Subiectul 4 Gestiunea Pasivelor Bancare [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Subiectul 4 Gestiunea pasivelor bancare

4.1 4.2 4.3 4.4

Managementul pasivelor bancare. Gestiunea capitalului propriu al băncii (resursele proprii). Organizarea gestiunii resurselor atrase. Garantarea depozitelor bancare

1

4.1 Managementul pasivelor bancare. Managementul pasivelor şi activelor reprezintă o parte integrantă din procesul de planificare al băncilor şi a altor instituţii financiare. Acest concept este bazat pe ideea, că orice bancă trebuie să se preocupe de administrarea activelor şi pasivelor sale ca un sistem integrat, deoarece ansamblul celor două contribuie la obţinerea unei profitabilităţi adecvate în condiţiile asumării unor riscuri adecvate. Abordările managementului pasivelor şi activelor băncii:  Practică a corelării scadenţelor şi fluxurilor de numerar ale activelor şi pasivelor unei instituţii în scopul maximizării veniturilor şi diminuării riscului ratei dobânzii;  Procesul planificării, direcţionării şi controlului fluxului, nivelului, mix-ului şi scadenţei fondurilor în scopul obiectivelor financiare şi controlului riscului financiare;  Managementul riscurilor financiare ale oricărei instituţii financiare;  Managementul coordonat al bilanţului băncii, ţinând seama de scenarii alternative ale ratei dobânzii, lichidităţii şi plăţilor anticipate;  Managementul strategic al bilanţului, ţinând seama de toate riscurile de piaţă. Sarcinile de bază ale managementului activelor şi pasivelor băncii:  Managementul riscului ratei dobânzii;  Planificarea lichidităţii;  Transferul intern al fondurilor;  Planificarea şi alocarea capitalului;  Măsurarea profitabilităţii. Structura pasivelor băncii poate fi determinată prin analiza bilanţului băncii (figura 4.4.1).

Figura 4.4.1. Structura pasivelor bancare 2

 Principiile organizatorice ale managementului activelor şi pasivelor:  Coordonarea/suporavegherea activă din partea celui mai înalt nivel al managementului (boardului);  Implementarea politicilor, procedurilor şi limitelor adecvate;  Evaluarea, monitorizarea şi gestionarea corectă a riscurilor;  Controlul intern cuprinzător. Administrarea activelor şi pasivelor este realizată de Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor băncii (ALCO), care dispune de rapoarte regulate privind dinamica portofoliilor, structura, maturitatea, ratele dobânzilor şi rentabilitatea curentă şi de perspectivă a activelor şi pasivelor băncii. La fel, Comitetul dispune de informaţii privind competitivitatea băncii în raport cu piaţa şi competitorii principali. Componenţa şi periodicitatea rapoartelor, precum şi responsabilii pentru prezentarea lor sunt stabilite de către ALCO. În cadrul limitelor stabilite operaţiunile se derulează cu viza prealabilă a trei membri ai Comitetului de administrare a activelor şi pasivelor (ALCO), iar în afara lor cu aprobarea ALCO. Scopurile Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor băncii ALCO: ♦ Analiza impactului schimbărilor apărute în economie şi legislaţie; ♦ Analiza evoluţiei ratelor dobânzilor; ♦ Stabilirea dobânzilor/preţurilor produselor de activ şi pasiv; ♦ Monitorizarea riscului de lichiditate şi a riscului valutar; ♦ Analiza diferenţelor dintre preformanţele actuale şi previzionate; ♦ Bugetarea/planificarea strategică; ♦ Introducerea de noi produse şi impactul acestora asupra rezultatelor; ♦ Analiza/aprobarea politicilor managementului activelor şi pasivelor şi de limitare a riscurilor. Din punct de vedere istoric deosebim trei abordări ale modului de promovare a strategiilor managementului activelor şi pasivelor: 1) Strategia gestiunii activelor (până în anii 1960). Cea mai mare parte a necesităţilor în lichidităţi băncile şi le satisfăceau din contul convertirii activelor în numerar. 2) Strategia gestiunii pasivelor (în anii 60-70). Scopul – stabilirea controlului asupra surselor de mijloace băneşti ale băncii în mod analogic controlului asupra activelor. 3) Strategia gestiunii fondurilor (activelor şi pasivelor) (abordare modernă). La momentul de faţă băncile examinează porfoliile de active şi pasive ca ceva integru pentru atingerea scopurilor comune – a unei profitabilităţi înalte la un nivel acceptabil al riscului. În opinia unor specialişti, managementul activelor şi pasivelor băncii reprezintă, prin esenţă, managementul strategic al bilanţului în scopul optimizării/minimizării variabilităţii venitului net din 3

dobânzi şi al valorii de piaţă a capitalului băncii. De aceea, ei sunt dispuşi să examineze gestiunea bilanţului băncii, după cum se prezintă în tabelul 4.4.1 Tabelul 4.4.1 Etapele procesului managementului activelor şi pasivelor prin prima gestiunii bilanţului băncii Faza 1 (generală) Gestiunea activelor

Gestiunea pasivelor Gestiunea capitalului

Faza 2 (specifică) Gestiunea stării rezervelor Gestiunea rezervelor aferente obligaţiunilor Gestiunea lichidităţii Gestiunea generală a obligaţiunilor aferente împuturilor Gestiunea investiţiilor Gestiunea îndatorării de lungă durată Gestiunea împrumuturilor Gestiunea capitalului Gestiunea mijloacelor fixe   Faza 3 (bilanţieră) Gestiunea profitabilităţii băncii Deosebim câteva elemente principale în structura pasivelor: 1) depozitele bancare; 2) împrumuturile; 3) capitalul băncii. Cota procentuală de bază în structura pasivelor o ocupă depozitele bancare. Spectrul lor variază de la o bancă la alta, dar de regulă ele reprezintă diferite modificări ale depozitelor la vedere (depozite tranzacţionale) şi depozitelor la termen. Depozitele bancare au un dublu caracter:  pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clienţilor;  pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care aceştia le pot utiliza in orice moment pentru efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont. Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale se consideră: ♦ constituirea depozitelor; ♦ scontul şi rescontul; ♦ operaţiunile cu capitalul propriu. Esenţa şi conţinutul depozitelor, a modalităţilor de constituire au fost expuse în prima chestiune, cât şi în cursul “Operaţiuni bancare”. Scontul şi rescontul reprezintă modalităţi de procurare de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci. De regulă, banca de depozit recurge la rescontare in funcţie de 4

interesele sale sau în scop de obţinere a unor disponibilităţi. Dacă scontarea şi rescontarea sau produs în aceiaşi zi, banca de depozit are un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda scontului şi taxa scontului. Similar rescontului sânt şi operaţiunile de lombardare, prin care banca obţine împrumuturi contra garanţiilor prin efecte publice(obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Rescontul şi lombardarea sânt operaţiuni concrete de recreditare. Dar nu toate creanţele de care dispune banca sânt recreditabile, ci doar acele negociabile. Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară mondială a elaborat un şir de cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor pasive: 

prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;



banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume şi în corespundere cu ele să-şi planifice operaţiunile pasive;



oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului băncii şi cu oferirea unor servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);



extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea băncilor cu tradiţii in domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;



politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie stabilă şi flexibilă;



pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o politică judicioasă de marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.

