Gestiunea Riscurilor Bancare [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Adiministrarea Afacerilor Specializarea Finanţe Bănci

GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE

Conducător Ştiinţific: Prof. Dr. Opriţescu Marin Absolvent:

-Craiova 2009-

CUPRINS:

INTRODUCERE...................................................................................................................3 CAPITOLUL I CONTINUTUL ŞI CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE ...........6 Conţinutul şi definiţia riscurilor bancare...........................................................................6 1.2 Clasificarea riscurilor bancare.....................................................................................7 1.2.1 Consideraţii Privind Criterii Generale..................................................................8 1.2.2 Abordări contemporane ale naturii şi tipologiei .................................................8 riscurilor bancare...........................................................................................................8 1.3 Modalităţi de gestionare a riscurilor bancare............................................................14 1.3.1 Conţinutul gestiunii riscurilor bancare...............................................................14 1.3.2 Configuraţia gestiunii riscurilor bancare............................................................16 CAPITOLUL II GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE PE EXEMPLUL BRD.........29 2.1 Arhitectura activităţii desfăşurate de BRD: Impactul noilor provocări....................29 2.2 Gestiunea riscurilor bancare pe exemplul BRD........................................................34 CONCLUZII........................................................................................................................38 BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................41 ANEXE................................................................................................................................41

INTRODUCERE

În ultimele două decenii ale secolului XX, studiul băncilor şi activităţii bancare a constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare. Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu caracter fundamental sau aplicativ. La acestea se adaugă si prezenta lucrare, care încearcă să pună în evidenţă aspectele metodologice şi practice privind managementul riscurilor şi performanţelor bancare. Lucrarea de faţă abordează problematica complexă a riscului specific mediului economic actual, în conceptul dinamic şi diversificat al mecanismelor economice de pe piaţă. tratând riscul ca pe o asumare conştientă şi calculată a realităţii. Este adevărat că cine nu riscă nu câştigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parţială a riscului nu înseamnă întotdeauna garanţia câştigului aşteptat. Viaţa recreează în mod constant incertitudinea şi riscul. Însăşi viţa este în sine şi consolidare a abilităţii de a accepta şi înfrunta realitatea riscurilor. Raţionalitatea este nu atât o problemă de evitare a riscurilor şi de eliminare a incertitudinii, cât de control al riscurilor şi de reducere a incertitudinii la niveluri acceptabile în situaţii date. Este evident că numai în cazuri cu totul excepţionale norocul surâde celor ce se avântă în afaceri fără să ştie unde vor să ajungă. În mod constant, însă, succesul este un corolar al unor studii susţinute privind adaptarea la condiţiile pieţei. Intrând în profunzimea riscului economic, lucrarea de faţă este dedicata riscului bancar, risc care însoţeşte ca o umbra dezvoltarea şi prosperitatea băncilor de pretutindeni, aceste uzine financiare cu rol esenţial în funcţionarea organismului economic. Trebuie precizat, însă, că în studiul riscului bancar există o „barieră ştiinţifică” generată de confidenţialitatea inerentă acestui tip de analiză. De aceea, intenţia de a acoperi toată sfera de cuprindere a riscului bancar s-ar afla în contradicţie cu realitatea. Primul capitol al lucrării este dedicat prezentării conţinutului riscurilor bancare precum şi a modalităţilor de gestionare a acestora. Stadiul actual al dezvoltării pieţelor financiare şi asistemului financiar, precum şi evoluţiile mediului în care acestea operează au impus abordarea dintr-o altă perspectivă a problematicii riscurilor economice, în general, şi a celor bancare, în special. Dacă până în anii ’70, riscurile bancare se rezumau doar la riscul de creditare în relaţiile băncii cu clienţii şi în cadrul sistemului de plăţi, pe măsură ce instabilitatea a devenit trăsătură dominantă a mediului economic, băncile se confruntă cu noi riscuri. Pentru a putea face faţă noilor provocări se impune identificarea riscurilor şi a cauzelor ce le determină şi le influenţează, elaborarea procedurilor, tehnicilor şi instrumentelor de măsurare, atenuare şi evitare a acestora, ştiindu-se că riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute. Competitivitatea societăţilor bancare contemporane îşi are sorgintea în calitatea strategiilor pe care le adoptă şi le aplică, strategii în care managementul riscurilor joacă un rol esenţial. Condiţionarea decisivă a performanţelor bancare de conţinutul managementului bancar în general, şi a managementului riscurilor financiar-valutare în special, evidentă pentru cvasitotalitatea băncilor, explică interesul cercetătorilor şi practicienilor pentru acest domeniu. Situarea sa în prim-planul managementului bancar contemporan este valabilă pentru întregul sistem bancar, inclusiv pentru băncile centrale care trebuie să dispună de strategii capabile să identifice, comensureze şi minimizeze riscurile bancare globale.

În definirea riscului bancar, cei mai mulţi specialişti se rezumă doar la tratarea riscului de creditare sau de lichiditate, care derivă din funcţia clasică a băncilor. Alţii se concentrează asupra identificării unor pierderi potenţiale sau efective generate de riscuri aleatoare, ca de exemplu frauda, catastrofele naturale. Astfel, abordarea secvenţială a riscurilor bancare nu este surprinzătoare, deoarece problematica riscurilor bancare, a managementului acestora nu a avut importanţa pe care o are în prezent, atât pentru practicieni, cât şi pentru teoreticieni. Riscurile bancare trebuie privite global, analizate dintr-o perspectivă sistemică, evidenţiindu-se interdependenţele dintre ele, ştiindu-se că producerea unuia poate genera în lanţ alte riscuri. Indiferent de tipul instituţiilor bancare – bănci regionale, locale, universale, de investiţii sau de retail – toate şi-au ajustat comportamentul ca actori pe piaţa financiar-bancară, în funcţie de evoluţia sistemului bancar marcat de fenomenul globalizării, intensificarea concurenţei, liberalizarea pieţelor financiare, apariţia inovaţiilor financiare. Practica bancară tradiţională, axată pe constituirea de depozite şi acordarea de credite, este în prezent doar oparte din activitatea băncilor, noile orientări către piaţă şi diversificarea ofertei bancare punându-şi amprenta asupra managementului riscurilor în scopul evitării eventualelor sincope în activitatea băncilor. Astfel, analiza bancară tradiţională plasează instrumentele cantitative de tipul indicatorilor (utilizaţi pentru evaluarea băncii, calitatea portofoliului de credite, indicatori de lichiditate, gradul de adecvare a capitalului sau poziţiile deschise de risc valutar) în centrul evaluării şi gestionării riscului. Deşi acest tip de analiză statică este extrem de utilă, nu reprezintă un indicator adecvat pentru profilul risc al unei bănci. Un concept relativ nou în literatura de specialitate şi în practica bancară o constituie analiza bazată pe risc a băncilor, care presupune o permanentă revizuire analitică a activităţii băncii, asigurându-se menţinerea stabilităţii şi încrederii în sistemul financiar. Această abordare presupune extinderea instrumentelor cu care operează analiza bancară tradiţională, acestea fiind puncte de plecare pentru anticiparea riscurilor şi realizarea simulaţiilor, modificarea acestora în timp oferind o imagine dinamică a performanţelor băncii. Pe de altă parte, indicatorii financiari (referitori la structura bilanţului, profitabilitate, riscul de piaţă şi riscul de credit, lichiditate sau poziţiile valutare) fac obiectul supravegherii bancare, fiecare bancă având obligaţia de a calcula, raporta şi monitoriza nivelurile acestora. Analiza bazată pe risc ia în consideraţie şi alţi factori precum: calitatea şi stilul managementului, consecvenţa şi eficacitatea politicilor şi procedurilor bancare, eficienţa şi exhaustivitatea monitorizării riscurilor şi oportunitatea şi exactitatea sistemelor informaţionale de management . Obiectivul managementului riscurilor constă în minimizarea riscurilor cu care se confruntă banca, astfel încât să fie posibilă maximizarea valorii băncii. Unii economişti consideră că managementul riscurilor bancare este parte componentă a managementului financiar, alături de planificare şi prognoză financiară, sisteme contabile, controale interne şi trezorerie. Această abordare se dovedeşte a fi realizată dintr-o perspectivă îngustă, în realitate managementul riscului trebuind să răspundă la o serie de provocări. Practicienii consideră că un management adecvat al riscului trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica, cuantifica şi monitoriza profilul risc, cât şi de a le evita şi de a le finanţa. Aceste elemente se regăsesc de fapt în managementul fiecărui tip de risc, dar la nivel global capătăo nouă dimensiune. Succesul managementului riscului depinde şi de capacitatea băncii de a anticipa pierderile potenţiale, politica rezervelor, transferul pierderilor, precum şi de gradul de integrare al acestuia în sistemul global de management al băncii. Identificarea riscurilor bancare depinde de diversificarea liniilor de activitate sau a gamelor de produse bancare oferite clienţilor şi se concretizează în elaborarea profilului risc. La stabilirea profilului risc trebuie să avem în vedere faptul că multe riscuri sunt interdependente, o anumită expunere putând determina riscuri de mai multe tipuri.

Cuantificarea riscurilor presupune utilizarea tehnicilor, instrumentelor şi abilităţilor necesare băncii pentru a comensura riscurile. Dezvoltarea instrumentelorde modelare cantitativă permit realizarea simulărilor care sunt utile în analiza efectelor induse de schimbările ce au loc în mediul bancar asupra profilului de risc al băncii, precum şi impactul acestuia asupra profitabilităţii şi a valorii nete a băncii. Acordul de la Basel cu privire la adecvarea capitalului atribuie o importanţă deosebită instrumentelor de modelare cantitativă şi a capacităţii băncilor de a le folosi, creânduse premisele pentru implementarea abordării bazate pe rating- ul intern de evaluare a gradului de adecvare a capitalului unei bănci. Abordarea pe baza rating-urilor interne determină o îmbunătăţire continuă a practicilor interne de gestionare a riscurilor în general şi a riscului de credit, de piaţă şi operaţional în special. Scopul monitorizării riscurilor este minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor aferente tuturor expunerilor care au fost identificate şi cuantificate. De exemplu, pentru monitorizarea riscului de piaţă se pot uzita tehnici de gestiune a bilanţului (managementul activelor şi pasivelor) sau de diversificare a portofoliului, iar pentru riscul de lichiditate titularizarea. În acelaşi timp, monitorizarea riscului trebuie să se înscrie în limitele prudenţiale impuse de autoritatea monetară. Monitorizarea specială a expunerilor la risc ale unei bănci se justifică atunci când se anticipează apariţia unor evenimente cu impact negativ asupra băncii. Instrumentele, tehnicile sau procedurile utilizate în cuantificarea şi monitorizarea riscurilor nu sunt universale şi standardizate, practica demonstrând că acestea sunt specifice fiecărei bănci, dar în acelaşi timp nu se substituie normelor prudenţiale şi vizează optimizarea cuplul risc-performanţă. Managementul riscului este parte integrantă a strategiei băncii, acesta răspunzând vulnerabilităţii şi complexităţii mediului în care banca operează. Se acceptă faptul că riscul este o componentă esenţială a profilului băncii şi, în consecinţă, evoluţia ulterioară a strategiei bancare va fi atinsă dacă profilul risc actual şi de perspectivă sunt neglijate. Deoarece unul dintre obiectivele principale ale unei bănci,il reprezintă asigurarea eficienţei activităţii bancare,în capitolul II, am analizat gesdtiunea riscurilor bancare în cadrul BRD

CAPITOLUL I CONTINUTUL ŞI CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

Conţinutul şi definiţia riscurilor bancare

Prin risc , putem înţelege posibilitatea apariţiei unor consecinţe nedorite, posibilitatea de a pierde, masură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile ,mai mult sau mai puţin favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare. Etimologic , termenul provine din latinescul „re-secare”, care înseamnă ruptură într-un echilibru. Riscurile bancare reprezintă un fenomen care poate să apară pe parcursul derulării activităţii bancare şi care poate să producă efecte negative asupra activităţii respective,prin deteriorarea performanţelor bancare, sau chiar falimentul băncii. Riscul bancar este probabilitatea ca intr-o tranzacţie să nu obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere. De asemenea, se apreciează că „cei mai mulţi autori, atunci cand definesc riscul şi gestiunea riscului, se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin divizarea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit şi lichiditate”1. Sintetizând putem spune că riscul bancar reprezintă în primul rând un complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă, iar mai apoi un eveniment incert, posibil şi viitor care poate afecta întreaga activitate a unei bănci. În ceea ce priveşte activitatea bancară, perioada actuală este caracterizată de era managementului de risc, literatura de specialitate clasificând riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii: riscuri financiare, riscuri comerciale şi riscuri de mediu. Riscurile financiare –reprezintă riscurile specifice operaţiunilor de creditare,iar formele sub care se manifestă sunt următoarele:  riscul ratei dobânziii  riscul de lichiditate  riscul de schimb valutar  riscul insolvabilităţii  riscul de credit Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele tipuri de riscuri care pot fi gestionate, generate , amplificate sau eliminate de către managementul bancar. Riscurile comerciale- reprezintă riscurile generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi a lipsei de talent managerial pentru noilr pieţe.Riscurile comerciale se manifestă sub următoarele forme:  riscul de produs/serviciu  riscul de piaţă  riscul de imagine comercială 1

Op.cit. Luminiţa Roxin , Gestiunea riscurilor bancare

Riscurile de mediu- reprezintă riscurile asupra cărora banca fie nu are control,fie are un control limitat şi se manifestă sub următoarele forme:  riscul de deficit  riscul economic  riscul competiţional  riscul de reglementare

1.2 Clasificarea riscurilor bancare

O clasificare succintă a riscurilor este prezentată de Hennie van Greuning şi Sonja Brajovic Bratonovic., care împart riscurile bancare în patru categorii: I. Riscuri financiare, definite ca un grad de incertitudine privind veniturile viitoare, fiind de două tipuri:  riscuri pure, care includ riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate şi care pot produce pierderi băncii dacă nu sunt gestionate corespunzător  riscuri speculative, bazate pe arbitraj financiar şi care pot produce pierderi în cazul în care arbitrajul e făcut necorespunzător.Aici regăsim riscul de rată a dobanzii, riscul valutar, riscul de piată Riscurile financiare au o mare interdependenţă şi pot induce o creştere a portofoliuluigeneral de risc al băncii. Astfel băncile care au structura activelor şi pasivelor în mai multe valute sunt expuse riscului valutar, care este corelat şi cu riscul de rată a dobanzii privind atragerea şi plasarea unor sume în diferite valute, ceea ce poate duce la un risc de lichiditate. II. Riscuri operaţionale, care sunt legate de: • funcţionarea sistemelor interne şi tehnologia folosită • respectarea procedurilor şi normelor băncii • managementului defectuos • fraudă III. Riscuri de afaceri, care se referă, in principal , la: • nivelul de dezvoltare macroeconomic • politica monetară • factorii legislativi de reglementare • infrastructura sistemului financiar • sistemul de plăţi • riscul sistemic general privind operaţiunile bancare IV. Riscuri conjuncturale- se referă la unele evenimente care dacă se materializează pot produce pierderi băncii: • risc politic • risc de contaminare • risc de criză bancară • alte riscuri conjuncturale2.

