristici

12

Maria Halmaghi – Memorator de psihologie pentru clasa a X-a, Bucureşti: Booklet, 2004, p. 59.

Imaginea de sine este o construcţie socială. Cu toţii ne formăm prin apartenenţa la un grup social, prin compararea cu alţii , fiind influenţaţi de o situaţie socială sau de unele personalităţi din mediul social (Iacob, Lungu, et. Al. 2000). Imaginea de sine îndeplineşte mai multe funcţii la nivelul personalităţii, cum ar fi: 

Determină comportamente şi autoreglează comportamentul;



Stimulează dezvoltarea personalităţii;



Selectează scopurile şi valorile după care se conduce persoana;



Activează procesele cognitive;



Contribuie la fixarea nivelului performanţelor.13 Rolul pe care imaginea de sine îl are în viaţa individului nu este deloc de ignorat.

Aceasta influenţează tonusul trăirilor afective, îndrumă la autocunoaştere prin raportare la alţii şi conduce spre obţinerea stimei de sine (Iacob, Boncu, Sălăvăstru, Lungu, 2000). Imaginea de sine este o componentă importantă a vieţii individului care reglează atât de multe procese încât importanţa ei nu poate fi sublimată. Practic, aceasta ne determină atât succesul în viaţă cât şi modul de relaţionare cu cei din jur. Psihologul american William James14 considera că imaginea de sine poate fi abordată din două perspective. Şi anume: din perspectiva conţinutului şi ca proces. Abordarea din perspectiva conţinutului se referă la faptul ca atunci când ne orientăm atenţia spre analiza interiorului nostru, putem intra în contact cu personalitatea, corpul şi chiar cu „eul” nostru. Abordarea imaginii de sine ca proces se referă la contactul pe care îl are fiecare individ cu cei din jurul lui. În momentul în care individul intră în contact cu o altă persoană. Aceasta îi transmite anumite informaţii, care intră in procesul personal de selecţie. Odată selectate, informaţiile sunt asimilate, îmbogăţindu-ne. Pe scurt, imaginea de sine privită ca proces se referă la faptul că fiecare persoană cu care intrăm în contact ne influenţează, având loc un proces de evaluare de sine precum şi o organizare a prezentării de sine. Toate aceste procese ne orientează spre mediul social, constituind un

13

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E.(2004) Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 43. 14 William James (1842-1910) psiholog, filozof, cu studii de medicină şi biologie, şi-a petrecut întreaga carieră academică la Harvard. Cea mai importantă lucrare a sa este „Principles of Psychology” (1980). Lucrarea conţine 1200 de pagini în 2 volume, iar timpul necesar pentru a scrie această carte a fost de 12 ani. Sursa: www.wikipedia.org , 26.03.09, 10:45

prilej de a confrunta conţinuturile noastre cu alte conţinuturi (Iacob, Sălăvăstru, Lungu, et. Al., 2000). 2.12.3. Formarea imaginii de sine Imaginea de sine se constituie treptat, pornind de la imaginea corporală. La vârsta preşcolară, cele două medii existente, familia şi grădiniţa „favorizează dezvoltarea lumii interioare a copilului şi stimulează formarea imaginii de sine”15. La grădiniţă copilul are şansa să intre mai intens în contact cu alţi copii, încurajându-se aprecierile la adresa altor copii precum si autoaprecieri. Cu cât sunt criteriile de apreciere mai clar exprimate, cu atât mai mult se ajută dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, la vârsta preşcolară, dezvoltarea imaginii de sine se face confruntare şi comparare cu alţi copii, rezultând o imagine de sine preponderent pozitivă, care trebuie protejată de adulţii aflaţi în apropierea copilului. La şcolarul mic predomina motivaţia exterioară, fapt care îi influenţează şi dezvoltarea imaginii de sine. La această vârstă copilul îşi însuşeşte criteriile de apreciere ale adulţilor, aceste criterii nefiind în totalitate asimilate, învăţătorul trebuie să precizeze clar criteriile de evaluare ale diferitelor activităţi precum si a conduitelor. Autovalorizarea are şi ea în punct central modelele propuse de adult, pe care copilul le revendică pentru a fi apreciat. La această vârstă se înregistrează schimbările în schema corporală, copilul se inserează în istoria familiei, începe să perceapă propriile transformări , comparându-se din ce în ce mai des cu cei din jur. Tot la această vârstă începe să se contureze imaginea Eului permanent, acestuia subordonându-se Eurile efemere ale diferitelor situaţii. Dacă la 7-8 ani copilul refuză asumarea unor imagini nefavorabile, la 9-10 ani propriile defecte sunt descrise cu vanitate, „ca şi cum nu ar aparţine Eului” 16. Succesul sau eşecul şcolar au un impact puternic asupra imaginii de sine a şcolarului mic, „Succesele primilor ani de şcoală dau copilului sentimentul de competenţă şi împlinire, fac mai suportabile eventualele eşecuri viitoare, în timp ce frustrarea şi înfrângerea din copilărie pot fi 15

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E.(2004) Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p.43. 16 Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E.(2004) Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 43.

premise ale înfrângerii ca adult”17. Concepţia de sine se poate construi ori pe succes, împlinire personală şi mândrie, ori pe îndoiala de sine şi pe sentimentul lipsei de valoare personală. Una din aceste două variante va reprezenta temelia concepţiei de sine, care va determina viitorul copilului. Specifică imaginii de sine a preadolescentului este lărgirea cadrului de referinţă. Acesta acordă un loc important relaţiilor interumane, se gândeşte din ce în ce mai des ca parte a grupului, dar totuşi preocuparea pentru autocunoaştere este rară. Imaginea corporală devine aproape centrală la preadolescent datorită schimbărilor care au loc. Tocmai aceste schimbări îl fac pe şcolarul mijlociu să se privească cu nemulţumire, dar în faţa celorlalţi vrea să apară ca agreabil. Creşte obiectivitatea cu care acesta se priveşte, simţind nevoia să primească confirmări pentru autoaprecieri. Tot la această vârstă copilul îşi alege un model, datorită devalorizării ideilor impuse de adulţi în perioadele anterioară şi câştigării unei anumite independenţe în gândire. Acest model se va transforma şi se va adapta, formând imaginea ideală de sine. Aceasta imagine de sine ideală nu este încă clar conturată şi se inspiră din persoanele de care e copilul înconjurat, din modele oferite de mass-media, din cărţi sau din filme. Copilul îşi alege numeroase modele, care se combină pentru a forma un întreg în momentul consolidării totale a imaginii de sine ideale. Adolescenţa este percepută de mulţi ca o perioadă de criză, în care individul încearcă să-şi găsească locul în societate şi să îşi „constituie identitatea” (E. Erikson). Stadiul de dezvoltare în care se află imaginea de sine reflectă caracteristicile acestei vârste. Adolescentul se implică activ în analiza propriei persoane, de multe ori retrăgându-se din lume pentru a se găsi pe el însuşi. Răspunsurile despre sine adolescentul le găseşte în informaţiile provenite din mediul familial şi social. Tocmai datorită frecventelor reflecţii asupra propriei persoane, putem spune ca imaginea de sine îşi atinge apogeul în adolescenţă. Aceasta câştigă complexitate şi se extinde asupra majorităţii trăsăturilor de personalitate. Tot la această vârstă se defineşte şi imaginea ideală de sine, care este influenţată de persoanele semnificative pentru adolescent sau modele oferite de mass-media. De aici şi motivul pentru care adolescenţii sunt uşor influenţabili, adesea însuşind sau copiind nişte comportamente deviante. Este important ca adolescentul să se cunoască pe sine, tocmai pentru că o bună cunoaştere a propriei 17

Idem, p. 44.

persoane îi reglează comportamentul. Totuşi la această vârstă atenţia este focalizată majoritar pe defecte, astfel el fiind nemulţumit de propria persoană şi având o stimă de sine scăzută. Stima de sine se stabilizează in jurul vârstei de 17-18 ani.18 2.12.4. Dimensiunile imaginii de sine Imaginea de sine, la fel ca şi cunoaşterea de sine, este un proces complex care implică mai multe dimensiuni. Aceasta nu este o structură omogenă, iar în cadrul ei facem distincţia între: Eul real, Eul viitor şi Eul ideal (A. Băban, p.66). Eul real, numit şi Eu actual, este rezultatul experienţelor noastre, a cadrului social şi cultural în care trăieşte individul. Acesta cuprinde la rândul lui Eul: fizic, cognitiv, emoţional, social şi spiritual. Eul viitor reprezintă aspiraţiile viitoare ale subiectului, aspiraţii realiste, care pot fi atinse datorită resurselor de care acesta dispune. Eul ideal este ceea ce ar dori să ajungă subiectul, dar este conştient că nu are resursele necesare pentru a ajunge acolo. Eul ideal nu poate fi niciodată atins. Dacă individul se cantonează în decalajul dintre eul real şi cel ideal, atunci el va trăi o permanentă stare de nemulţumire de sine, frustrare şi chiar depresie. Dominarea Eului ideal este un fenomen destul de frecvent la adolescenţi. Datorită influenţei mass-mediei ei ajung să-şi dorească să semene cu anumite vedete, ajungând într-un final să fie dezamăgiţi de propria viaţă. Tocmai de aceea este important ca adolescenţii să înveţe să facă diferenţa dintre Eul ideal şi cel viitor, cel din urmă fiind realizabil. Eul ideal are un rol pozitiv dacă jalonează traiectoria Eului viitor şi nu se interpune ca finalitate dorită (A. Băban, 2001).

18

M. R. Luca, Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaş L. E.(2004) Consilierea în şcoală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 46

1. Imaginea de sine, stima de sine şi încrederea în sine (20 de ore) http://www.psihoterapieintegrativa.ro/content/view/117/180/ 1.1. Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor 1.2. Abordarea nevoilor din perspectiva lui Maslow şi a lui Casriel 1.3. Nevoile personale din acest moment. Parte practică 1.4. Expectanţe şi comportamente 1.5. Motivaţia 1.6. Analiza în binom şi apoi în cartel 1.7. Aplicaţii practice. Exerciţii folosind oglinda. Rolul. 1.8. Maniera în care comunicăm despre noi înşine 1.9. Triunghiul victimă – salvator - executor 1.10. Despre personalitate, viziunea integrativă 1.11. Ce este personalitatea? 1.12. Definirea termenilor: individ, individualitate, persoană şi personalitate 1.13. Accepţiunea conceptului de personalitate: antropologică, axiologică şi psihologică 1.14. Tipuri şi definiţii ale personalităţii 1.15. Abordarea structural-sistematică a personalităţii In Dictionarul enciclopedic de psihologie (1997) imaginea de sine apare ca 'expresia concretizata a modului in care se vede o persoana oarecare sau se reprezinta pe sine, ca trairea aspectului unificator de coeziune a personalitatii'. Imaginea de sine este contaminata de dorinte dar si de modul in care evalueaza ceilalti persoana respectiva si de identitatea traita. Este vorba cu alte cuvinte de 'felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raporturile cu ceilalti'. Adica, imagine de sine este rezultatul unui proces de autoevaluare a personalitatii si reprezinta 'totalitatea cerintelor, reprezentarilor, ideilor individului despre propria sa personalitate' (M.Zlate).