În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se utilizează noţiunile de “expansiune şi reducere a depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică următoarele: căutând să obţină profit, băncile canalizează resursele disponibile (cu excepţia rezervelor obligatorii) în creditare sau alte operaţiuni active, inclusiv în împrumuturi interbancare. Băncile care au obţinut aceste resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci ş.a. m. ş. d. Astfel se produce o expansiune a depozitelor, care perpetuie atât cât băncile colaborează între ele, iar Banca centrală le susţine cu rezerve suplimentare. În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în modalităţile de gestiune a structurii activelor şi pasivelor. În urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe pentru fonduri băncile au început să acorde o atenţie sporită noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării structurii şi costurilor depozitelor şi obligaţiunilor nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în corespundere cu scopuri bine determinate: 1.

Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile mijloacelor achiziţionate din diferite surse, permiţând băncii să dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii profitabilităţii ei. 5

2.

Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care ar asigura nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii promovarea unor operaţiuni active profitabile, care, de regulă, necesită investiţii pe termen mai lung şi se caracterizează print - un nivel mai sporit al riscurilor.

În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia gestiunii pasivelor. Obiectivul principal al acesteia era stabilirea unui control eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui de control asupra activelor. Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi creditorilor banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale structurii, volumului şi costurilor fondurilor. În cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi astfel poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare. Banca suprasaturată cu fonduri dar fără perspective profitabile de amplasare poate păstra neschimbată sau chiar micşora rata dobânzii, oferind concurenţilor săi prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară. Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată de sporirea riscului şi variaţiei

ratei dobânzilor a dat naştere strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în

managementul bancar. Este un concept mult mai echilibrat referitor la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente de bază: 1.

Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea băncii trebuie să ţină sub control eficient volumul, structura, profitul şi costurile activelor şi pasivelor.

2.

Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în interiorul băncii astfel, încât să permită maximizarea diferenţei dintre profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare ale băncii

3.

Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale bilanţului - active şi pasive. Deci, politica băncii se elaborează astfel, încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea costurilor serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.

Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt profitabile a fost extinsă asupra tuturor serviciilor bancare, conştientizându - se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor contribuie la profitabilitatea băncii ca şi activele. La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc permanent cu dilema: pe de o parte banca trebuie să asigure depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine depozitele lor, iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării profitabile a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei prin sporirea cheltuielilor pentru deservirea depozitelor şi micşorarea profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate de piaţă în ansamblu. Banca poate doar să aleagă între creşterea băncii prin atragerea 6

de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau reducerea depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai dezavantajoase ca cele de pe piaţă. Există o serie de metode utilizate de bănci la calcularea costului depozitelor. În anii 80 când în SUA prin lege s-a renunţat la reglementarea instituţiilor depozitare şi au fost treptat scoase restricţiile asupra dobânzii pentru depozite, a început să fie utilizată metoda stabilirii costurilor depozitelor, numită – costuri plus profit. La baza ei stă conceptul fixării ratei dobânzii la depozite independent de rata dobânzii pentru credite şi alte servicii bancare. Fiecare serviciu de deservire a depozitelor include un preţ suficient pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, legate de operaţiunea dată. Astfel preţul serviciilor poate fi devizat în: Preţul specific a serviciilor pentru fiecare tip de depozit

=

Cheltuieli operaţionale + pentru unitate de servicii pentru depozit

Cheltuieli prognozate pe + toate tipurile de operaţiuni cu depozitele

Profitul prognozat pentru fiecare serviciu legat de depozite

(4.4.1)

Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a preţului depozitului şi cheltuielilor şi limitarea multor servicii pe care băncile le acordau anterior fără plată. În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din depozitele de economii (la termen) peste limita stabilită, pentru retrageri prin numerar etc. O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite, bazată pe calcularea mărimii tuturor cheltuielilor băncii (metoda fondului general). Preţul mediu

=

rata cheltuielilor pentru fiecare sursă financiară

+

mărimea medie relativă a fiecărei surse

(4.4.2)

care se sumează pentru a calcula preţul mediu al tuturor resurselor băncii. Prin această metodă conducerea băncii este în stare să calculeze influenţa oricăror modificări ale costurilor fondurilor asupra rezultatelor activităţii băncii. Majoritatea băncilor consideră necesar de a calcula preţul depozitelor şi altor resurse prin costuri maximale. Această metodă este mai preferabilă când rata dobânzii la depozite este supusă modificărilor, uneori substanţiale. Constituirea preţurilor depozitelor conform costurilor maximale oferă conducerii băncii posibilitatea de a stabili apogeul bazei depozitare, după care banca trebuie să caute surse mai ieftine sau active mai profitabile sau şi una şi alta.

7

Există şi metode aplicate cu destinaţie specială, cum ar fi o rată mai ridicată pentru a pătrunde pe piaţă, în special pe cele nou formate, ca mai apoi, după cucerirea încrederii clientului, să revină treptat la norma sau mai jos, dat fiind că clienţii sânt destul de conservativi. Metoda multifactorială se bazează pe stabilirea preţului depozitelor în dependenţă directă de cantitatea de servicii, pe care clientul le solicită băncii.

8

4.2 Gestiunea capitalului propriu al băncii (resursele proprii).

Normele bancare impun băncilor un comportament obligatoriu comensurat prin anumiţi parametrii. Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste reglementări. Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse. Capitalul bancar joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu perioada de funcţionare până la lichidare. Teoretic, capitalul bancar îndeplineşte următoarele funcţii:  protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii; a  absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea , astfel, ca în condiţii de stres, banca să-şi poată continua activitatea;  serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii;  serveşte ca o limită impusă pentru expansiunea nejustificată a activelor.

Funcţia esenţială a băncii este aceea de a asigura publicul şi autorităţile asupra stabilităţii băncii. În vederea satisfacerii nevoilor de capital managementul bancar trebuie să ia în consideraţie următoarele elemente:  reglementările bancare privind capitalul băncii;  posibilităţile băncii de creştere a capitalului.