2

Ionescu Lucian, Managementul bancar. Institutul Bancar Român, 2003, vol .II

1.2.1 Consideraţii Privind Criterii Generale Domeniul bancar se confruntă în zilele noastre cu „era managementului de risc, iar managementul de risc connstituie aşadar o sarcină extrem de complexă şi importantă a managementului bancar, care acoperă planificarea strategică şi a capitalului, managementul activelor şi datoriilor precum şi managementul afacerilor. Componentele cheie ale managementului eficient al riscului care trebuie să existe într-o bancă şi să fie evaluate de specialişti, trebuie să cuprindă următoarele: -o funcţie de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei de conducere a băncii, care să fie responsabilă de gestionarea riscului şi de implementarea operaţională a politicilor şi deciziilor formulate de Comitetul pentru active şi datorii (ALCO). -o strategie întemeiată , clară şi explicită pentru managementul riscului şi un set de politici aflate în corespondenţă cu sarcinile operaţionale -existenţa unui grad corespunzător de formalizare şi coordonare a deciziilor strategice în legătură cu managementul riscului, parametrii acestuia, în scopul exercitării procesului decizional la nivel operaţional necesitând includerea pentru toate procesele de afaceri relevante -colectarea de date complete, referitoare la managementul riscului, la toate procesele funcţionale şi de afaceri, precum şi la alte domeniicum ar fi tendinţele macroeconomice şi de piaţă care pot fi relevante pentru managementul riscului. Băncile comerciale,trebuie, in condiţii de prudenţă să işi asume riscurile specifice acestui proces pentru a putea obţine profitul dorit şi trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestiua să poată fi considerată normală pentru activitatea şi imaginea internă şi externă a băncii. Băncile trebuie să procedeze permanent la monitorizarea riscurilor şi a tuturor poziţiilor din bilanţ, reuşita băncilor în această activitate depinzând şi de cadrul organizatoric adoptat caresă uşureze monitorizarea şi managementul riscului în general. Orice bancă trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor şi al riscurilor pe care doreşte să şi le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoaşterea şi aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relaţia profit-risc, constituind împreună un obiectiv central al amnagementului bancar. În ceea ce priveşte literatura de specialitate, aceasta nu stabileşte o linie de demarcaţie clară între metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare; în principiu ,prin monitorizarea riscurilor bancare se înţelege evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind managementul riscurilor bancare, care permit detectarea problemelor cu care se cobfruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării, evitării, devizării şi finanţării lor, precum şi a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.

1.2.2 Abordări contemporane ale naturii şi tipologiei riscurilor bancare În cadrul abordării contemporane a riscurilor bancare, o importanţă deosebită revine cuantificării acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit

evaluarea statică şi dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaţionale sau la propria existenţă istorică a băncii. Indicatorii riscului de creditare Riscul de creditare se defineşte prin pierderile suferite de un agent economic datorită neîncasării la scadenţă a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorării stării financiare a debitorului. Expunerea băncii la riscul de creditare se poate analiza şi monitoriza permanent prin intermediul unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de structură, indicatori de dinamică şi indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar. Indicatorii de structură (de pondere), exprimă procentual structura activelor bancare sau a portofoliului de credite; în această categorie intră următoarele rapoarte: ■ credite totale/total active - cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată cu atât activitatea bancară este percepută a fi mai riscantă; ■ credite de calitate medie/credite totale - este indicatorul care exprima direct pondera creditelor de calitate inferioară (din punct de vedere al riscului de creditare) în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observaţie plus cele substandard şi îndoielnice; ■ pierderi la portofoliul de credite/valoarea totală a portofoliului de credite: - acest raport trebuie să fie cât mai mic pentru a exprima o gestionare eficientă a riscului de creditare; - acest indicator se utilizează m determinarea rezervelor necesare acoperirii pierderilor la portofoliul de credite. Trebuie menţionat faptul că ,din punctul de vedere al băncii riscul de creditare nu se limitează la operaţiunea de creditare propriu-zisă; sunt purtătoare de risc şi plasamentele în titluri de credit, acordarea de garanţii şi chiar participarea băncii la sistemul interbancar de decontări. Indicatorii de dinamică, exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este comparată cu evoluţia riscului de creditare. Din această categorie fac parte indicatorii: ■ dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul decredite: este un indicator mai ales de uz extern, reprezentând un semnal de alarmă pentru sistemul bancar; ■ dinamica activelor şi a creditelor totale, este considerat un indicator al riseului de creditare atunci când înregistrează o creştere accelerată. Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi cu celelalte fonduri de care banca dispune oferă informaţii cu privire la raportul dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri. Aceşti indicatori pot fi exprimaţi astfel: profit net/pierderi înregistrate la portofoliul de credite - raportul trebuie să fie supraunitar, ceea ce reflectă existenţa unor resurse acoperitoare; ■ fond de rezervă/pierderi la portofoliul de credite - valorile mai mari decât unitatea ale acestui indicator demonstrează un management al riscului prudent. Altă modalitate de evaluare a riscului de creditare este prezentată succint prin intermediul următorilor indicatori, astfel: ■pierderi nete din credite raportate la total credite; ■ rezerva pentru pierderi raportată la total credite; ■provizioane pentru pierderi din credite raportate la total credite; ■ credite la termen comparate cu totalul creditelor; ■ credite cu scadenţa depăşită raportate la total credite;

■ rata anuală de creştere a creditelor. Aşadar, monitorizarea riscului de credit trebuie să reprezinte o preocupare permanentă pentru managerii băncii deoarece studiul crizelor bancare din diferite ţări, dar şi din sistemul bancar românesc, a demonstrat că factorul cel mai frecvent în falimentul băncilor 1-a constituit calitatea slabă a activelor bancare şi, în special, a creditelor. Figura 1.1 Calitatea creditelor din sistemul bancar românesc3

Indicatorii riscului ratei dobânzii Riscul ratei dobânzii reprezintă riscul băncilor de a-şi vedea rezultatele afectate defavorabil de către evoluţia dobânzilor. Acest tip de risc îşi are originea în deţinerea de active şi pasive cu rată a dobânzii fixă care, în plus, diferă în ceea ce priveşte scadenţa şi condiţiile de remunerare. Poate decurge, de asemenea, din deţinerea de active şi pasive cu rată a dobânzii variabilă, atunci când acestea fie prezintă o anumită neadaptare la condiţiile pieţei, fie suferă variaţii diferite. Băncile finanţează active pe termen lung pe seama pasivelor pe termen scurt, obţinând un câştig din diferenţa dintre dobânda mai mare la activele pe termen lung şi dobânda mai mică la pasivele pe termen scurt, însă mişcările ratei dobânzii pot să conducă la pierderi şi chiar la insolvabilitatea băncii. De aceea, prin gestiunea riscului ratei dobânzii, managerii băncii trebuie să limiteze acest risc pentm a micşora consecinţele negative ce ar putea rezulta din modificările ratei dobânzii. Odată cu creşterea dobânzilor pe termen scurt creşte şi costul fondurilor atrase, în timp ce dobânzile câştigate din activele pe termen lung rămân relativ fixe, situaţie în care marja dintre câştigul din active şi costul pasivelor poate deveni negativă. Indicatorii riscului ratei dobânzii utilizaţi în practica bancară sunt următorii: • Riscul ratei dobânzii – se calculează ca raport între activele productive şi pasivele purtătoare de dobânzi; • Marja netă a dobânzii bancare (Net Interest Margin – NIM) exprimă în unităţi monetare diferenţa dintre veniturile din dobânzi aferente activelor valorificabile şi cheltuielile cu dobânzile corespunzătoare: 3

Sursa: BNR.

Marja netă a dobânzii = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile • Marja procentuală brută a dobânzii bancare (spread) – se calculează prin raportarea marjei nete a dobânzii la total active generatoare de venituri (de la care se încasează dobânzi). Băncile de detaliu înregistrează marje nete de dobânzi mai ridicate, în timp ce băncile mari unele mai scăzute, datorită costurilor mari ale fondurilor. În ceea ce priveşte semnificaţia potenţială: - marja scăzută este expresia unei mari dependenţe de dobânzi pe termen scurt şi pasive volatile; - marja ridicata este expresia succeselor în managementul activelor şi pasivelor, dar poate fi şi expresia unui plasament în activele foarte riscante; - marja constantă arată că banca are dificultăţi în obţinerea profitului. • Marja procentuală netă a dobânzii bancare – se calculează ca raport între nivelul mediu al ratei dobânzii active şi nivelul mediu al ratei dobânzii pasive. • Indicatorul GAP (ecartul) – se calculează ca diferenţă între activele sensibile la dobândă (instrumente de credit cu dobânzi variabile) şi pasivele sensibile la dobândă (depozite cu dobânzi variabile, împrumuturi de pe piaţă sau de la Banca Centrală). • Rata GAP relativă = GAP / Total active • Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii de pe piaţă = Active sensibile / Pasive sensibile. Valoarea orientativă maximă a acestui indicator este 1, urmărindu-se o scădere cât mai mare a acestuia. Dacă banca analizată are acest indice peste 1, profitabilitatea băncii va fî mai scâzută dacă ratele dobânzii scad şi mai ridicată dacă ratele dobânzilor cresc. Băncile care îşi propun să evite acest risc, datorită dificultăţilor de previzionale a ratei dobânzii, au acest indicator foarte aproape de 1.

Indicatorii riscului de lichiditate Riscul lichidităţii surprinde dificultăţile la care se expune şi pe care trebuie să le învingă o bancă pentru a procura resursele necesare spre a face faţă propriilor angajamente la un moment dat. Interpretarea lichidităţii bancare pe baza situaţiei fluxului de numerar arată invariabil dacă echipa managerială reuşeşte să procure suficiente fonduri din noile depozite sau din fondurile de pe piaţa monetară pentru finanţarea creşterii creditelor pe care le acordă. În caz că fondurile se dovedesc insuficiente, banca trebuie să renunţe la oportunităţile respective de plasament sau să le asigure cu titluri de valoare. Situaţia fluxului de numerar nu arată dacă este posibil ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai mari pentru resursele atrase, situaţie în care banca ar simţi că şi-a asumat în exces riscuri de lichiditate sau d e capital. Datorită limitelor informaţionale ale situaţiei fluxului de numerar, analiştii bancari utilizează o serie de indicatori pentru măsurarea lichidităţii. Lichiditatea este calculată de către bănci sub următoarele forme: • lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidităţi, pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile; • lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face faţă datoriilor pe termen scurt; • lichiditatea în funcţie de total depozite, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor; • lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor şi al împrumuturilor.

Trezoreria calculează, de asemenea, şi expunerea băncii în funcţie de depozitele la vedere şi total depozite, care exprimă tendinţa de evoluţie a depozitelor pe termen comparativ cu cea a disponibilităţilor la vedere cu influenţă asupra stabilităţii resurselor şi nivelului costurilor. Pentru estimarea riscului de lichiditate sunt folosiţi următorii indicatori: • poziţia lichidităţii, indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care se calculează pe zile, săptămâni şi luni şi a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. Optimizarea poziţiei lichidităţii bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide şi pasivele imediate, şi deci obţinerea unei poziţii nule. În cazul unei poziţii negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor, banca trebuind să recurgă la surse urgente de finanţare, cum ar fi: împrumuturi de pe piaţa interbancarâ, împrumuturi de la banca centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen. Dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, excedentul de lichiditate peste limita admisibilă se plasează pe termen scurt în depozite pe piaţa interbancară; • pasivele nete, respectiv diferenţa între pasive şi active clasificate după scadenţă, un indicator care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate. Pasivele nete simple se determină pentru fiecare perioadă, ca diferenţă între activele şi pasivele cu aceeaşi scadentă. Pasivele nete cumulate se determină ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate, corespunzătoare fiecărei perioade de timp; • rata lichidităţii exprimă evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Aceasta se calculează periodic, în funcţie de scadenţa operaţiunilor de împrumut, potrivit formulei: Rata lichidităţii = total credite acordate/total depozite; Valoarea 1 a acestei rate exprimă o situaţie normală. O rată scăzută sub 1 exprimă un exces de lichiditate şi un profit diminuat. Dimpotrivă, o rată mai mare decât 1, implică riscuri sporite pentru bancă, aceasta asigurându-şi lichiditatea cu pierderea cu scopul de a acoperi la nevoie cererile de restituire ale deponenţilor. Funcţia esenţială a lichidităţii este de asigura creditorii asupra capacităţii băncii de a-şi onora obligaţiile asumate. Banca trebuie să onoreze cu promptitudine toate cererile creditorilor de retragere a fondurilor.