CE ESTE IMAGINEA DE SINE Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente fata de cele mai importante interese si valori. Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit din urmatoarele ansambluri: - eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care se identifica cu schema corporala; - eu spiritual, alcatuit din totalitatea dispozitiilor psihice innascute sau dobandite; - eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale ale individului. Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu ar fi cazul sa fie inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gandirea rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii - toate acestea fiind denumite prin conceptul „proprium“. Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale eului, in special: - respectul fata de sine; - imaginea de sine; - efortul central. Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera „regiunea calda, centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123). Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric dupa Allport, si apare mai intai „non-eul“, adica „TU“. Eul corporal care incepe sa se dezvolte este o ancora a constiintei de sine. Stima, imagine de sine sau incredere in sine ?! Putem aseza stima de sine pe acelasi palier cu imaginea de sine sau increderea in sine?! Sa fie oare sinonime?! Aceste trei dimensiuni sunt, in parte, legate intre ele dar este important sa se faca si o dinstinctie. Cum putem face aceasta distinctie dar mai ales cum identificam unde anume avem nevoie de dezvoltare ?! Nu de putine ori auzim aceste expresii” nu are incredere in sine” sau „ are o stima de sine crescuta”... Cel mai indicat ar fi sa folosim cate o intrebare pentru fiecare si sa incercam sa ne dam raspunsuri cat mai concrete, si anume: - Pentru Imaginea de sine :„ Sunt capabil sa ma simt bine impreuna cu ceilalti?” - Pentru Increderea in sine: „Sunt capabil sa muncesc in mod corect sau sa-mi conduc corect masina?” - Pentru Stima de sine: „Ce cred eu despre propria mea valoare?”

Imaginea de sine se refera in general la competentele relationale ale fiecaruia, increderea in sine se refera la cele personale iar stima de sine se refera la viziunea globala in legatura cu propria persoana ( opinia despre sine). Imaginea de sine si increderea in sine influenteaza foarte mult comportamentele iar stima de sine mai degraba personalitatea! Imaginea de sine ne influenteaza comportamentele, de aceea este important sa ne percem cat mai corect, sa dezvoltam convingeri realiste despre noi insine. Relatiile armonioase cu membrii familiei si cei din jur, performantele profesionale, asumarea unor responsabilitati in acord cu resursele proprii indica o imagine de sine pozitiva, in timp ce absenta motivatiei sau o motivatie scazuta, agresivitatea defensiva, comportamentele de evitare, rezistentele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativa. . Increderea in sine nu este innascuta si nu depinde doar de educatia pe care am primit-o in copilarie cand parintii nostri ne-au invatat sa facem impreuna cu ei si ne-au stimulat sa ne asumam responsabilitati pentru a deveni autonomi in viata. increderea in sine este realista si predictibila, deoarece se sprijina pe rezultate concrete obtinute in trecut, pe experientele reale pe care o persoana le-a trait si care-i permit sa prezica rezultatele la care se asteapta in viitor. Stima de sine reprezinta modul in care ne evaluam pe noi insine in raport cu propriile asteptari si cu ceilalti si este direct proportionala cu constientizarea valorii noastre. Fiecare fiinta umana este unica si are o valoare care merita sa fie respectata. Capacitatea fiintei umane de a se proiecta in viitor, de a-si constientiza, dori si anticipa devenirea prin raportarea la experientele si succesele anterioare si credinta despre propria eficacitate contribuie la intarirea stimei de sine. . Adesea auzim oameni spunand „ nu stiu ce sa spun, nu stiu ce sa raspund... „etc. ei nu au stiut niciodata sa se afirme, astfel acesti oameni nu si-au dezvoltat imaginea de sine. Sau mai intalnim oameni care spun „ Nu sunt capabil sa fac lucrul acesta, nu voi reusi niciodata...” care mai degraba evoca o absenta a increderii in sine. Atunci cand identificam o absenta a stimei de sine, intalnim astfel de expresii : „Nu insemn nimic, nu-i atat de important pentru mine, nu merit sa mi se acorde atentie, trebuie sa fiu perfect...” Este important sa ne dezvoltam cele trei dimensiuni. Consecintele scaderii celor trei, sau numai a uneia, se observa in functionarea globala a omului. Freud considera că la părinţi există „o compulsie de a atribui copilului toate perfecţiunile (His Majesty the Baby) şi de a ascunde şi uita toate defectele lui”, „de a reînnoi pe seama lui revendicarea unor privilegii de mult timp abandonate pentru ei înşişi. Prin urmare, se văd pe ei înşişi în copil aşa cum se imaginau a fi odinioară.” Iubirea părinţilor pentru copii lor nu ar fi decât narcisismul lor renăscând, iubirea lor pentru ei înşişi. Părinţii plasează în copil propriul lor Ideal al Eului (ceea ce ar dori să fie) cu care copilul se identifică, făcând din acesta propriul lui ideal. La rândul său, ca adult, va transmite această „moştenire” propriilor lui copii.

Imaginea de sine - stima de sine si increderea in sine Alexandra Siru Psiholog - psihoterapeut Ce este imaginea de sine ? Imaginea de sine sau "cum ne vedem", se refera, asa cum se subintelege deja, la modul in care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emotionale, cognitive, sociale si spirituale. Modul in care ne percepem depinde de gradul de autostima (autoapreciere, autorespect, autoacceptare) pe care il avem. Astfel, daca ne acceptam pe noi insine, daca ne apreciem pentru ceea ce facem bine - aceasta contribuie la autorespectul si increderea in sine - daca acceptam ca avem si slabiciuni fara sa ne criticam in permanenta pentru ele - aceasta constituie baza tolerantei fata de sine si, implicit, fata de altii - putem trai confortabil din punct de vedere emotional. Trebuie inteles ca este bine sa existe mereu un echilibru intre autoapreciere si autocritica, nici una din cele doua extreme nefiind eficienta. Cel care se lauda prea mult este, in cele din urma, persiflat sau chiar abandonat de catre ceilalti iar cel care se autocritica exagerat provoaca celorlalti fie sentimente de mila, de vina, fie un sentiment de superioritate, atragand de la sine alte critici. Pastrand pe cat posibil echilibrul intre o lauda de sine exagerata si o autocritica exagerata putem contribui la igiena noastra sufleteasca. Cum stim daca imaginea de sine e buna sau nu ? Este foarte simplu. Toti avem ceea ce se cheama "vocea interioara". Daca aceasta voce interioara are tendinta spre un discurs pesimist, negativ si autocritic cu ambitii neimplinite spre perfectiune este clar ca imaginea de sine a persoanei respective este negativa. De ce este importanta imaginea de sine ? Imaginea de sine ne influenteaza comportamentele. Cand ai o imagine de sine buna iti poti indeplini obiectivele pentru ca, o imagine de sine buna iti da entuziasm, energie si determinarea necesara pentru acest lucru iar obstacolele sunt percepute ca provocari ce

trebuiesc depasite pentru atingerea obiectivelor. O imagine de sine buna te face sa relationezi armonios cu ceilalti, prin atingerea obiectivelor poti avea performante profesionale, succes social etc. O imagine de sine negativa te face sa-ti scada motivatia sau chiar o anihileaza prin lipsa increderii in fortele proprii ("ce rost are sa incerc oricum nu voi reusi", "e greu", "nu sunt in stare" etc.) ducand, mai departe, la comportamente de evitare ("nu ma duc la interviu deoarece nu sunt suficient de bun, deci nu are rost..."). A se observa ca o imagine de sine negativa este capabila sa creeze un cerc vicios din care persoanei ii este greu sa iasa : nu face anumite lucruri pentru ca nu se crede in stare iar dupa ce renunta la a face lucrurile respective se autoculpabilizeaza si se critica si mai tare, intarindu-si, astfel, convingerile negative despre sine si alimentand dialogul interior negativ. In concluzie : cand iti acorzi suficienta valoare iti atingi mai usor obiectivele pentru ca a avea incredere in sine, in fortele proprii te face sa-ti mobilizezi exact resursele de care ai nevoie sa depasesti obstacolele si sa mergi in directia dorita; cand nu iti acorzi suficienta valoare negociezi mai slab, comunici mai greu, actionezi cu mai multa frica sau eviti sa actionezi si "iti pui singur bete in roate". Cand nu iti acorzi valoare anihilezi resursele de care ai avea nevoie pentru a intreprinde ceva. Imaginea de sine contribuie la evaluarea realitatii Cand ai o imagine de sine buna poti afirma : "pot sa fac acest lucru sau macar pot incerca" cand ai o imagine negativa de sine afirmi : "nu pot sa fac acest lucru este prea greu, nu voi fi in stare". Diferenta este ca cel cu imaginea buna de sine va avea ocazia sasi demonstreze daca poate sau nu, dezvoltand convingeri realiste despre sine printr-o perceptie corecta a capacitatilor dar si slabiciunilor. Cel cu imaginea negativa de sine nu va avea decat ocazia de a se inchide in cercul vicios descris mai sus, intarindu-si astfel convingerile negative. O poveste "Un rege isi puse curtea la o incercare pentru un post important. Numerosi oameni puternici si intelepti se aflau in jurul lui.

"Inteleptilor - spuse regele - am o problema si vreau sa vad care dintre voi este in stare sa o rezolve." Ii conduse pe oameni la o usa enorma, mai mare decat vazusera vreodata. Regele le explica : "Aici vedeti cea mai mare si mai grea usa din regatul meu. Care dintre voi poate sa o deschida ?" Unii dintre curteni scuturara doar din cap. Altii, care se numarau printre cei intelepti, se uitara la usa mai de aproape, dar recunoscura ca nu pot sa o faca. Cand inteleptii spusera asta, restul curtii consmiti ca aceasta problema este dificil de rezolvat. Un singur vizir se duse la usa. O examina cu ochii si cu degetele, incerca mai multe posibilitati de a o deschide si, in cele din urma, o trase cu o smucitura puternica. Si usa se deschise. Fusese lasata intredeschisa numai, nu inchisa complet, si nimic altceva nu fusese necesar, decat bunavointa de a realiza ceva si curajul de a actiona cu indrazneala. Regele spuse : "Vei primi postul de la curte, pentu ca tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau auzi; tu iti pui propriile puteri in joc si ai curajul sa risti o incercare " (Nossrat Peseschkian. "Povesti orientale ca instrument de psihoterapie") Se pot intelege din aceasta poveste cateva aspecte : 

modul in care ne percepem fortele proprii determina modul in care evaluam realitatea



o imagine buna de sine ne determina "sa riscam o incercare", acceptand in acelasi timp ca s-ar putea sa realizam ceva sau s-ar putea sa esuam dar, oricum, merita sa incercam



o imagine negativa de sine ne face sa evitam o actiune evaluand-o ca fiind peste puterile noastre



o imagine negativa de sine ne face influentabili la parerile negative ale celorlalti pe care le luam "de bune" si le adaugam la parerile noastre negative despre noi insine

De ce parerea celorlalti conteaza ?