Practica internaţională a promovat şi comunitatea bancară mondială a confirmat necesitatea structurării capitalului bancar în două părţi şi anume: I. capitalul propriu sau capitalul de bază care cuprinde:  capitalul social vărsat;  primele legate de capital;  rezervele legale;  rezerve generală pentru riscul de credit;  fondul imobilizărilor corporale;  rezervele statutare;  rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;  rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit etc. II. capitalul suplimentar care se ia în calculul fondurilor proprii în proporţie de 100% din capitalul propriu sau de rang I şi se compune din: 

alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu;

9



datoria subordonată luată in calculul fondurilor proprii ale unei bănci în proporţie de maximum 50% din capitalul propriu



subvenţii pentru investiţii;



diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Prima parte a capitalului bancar include resursele provenite de la acţionari şi din activitatea proprie a băncii, iar partea a doua resursele împrumutate sau provenite din surse excepţionale. Adecvarea capitalului ca măsură restrictivă impusă băncilor reprezintă preocuparea de bază pentru reglementarea bancară pentru că un sistem bancar format din bănci puternic capitalizate va depăşi mult mai uşor diversele obstacole interne. Acordul de la Basel stabileşte principiile sistemului de adecvate a capitalului la baza căruia implementează elementele semnificative:  cerinţele privind minimul de capital sunt legate de riscul de credit funcţie de structura activelor bancare. Cu cât creditul este mai riscant,cu atât cerinţa de capital este mai mare;  aportul acţionarilor este considerat cel mai important tip de capital,ca atare fiecare banca trebuie sa participe obligatoriu cu o rata minimă, funcţie de gradul de risc;  cerinţele minime privind capitalul total sunt stabilite la 8% din totalul activelor ponderate funcţie de risc;  riscul aferent operaţiunilor extrabilanţiere este inclus în calculul privind convertirea angajamentelor specifice în credite echivalente;  cerinţele de capital au fost aproximativ standardizate între ţări, ceea ce înlătură avantajele competitive pe care băncile dintr-o ţara le puteau avea asupra băncilor din alte ţări, funcţie de reglementări sau sisteme de contabilizare diferite.

Acordul de la Basel stabileşte funcţie de aceste elemente de principiu o scară de diferenţe a activelor funcţie de gradul de risc care stă la baza calculelor de adecvare. Acordul din 1988 s-a concentrat în special asupra capitalului total al unei bănci, noile propuneri fiind concepute în scopul îmbunătăţirii siguranţei sectorului bancar prin acordarea unei importanţe sporite în ceea ce priveşte managementul, controlul intern al băncii, precum şi a procedurilor de supraveghere şi a disciplinei de piaţă. Noul acord privind adecvarea capitalului este structurat pe trei piloni: 1) cerinţele privind capitalul minim; modul de calcul al capitalului minim rămâne asemănător vechiului acord, cu diferenţa că se introduce şi cerinţa de capital privind riscul operaţional; 2) supravegherea prudenţială se axează pe necesitatea ca supraveghetorul să se asigure că orice banca dispune de procese interne în măsură să evalueze gradul în care adecvarea capitalului este asigurat corespunzător; 3) disciplina de piaţă.

10

Cel de al treilea pilon se refera la disciplina de piaţa ce poate fi asigurata în special prin creşterea transparenței activităţii fiecărei bănci prin publicarea tuturor informaţiilor referitoare la activitatea băncilor. Pe măsura dezvoltării pieţei financiar-bancare interne, diferenţele între metodologiile de determinare a ratei solvabilităţii, se pot înlătura relativ uşor, conducând astfel la armonizarea legislaţiei în domeniu - factor vital ce poate fi analizat în cadrul procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. Capitalul bancar deşi are o pondere relativ redusă în bilanţul băncii, reprezintă un element fundamental în ceea ce priveşte gestionarea riscurilor de orice fel cu care se confruntă o societate bancară. Noţiunea de capital adecvat tinde să se orienteze tot mai mult către cea ce băncile, prin norme şi procese interne, consideră că este optim pentru ele şi mai puţin către regulile standardizate, care stabilesc pe baza unor criterii ce uniformizează, capitalul necesar. În ansamblul lor, reglementările prudenţiale sunt pentru bănci limitative în extinderea sferei de activităţi, restrictive privind cifra de afaceri angajată, care în virtutea acestor reglementări trebuie să fie dimensionată cu potenţialul băncii, şi în consecinţă diminuează posibilităţile de profit. În general reglementările sunt menite să preîntâmpine şi să diminueze riscurile şi să limiteze şi să micşoreze pierderile. Unul dintre efectele principale este protecţia băncii faţă de tendinţele abuzive, agresive ale managerilor. Banca Națională a Moldovei reglementează metodologia de calcul al fondurilor proprii a băncilor comerciale şi totodată stabileşte cerinţele faţă de fondurile proprii şi elementele care intră în calculul fondurilor proprii, deducerile din elementele de fonduri proprii, reducerile din nivelurile de fonduri proprii şi alte cerinţe de determinare a acestora. În baza Regulamentului cu privire la fondurile proprii ale băncilor şi cerinţele de capital, BNM monitorizează și supraveghează băncile cu sediul în Republica Moldova, cu referire la calculul fondurilor proprii şi respectarea cerinţelor faţă de fondurile proprii. Fondurile proprii ale unei bănci sunt constituite din:  suma fondurilor proprii de nivel 1;  suma fondurilor proprii de nivel 2.

Fondurile proprii de nivel 1 ale unei bănci sunt constituite din: 

suma fondurilor proprii de nivel 1 de bază;



suma fondurilor proprii de nivel 1 suplimentar ale băncii.

Fondurile proprii de nivel 1 de bază ale unei bănci constau în elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază după aplicarea ajustărilor prevăzute la punctele 26-29, a deducerilor în temeiul punctului 30 şi a derogărilor şi alternativelor prevăzute la punctele 63-67 şi la punctul 126. 11

Fondurile proprii de nivel 1 suplimentar ale unei bănci constau în elementele de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar după deducerea elementelor menţionate la punctul 87 şi după aplicarea punctului 126. Fondurile proprii de nivel 2 ale unei bănci constau în elementele de fonduri proprii de nivel 2 ale băncii după deducerile menţionate la punctul 100 şi după aplicarea punctului 126. CERINŢE GENERALE DE FONDURI PROPRII ŞI DE CAPITAL Băncile îndeplinesc în orice moment următoarele cerinţe de fonduri proprii:  rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 5,5%;  o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 7,5%;  o rată a fondurilor proprii totale de 10,0%.

Băncile îşi calculează ratele capitalului după cum urmează: 

rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază reprezintă fondurile proprii de nivel 1 de bază ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc;



rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii de nivel 1 ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc;



rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc.