Indicatorii riscului valutar Riscul valutar exprimă, posibilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze negativ marja dobânzii bancare. Originea riscului de schimb o constituie deţinerea de creanţe şi datorii în valută, de unde pot rezulta câştiguri sau pierderi în cazul în care au loc variaţii ale cursului acestor valute.. Rezultă că expunerea potenţială la riscul valutar depinde de corelaţia dintre activele şi pasivele în valută. În cazul activelor în valută, riscul apare ca pierdere valorică prin deprecierea valutei respective, în timp ce pentru pasivele în valută pierderea este provocată de majorarea datoriei determinată de creşterea valorică a monedei străine. Riscul valutar este, deci, cu atât mai mare cu cât parităţile şi cursurile sunt mai instabile. Astfel, în economiile în care cursurile valutare sunt fluctuante, formate liber prin jocul cererii şi al ofertei, evaluarea şi limitarea riscului valutar devine o problema foarte importantă, Evaluarea riscului valutar poate fi realizată prin intermediul a doi indicatori de bază: poziţia valutară individuală (pe fiecare valută în parte) şi poziţia valutară globală. Poziţia valutară individuală se calculează pentru fiecare valută în parte, prin compararea activelor cu pasivele, rezultând două poziţii distincte: • poziţia valutară scurtă, când activele sunt mai mici decât pasivele; • poziţia valutară lungă, când activele sunt mai mari decât pasivele. Situarea unei bânci pe o poziţie valutară scurtă poate fi considerată favorabilă atunci când cursul valutei

respective se depreciază, şi nefavorabilă în cazul aprecierii cursului. De asemenea, situarea pe o poziţie valutara lungă poate fi favorabilă atunci când cursul valutei se apreciază şi nefavorabilă atunci când cursul se depreciază. Pentru diminuarea riscului valutar băncile trebuie să urmărească permanenet corelarea scadenţei activelor în valută cu cea a pasivelor în valută în vederea asigurării echilibrului poziţiilor exprimate într-o valută şi sa îsi analizeze permanent poziţiile nete deschise în toate valutele. Riscul de insolvabilitate este evaluat prin indicatorul de adecvare a capitalului, calculat ca raport între capitalul băncii şi activele băncii plus activele din afara bilanţului ajustate în funcţie de risc. La nivel european indicatorul se calculează la nivelul bilanţului consolidat în funcţie de nivelul fondurilor bancare totale (capital propriu şi capital suplimentar), cu deducerea participaţiilor, pierderilor perioadei curente şi acţiunilor răscumpărate. Ponderile utilizate pentru active şi echivalentul elementelor în afara bilanţului sunt de 0, 20, 50 şi 100%, iar nivelul coeficientului de ponderare este determinat de nivelul riscului de creditare (inclusiv de ţară) al unui plasament. Conform Acordului Basel II, indicatorul de solvabilitate (rata de adecvare a capitalului) se calculează pe baza principalelor riscuri ce se pot acoperi din capitalul (fondurile proprii) de care dispune banca, astfel: Rata de adecvare a capitalului =

Capital total ≥ 8% Risc de credit + Risc de piaþa + Risc operaþiona l

Reglementarea prudenţială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în funcţie de riscurile la care instituţiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvării „obiective” a fondurilor proprii ia riscurile realmente posibile. Sumele de fonduri proprii definite în funcţie de măsura riscurilor sunt numite fonduri proprii economice. Dificultăţile de evaluare a fondurilor proprii economice, adecvate la riscuri, sunt metodologige şi practice. Fondurile proprii economice şi măsurarea lor. Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face faţa riscurilor măsurate cât mai obiectiv posibil şi nu forfetar. Probabilitatea ca pierderile să depăşească fondurile proprii economice este pragul de toleranţă. Pragul de toleranţă nu este altceva decât probabilitatea de „default” a instituţiei, fiind o măsură directă a riscului său de solvabilitate. Alegerea pragului de toleranţă este critică. Din punct de vedere subiectiv, el reprezintă aversiunea faţă de risc. Ideal este de a fixa pragul de toleranţă la o valoare egală cu rata de „default” statistică corespunzătoare la rating-ul dorit. Fondurile proprii economice sunt definite plecându-se de la pierderile care trebuie absorbite (pierderi medii şi pierderi neaşteptate care apar în cazul unor evoluţii adverse). În mod natural, este imposibil de acoperit toate pierderile viitoare. Pentru definirea fondurilor proprii economice pot fi divizate pierderile viitoare posibile în trei categorii: • Pierderea medie sau speranţa de pierdere, reprezintă pierderea statistică medie, cu atât mai probabilă cu cât numărul operaţiunilor este mai ridicat. Depinde de mai mulţi parametri: probabilităţi medii de „default” a clienţilor, volumul expunerilor la risc, rata de recuperare în caz de „default”. Dacă rata de „default” medie pentru angajamente expuse la risc de 1000 este 1%, pierderea medie este 1% x 1000 = 10. Această pierdere medie este constituirea provizioanelor. Pierderile medii reprezintă deci provizioane economice. • Pierderea neaşteptată sau maximală este o pierdere suplimentară definită printrun prag de încredere sau prag de toleranţă. Este vorba de o bornă superioară a pierderilor ce nu poate fi depistată decât într-un număr mic de cazuri. Intervalele de încredere sunt simplu de definit în cazul distribuţiilor normale, dar mai delicat de estimat în cazul distribuţiilor reale.

• Pierderea anormală sau excepţională este pierderea ce depăşeşte pierderea maximă. Pierderile cu adevărat excepţionale sunt prin definiţie foarte rare, dar ele pot fi importante. Este vorba de un risc serios. Probabilitatea de apariţie este aproape nulă, dar dacă un astfel de accident intervine, el poate fi fatal. Este vorba de problema clasică a riscului de ruinare. Astfel de riscuri sunt luate în considerare cu ajutorul scenariilor catastrofă. Aceste pierderi excepţionale sunt însă dificil de considerat într-o manieră obiectivă întrucât fiecare poate defini propriul său scenariu extrem. Toate pierderile viitoare, cu excepţia celor anormale, trebuie să fie estimate cu o probabilitate, pe un orizont fixat. În practică, fondurile proprii economice se exprimă sub forma unui multiplu al volatilităţii pierderilor posibile. Reglementarea prudentială a solvabilităţii băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor nu sunt bine stăpânite.

1.3 Modalităţi de gestionare a riscurilor bancare

1.3.1 Conţinutul gestiunii riscurilor bancare Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si paradigma de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari. Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective – cel general 14aradi sectorial – se afla in 14aradigm1414. S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea 14aradigm14 la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in functie de 14aradigm de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare. Dintre acestea nici unul nu are un primat 14aradigm, una din sarcinile conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei perioade. Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte 14aradigm si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de 14aradig, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate

pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori experienta unor astfel de programe conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare (indeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii bancare. Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage 15aradig deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie 15aradig pentru care este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari 15aradig, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi. Pentru evitarea acestei selectii adverse, este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de asigurare 15aradigm1515e1515, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor (cazul SUA) astfel incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea. In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate financiara intrun context de instabilitate generala 15aradigm de procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor (ele operand ca societati pe actiuni), a cadrului legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare (fondurile de plasament) si altor banci (romanesti, create dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca 15aradig, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BRD si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o 15aradigm1515e, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor. In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut 15aradigm15 al performantei bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de rentabilizarea investitiilor in tehnologii noi, posibila doar in conditiile “productiei de masa”. Procesul de crestere in sectorul bancar are doua 15aradigm15: cresterera in domeniul serviciilor bancare traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) si cresterea in zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operatiuni pe piata de capital, servicii informatice si de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are lor intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iatr altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt 15aradigm si atunci personalul pare lipsit de 15aradigm1515e1515e15. Drept urmare imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre partenerii mai specializati drept conglomerate formate la voia intamplarii, conduse de 15aradigm ignorante in noile domenii si inconstiente de capacitatea neta de castig sau riscurile 15aradigm (exemplul bancii Baring’s). In conditiile unui management 15aradig, cresterea operatiunilor in cele doua arii mari – servicii traditionale si servicii noi – ar trebui sa aiba un 15aradi 15aradigm1515. Insa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a bancilor, ceea ce face 15aradig de scumpa procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei in conditii de crestere). Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, in ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este 15aradigm15 (in Romania in special) piata tinde sa trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta 15aradigm si imaginea publica a celorlalte.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate 16aradig doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu 16aradig diferite game de produse in anii ‘90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt 16aradigm16, atunci banca va avea 16aradig. Bancile pot gestiona cu 16aradig riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al riscurilor, daca folosesc 16aradigm de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei.

1.3.2 Configuraţia gestiunii riscurilor bancare Managementul riscului de creditare Orice bancă îşi asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operaţiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu profesionalism. Operaţiunile de credit efectuate de bancă au la bază prudenţa bancară ca principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga sa activitate. Prudenţa bancară presupune ca, în primul rând, procesul de luare a deciziei de creditare să se bazeze pe cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clienţilor. Cunoaşterea activităţii desfăşurate de client în perioada anterioară, precum şi prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte, să ofere acestuia serviciile şi produsele adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea riscului, în vederea recuperării creditelor şi a încasării dobânzilor. Orice credit acordat presupune asumarea conştienta a unui risc, prin simplul fapt că, practic, nu există afaceri absolut sigure, în consecinţă, în vederea protejării fondurilor care sunt împrumutate, echipa managerială are datoria de a selecţiona judicios clienţii, deoarece performanţele băncii depind de eficienţa cu care sunt plasate creditele. Atunci când banca acordă un credit, ea face, pe baza cunoaşterii detaliate a clientului, un act de încredere. Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o anumită valoare este împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea entitate/persoană să nu fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile. Creditarea se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potenţial debitor care desfăşoară o anumită activitate. Riscul asumat este influenţat de capacitatea reală a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile în viitor. În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei datorii acceptabile, este foarte important să se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum. Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc ale activităţii de creditare, care pot fi împărţite în patru categorii: - riscul tranzacţiei, se referă la diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului afacerii;

- riscul de credit, se referă la capacitatea clientului de a-şi achita datoriile faţă de bancă; - riscul garanţiei, se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanţele sale din ultima sursă pe care o are la dispoziţie; - riscul creditării debitorilor unici.4 Riscul tranzacţiei, riscul de credit, riscul garanţiei şi riscul creditării debitorilor unici se află într-o strânsă legătură, fiind necesar să fie bine cunoscute în vederea aprecierii riscului general pe care îl implică creditul respectiv. Înţelegerea în profunzime a tuturor componentelor identificabile şi cuantificabile ale riscului general dă posibilitatea comparării riscului general în raport cu recompensa viitoare şi, în acest sens, echipa managerială va lua decizia de a acorda sau nu creditul respectiv. Riscul tranzacţiei Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor aspectelor funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. El cuprinde: • natura şi structura afacerii; • implicaţiile juridice, politice, economice şi practice faţă de împrumutat; • orice alte circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine. Foarte important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii afacerii propuse de client, şi anume: • tipul de credit ce se solicită; • scopul pentru care este solicitat produsul de credit; • termenul pe care se acordă; • sursa de rambursare a creditului; • mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare; • calitatea sursei de rambursare. Spre exemplu, banca poate acorda credite, elibera scrisori de garanţie sau avaliza cambii sau bilete la ordin. In fiecare din aceste tranzacţii există un risc de credit, este acelaşi, şi anume că agentul economic cu care banca a intrat în relaţie să nu poată plăti la termenul respectiv. Deosebirea dintre aceste afaceri pe care le face banca, se regăseşte în tipul de tranzacţie, în sensul că în cazul creditului, eliberarea fondurilor bancare se face imediat sau într-un termen foarte scurt, iar în situaţia eliberării scrisorilor de garanţie sau avalizărilor, eliberarea fondurilor devine efectivă la o dată viitoare şi numai în situaţia în care clientul nu şi-a respectat obligaţiile pentru care a solicitat garanţia băncii. Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau parţial. Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a debitorului; el este esenţial în activitatea bancară deoarece principala funcţie a unei bănci o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este,deci, de o importanţă majoră pentru bancă. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. Calitatea sursei de rambursare este o componentă de mare importanţă în cunoaşterea şi comensurarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacţii în care sursa de rambursare să fie identificabilă, deoarece poate fi analizată calitatea acesteia şi urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plăţile. De exemplu, în cazul unui credit pe documente, sursa de rambursare a creditului este identificabilă şi poate, în acelaşi timp, să fie măsurată calitatea şi urmărită modalitatea de plată, riscul de credit putând fi astfel determinat. Alta este situaţia în cazul unui credit pentru capital de lucru, unde sursa de rambursare este neidentificabilă, ea 4

Neţoiu, L. M, Management bancar, Editura Universitaria, Graiova, 2006, pag. 159

regăsindu-se în rezultatele activităţii globale a clientului, fiecare creanţă având un alt grad de lichiditate şi alt mecanism de plată. Aşadar pentru a minimiza riscul asumat de către bancă, ofiţerul de credite trebuie ca, în funcţie de performanţele financiare ale clientului, să propună clientului acel produs care să implice un risc cât mai mic din partea băncii. Creditele pe obiect sunt de preferat celor pentru capital de lucru tocmai pentru că riscul poate fi identificat, monitorizat şi măsurat. În ceea ce priveşte riscul de creditare implicat în cazul tranzacţiilor dintre bancă şi clienţii săi, s-a stabilit următoarea clasificare a limitelor de risc aferent tranzacţiilor: -categoria 1 – sunt tranzacţii cu risc de credit 0. În această categorie se includ toate tranzacţiile care sunt garantate cu: -depozite colaterale; - garanţii emise de guvernul român sau de guvernele altor ţări de categoria A; -garanţii emise de bănci de categoria A. -categoria a-II-a – cuprinde tranzacţii cu risc de credit 100%. În această categorie se includ toate tranzacţiile comerciale atât cele pe termen scurt cât şi cele pe termen mediu şi lung, care sunt garantate cu alte tipuri de garanţii decât cele menţionate la categoria I, ca de exemplu ipoteci, gajuri, etc; -categoria a-III-a – se utilizează numai pentru tranzacţiile încheiate de bancă cu alte societăţi bancare; -categoria a-IV-a – se includ tranzacţiile de schimb valutar (la vedere şi la termen); -categoria a-V-a – păstrarea în custodie, nu se utilizează în cazul clienţilor comerciali. Riscul de credit5 Reprezintă riscul asumat de bancă în caz de faliment al unuia dintre clienţii sai. O bancă care este puternic angajată intr-o firmă, atat prin participanţii la capitalul său, cât şi prin creditele acordate se va confrunta cu acest tip de risc in cazul falimentului acesteia. Cauza acestui risc o reprezintă conjunctura economică dificilă; starea financiară necorespunzatoare a firmelor, absenţa supravegherii. Pentru bancă efectele se concretizează în pierderi totale sau parţiale ale capitalului împrumutat în funcţie de natura garanţiilor şi de posibilitatea de valorificare a acestora. Băncile pot utiliza şi anumite măsuri pentru gestionarea acestui risc: constituirea de garanţii; supravegherea atentă a limitelor autorizate la acordarea creditelor; existenţa unui sistem de centralizare a riscurilor. Managerul de bancă trebuie să fie convins, în urma analizei pe care o efectuează asupra datelor istorice şi a prognozelor financiare, că debitorul are posibilităţi să-şi achite obligaţiile asumate. Trebuie aşadar întelese şi evaluate toate componentele referitoare la client, precum şi activitatea desfăşurată de acesta. Riscul de credit apare, într-un context general, sub forma pierderilor determinate de nerespectarea contractului de către debitor, prin renunţarea la motivaţia psihologică de încredere reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plăţii dobânzilor sau ratelor. Este interesant de a nuanţa puţin aspectul renunţării la încrederea reciprocă cauza care face debitorul sâ-şi încalce promisiunea făcută iniţial la încheierea acordului de credit. Ceea ce face părţile angrenate în raportul contractual de credit să coopereze pentru realizarea intereselor distincte este sistemul preţului la care se recurge în acest caz, adică nivelul dobânzii, care îndeplineşte în principal trei funcţii:

5

Spulbăr M. Cristi, Management Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003,p,234.