Desi, imaginea de sine este oglindirea noastra in propria constiinta (auto-oglindirea), fiind logic astfel sa aiba referential intern, imaginea de sine este deseori sustinuta sau sabotata de factori externi, asa cum s-a vazut si in poveste. Intrebarea "De ce parerea celorlalti conteaza" ar fi mai logica sun forma "Pentru cine conteaza parerea celorlalti ?" Raspunsul este simplu : parerea celorlalti conteaza pentru cei care nu au consolidata imaginea de sine si, in mod specific, pentru cei care, la baza, nu au o imagine buna de sine avand nevoie in permanenta sa se raporteze la exterior. Cand au succes se simt bine dar pentru putin timp, devenind dependenti de succes pentru a se simti bine iar cand esueaza se blameaza excesiv. Acestia traiesc intr-o permanenta incertitudine si neliniste, fiind mereu vulnerabili pentru ca imaginea lor de sine este dependenta de factori exteriori. Asa se explica si diferitele "trenduri" care afecteaza adolescentii : daca realitatea exteriora cere sa fii slab iar tu esti incert in ceea ce priveste imaginea de sine, vei intelege ca esti bun si acceptat daca esti slab, insa asta nu te multumeste niciodata pe deplin pentru ca, fiind bazal nemultumit de tine sau incert in ceea ce te priveste, nu vei fi niciodata suficient de slab. Apare astfel nelinistea, nemultumirea, incertitudinea sicercul vicios al anxietatii, depresiei, anorexiei, bulimiei etc. Atunci cand exista o perceptie realista de sine (iti stii calitatile dar accepti ca ai si defecte) si, implicit, o imagine buna de sine, realitatea exterioara iti confirma sau infirma ceea ce deja stii despre tine si te ajuta sa imbunatatesti ceea ce ai dj, acolo unde este cazul. De unde vine imaginea de sine ? Bazele modului in care ne percepem vine din copilarie, atunci cand noi inca nu avem un sistem de valori la care sa ne raportam. Nu avem decat parerea parintilor fata de actele noastre. Parintii sunt primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri gresite. De exemplu o atitudine extrem de critica a parintilor face copilul sa inteleaga ca nu e suficient de bun, ca "nu e perfect". Una dintre modalitatile de "evolutie" atunci cand copilul devine adolescent este sa caute acele "trenduri" care sa-l faca "mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil", cautand o comunitate care sa-l accepte asa cum este (de exemplu Emo) sau, ca adolescent si apoi adult isi pastreaza parerea proasta de sine ingreunandu-si, astfel, existenta prin autosabotare asa cum am descris mai

sus. (Modalitati de "evolutie" in cazul criticismului exagerat al parintilor sunt multe dar nu fac obiectul materialului de fata). O atitudine extrem de permisiva cu laude exagerate si lipsa penalizarilor face ca viitorul "om" sa aiba o parere extrem de buna de sine dar exagerata si nerealista fapt care va fi "penalizat" crunt in viitoarele lui relatii, asa cum am amintit mai sus. Acestea sunt doar doua atitudini parintesti extreme care pot orienta imaginea de sine intro directie sau alta, existand si altele dar iarasi nu fac obiectul materialului de fata. In concluzie : echilibrul dintre critica si lauda este in primul rand responsabilitatea parintilor, asa vor sti si copiii si viitorii adulti sa il mentina. Tot parintii sunt primii care sadesc in interiorul copiilor lor baza sistemului de valori la care se vor raporta, adulti fiind, atunci cand isi vor contura imaginea de sine. Practica clinica a demostrat ca persoanele cu imagine scazuta de sine se autoeticheteaza ca fiind "realiste" si nu vad legatura dintre imaginea de sine si atitudinea parinteasca. "Nu mama mi-a zis ca sunt proastra, mi s-a demonstrat de catre realitate". Dar astfel de persoane nu constientizeaza faptul ca modul in care percepem realitatea si valorile de : corect, gresit, prost, destept, frumos, urat, etc. nu sunt innascute ci asimilate prin intermediul "filtrului parintesc". Un copil cand se naste nu are notiunea de bine sau rau, este bine ce apreciaza mama si rau ce critica si, da, persoana citata are dreptate intr-un fel : nu e nevoie ca mama sa critice verbal o actiune a copilului ci sa-i dea de inteles, sa-i demonstreze ca e proasta (acelasi abuz manifestat in alt mod). Sigur copiii vor trebui "lamuriti" cu privire la ce este bine si rau, dar in alt mod, in plus aici este vorba de varsta la care se pun bazele autostimei si imaginii de sine (0 - 3 ani), cand, repet copilul fiind o entitate pur emotionala nu poate rationa bine/rau decat dupa reactiile parintilor. (Astfel, rau poate sa fie - evaluare data de catre copil dupa reactia implusiva a mamei - si ca s-a impiedicat cand abia invata sa mearga ...). Ce putem face?

Daca dialogul interior amintit mai sus ne "saboteaza" ne putem intreba in forul nostru interior : "de fapt, a cui e vocea interioara : a mamei, a tatalui, a altei persoane importante pentru noi in copilarie ?" Acesta este un prim pas absolut necesar dar nu si suficient. Este recomandat pentru un rezultat eficient sa exploram aceste intrebari si raspunsuri cu ajutorul unei persoane de specilitate, un psihoterapeut, pentru ca autostima nu se construieste dintr-o data, nu e un proces facil mai ales daca imaginea de sine este grav afectata, ci reprezinta un proces complex si de durata, in care elementul fundamental il reprezinta dorinta si capacitatea de a vea grija de propria persoana. Dar pana va hotarati sa apelati la o persoana de specialitate mai sunt cateva lucruri pe care le puteti face : 

faceti o lista cu realizarile pana in prezent (cei mai nesiguri dintre dvs. ii pot intreba pe altii dar doar persoane pe care le apreciati si in parerea carora aveti incredere, pentru ca vanzatoarea de la colt va poate spune ca nu sunteti suficient de sociabil pentru ca nu ati vrut o data rabdare sa-i ascultati telenovelele)



analizati obiectiv ce calitati ati folosit pentru realizarea lor (sigur persoanele cu imagine scazuta de sine vor atribui succesele unor factori externi dar pe principiul "Dumnezeu iti da dar nu-ti baga si-n traista" este evident faptul indiferent daca factorii exteriori ar fi putut favoriza succesul - ceea ce este si normal - drumul catre atingerea acelui succes este datorat persoanei care a avut capacitatea de a se folosi de factorii externi - aceasta fiind in sine o calitate)



"sarbatoriti" orice succes, laudati-va in sinea dvs. pentru realizarea oricarui lucru pentru ca dvs. l-ati "bagat in traista", ati fi putut trece foarte bine pe langa el ... neavand curajul sa riscati o incercare ... sau ati fi putut pur si simplu sa nu aveti curajul sa doriti lucrul respectiv din credinta ca nu-l puteti obtine



transformati esecul in feed-back : decat sa va blamati pentru ca ati esuat mai bine analizati ce nu a mers bine si puteti imbunatati pe viitor sau ce ati gresit si puteti sa nu mai repetati in viitor. Nu uitati ca autoblamarea saboteaza acum dar si mai tarziu, creand acel cerc vicios



incepeti cu pasi mici, pasii mari va pot dezechilibra. Daca sunteti genul de persoana care evita sa actioneze din teama de a nu esua si amana lucuri din acelasi

motiv va propun sa faceti o lista zilnica cu cateva obiective usor de atins, apoi la sfarsitul zilei sa analizati ce a mers bine si ce nu, luand astfel, decizii in consecinta pentru ziua urmatoare. Dupa o luna de astfel de practica stabiliti obiective din ce in ce mai mari si pe termen din ce in ce mai lung. Aveti rabdare si fiti perseverent in aceasta tehnica, veti face pasi mici dar siguri si stabili. Realizarea obiectivelor personale, indiferent cat de mici, contribuie la intarirea autostimei si imbunatateste imaginea de sine La fel de important in consolidarea imaginii de sine il reprezinta constientizarea si satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului asa cum le-a asezat A. Maslow (1968) in binecunoscuta piramida a trebuintelor umane. Voi prezenta aici varianta adaptata de catre psihologii romani Corneliu Augustin Sofronie si Roxana Zubcov in cartea lor "Psihologia ordinii. Psihologia cuantica" (Editura Perfect, 2005) : 

X. Nevoia de ideal, de eroi, perfectiune, valori inalte ale umanitatii



IX. Nevoia de implinire (autorealizare, sa ajungi ceea ce poti ajunge pentru a te



simti implinit) VIII. Nevoia de manifestare sociala (inteligenta sociala, acceptarea ca individ



social, integrare sociala) VII. Nevoia de moralitate (cunoasterea, estetica si etica, reguli care mentin



ordinea sociala) VI. Nevoia de utilitate sociala, prestigiu, succes prin profesie, scoala



V. Nevoia de echilibru dinamic interior pentru deschiderea catre lume (echilibrul



intre micro si macro, intre individ si social) IV. Nevoia de proximitate (apartenenta la un grup, nevoia de spatiul amical, de



recunoastere) III. Nevoia de identitate (familie - cunoasterea si acceptarea originilor ca baza in



formarea identitatii personale) sau "nevoia de identitate si imagine de sine" (K. Horney) II. Nevoia de armonie interioara, siguranta de sine si siguranta in general (a-ti



putea planifica viata fara teama de pericole), nevoia de partener, sau "trebuinta de afectivitate si aprobare pentru echilibrul interior" (K. Horney) I. Nevoi primare (hrana, adapost, imbracaminte, igiena, sex) traduse in nevoia de independenta si libertate, sau "trebuinta de libertate si superficialitate" (K. Horney).

Chiar daca nevoile inferioare (primare) sunt imperioase si se cer obligatoriu a fi implinite, sunt putin satisfacatoare si pe termen scurt foarte scurt. Insa pentru o buna imagine de sine, bine consolidata si de durata cele superioare sunt foarte satisfacatoare. Anxietatea si imaginea de sine La baza oricarei stari de anxietate generalizate sta sentimentul incapacitatii de autocontrol. Anxietatea este o mobilizare exagerata a energiei psihice si face parte din reactiile emotionale fundamentale ale omului, la fel ca si depresia, respectiv suferinta. Deci, anxietatea are ca fundament sentimentul de teama; teama este o reactie naturala fata de un pericol real, insa anxietatea este teama fata de un pericol imaginar. Anxietatea este definita de specialisti ca o teama difuza, fara un obiect bine precizat. Daca teama te invata sa fii prudent, anxietatea te invata sa fii evitant. De aici reiese o idee esentiala referitoare la natura comportamentelor anxioase si anume, aceea ca ele sunt invatate, deci nu innascute. Datorita acestui fapt, comportamentele anxioase raspund foarte bine terapiilor cognitiv-comportametale de scurta durata. In momentul in care un individ se afla in fata unei situatii periculoase, prima data simte frica, apoi are disponibilitate pentru trei tipuri de comportamente : fuga, lupta sau "impietrire" (iepurele cu farurile in ochi). In momentul in care se declanseaza reactia de teama, se secreta un mediator chimic numit adrenalina ("hormon de stres") care alerteaza intreg organismul fata de situatia periculoasa. Astfel, individul devine mai vigilent decat in stare obisnuita, bataile inimii se accelereaza si pompeaza sange cu o viteza si presiune mai mare, respiratia devina mai alerta, muschii se incordeaza. Deci, intr-o situatie de pericol real putem vorbi de o "anxietate normala". Insa, asa cum imi povestea o pacienta de 28 de ani, poti sa fii "anormal de anxios" (citat din discursul pacientei) : "seara cand stau pe canapea, la televizor cu prietenul si nu ma gandesc la nimic rau, din senin inima incepe sa bata cu putere, o simt in gat, respiratia devine accelerata si am senzatia ca ma sufoc, brusc ma ia un val de caldura, imi amortesc mainile, ametesc si nu ma gandesc decat ca am ceva grav si as putea muri".