Cuantumul total al expunerii la risc este egal cu suma subpunctelor 1)-4) de la prezentul punct, după ce au fost luate în considerare dispoziţiile prevăzute la punctul 133: 

cuantumurile expunerilor ponderate la riscul de credit şi tranzacţiile incomplete calculate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului de credit pentru bănci potrivit abordării standardizate şi cele aferente cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de decontare/livrare, în ceea ce priveşte toate activităţile unei bănci, excluzând cuantumurile ponderate la risc ale expunerilor din portofoliul de tranzacţionare al băncii;



cerinţele de fonduri proprii, determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă potrivit abordării standardizate sau cele aferente expunerilor mari, după caz, aplicabile portofoliului de tranzacţionare al unei bănci, pentru riscul de poziţie sau pentru expunerile mari care depăşesc limitele stabilite prin actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente expunerilor mari, în măsura în care o bancă poate să depăşească limitele respective în condiţiile reglementărilor aferente expunerilor mari;



cerinţele de fonduri proprii pentru riscul valutar şi riscul de marfă, determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă potrivit abordării standardizate, precum şi cerinţele de fonduri proprii pentru riscul de decontare, determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente riscului de decontare/livrare pentru bănci;

12



cerinţele de fonduri proprii pentru riscul operaţional, determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului operaţional pentru bănci potrivit abordării de bază şi abordării standardizate;

Următoarele dispoziţii se aplică în ceea ce priveşte calculul cuantumului expunerii totale la risc menţionat la punctul 132.  cerinţele de fonduri proprii menţionate la punctul 132, subpunctele 3) şi 4) le includ pe cele care rezultă din toate activităţile băncii;  2) băncile multiplică cu 10,0 cerinţele de fonduri proprii prevăzute la punctul 132, subpunctele 2) - 4).

Valoarea fondurilor proprii ale unei bănci nu pot scădea sub nivelul capitalului necesar pentru emiterea licenţei. Băncile vor înlocui cerinţa de capital menţionată la punctul 132, subpunctul 2) cu o cerinţă de capital calculată în conformitate cu subpunctul 1) de la acelaşi punct în ceea ce priveşte activităţile legate de portofoliul de tranzacţionare în cazul în care volumul operaţiunilor bilanţiere şi extrabilanţiere legate de portofoliul de tranzacţionare: 

reprezintă, în mod normal, mai puţin de 5% din totalul activelor;



nu depăşeşte niciodată 6% din totalul activelor.

La evaluarea mărimii operaţiunilor bilanţiere şi extrabilanţiere, băncile aplică următoarele:  instrumentele de datorie se evaluează la preţurile lor de piaţă sau la valoarea lor nominală, titlurile de capital la preţurile lor de piaţă şi instrumentele financiare derivate în conformitate cu valoarea nominală sau de piaţă a instrumentelor-suport;  valoarea absolută a poziţiilor lungi se adună cu valoarea absolută a poziţiilor scurte.

În cazul în care o bancă nu îndeplineşte condiţia de la punctul 135, subpunctul 2), aceasta trebuie să notifice imediat, în scris, Banca Naţională a Moldovei. Dacă, urmare notificării, Banca Naţională a Moldovei, în urma unei evaluări, constată că banca nu îndeplineşte cerinţa de la punctul 135, subpunctul 1) şi informează banca în acest sens, banca va înceta să aplice punctul 135 începând cu următoarea dată de raportare. Băncile raportează nivelul şi componenţa fondurilor proprii la nivel individual în conformitate cu cerinţele stabilite prin instrucţiunile Băncii Naţionale a Moldovei cu privire la prezentarea de către bănci a rapoartelor COREP în scopuri de supraveghere. Băncile trebuie să poată dovedi în orice moment Băncii Naţionale a Moldovei îndeplinirea cerinţelor prevăzute de prezentul regulament. În concluzie, reglementările creează condiţii de funcţionare echitabilă pentru toate băncile şi un climat de competitivitate specific. Toate acestea conduc la dezvoltarea sănătoasă a activităţii bancare şi asigură un loc şi un rol pe măsură sistemului bancar.

13

4.3 Organizarea gestiunii resurselor atrase. Banca activează în baza legii ce permite atragerea mijloacelor băneşti, temporar disponibile din economia naţională şi investirea resurselor în ramurile prioritare ale economiei. Societăţile bancare trebuie să deţină un înalt grad de lichiditate, să dispună şi de capital proprii suficient pentru cazuri excepţionale. Reieşind din funcţia de intermediere financiară băncile comerciale nu pot să-şi desfăşoare activitatea de creditare fără a atrage resurse financiare de la populaţie şi agenţi economici (firme, alte bănci comerciale, banca centrală). Resursele atrase reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti care sunt utilizate de către bancă în procesul desfăşurării activităţii, dar care nu-i aparţin cu drept de proprietate şi care necesită rambursare. Clasificarea resurselor atrase.  După sursa de provenienţă: a) Resurse depozitare - acumulate din depozitele persoanelor fizice şi juridice; b) Resurse nedepozitare - împrumuturi, credite preluate de bancă de la Banca Centrală, alte bănci, organizaţii financiare internaţionale, precum şi mijloace băneşti colectate prin emisiunea certificatelor de depozit şi a obligaţiunilor.  După termen: a) La termen - sunt resursele pentru care e cunoscută data rambursării; b) La vedere - nu este cunoscută data rambursării.  După cost: a) Resurse plătibile - resurse bonificate cu dobândă (pentru conturi de depozit); b) Resurse neplătibile - resurse pentru care banca nu achită dobânda (pentru contul de decontare). Rolul resurselor atrase:  Finanţează activitatea băncii;  Stau la baza exercitării funcţiei principale a băncii şi anume de depozitare;  Formează imaginea băncii. Resursele depozitare și rolul lor la formarea resurselor atrase Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale băncii. Păstrarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor reprezintă funcţia primordială a băncilor, caracterizată printr-o relaţie specială dintre persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi bănci, pe de altă parte. Depozitele reprezintă cuantumul major al resurselor atrase ale băncii care sunt atrase de ea cu obligaţia de ale rambursa în anumite condiţii de termen şi plată. 14

Depozitele au următoarele caracteristici specifice: 

Reprezintă capacitatea de exercitare a băncii, a funcţiei sale, funcţia de depozitare;



Formează gradul de încredere a populaţiei în bancă;



În caz de faliment al băncii, deponenţii sunt rambursaţi primii;



Stau la baza formării relaţiei dintre bancă şi client;



Se consideră cea mai ieftină resursă. Resursele depozitare formează cuantumul majoritar al resurselor atrase din motivele:

a) Formează funcţia principală a băncii – de depozitare b) Relaţiile depozitare stau la baza relaţiei între bancă şi client c) sunt cele mai ieftine din toate resursele atrase d) existenţa necesităţii unui depozit pentru efectuarea decontărilor bancare e) prin intermediul depozitelor se realizează posibilitatea de economisire a populaţiei f) volumul depozitelor formează volumul încrederii în bancă. Resursele procurate pe piața interbancară ♦ Resursele bancare, formate prin emisiunea certificatelor de depozit şi de economii ♦ Resursele bancare procurate prin intermediului cambiei bancare ♦ Emisiunea de obligaţiuni ca mod de procurare a resurselor pe termen lung ♦ Creditele centralizate procurate de la Banca Naţională. ♦ Creditele procurate pe piaţa interbancară de la alte bănci. Creditele centralizate procurate de la Banca Naţională. În cadrul procurării resurselor depozitare banca este dependentă de decizia deponentului şi nu poate conta pe suma pe care şi-a programat s-o atragă. În cazul necesităţilor urgente de mijloace băneşti, banca poate apela la resurse procurate de la alte bănci. Dacă resursele se procură de la Banca Naţională ele se vor numi credite centralizate, iar dacă de la alte bănci comerciale – credite decentralizate. Creditele centralizate au următoarele caracteristici: 

Sunt instrumente indirecte ale politicii monetar-creditare a statului. Banca comercială poate avea acces la ele doar în volumul disponibil la Banca Naţională;



Creditele centralizate influenţează asupra volumului masei monetare în economie;



Rata dobânzii la aceste credite este cea mai mică rată de dobândă creditoare din economie;Prin acordarea creditelor centralizate BNM efectuează verificarea băncilor comerciale.