•

transmiterea de informaţii pentru debitor asupra costurilor sale financiare, acesta trebuind să compare creşterea cheltuielilor financiare cu nivelul preţului de vânzare a produselor pe diferite pieţe; • impulsionarea debitorului pentru organizarea producţiei într-un mod cât mai puţin costisitor, prin mobilizarea resurselor disponibile, inclusiv a celor împrumutate, pentru produse de cea mai bună calitate; • repartizarea venitului, în sensul că debitorul urmăreşte în permanenţă cât din rezultatul muncii sale este distribuit prin dobânda plătită creditorului şi, desigur, cât îi rămâne lui. Factorii perturbatori care pot duce la apariţia acestui risc, în concepţia debitorului, aparţin organizării creditorului, cum ar fi managementul şi strategia eronată în domeniul finanţărilor, când pierderile exerciţiilor financiare anterioare ale băncii finanţatoare sunt aruncate asupra preţului de vânzare a resurselor financiare plasate în afacerea debitorului nou contractant. Un asemenea procedeu creează dc la începutul relaţiei, premisa nerambursării, printr-o vădită neputinţă a factorilor de decizie managerială de a restructura calitatea portofoliului de credite. Majoritatea debitorilor sancţionează astfel raportul contractual, urmare a reacţiei de conservare a propriei situaţii economice, prin neplata dobânzilor şi a ratelor de credit, fiind necesar în acest caz restabilirea relaţiei de încredere reciprocă, printr-o nouă negociere. Factorii perturbatori externi, specifici acordului de credit, ce detennină nerespectarea promisiunilor liber consimţite, rezidă din politica acelei organizaţii numită stat, care tinde să se interpună în relaţia liberă a părţilor. Un exemplu îl întâlnim în cadrul politicii monetare antiinflaţioniste adoptate de Banca Centrală, entitate a statului, ce stabileşte creşterea ratei rezervei minime obligatorii, motivată la nivel global de necesitatea inhibării creditului, prin blocarea unui necesar de resurse financiare de către societatea bancară în cont la Banca Centrală. Pentru a nu se ajunge la situaţii în care clienţii să nu poată rambursa creditele, banca utilizează în politica sa de creditare şi unele restricţii, menite să elimine riscul acestei activităţi. Dintre acestea cea mai importantă este decizia de a nu acorda credite: - agenţilor economici cu management defectuos, fară perspectivă de redresare; - agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea activelor circulante sau a investiţiilor; - unităţilor economice în curs de reorganizare sau lichidare. Tot în etapa de evaluare a portofoliului de credite se poate determina, pe sectoare de activitate, ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturile acordate acestor ramuri şi categoriile de clienţi în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total împrumuturi etc. Managementul riscurilor presupune ca formă de asigurare împotriva riscului provizionarea. Sistemul de provizionare în cadrul băncilor comerciale, reglementat de normele în vigoare, este destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice şi juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini în recuperare, stabilindu-se în acest sens un sistem de coeficienţi de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare a creditelor, prezentaţi în tabelul următor: Tabelul 1.1 Coeficienţii de provizonare aferenţi categoriilor de clasificare6 Categoria de clasificare Standard In observaţie Substandard Îndoielnic 6

Coeficientul 0% 5% 20% 50%

Sursa: Spulbăr M. Cristi, Management Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003

Pierdere 100% Cuantumul provizioanelor specifice de risc diferă în funcţie de clasificarea creditelor. Astfel, fiecărei categorii de clasificare a creditului îi corespunde un anumit coeficient de provizionare. Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la unităţile băncii şi sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, în urma analizei serviciului datoriei sau ca urmare a iniţierii de proceduri judiciare, prezintă incertitudine în recuperarea lor. O atenţie deosebită se acordă evaluării corecte şi reale a riscului de creditare şi a dobânzilor aferente precum şi a posibilităţilor certe de valorificare a garanţiilor avute în vedere la acordarea creditelor, astfel încât volumul provizioanelor constituie să fie acoperitor pentru creditele şi dobânzile incerte. În vederea administrării riscului general de credite rezultat din activitatea de creditare, managementul bancar prevede ca obligaţie constituirea unei rezerve generale pentru riscul de credit, în limita de 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârşitul anului. Ca şi în cazul analizei calităţii portofoliului de credite, activitatea de constituire a provizioanelor de toate categoriile capătă un caracter continuu şi rezultă, implicit, din evoluţia calităţii creditelor acordate de bancă. Dezvoltarea unui sistem performant de analiză şi evaluare a portofoliului de credite, precum şi de determinare a nivelului optim de provizionare, reprezintă un domeniu de interes deosebit pentru managementul băncii. Pe lângă provizionare, banca se poate proteja faţă de pierderile din credite prin operaţiunea de cedare a riscurilor prin asigurare. Astfel, banca poate încheia asigurări cu instituţii specializate, în vederea acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite. Riscul garanţiei În analiza creditelor cu probleme, de mare importanţă sunt garanţiile, respectiv tipul şi mărimea lor. Acestea sunt solicitate de bănci pentru acoperirea creditelor acordate (în lei şi valută) şi a altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanţie bancară, avalizări). Garanţiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperi, prin valorificare, debitul neacoperit de beneficiarul facilităţilor oferite de banca. Acesta rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţii de a-şi recupera creanţele din ultima sursă pe care o are la dispoziţie, garanţia, după epuizarea tuturor celorlalte căi. Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză: a) primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de acordarea creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare. Modul în care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la un terţ care îl garantează pe acesta, implică forme diferite de identificare şi cunoaştere a riscului. Pentru bancă calitatea girantului este la fel de importantă ca şi calitatea clientului garantat, banca asumându-şi în felul acesta un risc egal cu acela faţă de clientul care beneficiază direct de credit; b) al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la momentul lichidării garanţiei în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garanţiei necesită timp, iar la sfârşitul acestui proces, dacă nu va fi posibil că această garanţie să fie vândută la un preţ care să acopere datoria, banca va obţine foarte puţin sau chiar nimic din executarea ei. În momentul în care banca ia în garanţie active şi consideră că s-ar putea să nu fie capabilă să le execute la un preţ care să acopere datoria într-un timp scurt după încheierea procesului legai, atunci riscul trebuie identificat şi evaluat cât mai corect înainte de acordarea creditului. Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursa de rambursare a creditului, ele trebuie sâ se utilizeze numai în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a creditului şi a plăţii dobânzii. Este necesar ca la baza analizelor manageriale să stea un proces de investigare, analitic şi interpretativ, care să utilizeze o

varietate de proceduri şi tehnici, deoarece numai în acest fel se poate obţine înţelegerea necesară formării unei opinii în legătură cu decizia de creditare.7 Riscul creditării debitorilor unici Conform Legii bancare un singur debitor reprezintă „orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care banca are o expunere şi care sunt legate economic între ele în sensul că: - una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control: - nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru bancă, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele vor întâmpina dificultăţi de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăţi similare. In cazul acestor persoane se vor lua în considerare, fără a fi limitative, următoarele situaţii: - suni afiliate aceleiaşi persoane; - au aceeaşi conducere; - garanţii încrucişate; - „interdependenţă comercială directă, care nu poate fi substituită într-un termen scurt”. Tot în baza aceleiaşi legi8, expunerea este definită ca fiind „orice angajament asumat de o bancă faţă de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului, incluzând, fară a se limita ia acestea: credite, efecte de comerţ scontate, investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, efecte de comerţ 21aradigm21, garanţii emise, acreditive deschise sau confirmate.” În conformitate cu legislaţia în vigoare se stabileşte modul de reglementare a creditării debitorilor unici, după cum urmează: - împrumuturile acordate unui singur debitor să nu depăşească 20 % din fondurile proprii ale băncii; - suma totală a împrumuturilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii. Regiile autonome pot contracta credite cu băncile comerciale în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent. Datorită gradului sporit de risc pentru bancă, gestionarea împrumuturilor mari, pentru acele angajamente care depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii, este de competenţa exclusivă a Centralei. Debitorii unici pot fi: regii autonome, societăţi comerciale, grupuri (holdinguri); Identificarea de către bancă a debitorilor unici se poate face: S- după modul de organizare şi funcţionare a clientului: - din regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei; - din contractul de societate şi statutul societăţii comerciale; După consultarea documentaţiei de înfiinţare a clientului se pot obţine informaţii utile despre: - statutul juridic (societate comercială şi tipul acesteia, regie, grup, etc); - structura şi natura capitalului subscris şi vărsat; - numele şi calitatea acţionarilor; - structura organizatorică a clientului (de sine stătător, cu unităţi subordonate); - atribuţiile unităţilor subordonate; - natura capitalului (patrimoniu public, patrimoniu social); S- prin verificarea documentelor contabile de sinteză: balanţa de verificare, bilanţ şi contul de profit şi pierdere; 7

Neţoiu. L. M.; op. citată, pag. 168

8

Legea Bancară

Datorită legăturilor specifice existente între diverşi clienţi, dificultăţile întâmpinate de unul pot antrena greutăţi şi la ceilalţi. În funcţie de natura legăturilor existente între clienţi, care se constituie ca debitori unici, trebuie să efectueze o astfel de analiză care să permită luarea unei decizii bazată pe cunoaşterea şi asumarea riscului real de către bancă. Acest risc trebuie urmărit sub următoarele aspecte:  în cazul regiilor şi societăţilor comerciale: - riscul băncii este dat de expunerea totală faţă de regie sau societate comercială, care se constituie într-un debitor unic; - referatul de credite trebuie să conţină informaţii despre angajamentele financiare ale clientului şi ale debitorului unic; - garanţia creditului să fie asigurată de către regia sau societatea comercială, titulara patrimoniului, direct sau prin împuternicirea dată unităţii subordonate;  în cazul grupurilor: - riscul băncii este dat de expunerea totală faţă de grup, care se constituie îndebitor unic; - necesitatea deţinerii de informaţii financiare despre client şi despre grup. Riscul pe care şi-1 asumă banca este dat de expunerea totală pe care o are faţă de debitorii unici. Managementul riscului de dobândă Se mai numeşte şi riscul de transformare; corespunde unei pierderi sau unei absentăţe a câştigului, fiind determinat de evoluţia ratei dobânzii. Gestiunea acestui risc se poate realiza prin mai multe tehnici, mai importante fiind: măsurarea marjelor previzionate şi a sensibilităţii la variaţiile de rata a dobânzii, atât prin operaţiuni bilantiere, cât şi a celor extrabilantiere; utilizarea instrumentelor financiare derivate cu scopul acoperirii riscurilor: contracte futures, contracte pe baza de optiuni, swapuri pe rata dobânzii Prin riscul dobânzii se subliniază posibilitatea diminuării veniturilor bancare (şi deci a profiturilor) ca urmare a variaţiei (în timp) a ratei dobânzii. Riscul de variaţie a ratei dobânzii este reprezentat de modificarea cu efecte negative pentru bancă a fluxului de numerar la schimbările ce survin în nivelul ratelor dobânzii. Fluctuaţia preţului activelor financiare şi a pasivelor, datorată schimbării ratei dobânzii într-o perioadă de timp, poate transforma diversele riscuri, cum ar fi riscul de creditare, într-o ameninţare majoră la adresa unei bănci. De aceea, este necesară o prognozare bazată pe criterii riguros acceptate a modificărilor ce pot interveni în nivelul şi structura ratei dobânzilor, şi în plus, aceasta trebuie corelată cu evoluţia indicatorilor macroeconomici. Riscul dobânzii, aferent activităţii în monedă naţională, este în cea mai mare măsură preluat de clienţii băncilor. Aceasta se datorează faptului că dobânda la credite precum şi la resursele atrase se modifică continuu datorită cotaţiilor fluctuante ale pieţei, excepţie făcând doar certificatele de depozit pentru care se utilizează o dobândă fixă. Trebuie permanent avută în vedere o analiză a structurii resurselor atrase şi a plasamentelor, precum şi o supraveghere a acestora. De asemenea se are în vedere o minimizare a riscului ratei dobânzii în funcţie de raportul din activele purtătoare de dobânzi şi pasivele purtătoare de dobânzi, valoarea raportului trebuie să fie cât mai aproape de unu. Sensibilitatea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă este caracterizată de măsura în care marja dobânzii bancare este afectată de creşterea sau scăderea nivelului dobânzii pe piaţă. Prin marja dobânzii bancare înţelegem diferenţa dintre veniturile încasate din dobânzi şi cheltuielile cu plata dobânzilor. Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari. Gestiunea marjei dobânzii bancare devine obiectiv de gestiune a riscului.

În vederea gestionării acestui risc se are în vedere crearea unei anumite stări în cadrul unităţii bancare, stare denumită imunizare. Imunizarea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă reprezintă acea modalitate de structurare a activelor şi pasivelor bancare ce va garanta stabilizarea marjei dobânzii bancare indiferent de sensul şi amplitudinea modificării dobânzilor pe piaţă. Sensibilitatea unei bănci neimunizate la variaţia dobânzii pe piaţă este diferită ca urmare a acţiunii factorilor endogeni şi exogeni. Factorii endogeni sunt importanţi pentru gestiunea riscului de piaţă deoarece ei pot fi gestionaţi şi acţionându-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc. Principalii factori endogeni sunt: structura activelor şi pasivelor bancare, calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase. Factorii exogeni sunt determinaţi de evoluţia condiţiilor economice care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piaţă. Aceştia nu pot fi controlaţi sau influenţaţi de o bancă dar pot fi anticipaţi cu destul de multă precizie. Riscul ratei dobânzii are două componente şi anume: • riscul venitului, adică riscul de a realiza pierderi m ce priveşte venitul net din dobânzi, ca urmare a faptului că mişcarea ratelor dobânzii la împrumuturile luate nu este bine sincronizată cu mişcarea ratelor dobânzii la cele acordate; • riscul investiţiei, adică riscul unor eventuale pierderi în patrimoniul net. Sensibilitatea unei bănci la variaţia ratei dobânzii pe piaţă este o problemă pentru managementul acesteia, şi este supravegheată cu ajutorul unui număr de indicatori de diverse complexităţi şi sensibilităţi. Determinarea indicatorilor globali de risc se bazează pe gruparea elementelor de activ cât şi a celor de pasiv în funcţie de sensibilitatea veniturilor/cheltuielilor implicate la variaţia ratei dobânzii; se calculează ca diferenţă de dobândă, ca o sumă absolută. Poziţiile sensibile sunt cele pentru care fluxul de venituri/cheltuieli corespunzător activului/pasivului se modifică în acelaşi sens şi cu aceeaşi amplitudine ca şi ratele dobânzii pe termen scurt.Acoperirea riscului presupune implementarea unei structuri dezechilibrate a activelor şi pasivelor cu scopul de a profita de variaţia ratei dobânzii. Există riscul ca piaţa să nu evolueze în sensul prevăzut de bancă. În acest caz acoperirea riscului presupune protecţia activelor şi pasivelor sensibile şi se realizează prin folosirea unor instrumente derivate. Mărimea riscului ratei dobânzii unei societăţii bancare este determinată în principal de modul în care activele şi pasivele sale reacţionează la variaţia riscului.În ceea ce priveşte o bancă comercială, dobânda pasivă se stabileşte mai repede decât dobânda activă când pe piaţă dobânda este fluctuantă pentru că banca nu acceptă să plătească dobânzi mai mari decât cele active, care să-i asigure o marjă acceptabilă a profitului. Măsuri de protecţie împotriva riscului de dobândă. Producerea riscului de dobândă se poate preveni într-o oarecare măsură chiar de către bănci. Nivelul dobânzii la depozitele bancare nu este negociabil şi, în plus, întotdeauna este inferior celui pretins pentru credite. În aceste condiţii, băncile calculează şi realizează anumite marje de profit. Iar, dacă avem în vedere că scadenţele la pasivele bancare sunt cunoscute sau au un mare grad de predictibilitate, se poate reduce şi riscul generat de discrepanţele dintre datele de rambursare a activelor şi pasivelor, printr-un management atent al ratei dobânzii. O procedură accesibilă de protecţie împotriva riscului de dobândă este alegerea duratei creditului, respectiv a plasamentului, în funcţie de faza ciclului de afaceri. Când rata dobânzii pe piaţă este înaltă, se întrevede că în perioada următoare ea va scădea, pentru că rata inflaţiei urmează să se micşoreze, ca urmare a măsurilor luate în acest sens de factorii de decizie macroeconomică, în astfel de împrejurări, este de dorit ca plasamentele (creditele) să se facă la o dobândă fixă şi pe termen lung, iar împrumuturile (pasivele) să se accepte cu dobândă variabilă şi pe termen scurt. Neajunsul acestui procedeu derivă din imposibilitatea modificării tennenilor contractului după ce el s-a încheiat, dacă anticipările privind evoluţia ratei inflaţiei nu se adeveresc.