Ce se intampla de fapt in corpul unei persoane in timpul unei crize de anxietate ? Inima bate mai tare crescand cantitatea de sange si, astfel si presiunea lui, creste si debitul circulator la nivelul palmanilor concomitent cu accelerarea respiratiei si cu senzatia de caldura si transpiratii; astfel, creste cantitatea de oxigen in sange creandu-se un dezechilibru intre O2 si CO2, apar mecanisme fiziologice ca vasoconstrictia periferica (maini reci, albitul la fata) care limiteaza cantitatea de sange si respectiv O 2 la extremitati; creste debitul cerebral conducand la un o usora crestere a presiunii intracraniene (senzatia de "cap tulbure"). Toate acestea accentueaza senzatia de pericol, creandu-se un cerc vicios din care persoana are senzatia ca nu poate sa iasa si va muri. Se poate observa ca reactiile neurovegetative ale organismului si modificarile produse in corp in timpul unei crize de anxietate sunt aceleasi ca in cazul unui pericol real insa, inadecvate momentului si, daca devin si persistente si crescute ca intensitate (atacuri de panica), se traduc in simptome ale anxietatii si pot afecta functionarea optima a individului in plan personal, profesional sau social. Motivele unei stari de anxietate poti fi multiple datorita complexitatii indivizilor : poate fi anxietate legata de starea de boala, anxietate legata de frica de moarte etc., insa cele mai raspandite sunt legate de teama de a nu face fata dificultatilor vietii, teama ce deriva din caracteristicile societatii actuale in care predomina starea de nesiguranta si incertitudine cu privire la viitor. De fapt, aceasta teama de a nu face fata dificultatilor vietii, desi generata de contextul social, ascunde o neincredere in propriile forte, o proasta imagine de sine. Astfel, o psihoterapie scurta a starilor de anxietate, pe langa interventiile initiale de prim ajutor - 1. Exercitii de control al respiratiei si 2. Relaxarea musculara progresiva - se axeaza pe interventia asupra cauzelor mai profunde ale anxietatii si anume imaginea de sine. Deci, dupa interventia initiala - in criza, psihoterapia are ca obiectiv reabilitarea imaginii de sine. Ceea ce trebuie retinut este ca aceste comportamente de tip anxios sunt invatate, astfel ca pot fi abordate cu succes prin interventii cognitiv-comportamentale si pot disparea in cateva luni de la inceputul interventiei. Persoana anxiosa va invata sa isi gestioneze starea de teama atribuind-o in mod adecvat fiecarui "obstacol" pornind de la o imagine de sine imbunatatita cu ajutorul tehnicilor terapeutice, bine conturata dar realista.

Manzano şi colaboratorii săi, pornind de la experienţa clinică, de la consultaţiile terapeutice părinţi-copii mici, ajung la concluzia că „puneri în scenă” similare celor caracteristice relaţiilor narcisice de iubire specifice adulţilor, sunt prezente în forme şi proporţii diferite în toate relaţiile părinţi-copii. Astfel, ei introduc termenul de „scenariu narcisic al parentalităţii”, care se constituie din patru elemente: a). Proiecţia părinţilor asupra copiilor - reprezentarea de sine (Self) a părintelui e proiectată şi investită cu libido narcisic. Părinţii pot proiecta în proprii copii, imagini de sine infantile idealizate sau unele aspecte infantile trăite ca abandon sau carenţă- „umbra de sine a părinţilor”. Proiecţia poate fi şi indirectă – imaginea unor obiecte parentale idealizate, deteriorate sau chiar negative – „umbra obiectului părinţilor”. Se mai pot întâlni şi proiecţii parentale trăite esenţialmente ca persecutorii sau foarte deteriorate. b). Identificarea complementară a părinţilor (contraidentificarea) cu o altă imagine internă. De exemplu, dacă o mamă proiectează asupra fiicei imaginea de copil ideal, atotputernic, care ar fi vrut ea însăşi să fie, prin contraidentificare, ea va juca rolul mamei ideale pe care ar fi vrut să o aibă. c). Scopul punerii în scenă - este realizarea unei satisfacţii de natură narcisică. Pot exista şi unele scopuri de natură defensivă, cum ar fi un refuz al pierderii sau unele care care să permită satisfacerea deghizată a unor pulsiuni oedipiene refulate. d).Interacţiunea comportamentală între actori, e urmarea acestor proiecţii şi identificări. Autorii disting două modalităţi dinamice în aceste interacţiuni: una constă în a „fixa” o scenă şi a face totul pentru a se convinge că ea există, cealaltă constă, dimpotrivă, în a „reface” trecutul considerat ca inacceptabil, „corectându-l” în sensul dorit (vezi copilul reparator, copilul substitut). Identificarea proiectivă implică faptul că ceea ce e proiectat reprezintă o parte considerată ca Self (inclusiv obiectele interne). Identificarea proiectivă a mamei, e o fantasmă normală, cu rol important în dezvoltare şi comunicare, dar angoasele de separare şi de pierdere a obiectului, o pot transforma într-un mecanism defensiv. Identificarea are un dublu sens: mamă-copil, copil- mamă. Ceea ce mama proiectează asupra copilului, este ceea ce la rândul ei, a „primit”de la înaintaşi, astfel explicându-se transgeneraţionalitatea. Naşterea unui copil permite părinţilor să reediteze în relaţia cu acesta, o serie de aspecte relaţionale cu obiecte semnificative, din propria lor copilărie. Copilul devine o modalitate de a corecta trecutul părinţilor sau de a repara narcisismul rănit al acestora. Fantasmele, roluri imaginare inconştiente, determină nu numai reprezentarea de sine a părinţilor, ci şi conduita acestora faţă de copii. Copilul reacţionează la presiunile fantasmatice exprimate în comportamentul părinţilor, în funcţie de propriile lui nevoi de ataşament, de „holding”.Astfel, se va identifica total sau parţial cu proiecţiile părinţilor, dar poate şi să re-proiecteze sau să respingă rolul atribuit de părinţi. Pornind de la Freud, care a deschis calea studiilor privind transmiterea transgeneraţională, autori ca M. Faimberg („telescoparea generaţională”), Mijolla, Abraham şi Torok, au încercat să explice prin propriile teorii, condiţiile metapsihologice ale transmiterii transgeneraţionale (apud Manzano, p.19).

Astfel, Selma Fraiberg vorbeşte de „fantomele din camera copilului”, relevând caracterul repetitiv al unor aspecte din relaţia mamă-copil. Pornind de la noţiunea de „interacţiune fantasmatică”, B. Cramer ajunge la o explicaţie pertinentă a „transgenerţionalităţii”, relevând totodată şi „reciprocitatea psihică” dintre părinţi şi copii, realizată prin mecanismele inconştiente de proiecţie, introiecţie şi identificare. Fantasma inconştientă e definită de M. Klein ca „o activitate mentală care însoţeşte şi subîntinde încă de la naştere orice proces psihic.” Fantasma apare nu doar ca reprezentare mentală a pulsiunilor instinctuale, ci şi ca reprezentare mentală a mecanismelor de apărare împotriva acestor pulsiuni. Mecanismele prin care fantasmele unei persoane acţionează asupra altei persoane, se referă la comportamentul primei persoane (comportament verbal, non-verbal, atitudinal, afectiv, etc.), care acţionează ca întărire şi selecţie a comportamentului celei de-a doua persoane.

Review Importance and usefulness of evaluating self-esteem in children Mizuho Hosogi1,2,3*, Ayumi Okada3, Chikako Fujii3, Keizou Noguchi3 and Kumi Watanabe4 Corresponding

author: Mizuho Hosogi [email protected]

Author Affiliations 1 Hosogi Children's Clinic, 2-11-1 Minato-machi, Fukuyama-shi, Hiroshima-ken 7210964, Japan 2 Depertment of Pediatirics, Fukuyama Medical Center, 4-14-17, Okinogami-cho, Fukuyama-shi, Hiroshima-ken 721-8520, Japan 3 Department of Pediatrics, Okayama University Hospital, 2-5-1, Shikata-cho, Kitaku, Okayama-shi, Okayama-ken 700-8558, Japan 4 Faculty of Health and Welfare Science, Okayama Prefectural University, 111, Kuboki, Souja-shi, Okayama-ken 719-1197, Japan Self-esteem is the "feeling of self-appreciation" and is an indispensable emotion for people to adapt to society and live their lives. For children, in particular, the environment in which they are raised contributes profoundly to the development of their self-esteem, which in turn helps them to adapt better to society. Various psychologists have provided definitions of self-esteem, and examined methods of objectively evaluating self-esteem. Questionnaire-style assessment methods for adult include Rosenberg Self-Esteem Scale and Janis-Field Feeling of Inadequacy Scale, and these for children include Coopersmith Self-Esteem Inventory, Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for children, and KidKINDL®. Other methods include Ziller Social Self-Esteem Scale and Implicit Association Test. The development of children's self-esteem is heavily influenced by their environment, that is, their homes, neighborhoods, and schools. Children with damaged self-esteem are at risk of developing psychological and social problems, which hinders recovery from low self-esteem. Thus, to recover low self-esteem, it is important for children to accumulate a series of successful experiences to create a positive concept of self. Evaluating children's self-esteem can be an effective method for understanding their

past and present circumstances, and useful to treat for children with psychosomatic disorders. Introduction UNICEF's adoption of the document "A World Fit for Children" (2002) states that children, including adolescents, must be empowered to exercise their right to expression in accordance with their evolving capacity; build self-esteem; and acquire knowledge and skills needed for conflict resolution, decision-making, communication, and endurance of life's challenges. The World Health Organization's "Preventing Suicide: A Resource for Teachers and Other School Staff" (2000) states that positive self-esteem protects children and adolescents from mental distress and despondency, and enables them to cope adequately with difficult and stressful life situations. While no consistent views on the definition of self-esteem, how it develops, and its relationship with social adjustment have been established, its importance, particularly for children, has been mentioned at several occasions and is widely accepted as common knowledge. This paper reports on previous definitions, evaluation methods, and ideas for the development of self-esteem, as well as introduces our own research and examines the effectiveness of evaluating self-esteem. Definition of self-esteem Kant and others have argued conventionally from a philosophical and ethical standpoint that self-esteem is "the awareness of the absolute value of one's own personality or dignity." In 1980, James [1] stated that self-esteem is "the satisfaction or dissatisfaction with oneself." In reality, humans select a certain pretension and think of failure in that pretension as a true defeat and of success as a true victory. Feelings such as shame or joy occur as a result, respectively. As such, James saw self-esteem as a ratio found by dividing one's successes in areas of life of importance to a given individual by the failures in them or one's "success/pretensions". Subsequently, in the field of psychology, self-esteem began to be viewed as "a feeling of self-appreciation." Numerous psychologists have defined and debated the definition of self-esteem, but no uniform view has been established. Various psychologists have provided definitions of self-esteem, and examined methods of objectively evaluating selfesteem. Method for evaluating self-esteem A variety of methods are used for evaluating self-esteem. Examining criteria used is important when interpreting the results of research on self-esteem. One common measurement method is the use of questionnaires. For adults, examples include Rosenberg Self-Esteem Scale and Janis-Field Feeling of Inadequacy Scale; however, the questions asked in these scales are generally abstract and present difficulties when used for young children. Conversely, measurement methods developed for younger children include Coopersmith Self-Esteem Inventory, Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for children, and Kid- KINDL®. Other methods include projection methods such as Thematic Apperception Test (TAT), in which respondents are asked to create a simple story on the basis of