Avem mai multe tipuri de credite centralizate:  Credite de refinanţare: termenul maxim de 90 de zile, dobânda se stabileşte în mod unilateral de BNM, necesită gaj, VMS, se eliberează doar băncilor care îndeplinesc condiţii de eligibilitate (un set de caracteristici care o fac pe bancă bună sau rea). 15

 Creditul de licitaţie . Diferenţa dintre el şi creditul anterior este că se licitează dobânda.  Creditul structural – presupune o linie de credite în cadrul căruia se stabileşte un plafon de sumă maximă şi termen de scadenţă în cadrul căruia banca poate să se împrumute în limita acestui plafon. Dobânda se calculează doar la suma împrumutată şi pe termenul utilizării ei.  Creditul de lombard :Volumul creditului se stabileşte pentru fiecare bancă separat în funcţie de soldul debitor al acestei bănci.  Operaţiunile REPO – operaţiuni de vînzare – cumpărare a VMS în acelaşi timp. Banca îşi pierde dreptul de posesie a VMS. Operaţiune de vînzare a VMS cu obligaţia concomitentă de a le răscumpăra în termenul stabilit. Dobânda la acest împrumut se formează ca preţ de vînzare şi preţ de cumpărare a actului. Preţul de cumpărare nu trebuie să fie mai mic ca preţul de vînzare. Preţul la care se răscumpără VMS va include şi dobânda pentru termenul de deţinere de către BNM a VMS respective. Termenul maxim este de 30 de zile în funcţie de valoarea VMS.  Creditul special – care se acordă de BNM unei bănci comerciale aflate în situaţia financiară complicată în cazul în care există posibilitatea de remediere a ei. Acest credit se acordă cînd banca comercială este în prag de falimentare. Condiţiile se stabilesc în mod individual şi ca scop, termen, volum. Pentru creditarea necesităţilor pe termen scurt ale băncilor comerciale BNM oferă următoarele facilităţi de refinanţare: 

Credit intraday este un credit sub formă de trageri în descoperit de cont (overdraft) pe conturile de decontare ale băncilor, acordat de BNM pe parcursul zilei operaţionale pentru asigurarea efectuării plăţilor curente în termen, garantat cu valori mobiliare amanetate BNM.



Credit overnight este o formă de credit acordat de BNM peste noapte băncilor, pentru acoperirea descoperitului de cont neachitat la sfârşitul zilei operaţionale, precum şi în scopul menţinerii rezervelor obligatorii, garantat cu valori mobiliare amanetate BNM. Creditele procurate pe piața interbancară de la alte bănci Creditele interbancare sunt preluate de către băncile comerciale de la alte bănci şi după motivaţie

pot fi de 2 tipuri: a) Creditele preluate pentru acoperirea necesităţilor temporare de mijloace băneşti. De obicei sunt pe termen scurt şi ultrascurt şi inclusiv credite overnigth. b) Credite preluate pentru formarea relaţiilor de corespondenţă. Creditele interbancare preluate pentru stabilirea relaţiilor de corespondenţă au anumite caracteristici: 1) Sunt asigurate de obicei sau cu HVS (dacă sunt credite autohtone) sau cu depozite formate în banca creditoare; 16

2) Pentru eliberarea creditului interbancar, banca creditoare va analiza atent situaţia financiară a băncii debitoare, deoarece această operaţiune implică risc; 3) Ele au termen mai mare ca cele centralizate şi sunt plătibile cu dobândă mai mare. Resurse bancare atrase pe piaţa de capital 1) Emisiunea certificatelor de depozit şi de economii. 2) Procurarea de resurse pe termen lung prin emisiunea de obligaţiuni. Emisiunea certificatelor de depozit şi de economii. Certificatul de depozit reprezintă o adeverinţă scrisă a băncii privind depunerea mijloacelor băneşti care acordă dreptul posesorului ei să-şi încaseze suma indicată în certificat plus o dobândă după un termen de scadenţă menţionat.  Diferenţa dintre depozit şi certificat de depozit: depozit 1. contract individual

certificat de depozit 1. standardizat (valoarea, termenul,

RD) 2. RD necesită deţinerea pînă la scadenţă, în 2. poate fi vîndut pînă la scadenţă, caz de ridicare a banilor pînă la scadenţă RD nu se modifică şi nu se pierde deponentul riscă să piardă RD Procurarea de resurse bancare pe termen lung prin emisiunea de obligațiuni Obligaţiunile sunt instrumente financiare de credit , pe t. lung, emise de către societăţi comerciale, organe ale administraţiei publice centrale sau locale, guverne.  Obligaţiunile sunt valori mobiliare ce atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului asupra emitentului, respectiva creanţa fiind rezultată în urma unui împrumut lansat pe piaţă de către un emitent, care îşi asumă obligaţia de a plăti o anumită dobândă şi de a răscumpăra titlul emis la o dată ulterioară stabilită. Obligaţiunile sunt considerate a fi instrumente financiare cu venit fix, deoarece ele constituie o modalitate de plasament ce va permite obţinerea unor randamente direct dependente du nivelul ratei dobânzii de referinţă.

4.4 Garantarea depozitelor bancare 17

Unul dintre obiectivele creării uniunii bancare este îmbunătățirea normelor UE existente privind protecția depunătorilor în cazurile de dificultate bancară. Îmbunătățirile unifică protecția depunătorilor în întreaga UE și sunt destinate să prevină operațiile de retragere motivate de panică (sau panicile bancare) în cazurile în care băncile devin neviabile. Acest lucru este necesar pentru stabilitatea financiară generală pe piața unică. La rândul său, aceasta se bazează pe următoarele acte legislative:  directiva 2014/49/ue a parlamentului european și a consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor. Principalele schimbări introduse de directiva modificată privind sistemele de garantare a depozitelor sunt:  scurtează termenul de plată din fondul de rezoluție la 7 zile până în 2024  îmbunătățește informațiile pentru depunători  introduce mecanisme de finanțare ex ante stabilite, în general, la 0,8% din depozitele garantate  asigură faptul că fondurile pentru sistemele de garantare provin din sectorul bancar Sistemele de garantare a depozitelor (SGD) sunt sisteme din fiecare stat membru prin care se rambursează depunătorii (până la o limită definită) în cazul în care banca lor intră în dificultate și depozitele devin indisponibile. Toate băncile trebuie să devină membre ale unui astfel de sistem. Băncile membre plătesc contribuții pe baza profilului lor de risc și a altor factori. Sistemul de garantare acumulează contribuțiile într-un fond. Dacă o bancă intră în dificultate și depozitele devin indisponibile, sistemele de garantare trebuie să fie în măsură să ramburseze depunătorii care dețin orice tip de depozit protejat în temeiul directivei. Pentru a se asigura că toate sistemele de garantare din statele membre își îndeplinesc îndatoririle, se execută teste de rezistență cel puțin o dată la fiecare 3 ani. Se solicită SGD să aibă practici de guvernanță solide și transparente. Conform normelor, toți depunătorii, fie că sunt persoane fizice sau societăți, beneficiază de protecția depozitelor lor până la un cuantum de 100 000 € pentru fiecare bancă, din partea sistemului de garantare din care banca lor face parte. Printre alte depozite protejate se numără: 