O altă variantă de prevenire a riscului de dobândă este încheierea unor contracte ce conţin clauza posibilităţii de a putea rambursa împrumutul înainte de termen sau de a fi divizat în două tranşe egale indexate invers. În medii economice cu o inflaţie ridicată, instituţiile financiar-bancare încearcă să-şi protejeze portofoliul şi valoarea sa de pe piaţă prin adoptarea unor măsuri specifice caracteristicilor unui asemenea mediu: S- în cazul activelor: • reducerea maturităţii creditelor şi a portofoliului de investiţii; • ajustarea ratelor de dobândă activă la niveluri real pozitive; • utilizarea cu precădere a ratelor de dobândă variabile; • aplicarea unor rate de dobânzi indexate pentru compensarea, măcar în parte, a eroziunii prin inflaţie a puterii investiţiilor. S- în cazul pasivelor: • atragerea de fonduri, pe cât posibil, la rate de dobânzi fixe; • plata dobânzilor la depozitele atrase în corelaţie cu modul de calcul al dobânzilor active ce au fost fmanţate prin aceste resurse; • structurarea marjei de dobândă (profitul aferent resurselor atrase şi apoi plasate) în funcţie de maturitatea creditelor şi de ratinguî de risc. Managementul riscului de lichiditate Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăşi a probabilităţii pierderii capacităţii de finanţare.În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzator de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a iesirilor de fonduri trebuie realizată în aşa fel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei bancare. Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelarii scadenţelor dintre posturile de activ si cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor la pasive. Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă. Asigurarea lichidităţii constituie una dintre preocupările permanente incluse în managementul global al unei instituţii financiar-bancare. Obligativitatea menţinerii unei lichidităţi corespunzătoare rezidă din importanţa satisfacerii necesităţilor de finanţare neaşteptate, la costuri acceptabile, ca urmare a solicitărilor clienţilor de a efectua plăţi ce conduc la ieşiri de fonduri în afara sistemului instituţiei financiar-bancare respective. O bancă este considerată că are lichiditate dacă are acces imediat la fondurile necesare, cu costuri rezonabile. Aceasta înseamnă că banca fie dispune de sumele respective, fie le poate procura prin împrumuturi sau vânzarea de active. Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu o cheltuială minimă în monedă lichidă. Riscul de lichiditate exprimă probabilitatea ca banca să nu obţină resursele necesare pentru a face faţă propriilor angajamente la un moment dat. Problemele cu care se confruntă conducerea unei bănci în asigurarea lichidităţii,sunt, în primul rând, cererea de lichiditate rareori este egală cu oferta de lichiditate la un moment dat, banca înregistrând exces sau deficit de lichiditate, şi în al doilea rând, existenţa obligatorie a unui echilibru între lichiditate şi profitabilitate. Cu cât mai mari vor fi fondurile menţinute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atât mai mică va fi profitabilitatea băncii.

Dualitatea profit – lichiditate. Toate strategiile de atingere a nivelului de lichiditate considerat optim implică o serie de costuri pe care fiecare instituţie trebuie să şi le asume, deoarece nici o bancă din lume nu atrage resurse într-o structură din punct de vedere al maturităţilor identică cu cea a plasamentelor, ceea ce conduce la concluzia că riscul de lichiditate poate fi diminuat, dar niciodată anulat. Din punct de vedere al profitabilităţii unei instituţii, situaţia ideală (maximizarea profitului) ar constitui-o atragerea de resurse la termen de o săptămână (depozite interbancarc) şi plasarea, spre exemplu, în credite la termen de 5 ani. Nivelul ratelor de dobândă pentru plasamente s-ar situa cu mult peste cel al resurselor la termen foarte scurt, ceea ce ar genera o marjă substanţială între dobânda activă şi pasivă şi, implicit, un profit maxim. Acest mod de abordare nu ţine cont dc riscurile inerente activităţilor bancare şi, în special, de riscul de lichiditate. Chiar dacă performanţa clienţilor beneficiari dc credite ar fi excelentă şi nu s-ar înregistra credite restante, nu se poate asigura permanent lichiditatea necesară până la scadenţa finală a plasamentelor, în plus, fluctuaţiile ratelor de dobândă pe o perioadă atât de îndelungată pot conduce chiar la înregistrarea de pierderi, în special în situaţia în care reevaluarea ratei de dobândă la credit se face mai rar. Din punct de vedere al lichidităţii, maximizarea acesteia ar conduce la atragerea de resurse cu orice preţ şi o scadenţă cât mai îndelungată, şi plasarea tuturor acestor fonduri în active lichide cu scadenţă redusă (de exemplu – de până la o săptămână), în acest mod, vor exista în permanenţă active scadente care acoperă integral necesarul de fonduri pentru resursele ce vor ajunge la scadenţă. Ambele extreme ale abordării izolate de maximizare a lichidităţii sau a profitului nu pot conduce la o dezvoltare sănătoasă a unei bănci, similar principiului matematic conform căruia atingerea unor maxime locale nu garantează obţinerea unui maxim global la nivelul sistemului. În concluzie, atingerea optimului profit-lichiditate este extrem de greu de realizat. Arta de a gestiona acest optim nu se poate dobândi decât prin acumularea unei experienţe vaste în domeniu, îmbinată cu o activitate susţinută de analiză, cercetare şi simulare a evoluţiei indicatorilor instituţiei financiar-bancare respective. În cadrul managementului riscului de lichiditate, o atenţie deosebită trebuie acordată următoarelor elemente principale: - cunoaşterea structurii maturităţii fondurilor atrase, care asigură un nivel superior al calităţii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri; - complexitatea procesului privind managementul riscului de lichiditate, datorită interconexiunilor cu alte riscuri aferente activităţii bancare; - volatilitatea fondurilor atrase, dependenţa, printre altele, de structura clienţilor băncii; - diversificarea surselor de fonduri şi a maturităţii acestora, care poate conduce la evitarea dependenţei de anumiţi clienţi şi la diminuarea riscului de pierderi de resurse importante pe termen foarte scurt. În cadrul managementului lichidităţii bancare, o importanţă deosebită este acordată rezervei minime obligatorii constituite la BNR. Sistemul rezervelor minime obligatorii, constituit din grija de a asigura lichiditate minimală, constă în obligaţia băncii care primeşte depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca naţionala o sumă dimensionată, de regulă, prin aplicarea unei cote procentuale asupra depozitelor şi surselor asimilate. Rezerva minimă obligatorie (RMO) constituie o pârghie intens utilizată de către BNR în vederea atingerii obiectivelor politicii monetare aplicate de banca centrală. Influenţa modificării rezervelor minime obligatorii asupra băncilor comerciale este prezentă m tabelul de mai jos: Tabelul 1.2

Influenţa modificării rezervelor minime obligatorii asupra băncilor9 Rezerva minimă obligatorie 1. Depozite bancare la BNR 2. Posibilităţi de creditare ale 3. Gradul de lichiditate al băncii 4. Profitul băncii comerciale

SCADE scad cresc scade creşte

CREŞTE cresc scad creşte scade

Trebuie remarcat faptul că BNR bonifică dobândă la rezervele minime obligatorii (18 % la data actuală, nivel destul de ridicat, datorită inflaţiei ridicate), excedentul nefiind purtător de dobândă. În cazul în care banca înregistrează deficit de rezervă, banca centrală va aplica una din următoarele sancţiuni: avertisment scris, amenda egală cu 1% din capitalul social al băncii, limitarea operaţiunilor băncii. În vederea monitorizării şi sporirii eficienţei controlului lichidităţii bancare, BNR a emis Normele nr. 1/2001 şi 1/2002 privind lichiditatea băncilor. Ideea de ansamblu a acestor norme o constituie corelarea maturităţilor reziduale ale activelor şi pasivelor unei bânci, apropiind analiza lichidităţii bancare de cea aplicată pe pieţele financiar-bancare internaţionale. Normele au definit noţiunile de risc de lichiditate faţă de o singură persoană, durata rămasă de scurs, perioada de observare, deficit de rezerve. De asemenea, s-a stabilit că supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de către băncile comerciale, cât şi de către Banca Naţională a României. In acest scop, s-a reglementat un indicator de lichiditate, calculat ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, a cărui limită minimă prevăzută este 1. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadenţă a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate extrabilanţier, iar lichiditatea necesară se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadenţă a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor asumate.

Managementul riscului valutar Riscul valutar este riscul pe care şi-l asumă un imprumutat care contractează un împrumut în altă monedă decât moneda in care obţine veniturile. Riscul reprezintă un pericol la care este expusă orice operaţiune a cărei executare se prelungeşte în timp, susceptibilă să genereze 26aradigm anumite inconveniente pentru debitor în procesul aducerii la indeplinire a obligaţiilor de plată pe care acesta la are fată de creditor, inconveniente ce se materializează în pierderi. Astfel, in afara cheltuielilor cu dobană, în cazul împrumuturilor în valută pot aparea cheltuieli suplimentare cauzate de diferenţele de curs dintre momentul în care se contractează creditul şi momentul (sau momentele) rambursarii acestuia. Expunerea la acest tip de evenimente, unele cu 26aradigm26 imprevizibil, poartă numele de risc valutar. Modalităţile de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piaţa produselor derivate prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, de compensare a riscului), din ce în ce mai des utilizate pe piaţa valutară de către băncile comerciale. Pentru acoperirea riscului valutar sunt utilizate: contractele forward şi operaţiunile swap. Prin contractul forward se limitează efectele riscului, dar şi efectele câştigului. De aceea, s-a conceput o formă a contractului forward care să elasticizeze posibilitatea riscului şi profitului, ajungându-se la contractele forward options. Acesta este un contract 9

Sursa: www.bnr.ro

obligatoriu, de vânzare sau de cumpărare a unei sume în valută la o dată viitoare şi ia un curs de schimb fixat în momentul încheierii contractului, afectat de o condiţie suspensivă (se stabileşte o perioadă m interiorul câreia urmează să fie definitivată tranzacţia). În concluzie, gestiunea riscului valutar presupune, pe de o parte, neutralizarea riscului prin ajustarea zilnică a poziţiilor valutare ale băncii pentru a suprima poziţiile lungi sau scurte, iar pe de altă parte, dacă neutralizarea nu este posibilă, banca trebuie săşi acopere riscul valutar prin utilizarea instrumentelor prezentate anterior sau a altora, în funcţie de strategia şi concepţia de management. Managementul riscului operaţional Concept intens vehiculat în cadrul problematicii Acordului Basel II, riscul operaţional se regăseşte la nivelul mediului bancar românesc anterior adoptării noului Cadru de adecvare a capitalului (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards – a Revised Framework), cunoscut sub numele de Acordul Basel II. Mai precis, conceptul de risc operaţional este definit în principalul act normativ emis de Banca Naţională a României prin care sunt stabilite reperele administrării riscurilor semnificative bancare Alături de riscul de credit şi de piaţă, riscul operaţional este considerat o categorie de risc semnificativ bancar. Riscul operaţional este definit ca fiind riscul înregistrǎrii de pierderi sau nerealizǎrii profiturilor estimate, determinat de factori interni (neadaptarii sau deficienţelor reglementǎrilor interne, persoanelor, sistemelor interne) sau de factori externi (condiţii economice, schimbǎri in sistemul bancar, catastrofe, incendii, agresiuni, etc.). Participanţii la procesele investiţionale şi operaţionale sunt cu toţii de acord cǎ riscul nu poate fi eliminat complet şi cǎ activitatea trebuie sǎ fie condusǎ de asa naturǎ, incat rezultatele ei negative sǎ fie cat mai mici. Elementele principale ale riscului operaţional cuprind riscuri de personal, procesual, al tranzacţiei, tehnologic şi de control în care se pot desfǎşura fapte ca: eroarea, incompetenţa, frauda, depǎsirea de limite, defecte de sistem, informare şi comunicaţii afectând în final rezultatele întregii entitǎţi. Provocările aduse de aceste riscuri sunt demne de a fi tratate cu toată atenţia: impactul unui astfel de risc se propagă în întreaga bancă şi poate afecta relaţia cu clienţii şi satisfacţia lor, fară ca implicaţiile cantitative, valorice să poată fi măsurate cu exactitate. Riscurile operaţionale nu sunt încă bine inventariate, nu sunt obiectul unei înregistrări istorice a evenimentelor (arhivare) şi a consecinţelor lor, dar au audienţă din ce în ce mai mare în bănci şi există preocupări pentru gestionarea lor corespunzătoare. Măsurarea riscului operaţional este realizată direct de către bancă, iar un prim pas esenţial este inventarierea lor pe categorii şi crearea unor metodologii care să identifice, planifice şi asume planuri de evitare a acestor riscuri, ca şi planuri de criză şi remediere a efectului riscului operaţional, odată ce un eveniment din această categorie a avut loc. Gestionarea riscului operaţional, ca de fapt a tuturor riscurilor, presupune identificarea şi cuantificarea pierderii probabile şi compararea ei cu costul necesar pentru evitarea producerii pierderii (acoperirea riscului). Managementul riscului operaţional presupune o mai bună cunoaştere a clienţilor şi a comportamentului lor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o mai bună cunoaştere a organizaţiei proprii şi a proceselor ei. Riscurile operaţionale sunt legate de:  funcţionarea sistemelor interne (în special cel informatic) şi de tehnologia folosită;  respectarea procedurilor şi normelor băncii;  managementul defectuos;  fraudă. Referitor la sistemul informatic:  colectarea datelor, partajarea datelor, arhivarea, înregistrarea ca operaţiuni