illustrations in TAT, which are then analyzed to reveal a projection of the respondent's concept of "self." Ziller Social Self-Esteem Scale is another type of projection method. In recent years, studies on latent self-esteem that are measured by the computer-driven Implicit Association Test have gained attention. The aforementioned methods are not only used for testing adults but also older children. Rosenberg self-esteem scale Rosenberg [2] was the first to incorporate questionnaires into research on self-esteem. According to Rosenberg, self-esteem is exhibited when "a special object (oneself) has a positive or negative attitude that has basically the same qualities and attitudes toward other objects (other than oneself)." As such, he believed that since attitudes toward objects are measurable, attitudes toward oneself can also be measured. Rosenberg's selfesteem scale comprises questions about 10 different items, and evaluations are made using a four-level scale. Janis-field feeling of inadequacy scale Janis and Field [3] defined self-esteem as "a person's feelings of social adequacy." This scale consisted of a person's feelings of social adequacy: anxiety in social situation, selfconsciousness and feelings of personal worthlessness. Janis-Field Feeling of Inadequacy Scale comprises questions about 23 different items, and evaluations are made using a five-level scale. Coopersmith self-esteem inventory Coopersmith [4] defined self-esteem as "positive and negative attitudes toward oneself." He considered self-esteem an expression of approval or disapproval of oneself, and a measure of the extent to which one believes that he or she is talented, successful, and that his or her life has meaning and value. To elucidate the requisite conditions that contribute to the development of self-esteem, Coopersmith created sets of 58 evaluation criteria for children and 50 criteria for adults. In this test, respondents answered each question with either "like me" or "unlike me." Coopersmith clarified how healthy self-esteem is created by using the test to identify three main conditions: 1) parental warmth and acceptance; 2) clearly defined and enforced limits; and 3) respect for action within these limits. Pope's 5-scale test of self-esteem for children Pope [5] defined self-esteem as the evaluative feelings one holds for oneself and the sense that one has essential worth, and asserted that self-esteem is evaluated as the difference between the actual self and the ideal self. The actual self is based on objective information that the self perceives about itself, that is, the self-concept. The ideal self is an image of the type of person that the individual wishes to be. Self-esteem is high when the actual self and ideal self are in agreement and low when they are discrepant. Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children consists of 60 questions and evaluates self-esteem on 5 scales: Global Scale, Academic Scale, Body Scale, Family Scale, and

Social Scale. The maximum score for each scale is 20 points, and the total score for each scale is used for the evaluation. In addition, Lie Scale was established to evaluate response validity for this test. Kid- KINDL® Ravens and Bullinger [6,7] defined quality of life (QOL) as "the subjective perception of physical, mental, social, psychological and functional aspects of well-being and health." They developed Kid-KINDL® as an indicator capable of objectively measuring QOL in children. To measure the QOL of children aged 6 to 18 years and develop their criteria, Ravens and Bullinger considered levels of mental and physical health and acclimation at home and school where they spent the most time of the day. The test comprises 24 questions covering six areas: physical health, emotional well-being, self-esteem, family, friends, and school. The total number of points in all six areas supplies the QOL score, with a higher score indicating a higher QOL. Self-esteem is one of the areas comprising QOL, and can thus be individually evaluated. Ziller social self-esteem scale Ziller [8] believed that self-esteem is "the individual's perception of his worth, which comes about from a context of self-other orientation." He pointed out several problems with previous researches concerning self-esteem, including the facts that 1) the social nature of the self-system was not sufficiently emphasized, 2) they were of a descriptive nature, and 3) they largely involved a verbal self-report measure of self-esteem. He went on to introduce a unique evaluation procedure using topological representations of self and others and involving limited verbal demands. For example, six different items based on "yourself" and five different categories on "significant others" are given; the subject enters each item into one of the six horizontally-arranged circles. Results showed that social objects with greater value tend to be placed to the left in the horizontal display; the absolute difference between location of self and a low-status social object is significantly associated with the left to right location of the self; left-right location of the self is significantly associated with the up-down location of the self. Implicit association test Evaluation methods that use questionnaires have long been criticized as being susceptible to self-delusion, social circumstances, and social norms due to subjects being able to control their responses [9]. Measurements of self-esteem are no exception. Shiomura [10] reports that measures of self-esteem also simultaneously measure selfefficacy. In contrast to "explicit self-esteem," studies are also being conducted on "implicit self-esteem," in which subjects are unaware and cannot consciously control their responses. Implicit Association Test (IAT), conceived by Greenwald, McGhee, and Schwartz [11], is an examination that evaluates subjects' latent attitudes. As per the computerized test, subjects respond to stimulus words displayed on-screen by pressing keys corresponding to the left and right sides to categorize the words into four different concepts appearing

on the left and right sides of the screen. Self-esteem is measured by the speed at which the answer is given (i.e., response time). Further, it considers the strength of the association of a series of positive or negative attributes (pleasant or unpleasant, for example) with oneself within each decision task category. The inability of participants to willfully manipulate their IAT scores has also been verified by the experiment. Development of self-esteem The development of a child's self-esteem is heavily influenced by the environment in which he or she is raised. Harter [12] reported that positive self-esteem creation is based on 4 factors: 1) the parent-child relationship; 2) the means used to cope with the child's undesirable emotions; 3) self-acceptance; and 4) social behavior. Coopersmith [4] noted that the parent's child-rearing behavior has an influence on their children's self-esteem. In his study, parents of children with low self-esteem were characterized by such factors as low self-esteem and emotional instability; moreover, they created an environment that was impoverished physically, emotionally, and intellectually, showed little concern for the child, and reacted to the child in the extreme. The home is the first place in which children build relationships with other people. The ability to have a positive view of oneself is impacted by the way in which children are treated by their parents. As children grow, the areas where they build relationships expand to their neighborhood and school. Once they reach the age of schooling, children begin to evaluate themselves on the basis of mutual relationships with teachers and friends from academic, social, emotional, and physical aspects [13]. Achievements and accomplishments in these areas increase children's self-esteem and simultaneously form the basis for its further development. Other research shows that self-esteem changes as children grow. Using Coopersmith SelfEsteem Inventory, Kokenes [14] conducted an examination of children from grade four to eight, and found that self-esteem is lowest in grade six. The study revealed that the elements causing self-denial are more pronounced and elements causing self-acceptance are reduced for sixth graders. As children develop, differences are also likely to arise in the factors that comprise self-esteem and the importance assigned to each of these factors. Shibata [15] and Matsuzaki [16] conducted a Kid- KINDL® survey of Japanese elementary and junior high school students and found that self-esteem declines as children grow older. Many other similar reports indicate that early adolescents exhibit decreased self-esteem, and thus evaluation during these ages should be conducted cautiously. There is also a difference between the sexes in self-esteem. Endo [17] reports that girl, in general, have lower self-esteem than boys in the measures used by Rosenberg, Janis and Field, and Coopersmith. Shibata [15] and Matsuzaki [16] reported similar findings in their Kid- KINDL® study. Problems that cause lower self-esteem and countermeasures Healthy self-esteem supports psychological stability and positive social activity and is an essential element for a child's psychological development. Many studies indicate a link between low self-esteem and a variety of psychological problems. In Japan, the issue of children not being able to attend school first began garnering attention during the last half of the 1950s. Among other things, the Ministry of Education,

Culture, Sports, Science, and Technology indicates that "inadequate self-esteem" is one factor causing non-attendance at school. Kasuya [18] reports that among junior high school students, the children with non-attendance at school had lower self-esteem than a control group, and Masuda [19] similarly suggests that adolescent girls who skip school have lower self-esteem than those who do not. It was indicated that the presence of a psychiatric disorder in adolescents is associated with decreased self-esteem [20]. Mendelson [21] and Eiber [22] observed low self-esteem in adolescents and young adults with eating disorders, while Roberts [23] found that adults with depression similarly had low self-esteem. Gayman [24] noted that low selfesteem was linked to the history and timing of depression in young adults. A possible explanation is that these patients were unable to develop adequate self-esteem as children, which prevented them from adopting an effective approach for dealing with stress, leading to the onset of mental disorders. In addition, there are also many reports of chronic physical illnesses contributing to a decline in children's self-esteem. Studies conducted on social maladaptation and QOL of children with obesity [25], heart disease [26], or chronic kidney disease [27] revealed that the development process of self-esteem suffers from maladaption caused by physical disorders, and as a result, positive social activities are limited and social maladaptation gets worse. Recently many studies have noted that the prognosis of children with some diseases or problems was determined by the resilience of the child, which is made by resource of circumstance, good relationships with other people, and self-esteem. It is important for children to recover lost self-esteem in their treatment. Accumulating a series of successful experiences can help strengthen their concept of self as something positive. They are likely to have a positive concept of self if they feel they are able to adequately fulfill their role, depending on the group they belong to (e.g., family, class). At school, it is important for teachers to provide children with many opportunities for academic achievement and to interpret their experiences in a positive light. Usefulness of evaluating self-esteem in children with psychosomatic disorders In treating children with psychosomatic disorders, we noted that intractable patients share common characteristics, such as low self-evaluation and complaints of feeling disrespected or unwanted at school or home. We concluded that an evaluation axis, different from that used for diagnosis, is needed to understand the level of pathology and estimate the prognosis in such cases, and that evaluating self-esteem would be useful for this purpose. We attempted to quantify self-esteem in children with psychosomatic symptoms using Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children [5], and examined the characteristics and prognosis of patients with low self-esteem [28]. We review a part of this study below. Although this study showed that low self-esteem across several different areas affects patient prognosis, results also indicated that low self-esteem in one area alone does not necessarily have a negative impact. Resnick [29] noted that family and school contexts as well as individual characteristics are associated with psychological problems in adolescents. Our examinations led us to conclude that psychological problems are more likely to occur in children if there are problems in at least two of these three elements. Similarly, if self-esteem has been damaged in several different areas, then maladjustment to a degree that requires medical consultation is likely to develop and treatment is likely

to be difficult. These results imply, however, that even children with many different issues can show improvement without necessarily improving self-esteem in all areas of life, that is, if their self-evaluations are augmented by acceptance by someone at home, school, or elsewhere. Furthermore we are examining self-esteem in children with non-attendance at school using Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children. In this study self-esteem is compared between the children with non-attendance at school and those who attend school. Therapists and parents tend to think that self-esteem in children with nonattendance at school is low in Social Scale. However, in actually their self-esteem is significantly low in Academic Scale and Family Scale. We can support both areas with comparative ease using methods such as individual study guidance and change of relationships between family members. Evaluating self-esteem facilitate the establishment of tangible treatment plans. Our institution uses Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children as part of the examinations and uses the same in our treatment. A case study is provided below. Case study: 14-year-old male Diagnosis: Irritable Bowel Syndrome, Generalized Anxiety Disorder Process: The subject suffered from abdominal aches in June of the first year of middle school. His abdominal issues worsened over time and symptoms of anticipatory anxiety developed. Thus, the patient was prohibited from leaving the house. He visited our hospital in March of the following year with complaints of abdominal pains leading to school absence. He was diagnosed with irritable bowel syndrome and began medicinal treatment. Physical symptoms improved but the patient was afraid to go outside, and thus was unable to return to school. He began inpatient treatment in May of the third year of middle school. The patient completed Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children upon admission (Table 1). After admission, he began interacting with others within the in-hospital classes and gained confidence in relationships with others. Upon reflection of his relationship with his parents, we were able to reaffirm that he was accepted within his family. He completed Pope's 5-Scale Test of Self-Esteem for Children again upon discharge, and showed improvement in areas other than Academic Scale and Body Scale. Conversely, because scores in Academic Scale continued to be low, the school was asked to focus on providing remedial study after he returned to school. Individual study guidance was given, and the patient graduated to high school. Medical problems stabilized and treatment was ended. Table 1. The change of self-esteem Discussion If we assume that low self-esteem has an impact on patient prognosis, then it is beneficial from a therapeutic standpoint to identify and address the causes of low self-esteem. Our study revealed that family dysfunction problems such as a family member with a psychiatric disorder, economic hardship, or experience of child abuse have an impact on self-esteem. Moreover, patients and their families often do not report such problems to their therapists. As such, this evidence gives reason to suspect that certain problems may exist within the home of seemingly normal families. Thus, when therapists discover that a child has low self-esteem in many different areas, an assessment of family functionality is necessary.