sistemele de pensii ale întreprinderilor mici și mijlocii



depozitele autorităților publice cu bugete mai mici de 500 000 €



depozitele de peste 100 000 € pentru anumite scopuri locative și sociale

18

Sistemele de garantare sunt, de asemenea, capabile să finanțeze rezoluția băncilor (în conformitate cu normele UE privind redresarea și rezoluția bancară) și - în condiții stricte - să prevină intrarea unei bănci în dificultate. Începând de la jumătatea anului 2015, deponenții vor fi rambursați în termen de maximum 20 de zile.  Acest termen va fi redus treptat la 7 zile lucrătoare, până în 2024. La cererea depunătorului, o sumă de urgență poate fi disponibilizată mai devreme dacă un sistem de garantare a depozitelor nu este în măsură să ramburseze depunătorii în termenul de 7 zile, pe parcursul perioadei de tranziție care se încheie la 31 decembrie 2023. Fondurile pentru sistemele de garantare a depozitelor provin din sectorul bancar. Cuantumul plății este parțial determinat de profilul de risc al băncii: cu cât sunt mai mari riscurile la care se expune banca, cu atât este mai mare contribuția pe care banca trebuie să o plătească către fond. Nivelul acestor fonduri ar trebui să se ridice la 0,8% din valoarea depozitelor garantate în fiecare stat membru, până în 2025. Fondurile se păstrează în active cu risc scăzut, astfel încât să fie disponibile în cazul în care o bancă intră în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate. În plus, există posibilitatea ca sistemele de garantare a depozitelor să împrumute unul de la altul, în caz de necesitate și atunci când se îndeplinesc mai multe cerințe. Depunătorii vor primi informații mai multe, mai simple și mai clare din partea băncii lor cu privire la nivelul de protecție acordat depozitului lor, înainte de a semna un nou contract de depozit. Cele mai importante elemente ale directivei din 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (Directiva 94/19/CE) au fost modificate în 2009, drept răspuns la criza financiară din 2008. Nivelul de garantare a crescut de la 20 000 € la 50 000 € și, mai târziu, la 100 000 €. Termenul de plată din fondul de rezoluție s-a redus de la 3 luni (cu posibilitate de prelungire până la 9 luni) la 20 de zile lucrătoare (cu posibilitate de prelungire până la 30 de zile lucrătoare). Modificările adoptate în 2014 au fost propuse de Comisie în 2010. Directiva din 1994 se abrogă și se înlocuiește cu noul cadru. Directiva a intrat în vigoare în iunie 2014. Statele membre trebuie să transpună directiva în dreptul lor intern în termen de un an după intrarea în vigoare a directivei.  Etapele următoare în cadrul uniunii bancare cu referire le reducerea riscurilor și protejarea depozitelor Consiliul lucrează în prezent la o serie de propuneri menite să consolideze și mai mult uniunea bancară. Obiectivul final este să se asigure că rezoluția băncilor în curs de a intra în dificultate și despăgubirea deponenților în uniunea bancară vor fi tratate fără a se recurge la banii contribuabililor, 19

reducându-se totodată probabilitatea situațiilor de dificultate ale băncilor prin creșterea rezilienței sistemului bancar. Pachetul propus de Comisie este alcătuit din două componente principale:

 O comunicare intitulată „Către finalizarea Uniunii bancare”, propusă de Comisia Europeană în noiembrie 2015 și care cuprinde o listă de măsuri pentru reducerea riscurilor în sectorul bancar.

 O propunere de regulament de instituire a sistemului european de asigurare a depozitelor (EDIS). Propuneri de reducere suplimentară a riscurilor în sectorul bancar. Măsurile de reducere suplimentară a riscurilor în sectorul bancar propuse în comunicarea Comisiei variază de la noi acte legislative și modificări ale normelor existente până la inițiative fără caracter legislativ, precum și o mai bună punere în aplicare a actelor juridice existente. Obiectivele avute în vedere sunt următoarele: 

asigurarea rezilienței și a bunei funcționări a uniunii bancare



sporirea securității juridice



contribuirea la stabilitate în general în zona euro



asigurarea unor condiții de concurență echitabile pentru toate băncile din uniunea bancară

Propunere de regulament de instituire a unei system European de asigurare a depozitelor. Propunerea ar modifica regulamentul existent (UE) 806/2014 de instituire a mecanismului unic de rezoluție și a Fondului unic de rezoluție. Obiectivul său este crearea unui sistem de asigurare a depozitelor la nivelul zonei euro, care:

 ar fi compus din sistemele naționale de garantare a depozitelor și dintr-un fond european de asigurare a depozitelor

 s-ar constitui treptat pe o perioadă de 8 ani și ar deveni pe deplin operațional până în 2024 Reducerea suplimentară a riscurilor în sectorul bancar este o cerință esențială pentru o uniune bancară mai puternică. Acest lucru este deosebit de important pentru dezvoltarea unui sistem viabil și eficace de asigurare a depozitelor în zona euro, sistem care a fost identificat drept un pilon indispensabil al uniunii bancare, alături de mecanismele centralizate de rezoluție și de supraveghere bancară. Un sistem european de asigurare a depozitelor ar oferi tuturor deponenților din sectorul retail din uniunea bancară o asigurare mai solidă și mai uniformă decât sistemele naționale de garantare existente în prezent. Acest lucru ar favoriza, la rândul său, creșterea încrederii deponenților și asigurarea unor condiții de concurență echitabile pentru toate băncile din uniunea bancară, contribuind la creșterea stabilității financiare în zona euro în general. O sumă de bani păstrați la o bancă, de exemplu într-un cont de economii, constituie un depozit. Modelul de afaceri al majorității băncilor constă în a împrumuta acești bani altor clienți, ținând doar o 20