ce respectă acurateţea, consistenţa şi integritatea datelor trebuie sâ preocupe intensiv instituţiile financiare;  implementarea unor programe de avertizare timpurie cu privire la riscuri („early-warning”), care sunt legate de cerinţele AMA (Advanced Measurement Approach) precizate la Pilonul 1 al Acordului Basel II;  constituirea de rezerve pentru echipamentul important;  alimentarea dublă, prin baterii de acumulatori, pentru sistemele electronice importante trebuie să fie în atenţia instituţiilor de credit. Referitor la managementul defectuos – acesta ar trebui corectat prin planificarea corectă a activităţilor. Referitor la respectarea procedurilor şi normelor băncii:  documentaţia privitoare la tranzacţii, la clauzele lor contractuale, la garanţiile asociate trebuie să fie suficient cunoscută şi bine întocmită;  este necesară respectarea circuitului documentelor;  trebuie utilizate proceduri de cunoaştere a clientelei, care stipulează filtre graduale de acceptare a clientelei (în funcţie de riscul asociat diferitelor categorii de clienţi), cum ar fi verificarea înregistrării clienţilor persoane juridice la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, consultarea bazei de date a Centralei Incidentelor de Plăţi, a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare şi altele;  trebuie soluţionate reclamaţiile, sesizările, cererile, propunerile formulate dc clienţi, atât la nivelul unităţilor teritoriale, cât şi al Centralei, pentru asigurarea unui bun feed-back. Referitor la fraudă, aceasta reprezintă un risc operaţional specific, provocat fie de personalul băncii, fie de persoane din afara băncii, care nu poate fi eliminat în totalitate. În Marea Britanie s-a estimat că 60% din fraude sunt comise dc personalul firmei. Cauzele nu sunt întotdeauna de natură financiară. Există cazuri când ele se produc pentru a proteja reputaţia unor anumite persoane sau pentru a acoperi anumite incompetente. Fraudele au un caracter mai mult spontan, decât premeditat. Ele devin mai frecvente acolo unde nu sunt depistate de la început şi unde nu sunt luate măsurile necesare pentru a fi prevenite. Dintre aceste măsuri se pot aminti: - împărţirea adecvată a responsabilităţilor, astfel încât fiecare angajat să fie răspunzător numai de una din următoarele activităţi: încheierea unei tranzacţii, efectuarea unei plăţi, înregistrarea tranzacţiei în contabilitate etc. Acest lucru este necesar deoarece fraudele sunt comise, de obicei, de o singură persoană; - existenţa unui sistem de control eficient. Cei care, potenţial, ar dori să comită nereguli trebuie descurajaţi de existenţa unui sistem de control adecvat; - parcurgerea cu atenţie a procedurilor şi a sistemelor de securitate şi identificarea punctelor slabe care ar putea reprezenta un risc de fraudă; - comunicarea şi informarea clară a procedurilor ce trebuie aplicate în anumite situaţii. Personalul trebuie să cunoască foarte exact gradul de competenţă şi riscul pe care şi-1 asumă.

CAPITOLUL II GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE PE EXEMPLUL BRD

2.1 Arhitectura activităţii desfăşurate de BRD: Impactul noilor provocări BRD – Groupe Société Générale acordă o atenţie deosebită gestionării prudente a riscurilor 29aradigm29 activităţii sale, în efortul de a asigura creşterea stabilă a profitului.În vederea eficienţei acestui 29aradig, a fost necesară promovarea unor măsuri uniforme de monitorizare a riscurilor, în 29aradigm cu elaborarea de 29aradigm29 de lucru, puse de 29aradi cu prevederile legislative şi strategia băncii în domeniu. La 1 decembrie 1990, Banca Românã pentru Dezvoltare a fost înfiinţatã ca bancã 29aradigm2929e cu statutul juridic de societate pe acţiuni, ce a preluat activele şi pasivele Bãncii de Investiþii, cu autorizaţie completã de desfãşurare de activitãţi bancare. Banca Românã pentru Dezvoltare a fost înregistratã în februarie 1991 ca societate pe acţiuni cu capitalul social deţinut de Statul 29arad. În martie 1999, Société Générale a achiziţionat un pachet de acţiuni ale Bãncii Române pentru Dezvoltare de la Fondul Proprietãţii de Stat şi, în acelaşi timp, a majorat capitalul social al Bãncii Române pentru Dezvoltare, ajungând astfel sã deţinã 51% din acţiuni. Din ianuarie 2001, acþiunile Bãncii au fost admise la tranzacţionare şi cotate în Categoria I (First Tier) a Bursei de Valori Bucureţti. În 2004, Société Générale a achiziţionat şi restul participaţiei Statului 29arad în Banca Românã pentru Dezvoltare, majorându-şi astfel acþiunile deţinute la 58,32%.În data de 27 mai 2004, denumirea 29aradigm29 de Banca Românã pentru Dezvoltare a fost schimbatã în BRD-Groupe Société Générale SA. Profilul BRD — Groupe Société Générale BRD – Groupe Société Générale este a doua bancã din România, cu o cotã de piaţã la 31 decembrie 2008 între 16% ºi 21%, în funcţie de segmentul de clientelã şi de produse. La sfârşitul anului 2008, BRD este al doilea emitent de la Bursa de Valori Bucureşti, cu o capitalizare de aproximativ 6.25 miliarde euro. Banca numãrã aproximativ 2.400.000 clienţi, peste 8.500 salariaţi şi deţine o reţea teritorialã de peste 800 unitãþi.Société Générale a fost înfiinþatã în 1864 ca societate bancarã înregistratã în Franţa. Sediul sãu social se aflã în 29 Boulevard Haussmann, 75009, Paris, Franţa, iar acţiunile sale sunt listate la Bursa de Valori din Paris. Société Générale este unul dintre principalele grupuri financiare din lume şi a şaptea companie francezã, ca mărime, dupã capitalizarea bursierã (46,2 miliarde EUR la 31 decembrie 2007). Société Générale are aproximativ 151.000 de angajaţi şi este prezentã în peste 82 de ţãri. Société Générale se concentreazã pe urmãtoarele trei linii de activitate complementare:  Banca de retail şi servicii financiare;  Gestionarea activelor şi «private banking»;  Banca pentru corporaţii şi de investiţii. Société Générale are peste 27 milioane de clienţi în întreaga lume (29aradigm29 în Rusia, dupã achiziţionarea Rosbank). Société Générale este una din cele mai mari bãnci din Franţa, ca mãrime, având douã reţele de distribuţie, Société Générale şi Crédit du Nord, cu 9,4 millioane de clienţi 29aradigm fizice şi aproape 3.000 de unitãţi.

Société Générale este al patrulea gestionar de active din zona euro, cu un portofoliu de 435 miliarde EUR în gestiune la 31 decembrie 2007, şi a treia bancã europeanã, ca mãrime, dupã activele în custodie, active care la 31 decembrie 2007 totalizau 2.583 miliarde EUR. Société Générale este a treia bancã de finanţare şi investiţii, din zona euro, dupã venitul net bancar. Este prezentã în peste 45 de ţãri din Europa, Asia şi pe 30aradigm3030e 30aradigm. În 30aradig, ratingul pentru Société Générale dat de principalele agenţii de rating este: Standard and Poor’s : AA- (30aradigm3030e 30aradigm) Moody’s : Aa2 (30aradigm3030e 30aradig) Fitch IBCA : AA- (30aradigm3030e 30aradig) Société Générale este prezentã în România din 1980, fiind singura bancã semnificativã din Europa de Vest care a fost prezentã în România în perioada comunistã. BRD face parte din reţeaua internaţionalã a Société Générale, gestionatã de Divizia internaţionalã de Retail Banking, o structurã 30aradi în martie 1998 pentru a coordona activitãţile internaþionale de retail banking ale Société Générale din strãinãtate şi din teritoriile franceze. BRD este o bancã universalã, oferind servicii atât persoanelor fizice cât şi companiilor. Strategia BRD constã în dezvoltarea pe toate segmentele de piaţã, menţinând în acelaşi timp un nivel de rentabilitate durabilã. Activitatea comercialã10 BRD şi-a continuat în 2007 dezvoltarea susþinutã a reţelei, prin deschiderea a peste 200 de agenţii, completând astfel acoperirea oraşelor mari şi mijlocii, dar şi a zonelor rurale cu potenţial ridicat. Activităţile desfăşurate cu persoanele fizice:  Creditele în sold acordate persoanelor fizice reprezintã aproape 13,6 miliarde RON (+46% faþã de decembrie 2006).  Din cifra de mai sus, BRD Finance, 30aradi specializatã în acordarea de credite la locul de vânzare, a înregistrat un sold de 608 Milioane RON (+25%).  BRD Fond de Pensii, 30aradi a SOGECAP (30aradi a SG specializatã în asigurãrile de viaþa) şi a BRD, şi-a început activitatea în 2007 odatã cu lansarea pilonul II (pensii obligatorii). Activităţile desfăşurate cu persoanele juridice:  Creditele cãtre persoane juridice reprezintã peste 15,3 miliarde RON (+ 44% faþã de decembrie 2006).  Factoring: Lider pe piaþa româneascã cu o cotã de piaţã de peste 40%.  BRD Sogelease: printre primele 5 societãţi de leasing, filiale ale unor bãnci sau instituţii financiare, cu o cotã de piaţã de 11%.  ALD Automotive: gestionarea unui parc de peste 2 600 de automobile, dupã 18 luni de activitate. Activităţile de investitii:  BRD Corporate Finance: Servicii de consiliere pentru fuziuni – achiziţii şi privatizãri  BRD-Securities: societate de brokeraj  BRD Asset Management: 30aradi a BRD, în domeniul gestiunii activelor. În afara de reţeaua sa de agenţii, care este cea mai densã din sistemul bancar, BRD dezvoltã şi ameliorează în permanenţã canalele alternative de bancã la distanţã: Centrul de apel Vocalis, serviciile de Mobile Banking, E-Commerce şi Mobile Banking.

10

Conform raportului pe 2007.

BRD are încheiate acorduri de colaborare ce faciliteazã plãţile de facturi cãtre furnizorii de electricitate, gaz şi alte utilitãţi folosind diverse alte canale precum bancomatele, ROBO BRD, reţeaua de comercianţi parteneri sau serviciile de debit direct, internet sau mobile banking. În cursul anului 2007 oferta de credite de consum a fost structuratã în funcţie de perioadele de creditare. În urma noilor condiţii de creditare aprobate de BNR, noua ofertã de credite imobiliare/ipotecare a dus la relansarea apreciabilã a producţiei şi în consecinţã la creşterea acestui tip de credite în portofoliul bãncii. În domeniul economisirii, gama largã de produse BRD permite adaptarea la toate categoriile de clienţi, 31aradigm3131e de vârsta şi venitul acestora. În 2007, BRD a lansat o ofertã de pachete de produse şi servicii, diferenţiatã pe segmente de 31aradigm31. Astfel, în prima parte a anului 2007 au fost create Pachetele «Clasic» şi «Select», care au înregistrat un mare 31aradig 31aradigm3131. De asemenea BRD a lansat cardul Gadget, primul card proprietar menit sã încurajeze plãţile de utilitãţi prin intemediul cardului (în 2007 fiind emise 170.000 de astfel de carduri, dintre care 80% pentru clienþi noi) . Tinerii, şi în special studenţii, au reprezentat in continuare un segment prioritar pentru BRD. Astfel, in 2007, dezvoltarea parteneriatelor cu universitatile, completarea ofertei cu noi produse ţi servicii ţi acţiunile de animare comercială realizate în colaborare cu partenerii, au permis atragerea a peste 180.000 de noi clienţi tineri. Clientela de «private banking» / patrimonialã beneficiazã de o atenţie deosebitã din partea bãncii prin agenţia sa specializatã de Private Banking, prin reţeaua internaţionalã a Grupului Société Générale şi consilierii sãi de 31aradigm31 dedicaţi, repartizaţi în toatã ţara, dar şi prin serviciile şi produsele adaptate la nevoile sale 31aradigm. Românii din strãinãtate reprezintã un alt segment de clienţi pentru care BRD şi-a dezvoltat în 2007 oferta de produse 31aradigm, formatã din pachete de servicii dedicate, transferuri internaţionale, finanţare simplificatã a proiectelor lor imobiliare din România, precum şi serviciul de asistenţã Vocalis International — celula 31aradigm de bancã la distanţã. În ceea ce priveşte produsele pentru pensionari. ,profitând de apariţia legislaţiei privind domicilierea pensiilor în conturi bancare, BRD a lansat în 2007 produsele pentru noul segment de piaţã reprezentat de pensionari. Finantarea persoanelor fizice11 Finanţarea la locul de vânzare: BRD Finance IFN BRD Finance a fost 31aradi în 2004 de BRD şi Franfinance, unul dintre principalii actori europeni în domeniul creditului de consum. Din dorinţa de a menţine calitatea serviciilor, BRD Finance şi-a adaptat oferta şi creeazã în permanenţã noi produse flexibile, personalizate, adaptate partenerilor sãi. Pe o piaţã 31aradig de concurenţialã, creditele acordate au crescut cu 25%, iar BRD Finance a acordat o atenţie specialã unei oferte adaptate la situaţia financiarã a fiecãruia dintre clienţii sãi. În 2007 au fost lansate, împreunã cu parteneri de referinţã în domeniile lor respective, douã noi programe de carduri co-brandate, bazându-se pe reţeaua de acceptanţi Mastercard: una dintre ele cu Staer, în aprilie, iar cealatã cu Carrefour, în septembrie. Aceste carduri permit celui care le deţine sã beneficieze de formule de finanţare exclusive şi de reduceri în magazinele partenere. Deşi împrumuturile acordate în 31aradigm au reprezentat în continuare 31aradigm31 activitate a BRD Finance, cu peste 4.000 de magazine partenere, vânzãrile de celealte tipuri de credite s-au dublat şi au reprezentat peste un sfert din volumele realizate în 2007. 11