Therapists should consider children with such family dysfunction problems as being at risk of having low self-esteem and should take appropriate action at an early stage. Further, increased support from outside the family can be effective when encouraging the child, particularly when the support from his or her family is insufficient. Self-esteem can be improved if schools, juvenile consultation centers, and others work together to create a haven outside of the home where children feel accepted. In such cases, treatment should first be approached from areas that facilitate cooperation, for example, public health nurses and school nurses can supplement the role of parents by providing encouragement and information to children in regard to their future. We conclude that a non-diagnostic evaluation axis is necessary to understand the pathological condition of children with psychosomatic disorders and project the treatment prognosis and that assessment of self-esteem can be an effective method. Conclusion Self-esteem is the "feeling of self-appreciation" and is an indispensable emotion for people to adapt to society and live their lives. For children, in particular, the environment in which they are raised contributes profoundly to the development of their self-esteem, which in turn helps them to adapt better to society. Children with damaged self-esteem are at risk of developing psychological and social problems, which hinders recovery from low self-esteem. Evaluating children's self-esteem can be an effective method for understanding their past and present circumstances, and useful to treat for children with psychosomatic disorders. BioPsychoSocial Medicine 2012, 6:9 doi:10.1186/1751-0759-6-9 The electronic version of this article is the complete one and can be found online at: http://www.bpsmedicine.com/content/6/1/9 Received: Accepted: Published:

30 December 2011 20 March 2012 20 March 2012

© 2012 Hosogi et al; licensee BioMed Central Ltd. This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License (http://creativecommons.org/licenses/by/2.0), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

The Journal of Genetic Psychology: Research and Theory on Human Development Volume 158, Issue 3, 1997 Julie L. Pawlaka & Helen Altman Kleina

Previous research has supported the hypothesis that high levels of marital conflict are related to lower self-esteem in children. In this study, 122 young adults completed the Rosenberg Self-Esteem Questionnaire and the Student Interparental Conflict Scale, as well as the Parental Nurturance Scale and the Parental Authority Questionnaire. One parent of each young adult completed the Parent Interparental Conflict Scale, the O'Leary-Porter Overt Hostility Scale, and a modified Parental Authority Questionnaire. Perceived interparental conflict and parental style discrepancies in nurturance and in authoritarianism were significantly and negatively related to self-esteem, but the best predictors of self-esteem were the parental styles themselves. Warm, nurturant parents were more likely to have high self-esteem children and demonstrated less conflict in marital partnerships. Correlations between marital conflict and self-esteem may reflect parental characteristics. http://psycnet.apa.org/journals/ccp/51/1/86/ http://jcc.sagepub.com/content/30/6/742.short http://jar.sagepub.com/content/by/year http://sueb.hubpages.com/hub/Parenting-and-Self-Esteem http://www.devpsy.org/teaching/parent/baumrind_styles.html http://www.sciencedirect.com/science/browse/sub/psychology

Continut (I): Imaginea de sine si perceptia sociala a imaginii de sine Psihologul american William James considera ca imaginea de sine poate fi abordata din doua perspective: din perspectiva continutului si ca proces. El sustinea ca atunci cand ne orientam atentia asupra analizei interiorului nostru, putem intra in contact cu personalitatea, cu corpul, cu eul nostru. Aceasta este imaginea de continut a eului. Daca aceasta entitate, eul nostru, este perceputa de altul, acest altul ne influenteaza si ajunge sa faca parte din noi insine. Asistam atunci la un proces de evaluare de sine, ne organizam prezentarea de sine, ne preocupa binele altora. Aceste doua fatete ale persoanei nu pot fi insa separate. Continutul eului se prezinta ca o sinteza a evenimentelor care ne-au marcat, ca o autobiografie. Fiecare noua informatie este asimilata si ne imbogateste. Dar noi primim informatiile selectiv: retinem unele, respingem altele, inregistram, organizam. Acest proces ne orienteaza spre mediul social, constituie un prilej de a confrunta continutul nostru cu alte continuturi. Imaginea de sine este o constructie sociala: ne formam prin apartenenta la un grup social, prin compararea cu altii sau suntem influentati de o situatie sociala sau de unele personalitati din mediul social. Imaginea de sine contine cunostinte despre trasaturile noastre de personaliate, despre abilitati si priceperi, despre valori, credinte, motivatii, evenimente de viata, relatii cu altii care exercita o influenta semnificativa. Pentru a descrie imaginea de sine a individului, psihologii mai folosesc termenul de eu sau conceptul de sine. Termenul de eu se refera la capacitatea fiintei umane de a actiona si de a reflecta asupra propriilor actiuni, de a fi cunoscator si cunoscut totodata, de a construi imaginea de sine. William James a facut distinctia intre trei aspecte ale eului: eul fizic, eul spiritual si eul social.  Eul fizic - se refera la particularitati, cum ar fi: tipul somatic, relatia dintre statura si greutate, culoarea parului si a ochilor, particularitati fizionomice, samd. Psihologul american William James foloseste si expresia de Eu material in care include Eul fizic si tot ceea ce este de ordin material si care este legat de respectiva persoana, cum ar fi: imbracamintea, casa, alte proprietati despre care se spune „este al meu”. De aceea fiecare este sensibil la aprecierile celorlalti cu privire la ce este al sau si daca il pierde sau ii este furat se simte puternic frustrat. 

Eul spiritual - se refera la valori, dorinte, aspiratii, insusiri caracteriale si temperamentale, aptitudini si talente, atitudini si conceptii. El este rezultatul autoreflectiei, al receptarii aprecierii altora, al consemnarii reusitelor si nereusitelor in diferite activitati.



Eul social - cuprinde acele caliatţi care se dezvolta in contextul relatiilor si a activitatilor cu altii, cum ar fi locul ocupat in grupul clasei sau in cel al prietenilor, reputatia si pretuirea celorlalti, asumarea si realizarea statutului si rolurilor. Eul social cuprinde si totalitatea parerilor si impresiilor pe care cineva si le face despre ceilalti.

Componentele eului  Conceptul de sine - totalitatea perceptiilor si cunostintelor pe care oamenii le au despre calitatile si caracteristicile lor. Acesta nu reprezinta in mod necesar o viziune obiectiva despre ceea ce suntem, ci e un rezultat al felului in care ne percepem. 

Stima de sine - componenta evaluativa a eului, care se refera la autoevaluarile pozitive sau negative ale persoanei. Atunci cand individul are o buna impresie despre sine, se respecta, se accepta si se evalueaza pozitiv, spunem ca are o stima de sine inallta, pozitiva. Daca o persoana se depreciaza si se evalueaza negativ, spunem ca are o stima de sine slaba. Indivizii cu stima de sine pozitiva sunt mai adaptati, mai fericiti si au de obicei relatii bune cu ceilalti.



Auto-prezentarea - stategiile pe care le foloseste individul pentru a modela impresiile celorlalti despre el. Modul nostru de viata se bazeaza pe aceasta dorinta de a influenta incercarile celorlalti de a ne cunoaste. Acest lucru este posibil daca ne armonizam comportamentele cu ale celorlalti, daca intelegem situatiile si ne preocupam sa ne comportam "cum se cere". Facem eforturi sa ne autosupraveghem comportamentul, sa ne adaptam la noi roluri sociale si la noi relatii.

Formarea eului  Socializarea - procesul prin care persoana invata modul de viata al societatii in care traieste si isi dezvolta capacitatile de a functiona ca individ si ca membru al unor grupuri. Incepe la nastere si continua de-a lungul intregii vieti, reprezentand un proces esential pentru eul individului, pentru imaginea lui de sine. 

Compararea sociala - Festinger a sustinut ca ne formam opiniile si atitudinile fata de eul nostru prin compararea cu altii care ne sunt similari.



Perceptia de sine. Teoria Perceptiei de sine, propusa de Daryl Bem, presupune ca noi putem face deductii asupra noastra mai ales atunci cand nu suntem siguri asupra atitudinilor pe care le avem, examinandu-ne comportamentele in diferite circumstante.

Identitatea psihosociala este rezultatul intersectiei socialului (reprezentat de grupuri, institutii, colectivitati) cu individualul, reunind reprezentarea de sine si de altii. Este o sinteza intre esenta individuala si caracteristicile unei culturi comune, intre aptitudinile personale si rolurile sociale ale individului. In definirea conceptului de identitate, spune psihologul Marissa Zavalloni, trebuie sa luam in considerare patru dimensiuni:  constiinta unei identitati individuale, considerata ca un sentiment pozitiv, prezent in toate aspectele sinelui;  stabilirea caracterului personal, continuitatea si coerenta in comportament;  integrarea sinelui, sinteza dintre eu si context;



solidaritatea cu idealurile si identitatea grupului de apartenenta.

Identitatea nu este numai personala sau numai sociala. Ea regrupeaza subiectivitatea si obiectivitatea, individualul si socialul. PLAN DE LECTIE I (50 MIN) Metode didactice folosite in desfasurarea activitatii: 1. Prelegerea (10 min) Prelegerea este o metodă eficienta si adecvata atunci cand se urmareste transmiterea de informatii. Profesorul poate obţine feedback direct de la elevi, pe parcursul prelegerii, pentru a-şi adapta continutul prezentarii, structura, ritmul etc. Este bine ca subiectul prelegerii să rămână deschis: elevii pot contribui cu exemple, particularizări sau extrapolări. Captarea atentiei Pentru a capta atentia elevilor, se citeste un fragment literar care ilustreaza influenta mediului social, a celorlalti asupra persoanei. De aici intelegem ca psihologia individuala nu poate fi separata de psihologia relatiilor cu altii. Anuntarea subiectului si a obiectivelor lectiei Profesorul va prezenta elevilor planul lectiei , pentru ca acestia sa poata urmari desfasurarea ei :  Definitia imaginii de sine  Formarea imaginii de sine  Perceptia sociala asupra imaginii de sine  Identitatea psihosociala 2. Explicatia (25 min) Dirijarea invatarii 1. Definitia imaginii de sine: imaginea de sine este reprezentarea mentala a propriei persoane, o structura organizata de cunostinte despre sine -"cine sunt eu?", "ce pot face eu?" - si se vor delimita componentele imaginii de sine :  imaginea corporala proprie si posesiunile persoanei (imbracaminte, casa, colectie de timbre) - eul fizic;  relationare sociala si autoexpresie (modul in care ma fac cunoscut celorlalti) -eul social;



valori, aspiratii, aptitudini - eul spiritual.