parte din ei la dispoziția celor care ar dori să efectueze retrageri. Pentru a garanta că aceste depozite rămân, într-o proporție semnificativă, sigure chiar și în cazul în care o bancă intră în dificultate, băncile contribuie la un fond de asigurare, cunoscut sub denumirea de „schemă de garantare a depozitelor”. Acest fond este important pentru a menține încrederea în sistemul bancar și a descuraja deponenții să își retragă simultan economiile în perioade caracterizate de tensiuni. În prezent, schemele de garantare a depozitelor din Europa sunt organizate la nivel național, deși au fost convenite standarde minime la nivelul UE. În conformitate cu normele UE, aceste scheme garantează o sumă de 100 000 EUR pentru fiecare deponent. Unele state membre dispun de mai multe scheme, organizate de diferite categorii de bănci, precum bănci de economii, cooperative de credit, bănci din sectorul public sau bănci private. În cazul în care o anumită schemă națională de garantare a depozitelor nu reușește să acopere pierderile deponenților în situația intrării în dificultate a unei bănci mari, poate fi necesar ca diferența să fie acoperită de contribuabili, ceea ce, la rândul său, ar putea afecta finanțele publice ale țării respective. Criza financiară a arătat că problemele bancare nu se opresc la frontierele naționale. Răspunsul Europei la criza financiară a fost o colaborare mai strânsă în vederea protejării contribuabililor și a deponenților. Ca parte a uniunii bancare, băncile mari, care dețin împreună peste 80% din totalul activelor bancare din zona euro, sunt în prezent supravegheate în același mod în întreaga zonă euro prin intermediul Mecanismului unic de supraveghere, care este alcătuit din BCE și autoritățile naționale de supraveghere. Mecanismul unic de rezoluție  gestionează rezoluția acestor bănci, respectiv procesul de restructurare ordonată care se aplică atunci când o bancă este în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate. În prezent, liderii europeni discută modul în care ar putea funcționa la nivel european o protecție mai puternică și mai consecventă a deponenților persoane fizice. Aceasta este ultima componentă încă nerealizată a uniunii bancare. Un sistem european de asigurare a depozitelor ar reprezenta o modalitate de protejare a deponenților indiferent de locul în care se află aceștia. Punerea în comun a resurselor ar putea ușura gestionarea unor șocuri ample și a crizelor financiare sistemice care depășesc capacitățile naționale, fără a fi necesar să se recurgă la bani publici. De asemenea, un astfel de sistem ar slăbi legătura dintre bănci și guvernele naționale ale acestora, întrucât băncile ar depinde mai puțin de banii publici în perioadele de criză. Comisia Europeană a propus ca un astfel de sistem european să fie introdus în etape. De asemenea, băncile ar avea nevoie de câțiva ani pentru a constitui un fond de garantare a depozitelor, dimensiunea vizată a acestuia fiind de 0,8% din depozitele garantate. Datele din 2011 au relevat că această dimensiune corespundea unei sume de circa 43 de miliarde EUR. Cercetările arată că un fond de această dimensiune ar fi suficient pentru a acoperi plățile necesare chiar și în situații de criză mai 21

grave decât criza financiară globală din 2007-2009. Potrivit propunerilor actuale, contribuțiile băncilor la fondul de asigurare a depozitelor ar depinde de riscurile pe care acestea și le asumă comparativ cu alte bănci din uniunea bancară, și nu cu alte bănci din același stat membru. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, fiind subiectul principal al sistemului public de garantare a depozitelor în Republica Moldova, are drept scop protecția deponenților și contribuirea la stabilitatea financiară a țării prin asigurarea onorării la timp a depozitelor garantate și acumulării resurselor necesare pentru rezoluția băncilor. Referindu-ne la Republica Moldova, afirmăm cu încredere că politica statului în acest domeniu este bazată în mare parte pe politica sistemului bancar autohton privind garantarea depozitelor bancare. La rândul său, aceasta se bazează pe următoarele acte legislative: 

Legea Republicii Moldova nr. 575 din 26.12.2003 privind garantarea depozitelor în sistemul bancar;



Regulamentul cu privire la onorarea depozitelor garantate de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;



Regulamentul privind informarea deponenţilor de către băncile la garantarea depozitelor;



Regulamentul cu privire la modul de calculare şi plată de către bănci a vărsămintelor şi contribuţiilor către Fondul de garantarea depozitelor în sistemul bancar.

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a fost constituit ca persoană juridică de drept public la 01 iulie 2004 în baza Legii Republicii Moldova nr. 575 din 26.12.2003 privind garantarea depozitelor în sistemul bancar (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 30-34/169 din 20.02.2004 ). Principalele obiective ale Fondului sînt protecția deponenților și contribuirea la stabilitatea financiară a țării prin asigurarea onorării la timp a depozitelor garantate și acumulării resurselor necesare pentru rezoluția băncilor. Fondul garantează depozitele persoanelor fizice rezidente şi nerezidente, persoanelor juridice de drept privat constituite în monedă națională și în valută străină în băncile licențiate din Republica Moldova. În cazul în care depozitele unei bănci devin indisponibile, Fondul garantează onorarea acestora fiecărui deponent în limita plafonului de garantare. La formarea mijloacelor Fondului sînt admise şi obligate să participe toate băncile licenţiate de Banca Naţională a Moldovei. În sensul Legii Republicii Moldova nr. 575 din 26.12.2003 privind garantarea depozitelor în sistemul bancar depozitul reprezintă orice sold creditor care rezultă din fondurile existente în conturile persoanelor fizice sau persoanelor juridice sau din situaţii tranzitorii create prin operaţiuni bancare, ce urmează a fi restituit de către bancă în condiţii legale şi contractuale aplicabile, precum şi orice creanţă 22

a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, reprezentată printr-un titlu de creanţă emis de această bancă. Nu sînt considerate depozite soldurile creditoare care servesc drept garanţie operaţiunilor efectuate de bancă în numele deponentului. Nu sînt garantate următoarele depozite:  depozitele membrilor organelor de conducere ale băncii;  depozitele persoanelor care dețin, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar efectiv sau prin activitate concertată, dețineri calificate în capitalul social al băncii (definite astfel în art. 3 din Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor);  depozitele foștilor deținători de dețineri în capitalul social al băncii, ale căror acțiuni au fost anulate potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (3) din Legea instituțiilor financiare nr. 550/1995 sau art. 52 din Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor;  depozitele persoanelor juridice, controlul asupra cărora este deținut de persoanele specificate la lit. a), b) și c) din prezentul articol;  depozitele plasate de către alte bănci, inclusiv întreprinderi din alte state cu activitate comparabilă cu banca, în nume și cont propriu;  depozitele soților și rudelor de gradul întîi și al doilea ale persoanelor consemnate la lit. a), b) și c) din prezentul articol;  depozitele persoanelor fizice terțe care activează în numele persoanelor consemnate la lit. a), b) și c) din prezentul articol;  depozitele plasate de către organizațiile de creditare nebancară, inclusiv companiile de leasing și organizațiile de creditare ipotecară;  depozitele plasate de către asociațiile de economii și împrumut și asociații centrale;  depozitele plasate de către companiile de asigurare;  depozitele plasate de către societățile de investiții;  depozitele declarate ilicite prin hotărîre judecătorească. Fondul suspendă onorarea depozitelor persoanelor cărora li s-a intentat acțiune în instanță privind legalitatea depunerilor, iar hotărîrea judecătorească nu a devenit definitivă;  depozitele al căror titular nu a fost identificat la data indisponibilității depozitelor;  titlurile de creanță la purtător;  toate instrumentele care se cuprind în noțiunea de fonduri proprii ale băncii. În cazul în care depozitele unei/unor bănci devin indisponibile, Fondul garantează onorarea acestora fiecărui deponent, indiferent de numărul şi mărimea lor sau de moneda în care s-au constituit, plafonul de garantare fiind de 50.000 (cincizeci de mii) lei moldovenești. 23