www.brd.ro

Societatea şi-a crescut numãrul de acorduri cu dealerii auto, lãrgindu-şi în 32aradigm gama de produse, servicii şi asigurãri. De asemenea, BRD Finance a dezvoltat un card de credit propriu şi un credit de nevoi personale oferite direct clienţilor. Clientela de 32aradigm fizice autorizate În condiţiile unei concurenţe tot mai puternice, BRD şi-a continuat dezvoltarea pe aceastã piaţã datoritã unei organizãri şi unei oferte special concepute pentru profesiile liberale, comercianţi şi alte categorii de 32aradigm fizice autorizate şi asociaţii, dar şi pentru micro-intreprinderi. Paleta de credite de investiţii dedicate profesiunilor liberale a fost completatã pentru a rãspunde nevoilor 32aradigm ale clienţilor noştri (finanţarea activitãţii curente, de lucrãri sau de investiþii, credit imobiliar). De asemenea, BRD s-a dotat cu o nouã aplicaţie informaticã de evaluare prin scoring pentru profesiunile liberale şi IMM-uri. Clientela intreprinderi Una din prioritãţile noastre în 2007 a continuat sã fie susþinerea dezvoltãrii intreprinderilor mici şi mijlocii care constituie o 32aradigm32 majorã a fondului 32aradig de comerţ. Dispozitivul de exploatare este astfel organizat încât sã ne 32aradi menţinerea proximitãţii geografice faţã de aceastã 32aradigm32 şi, în acelaşi timp, aducerea expertizei specialitaţilor de la nivelul grupurilor teriroriale şi Centralei (factoring, leasing, internaţional, etc.). De asemenea, am cãutat sinergiile cu piaţa persoanelor fizice, fie acestea sunt salariaţii sau managerii de intreprinderi. BRD a lansat în cursul anului 2007 mai multe produse menite sã completeze oferta pentru intreprinderile mici şi mijlocii: Creditul InvestissIMO — achiziþie de bunuri imobiliare, Creditul Investissimo Plus pentru construcţii viitoare, achiziţie teren inclus într-un proiect imobiliar, modernizare, extindere, terminare imobil sau BRD Office internet banking adaptat micilor intreprinzãtori. De asemenea, BRD s-a dotat cu o nouã aplicaţie de scoring pentru profesiuni liberale şi IMM-uri. Oferta pentru Agricultori a continuat sã se diversifice prin dezvoltarea gamei de produse 32aradigm acestei pieţe, precum creditele pe termen scurt, creditele sezoniere, creditul de investiţii, finanţãri ale campaniilor agricole, consiliere etc. Marii Clienţi Corporativi Pentru marii clienţi 32aradigm3232e, anul 2007 a fost marcat de o creştere puternicã a producţiei de credite, consecinţã a acţiunii comerciale realizate în cursul anului în sectorul imobiliar, în sectorul public local şi naþional, precum şi a valorii investiţiilor strãine directe. BRD beneficiazã şi în aceastã direcţie de sinergia cu liniile de afaceri ale Société Générale. Activitatea de plãţi internaţionale a cunoscut în 2007 o creştere a volumului cu 48% faţã de 2006, la 23,7 miliarde EUR, reflectând interesul special al BRD pentru 32aradigm32 activând în comerţul exterior (IMM-uri şi mari companii). Printr-o ofertã completã de servicii comerciale (acreditive, incasso, garanþii internaţionale, ordine de platã condiţionate, acreditive standby, cecuri şi avaluri) şi servicii de transferuri de fonduri Western Union (atât inboud cât şi outbound), BRD pune la dispoziţia clienţilor sãi profesionalismul echipei sale de specialtăti şi relaţii cu peste 900 de bãnci corespondente din 100 de ţãri. Vasta reţea de corespondenţi din lumea întreagã şi sprijinul Grupului Société Générale reprezintã un real avantaj 32aradigm3232e, aducând un plus de calitate şi promptitudine serviciilor dedicate pieţei internaţionale. Factoring

În 2007, valoarea creanţelor derulate prin factoring a crescut cu 54%, atingând 506 milioane EUR, BRD consolidându-şi astfel poziţia de lider pe piaţa româneascã, cu o cotã de piaţã de aproape 40%. Servicii financiare ALD Automotive —leasing operaþional full service şi administrare de flote auto Operaţionalã din iulie 2005, ALD Automotive este 33aradi BRD specializatã în leasing operaţional full service de flote auto, produs ce permite companiilor sã externalizeze parţial sau complet gestiunea flotei lor de autovehicule. ALD Automotive este deţinutã în proporþie de 80% de ALD Internaţional, a doua societate europeanã de leasing operaţional de parcuri auto, şi 20% de BRD. De la 1.550 de vehicule gestionate în decembrie 2006 pentru 65 de clienþi, ALD Automotive gestiona la sfârşitul lui 2007 o flotã de peste 2.600 de vehicule pentru 135 de de clienþi. La sfârşitul lui 2007 ALD Automotive avea o echipã de 42 de personae şi o reţea de peste 700 de furnizori pe tot teritoriul ţãrii (33aradi auto, service-uri, asiguratori, asistenţã rutierã, furnizori de combustibil, pneuri şi vehicule de înlocuire). ALD Automotive şi-a continuat dezvoltarea teritorialã în colaborare cu reţeaua BRD printr-un program de acţiuni 33aradig, 33aradig care se numãrã organizarea pe parcursul anului a unor întruniri de afaceri cu companiile locale din diverse regiuni ale ţãrii. ALD Automotive a lansat trei servicii noi: «Autovehicul prerunner», «Minilease», «Car wash» şi a demarat activitatea de vânzare a autovehiculelor de ocazie. Activitatea de brokeraj BRD Securities este o societate de brokeraj, prezentã atât pe Bursa de Valori Bucureşti cât şi pe Bursa de Produse Derivate de la Sibiu. BRD Securities oferã consiliere în investiţii şi capacitãţi de execuţie, structurând şi executând oferte publice iniţiale, emisiuni de obligaţiuni pentru clienţi 33aradigm juridice şi municipalitãţii. Operaþiuni de Piaþã În cursul anului 2007 BRD şi-a 33aradigm3333e prezenþa pe pieţele financiare. Astfel, cota de piaţă în funcţie de volumul tranzacţiilor de schimb valutar a crescut de la 15 % în 2006 la 15,7% în 2007. Promovarea activã a produselor derivate a permis creşteri importante de volume la operaţiunile de schimb valutar la termen şi introducerea tranzacţiilor de swap pe rata dobânzii. O performanţã de excepţie a fost obţinutã odatã cu implementarea platformei de etrading pe internet pentru operaþiunile de piaţã - TRADirect. Aplicaţia permite un acces facil şi rapid al clienţilor la cotaţiile actualizate în timp real pentru tranzacţiile de schimb valutar şi pentru piaţa monetarã. Gestiunea Activelor Aceastã activitate este desfãşuratã prin intermediul unei societãţi 33aradigm33 de administrare a activelor, BRD Asset Management. Fondul de investiţii Simfonia I a cunoscut o scãdere uşoarã a activului net de 7,4%, interesul investitorilor fiind în special orientat cãtre fondurile diversificate şi acţiuni. Simfonia I rãmâne totuşi 33aradig cele mai mari fonduri de pe piaţa româneascã, cu un 33aradi net de 83 MRON (23 MEUR). Fondul diversificat Concerto, lansat în 2006 pentru a rãspunde nevoilor investitorilor individuali a cunoscut în 2007 o creştere a activului net de 15,4%. Fondul a înregistrat la sfârşitul anului 2007 un 33aradi net de 17,7 MRON (4,9 MEUR). Servicii de consultanţã Cu zece ani de experienţã pe piaţa româneascã a consultanţei în privatizare şi fuziune — achiziţii, BRD Corporate Finance completeazã gama de servicii puse de bancã la dispoziţia clienþilor sãi. Filiala le oferã, în cazul unor operaţiuni transfrontaliere

importante, întreaga expertizã a SG Corporate & Investment Banking în sectorul lor economic, precum şi sprijinul echipelor de fuziuni – achiziţii ale Grupului.

2.2 Gestiunea riscurilor bancare pe exemplul BRD Fiecare unitate bancară acordă o importanţă deosebită gestiunii riscurilor cu care se confruntă în activitatea lor, urmărind reducerea acestore prin diferite tehnici denumite general managementul riscurilor. Ca orice altă bancă comercială, BRD – Groupe Société Générale acordă o atenţie deosebită gestionării prudente a riscurilor 34aradigm34 activităţii sale, în efortul de a asigura creşterea stabilă şi sustenabilă a profitului său. Pentru a asigura o bună gestionare a riscurilor, în principal cele legate de credite, o echipă dedicată specializată în audit realizează, periodic, un control aprofundat al activităţii agenţiilor BRD. Au fost realizate analize asupra impactului riscului de schimb valutar asupra activităţii de creditare a băncii, istoricul şi principalele tendinţe de evoluţie a unor sectoare –comerţul de retail sau industria textilă în România, impactul integrării în Uniunea Europeană asupra diferitelor sectoare economice. În vederea eficienţei acestui 34aradig, a fost necesară promovarea unor măsuri uniforme de monitorizare a riscurilor, în 34aradigm cu elaborarea de 34aradigm34 de lucru, puse de 34aradi cu prevederile legislative şi strategia băncii în domeniu. În 2008, echipa de control a riscurilor din cadrul BRD s-a întărit şl şi-a extins aria de acoperire. Subordonată direct Preşedintelui Director General, ea are rolul de a superviza toate riscurile băncii: • politica de lichiditate şi de solvabilitate, gestionată în coordonare cu Direcţia financiară. • riscurile de credit cu obiectivul menţinerii unui portofoliu echilibrat pe fiecare sector economic. Direcţia Risc are sarcina de a asigura formarea responsabililor de credite şi controlează aposteriori riscurile asumate de agenţii. • riscurile de piaţă care, având în vedere dezvoltarea operaţiunilor de piaţă şi schimb valutar, necesită un control mult mai 34aradigm34. • riscurile operaţionale, a căror gestiune se bazează pe un control permanent, pe metodologii 34aradigm riscurilor operaţionale şi pe un control periodic, atât în Reţea cât şi la Sediul Central al Băncii. În 2008, principalele acţiuni realizate au vizat implementarea unui dispozitiv uman şi metodologic de gestiune a riscurilor operaţionale în conformitate cu exigenţele reglementare locale (Norma 17 BNR/2003) şi cele din Acordul Basel II.Pentru a reduce riscurile, banca dezvoltă o cultură a riscurilor operaţionale şi pune în aplicare măsuri pentru sensibilizarea şi formarea personalului. Documentele normative sunt adaptate în permanenţă reglementărilor şi condiţiilor de piaţă, procedurile, aplicaţiile informatice şi sistemele de securitate ale băncii sunt dezvoltate şi consolidate pentru a controla, preveni aceste riscuri şi a reduce efectele incidentelor riscurilor operaţionale identificate. S-a eleborat de asemenea, un Plan de Continuitate a Activităţii (PCA), care vizează Centrala şi Reţeaua de agenţii a fost implementat; în cazul situaţiilor neprevăzute, care ar împiedica continuarea activităţii în spaţiile actuale au fost puse în aplicare şi testate centre de repliere dotate cu mijloace de comunicare şi beneficiind de 34aradigm34 adecvate. În 34aradigm3434 implementării Acordului Basel II în cadrul Grupului Société Générale, echipa riscuri participă la lucrările de îmbogăţire şi actualizare a aplicaţiilor 34aradigm şi a bazelor de date interne.

Managementul riscurilor de către BRD. Cadrul general Banca abordeazã riscul in mod prudent, în conformitate cu strategia sa pe termen lung. Politicile şi activitãţile de management al riscului sunt în concordanţã cu practicile Société Générale, şi se concentreazã asupra identificãrii şi evaluãrii riscurilor într-un stadiu incipient. Banca implementeazã aceastã abordare, prin intermediul funcţiei de management al riscului, funcţie 35aradigm3535e de structurile comerciale.  Riscul de credit Gestionarea riscului de credit se bazeazã pe câteva 35aradigm35 importante,cum ar fi: • analizarea şi aprobarea lansãrii de noi produse şi activitãţi generatoare de risc de cãtre conducerea bãncii; • utilizarea de 35aradigm bine definite de acordare a creditului, în funcţie de tipul de 35aradigm35, implicând atât cunoaşterea detaliatã a debitorului, cât şi a destinaţiei şi structurii creditului, precum şi a sursei de rambursare, solicitarea de garanţii reale sau personale pentru diminuarea riscului de credit la niveluri acceptabile; • procese bine formalizate pentru aprobarea creditelor, incluzând un 35aradi clar de competenţe de aprobare; • monitorizarea 35aradigm a expunerilor, la nivel individual, 35aradigm3535 la nivel de grup de expuneri, unde este cazul; • monitorizarea şi raportarea periodicã, cãtre conducerea bãncii, a calitãţii portofoliilor de credit; • verificarea periodicã a activitãţii de creditare, de cãtre funcţia de audit intern; • utilizarea unui 35aradi pentru identificarea şi gestionarea creditelor neperformante şi a diferitelor 35aradi rezultate din aceastã activitate, utilizând indicatori obiectivi. Obiectivul managementului riscului de credit este menţinerea unui portofoliu echilibrat pe sectoare economice, categorii de 35aradigm35 şi zone geografice.Pentru a menţine o bună diversificare a portofoliului de credite, banca a pus în aplicare un 35aradi de urmărire 35aradigm a expunerii sectoriale. La 31 decembrie 2008, această repartizare sectorială era următoarea:

Figura 2.1 Repartizarea sectorială a creditelor acordate de BRD12

12

Sursa: Raportul anual BRD.