2. Formarea imaginii de sine Formarea imaginii de sine parcurge urmatoarele etape :  construirea eului, a imaginii subiective despre propria persoana, cu ceea ce consideram ca ne este caracteristic. In aceasta etapa are loc aprecierea proprie asupra imaginii de sine (ne place / nu ne place ceea ce credem despre noi insine ca suntem). Ea depinde de personalitatea individului (doua surori gemene au aceleasi trasaturi fizice, dar una se considera frumoasa, iar cealalta e nemultumita de infatisarea ei. Acest lucru va influenta atitudinile fata de propria persoana si fata de ceilalti. Prima va avea o gandire pozitiva, nevoia de a se remarca; cealalta va manifesta mai putina siguranta in relationare, eventual se va izola);  constientizarea judecatilor facute de celalalt asupra propriei persoane care pot sau nu sa coincida cu imaginea construita de noi insine. Si aceste judecati pot influenta imaginea de sine. Daca spunem cuiva in mod repetat "Esti frumoasa" aceasta va ajunge sa creada acest lucru. Daca exista si fapte care sa sustina aceasta idee – de exemplu concursurile de frumusete - se va transforma in convingere de nezdruncinat;  raportarea imaginii proprii la judecata celuilalt. Aceasta apreciere poate determina sentimente pozitive sau negative, de multumire sau nemultumire. Suntem influentati de grupurile in care traim: grupuri primare (familie, colegi de clasa, prieteni) sau secundare (elevii din acelasi liceu). Cele doua tipuri de grupuri influenteaza diferit formarea imaginii de sine. Ele contribuie la socializarea individului. 3. Perceptia sociala asupra imaginii de sine Perceptia sociala asociata imaginii de sine se refera la ceea ce gandesc ceilalti despre noi (cum aratam, ne comportam, cum suntem). Ea trebuie analizata din doua perspective: al celuilalt despre eu (ca reper pasiv sau activ) si al eului despre parerea celuilalt (influenta parerii celuilalt asupra eului depinde de: gradul de dependenta, categoria profesionala, nivelul de educatie, categoria profesionala). 4. Identitatea psihosociala Identitatea psihosociala este rezultatul intersectiei socialului (reprezentat de grupuri, institutii, colectivitati) cu individualul, reunind reprezentarea de sine si de altii. Este o sinteza intre esenta individuala si caracteristicile unei culturi comune, intre aptitudinile personale si rolurile sociale ale individului. 3. Conversatia orala - Brainstorming (15 min) Se solicita elevilor sa raspunda la urmatoarele intrebari: 1. Cum se afirma si ce rol joaca imaginea de sine in viata noastra? 2. Care sunt caile formarii imaginii de sine? 3. Ce legatura exista intre stima de sine, auto-prezentare si perceptia de sine? 4. Ce intelegeti prin identitatea psihosociala?

5. Cum contribuie punctul de vedere al celorlalti la constructia imaginii de sine ? 6. In vorbirea curenta se spune "haina face pe om". De ce? Pentru dinamizarea lectiei, profesorul va combina prelegerea cu expemplificarea si conversatia orala, incercand sa stimuleze cat mai mult elevul sa gandeasca singur, sa isi exprime propria opinie (sustinuta prin argumente) si sa interactioneze cu ceilalti colegi. Raspunsurile elevilor la aceste intrebari vor indica gradul de intelegere a noilor cunostinte. Daca intampina dificultati, profesorul va reveni cu explicatii suplimentare. Competente specifice La sfarsitul lectiei, elevii vor fi capabili sa:  defineasca conceptul de imagine de sine;  inteleaga modul in care se formeaza imaginea de sine;  delimiteze legatura dintre stima de sine, auto-prezentare si perceptia de sine;  defineasca identitatea psihosociala. Continut (II) Relatiile interpersonale si rolul lor in formarea si dezvoltarea personalitatii In literatura de specialitate exista numeroase definitii ale personalitatii, fiecare surprinzand cateva aspecte fundamentale ale acestui concept atat de greu de surprins intro formulare unanim acceptabila. Norbert Sillamy (1996) defineste personalitatea drept “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana”. Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturala a individualitatii umane”. (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu) Pentru G. W. Allport (autorul celebrei lucrari “Structura si dezvoltarea personalitatii"), “personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”. Personalitatea umana se dezvolta de-a lungul ontogenezei printr-o serie de stadii succesive avand o multipla determinare: bio-psiho-socio-culturala care se reflecta in mod semnificativ in ceea ce numim particularitati de varsta. Pentru educatorul scolar este important de cunoscut toate aceste aspecte pentru argumentul ca principala misiune a scolii este “formarea si dezvoltarea personalitatii umane”. Cunoasterea personalitatii interpersonale

Conceptul de “personalitate interpersonala” este oarecum paradoxal. Daca prin conceptul de personalitate desemnam acele trasaturi ce apartin fiecaruia dintre noi si prin care ne deosebim fundamental de toti ceilalti, conceptul de personalitate interpersonala releva acele trasaturi relevante pentru profilul personal al fiecarui subiect uman, dar care sunt puse in evidenta in momentul in care interactionam cu semenii. In acest sens particularitatea de a fi egoist sau generos transpare doar atunci cand oamenii intra in relatii unii cu ceilalti. Relatiile interpersonale reprezinta un fundament pentru structurarea personalitatii, personalitatea fiind si rezultat al interrelatiilor si creatoare de interrelatii. Personalitatea este "ecoul" si, in acelasi timp, "oglinda" influentelor sociale, ea se formeaza si se manifesta numai in societatea umana. Ereditatea specific umana este o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru umanizare. Umanizarea se face prin socializare. Socializarea este procesul de adaptare la viata sociala. Ea se produce in relatiile cu ceilalti (in familie, gradinita, scoala, grupuri). Prin socializare, se obtine aptitudinea de a trai in societate, adica sociabilitatea, prin care intelegem inclinatia individului spre cultivarea relatiilor sociale. Ea este o nevoie fundamentala a omului; este vorba despre satisfacerea trebuintelor individului prin realizarea unei relatii cu altul, in felul acesta viata sa psihica obtinand satisfactie si echilibru. Trebuinta de a relationa cu altii are urmatoarele trei aspecte: Nevoia de incluziune. Apare inca la copilul mic si se manifesta astfel: · - nevoia de comunicare si de contact; · - nevoia dea fi ingrijit; · - frica dea fi neglijat. Daca in copilarie nu se satisface aceasta trebuinta, copilul devine frustrat, ceea ce are efecte negative in personalitatea adultului. Trebuinta de control - in functie de particularitatile sale fizice individuale, omul simte nevoia sa-si exercite puterea fata de altii, ori sa fie protejat de altii. Nevoia de afectiune - aceasta implica reciprocitatea. In conduita interpersonala, aceste nevoi se pot manifesta la nivel moderat, in exces sau in deficit. Excesul se manifesta astfel: la nevoia de incluziune - persoana suporta greu singuratatea; la nevoia de control - sunt persoane care vor sa domine; la trebuinta de afectiune- persoana are nevoie exagerata de afectiune si intimitate. Deficitul se manifesta astfel: persoane cu dificultati de integrare, persoane care au mereu nevoie de directive, persoane nereceptive la tandrete.

Sociabilitatea evolueaza de la forme sincretice de manifestare in copilarie pana la sfarsitul prescolaritatii, spre forme diferentiate si personale in adolescenta, pana la fixarea ei in roluri si statute ale persoanei adulte. In relatiile interpersonale este firesc sa apara dezacorduri, interese opuse. Disonantele actioneaza diferit in relatiile predominant de cooperare fata de relatiile predominant de competitie. Comunicarea in relatiile de cooperare este deschisa, onesta, fiecare este interesat sa informeze si sa fie informat de celalalt, se manifesta incredere, receptivitate fata de cerintele si sugestiile celuilalt; privesc dezacordul si interesele conflictuale ca fiind o problema comuna care se poate rezolva in mod deschis, recunoscand nevoile celeilalte parti aflate in disputa. In relatiile de competitie este lipsa de comunicare, se comunica informatii false, sau comunicarea prudenta, incarcata de suspiciune si indiferenta fata de nevoile celuilalt. Tipuri de relatii interpersonale Psihologii considera ca relatiile interpersonale se afla in stransa legatura cu fericirea, cu sanatatea fizica si mentala. Relatiile sunt foarte importante pentru oricare din activitatile noastre zilnice. Ele pot fi si o sursa de tensiune psihica si de nefericire atunci cand sunt conflictuale. Principalele tipuri de relatii interpersonale sunt: prietenia, dragostea si casatoria, relatiile dintre parinti si copii, relatiile de rudenie. Spre deosebire de alte relatii interpersonale (de exemplu cele de rudenie) prietenia este voluntara - se bazeaza pe acordul ambilor parteneri. Ea apare de obicei numai daca indivizii traiesc unul in proximitatea altuia (proximitatea este o conditie a atractiei interpersonale, iar prietenia are la baza atractia interpersonala). Similaritatea de atitudini, de credinte, de apartenenta sociala este un factor al relatiei de prietenie. Adaptand aceasta problematica la interesele de ordin scolar aceasta ar insemna sa vezi/sa cunosti elevul in relatiile lui cu ceilalti, stiut fiind ca, prin realizarea sarcinilor scolare in grup, copiii/tinerii isi dezvolta o serie de trasaturi de personalitate importante pentru integrarea lor intr-o colectivitate sau in comunitatea umana. Cunoasterea acestor manifestari de catre educatorul scolar capata o si mai mare semnificatie prin faptul ca, impartind elevii in grupuri pentru a lucra in colaborare/cooperare, el ar putea influenta modul de configurare a grupului astfel încat, din aceasta intalnire, castigul fiecarei persoane , dar si al grupului sa fie maxim. Pe de alta parte, daca educatorul scolar stie sa identifice anumite dificultati de relationare cu care se confrunta unii elevi ii poate ajuta sa intre in cea mai potrivita sfera de relatii interpersonale astfel incat, cu timpul, ei sa poata depasi aceste probleme. Grupurile sociale sunt ansambluri umane structurate, ale caror elemente se afla in interactiune (comunica, respecta anumite reguli). Grupurile sociale se clasifica in:







grupuri spontane (intamplatoare – de ex. calatorii intr-un autobuz in cazul unui accident) sau institutionalizate (au o structura organizatorica, reguli de interactiune scrise, scopuri fixate prin legi sau acte juridice); grupuri de apartenenta (cele din care facem parte, cu care ne identificam – de ex. familia, clasa scolara, comunitatea religioasa, nationalitate) sau de referinta (din care am dori sa facem parte; joaca rol comparativ, normativ, de model. Acest tip de grup ne influenteaza formarea imaginii de sine, procura motive pentru schimbarea atitudinilor in functie de o ierarhie de motive. Este de dorit sa ne luam ca referinta un grup din zona proximei noastre dezvoltari – sa nu ne comparam cu un grup de referinta prea inalt, nici sa nu avem un nivel de aspiratie diminuat. Grupurile de referinta pot fi pozitive sau negative). Pentru unii oameni, grupul de apartenenta este acelasi cu grupul de referinta (ex: ne comparam cu colegii de clasa si ne comportam ca ei). Un tip aparte de grup de apartenenta este grupul de varsta (acesta cuprinde ansamblul indivizilor de varste asemanatoare - de ex. gr. elevilor din invatamantul primar, gimnazial, liceal). Apartenenta atrage dupa sine drepturi si obligatii. Ele se modifica odata cu schimbarea categoriei de varsta si se raporteaza diferit fata de valorile sociale. Exista si «ritualuri de trecere»: sarbatoarea majoratului, balul bobocilor). grupuri de presiune (formate pentru atingerea unor scopuri colective - drepturi politice, libertate, egalitatea sanselor – pentru a obtine avantaje si pentru a influenta deciziile politice). Ele sunt bine organizate, in vederea exercitarii de presiuni asupra autoritatilor de stat - declaratii de presa, marsuri, mitinguri, etc.