Plafonul de garantare reprezintă mărime absolută garantată a depozitelor unui deponent într-o bancă. Mărimea obligaţiei băncii faţă de deponent se calculează prin însumarea tuturor depozitelor acestuia, inclusiv a dobînzilor datorate şi neonorate la data constatării indisponibilităţii depozitelor. Dacă banca deţine o creanţă asupra deponentului, mărimea obligaţiei băncii faţă de acesta se reduce cu mărimea obligaţiei lui, expirate şi neonorate, faţă de bancă. Depozitele în valută străină sînt garantate prin onorarea echivalentului lor în lei moldoveneşti la cursul oficial al Băncii Naționale a Moldovei al leului moldovenesc faţă de valuta străină respectivă, de la data constatării indisponibilităţii depozitelor. Data indisponibilității depozitelor se consideră data adoptării de către Banca Națională a Moldovei a deciziei de aplicare a instrumentelor de rezoluție sau de retragere a licenței și de inițiere a procesului de lichidare silită a băncii. În cazul unui depozit comun, partea fiecărui deţinător stipulată în contract se ia în considerare la calcularea mărimii obligaţiei băncii în funcţie de plafonul de garantare prevăzut de legislație în vigoare. În absenţa unei astfel de prevederi în contractul de depozit, depozitul comun se împarte egal între deponenţi. În cazul în care depozitul este contractat în favoarea unui terţ (beneficiar), acesta din urmă beneficiază de garanţie dacă el este identificat ori identificabil înainte de data deciziei privind indisponibilitatea depozitului. În cazul în care există cobeneficiari, se vor aplica prevederile referitoare la depozitul comun. Banca este obligată să comunice deponenţilor informaţiile necesare referitoare la Fond, în special cele privitoare la tipurile de depozite garantate, la nivelul şi modul de calcul al garanţiei, la condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru obţinerea unei compensaţii din partea Fondului. De asemenea, acestea informaţii trebuie să fie disponibile la toate sediile băncilor, afişate la un loc vizibil şi expuse într-o formă accesibilă. Obligaţia băncii faţă de deponenţi se reduce cu sumele plătite de Fond pentru compensarea depozitelor garantate. Creanțele deponenților altele decît cele plătite de Fond, se onorează în conformitate cu prevederile Legii instituțiilor financiare. Mecanismul onorării depozitelor garantate În cazul în care depozitele unei/unor bănci devin indisponibile, Fondul de garantare compensează acestea depozite persoanelor fizice și juridice de drept privat, rezidente și nerezidente, în limita plafonului de garantare.

24

Data indisponibilității depozitelor se consideră data adoptării de către Banca Națională a Moldovei a deciziei de aplicare a instrumentelor de rezoluție sau de retragere a licenței și de inițiere a procesului de lichidare silită a băncii. Fondul începe onorarea depozitelor garantate în cel mult 12 zile de la data indisponibilității depozitelor băncii/băncilor față de care s-au implementat instrumente de rezoluție/s-a inițiat proces de lichidare silită. În același timp, informațiile privind plata depozitelor indisponibile, perioada în cursul căreia va avea loc plata, denumirea băncii/băncilor, după caz, mandatate să efectueze plata, condițiile și formalitățile necesare obținerii depozitelor garantate se publică în subdiviziunile băncii față de care sau implementat instrumente de rezoluție/s-a inițiat proces de lichidare silită, pe pagina electronică oficială a Fondului și în cel puțin 2 ziare de circulație națională. Plata depozitelor garantate se efectuează în lei moldovenești. Depozitele în valuta străină se onorează prin plata echivalentului lor în lei moldovenești la cursul oficial al Băncii Naționale a Moldovei al leului moldovenesc față de valuta străină respectivă, de la data constatării indisponibilității depozitelor. Plățile se efectuează integral în limita plafonului de garantare, în numerar, prin transfer sau prin alte forme de plată, nemijlocit de către Fond ori prin intermediul băncii/băncilor-mandatar. Bancamandatar este o bancă care deține licența Băncii Naționale a Moldovei și este mandatată de către Fond să efectueze plata depozitelor garantate către deponenți. În toate subdiviziunile sale în care se va efectua plata depozitelor garantate, banca-mandatar va afișa informația privind exercitarea funcțiilor de bancă împuternicită de către Fond pentru efectuarea acestor plați. Plata depozitelor garantate poate fi efectuată și altor persoane în conformitate cu legislația Republicii Moldova (în baza procurii, certificatului de moștenitor, etc.). Plata depozitelor garantate deschise în favoarea unui copil minor se efectuează către părinții sau tutorii/curatorii acestuia. Depozitele garantate ale deponenţilor care nu au fost ridicate de la banca-mandatar în timpul acțiunii contractului de mandat, se plătesc nemijlocit de către Fond în baza solicitărilor. De la începutul activității sale și pînă în prezent Fondul de garantare a onorat depozitele garantate în suma totală de 50 248.5 mii lei, (30.06.2020) din care:  Depozitele garantate ale B.C. ”Investprivatbank” S.A. în proces de lichidare în suma totală de 48 091,7 mii lei, transferată în favoarea Societăţii pe Acţiuni „Banca de Economii” în baza art. 2 din Legea nr. 190 din 30.09.2011 privind unele măsuri suplimentare de asigurare a stabilităţii financiare (24.10.2011); 25

 Depozitele garantate ale B.C. ”Universalbank” S.A. în proces de lichidare în suma totală de 2 026,5 mii lei (din 2012 pînă în prezent);  Depozitele garantate ale Societăţii pe Acţiuni ”Banca de Economii” în proces de lichidare în suma totală de 36,5 mii lei (din 2015 pînă în prezent);  Depozitele garantate ale B.C.»Banca Socială» S.A. în proces de lichidare în suma totală de 93,8 mii lei (din 2015 pînă în prezent). Actualmente, Fondul de garantare onorează depozitele garantate ale 4 bănci în proces de lichidare: B.C. „Universalbank” S.A., B.C. „Banca Socială” S.A., „Banca de Economii” S.A., B.C.„Unibank” S.A. Informații desfășurate cu privire la procesul de onorare a depozitelor garantate la situația din 30.06.2020

Sursa: fgdsb.md

26