Riscul de credit corporate • Caracteristicile principale ale creditarii clientilor comerciali sunt urmatoarele: Consolidarea expunerilor catre un singur debitor: consolidarea tuturor expunerilor directe şi 36aradigm catre o anumita contrapartida, mai intai la nivelul Romaniei si apoi la nivel global (SG); • Utilizarea sistemului de rating intern: sistemul de rating intern al bancii este o versiune a sistemului de rating al SG, adaptat si ajustat la mediul economic local; • Transferul clientilor neperformanti catre o divizie 36aradigm3636e de functia comerciala. Riscul de credit din activitatea de retail Creditarea persoanelor fizice si a anumitor intreprinderi mici si mijlocii este abordata intr- un mod standardizat, dezvoltand produse in linie cu necesitatile identificate ale pietei. Astfel, produsele de creditare au un segment de 36aradigm36 tinta identificat si sunt insotite de un set de 36aradigm de acceptare a clientilor implementate prin intermediului sistemelor de scoring. BRD monitorizeaza riscul acestui portofoliu in mod continuu, utilizand 36aradigm obiective si verificabile, precum serviciul datoriei. Imediat ce un client a atins un anumit numar de zile intarziere, intra in atentia unei 36aradigm36 de recuperare bine echipata si 36aradigm3636e de structurile comerciale.  Riscurile de rata a dobanzii si de curs de schimb din banking book (riscuri 36aradigm3636) Riscurile de rata a dobanzii si curs de schimb generate de activitatile comerciale si de cele in nume propriu (tranzactii privind fondurile proprii, investitii si emiteri de obligatiuni) sunt acoperite, in masura in care este posibil, pe baza individuala sau prin utilizarea de tehnici de macro-acoperire, partea neacoperita este mentinuta in limite prestabilite la niveluri prudente. Principalul instrument utilizat in monitorizarea riscului ratei dobanzii este analiza gap combinata cu o masura a senzitivitatii bilantului la miscari in ratele de piata ale dobanzii. Acestei senzitivitati I se aplica un set de limite, iar incadrarea in aceste limite este monitorizata lunar de CGAP. Pentru pozitia de schimb

(activitatea comerciala si tranzactionare in nume propriu), Banca are un set de limite stabilite la niveluri prudente, monitorizate zilnic de catre DCCR.  Riscul de lichiditate Riscul de lichiditate este asociat cu incapacitatea de a face fata obligatiilor sale de plata la scadenta acestora cu costuri rezonabile. Managementul lichiditatii bancii are 2 componente majore: • Monitorizarea pozitiei de lichiditate, 37aradigm3737 estimarea necesarului de finantare al bancii pe termen scurt, mediu si lung, pe baza previziunilor si identificarea solutiilor de finantare corespunzatoare; • Planurile de criza 37aradigm37 o evaluare continua a potentialelor tendinte, evenimente si incertitudini care ar putea impacta lichiditatea bancii. In ceea ce priveste asigurarea lichiditatii in moneda straina, managementul lichiditatii bancii este bine integrat cu cel al Societe Generale. CGAP valideaza principiile de baza pentru organizarea si managementul riscului de lichiditate, valideaza programele de finantare ale Bancii, examineaza rapoartele de monitorizare a pozitiei de lichiditate, 37aradigm3737 estimarile privind pozitia de lichiditateviitoare, examineaza scenariile de criza si propune actiunile adecvate Comitetului de Directie.  Riscul operational Riscul operational reprezinta riscul de pierderi rezultate din 37aradigm37 interne inadecvate sau nerespectate, erori umane, erori legate de sisteme, dar si din evenimente externe. Banca utilizeaza urmatoarele trei metodologii de administrare a riscului operational: Autoevaluarea riscurilor si controalelor (RCSA); Colectarea informatiilor privind pierderile (OLDC) si Indicatorii de risc (KRI). RCSA este o abordare structurata 37aradigm3737 pentru identificarea si evaluarea riscurilor si implementarea actiunilor necesare pentru a preveni riscurile care au fost identificate si evaluate ca inacceptabile, avand in vedere 37aradigm Bancii fata de risc. OLDC este o metodologie care permite colectarea sistematica a pierderilor de risc operational care depasesc un anumit prag, urmate de raportarea catre managementul superior. KRI utilizeaza un set de indicatori (pe zone evaluate ca avand risc ridicat) a caror monitorizare indica posibile schimbari nefavorabile in profilul de risc operational, declansand astfel actiuni adecvate. Pe langa aceste metodologii de management al riscului, Banca atenueaza anumite riscuri operationale prin polite de asigurare.  Riscul de piaţã Controlul şi gestionarea riscurilor de piaţã au fost întãrite, ţinând cont, pe de o parte, de influenţa crizei “subprime” şi de turbulenţele de pe pieţele internaţionale, şi pe de altã parte, de dezvoltarea tranzacţiilor cu instrumente de piaţã în România.BRD are o abordare 37aradig, banca orientându-se spre acoperirea nevoilor clienþilor, fãrã sã-şi 37aradi poziţii în nume propriu.  Riscul operaţional Riscul operaţional reprezintã riscul de pierderi rezultate din 37aradigm37 interne inadecvate sau nerespectate, erori umane, erori legate de sisteme, dar şi din evenimente externe.

Banca utilizeaza urmãtoarele trei metodologii de administrare a riscului operaţional: Autoevaluarea riscurilor şi controalelor (RCSA); Colectarea informaţiilor privind pierderile (OLDC) şi Indicatorii de risc (KRI). RCSA este o abordare structuratã 38aradigm3838 pentru identificarea şi evaluarea riscurilor şi implementarea acţiunilor necesare pentru a preveni riscurile care au fost identificate şi evaluate ca inacceptabile, având în vedere toleranţa Bãncii faţã de risc. OLDC este o metodologie care permite colectarea sistematicã a pierderilor de risc operaţional care depãşesc un anumit prag, urmate de raportarea cãtre managementul superior. KRI utilizeazã un set de indicatori (pe zone evaluate ca având risc ridicat) a cãror monitorizare indicã posibile schimbãri nefavorabile în profilul de risc operaţional, declanşând astfel acþiuni adecvate. Pe lângã aceste metodologii de managementul al riscului, Banca atenueazã anumite riscuri operaţionale prin poliţe de asigurare. Planul de continuitate a activitãţii Pentru a reduce riscurile operaţionale, BRD a elaborat, de mai mulţi ani, planuri şi a implementat dispozitive de continuitate a activitãţii, care sunt supuse în mod periodic la teste. Soluţii de back-up au fost dezvoltate cu parteneri specializaþi în IT şi telecomunicaţii. BRD dispune de un centru de back-up informatic şi de centre de repliere dotate cu posturi de lucru dedicate şi funcţionale. Punerea în funcţiune a unui centru de repliere nou şi modern reprezintã cea mai importantã evoluţie înregistratã de bancã în 2008. Tot în 2008, organizarea şi planul de gestionare a situaţiilor de crizã au fost ameliorate şi detaliate.

CONCLUZII Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic, cel 38aradigm, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei concurenţe acerbe. Astăzi băncile sunt 38aradig de către specialişti, şi nu numai, ca fiind acele instituţii care administrează riscul. Această caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului că orice operaţiune financiar-bancară pe piaţa internă şi internaţională este supusă acţiunii unui ansamblu de factori de risc independenţi. Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita de 38aradigm unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta, intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe 38aradigm3838e. Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand definirea individuala a acestora. Odata definite, ele pot fi masurate, urmarite si controlate.

Conform abordărilor 39aradi, riscul este considerat o noţiune obiectivă, 39aradigm3939e de obiectul sau subiectul analizat şi de metoda de anagement aplicată.Însă criteriile de clasificare a riscurilor, deseori sunt dependente de obiectul de 39aradi şi de metoda de evaluare aplicată, fapt ce clasifică riscul drept o o noţiune 39aradigm39 de o serie de elemente şi tehnici. Abordările contemporane ale noţiunii de risc pun în prim plan natura 39aradigm39-matematică a riscului ce permite modelarea situaţiilor de risc şi în acelaşi timp 39aradig că riscul ca noţiune este exogen pentru obiectul şi subiectul de studio precum şi metoda de management aplicată. În consecinţă,uneori survine afirmţia că riscul nu poate fi gestionat ,deoarece este independent de voinţa noastră,sau mai frecvent că rscurile trebuie clasificate în riscuri 39aradig(care nu pot fi influenţate prin anumite metode de management al riscului),şi riscuri active pentru care poate exista un management al riscului. Metodele de evaluare a riscului în activitatea bancară sunt pe cât de bogate şi variate pe atât de complexe. Managementul riscului în banca comercială este influenţat de trei puteri principale: managementul băncii,societatea,proprietarul băncii.Fiecare dintre aceste puteri,pentru 39aradigm mici de timp sau în anumite condiţii 39aradigm,pot avea scopuri difrite şi aceasta explica diferenţa metodologiilor recomandate şi aplicate în gestiunea riscurilor bancare Scopul principal al reglementării bancare si al recomandărilor Comitetului Basel în domeniul gestiunii riscului,este de a apropia maximum posibil suma capitalului bancar de suma riscurilor asumate de bancă. Elaborarea metodelor aplicative privind administrarea riscului de credit în banca comercială este extrem de actuală atât pentru sistemul bancar naţional cât şi pentru sistemul bancar maondial. Riscul de credit este considerat principalul risc pe piaţa financiară. O dată cu creşterea societăţilor bancare,vechile sisteme de management al riscurilor devin neadecvate,iar expunerile la riscuri(ex:fraudă, erori umane etc.) cresc semnificativ. Astfel aplicarea concepţiei de management integral al riscului în băncile comerciale presupune implementarea unui sistem de evaluare capabil să măsoare şi să consolideze toate riscurile aferente activităţii de o manieră consistentă, luând în considerare toate interrelaţiile existente şi posibile şi să prezinte expunerea şi sensibilitatea băncii sau a oricărei celule de afceri la oricare factori de risc în orice moment. Managementul integral al riscului ajută banca să furnizeze actionarilor actuali şi potenţiali ,precum şi investitorilor o mai bună influenţă relativă ariscurilor la care este expusă. Banca poate raporta poziţiile sale de risc de o manieră mai completă şi astfel va permite părţilor interesate să fundamenteze decizii în condiţii optime. Gestiunea riscurilor bancare este funcţia cheie a băncilor 39aradi axate pe activitatea de piaţă. Managementul riscurilor poate fi considerat ca o instituţie 39aradi a economiei. Etica economiei de piaţă se referă într-o formă cât mai echilibrată a gestionării riscurilor. Modul în care sunt gestionate riscurile se 39aradig în distribuţia acestora, care atunci când este inegală demonstrează că în economia respectivă există constrângeri extraeconomice care creează distorsiuni. Cele mai mari distorsiuni de acest fel sunt 39aradigm39 de monopoluri, fie că este vorba de monopolul de stat, fie că este vorba de alte tipuri de monopol. Gestionarea riscurilor bancare are o importanţă deosebită pentru bunul mers al tranzacţiei către economia de piaţă , urmărindu-se, pe de o parte, luarea măsurilor asigurătorii cu privire la rambursarea creditului, iar pe de altă parte protejarea substanţei creditului de rata inflaţiei. În primii ani ai tranziţiei(1991-1993)sistemul bancar românesc a fost expus ambelor categorii de riscuri menţionate. În această perioadă. Cu

o foarte scurtă întrerupere , au fost practicate dobânzi real negative, care au dus la decapitalizarea băncilor. Implicarea 40aradigm4040e4040e în direcţionarea creditului a condus la creşterea volumului creditelor neperformante . Începând cu anul 1994, sistemul 40aradig bancar s-a confruntat în principal cu riscul de credit. Pe parcursul acestor ani, băncile şi-au îmbunătăţit mecanismele de protecţie, fapt care a condus , în cele din urmă, la un credit 40aradigm4040e. Odată cu relansarea economiei şi îmbunătăţirea mediului de afaceri din România, sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare accelerată – mult mai accentuată decât a celorlalte sectoare economice – atât din punct de vedere cantitativ cât mal ales din punct de vedere calitativ(concepte moderne implementate, management performant, legislaţie aliniată la standardele U.E.). În concluzie importanţa deosebită pe care reglementarea şi supravegherea pe baze prudenţiale a principalelor 40aradigm40 ale sistemului bancar o prezintă pentru asigurarea sănătăţi 40aradigm-financiare a unei ţări. Pentru aceasta este nevoie însă ca, reglementările internaţionale în domeniu, să se plieze pe specificul activităţilor desfăşurate de diferitele instituţii financiare precum §I pe infrastructura financiara aflata la dispoziţia unei ţări. O analiza în acest sens demonstrează faptul ca adoptarea 40aradigm40 a prevederilor Acordului Basel II de către România (conform Directivei Europene de Adecvare a Capitalului România trebuie să adere la Basel II începând cu anul 2007) ar putea declanşa efecte 40aradigm-financiare nefaste care să anuleze orice eventual beneficiu iniţial adus de aplicarea acestor reglementari la nivel naţional. Scopul de baza al oricărei reglementari prudenţiale consta în asigurarea protecţiei clienţilor, acţionarilor şi creditorilor unei bănci prin definirea unui nivel 40aradigm4040 al capitalizării bancare. Un bun indicator al necesarului de fonduri destinate asigurării unui nivel optim de protecţie l-ar constitui ,,capitalul economic”. Aceasta noţiune a fost introdusa 40aradigm recent în practica financiara şi defineşte acel nivel al capitalului necesar acoperirii pierderilor normale, peste cele medii estimate ale unei bănci. Cu alte cuvinte, nivelul optim de protecţie se asigura prin absorbirea din timp a oricăror pierderi neprevăzute care pot să apară pe parcursul activităţii de creditare a unei bănci, ceea ce va permite o diminuare a probabilităţii de faliment a băncii respective şi creşterea implicita a gradului de încredere al populate în sistemul bancar naţional. Totuşi, pentru a tine cont de modificările care au avut loc în plan 40aradigmfinanciar şi, în principiu, de incertitudinea şi gradul ridicat de risc care domina la ora 40aradi realităţii financiar-bancare, a fost necesara o ajustare a gradului de adecvare a capitalului băncilor cu riscurile la care acestea se expun în calitate de 40aradigm4040e40 financiari. Acordul Basel II vine să limiteze în acest sens unui dintre neajunsurile reglementarilor anterioare în domeniu prin instituirea obligaţiei determinării nivelului fondurilor proprii ca o funcţie de dubla senzitivitate a acestora la riscul asocial diferitelor tipuri de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare, etc.) precum şi la diferitele clase de risc în care sunt încadraţi iniţial debitorii. Capitalul ajustat cu expunerea la risc a unei banci reprezintă, aşa cum s-a putut demonstra, o măsura cu mult mai bună de determinare a eficientei economice (prin calculul RAROC – Risk Adjusted Return on Capital) a unei bănci decât indicatorii 40aradi folosiţi până în 40aradig (ROE- Return on Equity). În acest scop lucrarea a căutat sa determine, sub ipotezele Acordului Basel I şi 40aradigm4040 II, necesarul de capital şi 40aradigm4040, venitul ajustat la risc al unei bănci. Practica nu face altceva decât sa confirme teoria conform căreia creşterea nivelului riscurilor 40aradigm40 portofoliului de credite al unei bănci va impune cu 40aradigm4040e stabilirea unui nivel mai ridicat al capitalizării acelei instituţii, în vederea acoperirii eventualelor pierderi generate de declanşarea riscurilor.

De asemenea, aşa cum era de aşteptat, condiţiile mai restrictive impuse băncilor de către Basel II în ceea ce priveşte nivelul capitalurilor proprii, prin luarea în calcul şi a riscurilor 41aradigm41 debitorilor, se vor repercuta 41aradigm şi la nivelul profitabilităţii lor mergând până la anularea beneficiului iniţial si chiar pana la obţinerea unor venituri reale negative. În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de şoc. În acelaşi timp, consolidarea valorii acţiunilor bancare se poate 41aradig doar printro comunicare reală cu pieţele financiare şi implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile şi instituţiile financiare trebuie să-şi imbunătăţească inţelegerea şi practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-şi putea gestiona cu 41aradig diferite game de produse in anii ‘90. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare şi sistemul global de management sunt 41aradigm41, atunci banca va avea 41aradig. Băncile pot gestiona cu 41aradig riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc 41aradigm de analiza şi gestiune in vederea creşterii eficienţei.

BIBLIOGRAFIE

ANEXE Anexa 1

Anexa 2 Calitatea Creditelor în sistemul bancar românesc