Status-ul desemneaza pozitia individului in cadrul grupului, implicand asteptarile lui fata de ceilalti membri ai grupului. Rolul social se refera la asteptarile celorlalti de la individul cu un anumit status. Rolul cuprinde anumite prescriptii: esentiale/prescrise, indiferente/permise, interzise. Intre statusuri si roluri pot aparea conflicte: intrastatus, interstatus. Conflictul apare cand status-urile sunt contradictorii. Ele ne marcheaza fie ca aderam la ele astfel incat nu ne mai putem desprinde de rolul pe cere il interpretam, fie ca incercam sa le respingem. Conflictele pot fi reglate de personalitate (ne conformam prescriptiilor de rol, dar in acelasi timp incercam sa fim noi insine). Personalitatea poate modifica prescriptiile de rol si prin aceasta sa influenteze status-ul. Dar si sistemul status-rolurilor sociale isi pune amprenta asupra personalitatii (ii accentueaza anumite trasaturi de personalitate prin anumite comportamente). Un rol aparte este cel de lider(emergent/ desemnat). Stilul de conducere al liderului (autoritar / democrat) influenteaza climatul social al grupului. Status-ul si indeplinirea rolului aferent sunt observate si judecate de ceilalti membri ai grupului. Astfel se formeaza reputatia persoanei in comunitate. Reputatia este suma trasaturilor de caracter ale persoanei asupra carora observatorii sociali sunt de acord. PLAN DE LECTIE II (50 MIN) Metode didactice folosite in desfasurarea activitatii:

1. Prelegerea (10min) Captarea atentiei: Pentru a capta atentia elevilor, profesorul va face o scurta introducere in care va prezenta notiunile-cheie ce vor fi dezbatute in lectie, cum ar fi conceptul de personalitate. Anuntarea subiectului si obiectivelor lectiei: In cadrul orei de astazi vom discuta despre relatiile interpersonale si rolul lor in formarea si dezvoltarea personalitatii. Ne propunem sa aflam : - Ce este grupul social ? - Ce inseamna status si rol social ? - Ce sunt relatiile interpersonale ? 2. Explicatia (25min) Dirijarea invatarii: 1.Definirea grupurilor sociale; 2.Tipuri de grupuri; 3. Conceptele de status si rol; 4.Tipuri de relatii interpersonale. 3. Conversatia orala - Brainstorming (15min) Se solicita elevilor sa raspunda la urmatoarele intrebari:    



Puteti arata cum o relatie cu o anumita persoana a contribuit la formarea voastra ca personalitati? Cum va influentat “prima impresie” pe care v-a facut-o o persoana in relatia ulterioara cu aceasta? Cum ajungem sa facem parte dintr-un grup? De ce? Dati exemple de grupuri din care faceti parte si precizati ce statusuri /roluri indepliniti in ele. Credeti ca detinerea unui anumit status intr-un grup atrage dupa sine acordarea unui status asemanator intr-un alt grup? De ce? Care sunt cauzele declinului si disparitiei unei prietenii?

Competente specifice La sfarsitul lectiei, elevii vor fi capabili: - sa defineasca conceptul de personalitate ca si constructie sociala; - sa identifice locul si rolul relatiilor interpersonale in structura personalitatii; - sa recunoasca si sa descrie tipuri de relatii interpersonale. Bibliografie:

- Zlate, M., Cretu, T., Mitrofan, N., Anitei, M., Psihologie: manual pentru clasa a X-a, pg. 138-145 Ed. Aramis, Bucuresti, 2005; - Neculau, A., Iacob, L., Boncu, S., Salavastru, D., Lungu, O., Psihologie: manual pentru clasa a X-a, pg. 117-122 Ed. Polirom, Bucuresti, 2004; - Stefanescu, D., O., Balan, E., Stefan, C., Psihologie: manual pentru calsa a X-a, pg. 115-120, Ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2005 Continut (III) Comportamentele prosociale si cele antisociale Comportamentul prosocial Comportamentele prosociale sunt acele comportamente intentionate, realizate in afara obligatiilor profesionale si sunt orientate spre conservarea si promovarea valorilor sociale. Comportamentul de ajutorare este o latura a comportamentului prosocial ce prespune ajutarea unei persoane fara a astepta ceva in schimb. Teorii ale comportamentului prosocial  perspectiva biologica - sustine ca oamenii au o predispozitie biologica de a-i ajuta pe altii (aceasta perspectiva biologica a comportamenului de ajutorare vine in contradictie cu teoria evolutionista care leaga supravietuirea speciei de egoism). 

invatarea sociala - comportamentele isi au originea in procesul de socializare, prin urmare este invatat. Cercetarile efectuate in domeniu concluzioneaza ca: indivizii pot invata un comportament daca-l vad la o persona care joaca rolul de model sau prin folosirea recompenselor care intaresc comportamentul si, implicit, determina persoana sa-l repete.



empatia este o forma de intuire a realitatii prin identificare afectiva, cu alte cuvinte este o transpunere simpatetica cu trairile altcuiva, adica de a ne identifica emotional si cognitiv cu o alta persoana. Empatia este in multe cazuri principala motivatie a comportamentului de ajutorare pentru ca indivizii raspund in mod empatic la suferinta altora.

Forme ale comportamentului prosocial  cooperarea este un tip de comportament prosocial care presupune colaborarea sau participarea pentru realizarea unei actiuni comune; 

sprijinul acordat celorlalti atunci cand situatia o cere este un alt comportament pozitiv. Aceasta situatie presupune faptul ca acela care acorda sprijin are disponibilitati mai mari decat cel care le primeste.



toleranta reprezinta o caracteristica a comportamentului nostru manifestata atunci cand alegem in mod deliberat sa nu interzicem sau sa nu impiedicam comportamentul altei persoane, chiar daca noi il dezaprobam si am avea putinta sa-l influentam; atitudine ingaduitoare.

Comportamentul antisocial Comportamentele antisociale sunt cele care sfideaza ordinea sociala convenita, contrariaza prin neluarea în seama a normelor si a institutiilor sociale. Agresivitatea poate fi privita din mai multe perspective. In primul rand, ea este o reactie naturala, ce apare in momentul in care individul trebuie sa se apere si are valoare adaptativa. Apoi ea poate sa apara ca un simptom patologic. Dar, ea poate sa apara si ca forma a comportamentului antisocial. In dictionarul de psihologie, Paul PopescuNeveanu (1978,34-35) defineste agresivitatea ca “un comportament distructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine.” De retinut este faptul ca nu orice agresivitate este un comportament antisocial, dupa cum nu orice act antisocial presupune agresivitatea”. Teorii asupra comportamentului antisocial Perspectiva biologica considera agresivitatea o tendinta innascuta de actiune, fiind astfel un instinct - un pattern predeterminat de raspunsuri ce sunt controlate genetic (aceasta teorie este una simplista si reductionista);  abordarea psihanalitica presupune ca agresivitatea apare in mod natural, din tensiuni fiziologice si trebuie sa se manifeste pentru ca individul sa se detensioneze (prin „catharsis”); 

teoria etologica pune accentul pe aspectele pozitive, functionale ale agresivitatii (manifestate în competitia sexuala, apararea progeniturilor sau a teritoriului), insa Karl Lorentz sustine ca manifestarea acestui instinct la specia umana este una defectuoasa: spre deosebire de regnul animal, nu mai sunt prezente semnalele de capitulare si supunere din partea invinsului, iar consecintele acestei disparitii conduc la numeroase manifestari violente;



sociobiologia sustine ca agresivitatea este adaptativa, pentru ca il ajuta pe individ sa traiasca „cel putin pana la varsta la care poate procrea”.

Explicatii sociale si bio-sociale  teoria frustrare-agresiune a aparut ca reactie la teoria psihanalitica si afirma ca orice frustrare duce la agresiune si orice comportament agresiv are la baza o frustrare;



teoria indice-excitatie introduce o veriga intermediara intre frustrare si comportamentul agresiv si anume conditiile de mediu adecvate pentru agresiune. Potrivit lui Leonard Berkowitz, un act agresiv are doua surse: starea de excitare emotionala (furia) si indicii din situatie;



teoria transferului excitatiei (Dolf Zillmann) sustine faptul ca indivizii pot transfera excitatia fiziologica reziduala (ramasa dintr-o situatie trecuta) si sa o adauge la o alta sursa de excitatie. Referitor la agresivitate, teoria presupune ca „transferul excitatiei reziduale la o noua situatie creste agresivitatea numai cand comportamentul agresiv este raspunsul dominant in noua situatie”.



teoria invatarii sociale postuleaza ca prin socializare copilul invata comportamentul agresiv intrucat este recompensat direct pentru el sau observa ca ceilalti sunt recompensati pentru comportamente agresive.

PLAN DE LECTIE III (50 MIN) Metode didactice folosite in desfasurarea activitatii 1. Prelegerea (10 min) Captarea atentiei: Pentru a capta atentia elevilor, profesorul le propune elevilor urmatorul exercitiu de imaginatie: un bun coleg este tinta batailor de joc a unui alt tanar, iar voi asistati la aceasta scena. Cum credeti ca ati reactiona in aceasta situatie? In functie de raspunsurile lor, voi formula urmatoarea explicatie: Cei care ati optat pentru aplanarea pasnica a conflictului ati desfasurat un compotament prosocial, de ajutorare. Cei care ati preferat violenta, ati desfasurat un comportament agresiv, antisocial. Anuntarea subiectului si a obiectivelor lectiei: In cadrul lectiei de astazi vom discuta despre atitudinile si comportamentele prosociale/antisociale. Ne propunem sa aflam: - Ce este comportamnetul de ajutorare? Teoriile explicative cu privire la acesta; - Ce inseamna empatia? - Ce determina aparitia comportamentului agresiv? 2. Explicatia (25 min) Dirijarea invatarii: 1. Definirea comportamentului prosocial; 2. Teorii si forme ale comportamentului prosocial; 3. Definirea comportamentului antisocial; 4. Teorii asupra comportamentului antisocial. 3. Conversatia orala - Brainstorming (10 min) Se solicita elevilor sa raspunda la urmatoarele intrebari:

  

 

Care sunt factorii cauzali ce se afla la baza comportamentului social? Dati exemple de imprejurari in care ati empatizat cu o alta persoana. Cum apreciati pedeapsa fizica aplicata de un parinte copilului sau? Credeti ca exista cazuri in care buna intentie poate justifica agresarea copilului de catre parinte? Ce emotii pot determina acte de agresiune? Ce legatura exista intre socializare si procesul de modelare?

Competente specifice La sfarsitul lectiei elevii vor fi capabili: - sa defineasca comportamentele prosociale/antisociale; - sa identifice forme de comportamente prosociale/antisociale; - sa defineasca empatia. Bibliografie - Zlate, M., Cretu, T., Mitrofan, N., Anitei, M., Psihologie: manual pentru clasa a X-a, pg. 152-158 Ed. Aramis, Bucuresti, 2005; - Neculau, A., Iacob, L., Boncu, S., Salavastru, D., Lungu, O., Psihologie: manual pentru clasa a X-a, pg. 133-138, Ed. Polirom, Bucuresti, 2004; - Stefanescu, D., O., Balan, E., Stefan, C., Psihologie: manual pentru calsa a X-a, pg. 122-124, Ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2005