Active Si Pasive Bancare [PDF]

Zitiervorschau

TEMA SEMINAR OPERATIUNI ACTIVE SI PASIVE ALE BANCILOR COMERCIALE

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de mobilizare a resurselor băneşti şi de constituire a surselor de creditare. Dintre aceste operaţiuni cele mai frecvente sunt depozitele, rescontul şi capitalul propriu. Depozitele Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în păstrare, pentru un anumit termen şi, eventual, în anumite condiţii, o sumă de bani de la un depunător. Banca poate utiliza aceste sume, în general, cu condiţia de a le face disponibile la data convenită şi de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de surse cu care poate să răspundă cererilor de creditare pe care i le adresează cei ce au temporar lipsă/nevoie de lichidităţi. Depozitele reprezintă o formă de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi, totodată, o formă de existenţă a monedei scripturale. După natura şi termenul lor depozitele pot fi la termen şi la vedere. Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii pot dispune în orice moment pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri. Riscul băncii de a folosi aceste depozite este mai mare, motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi mai mici sau chiar deloc. Utilizarea lor ca sursă de creditare se bazează pe "soldul mediu permanent", adică pe suma de bani care în mod obişnuit există în bancă sub forma soldurilor rămase în chiar conturile deponenţilor. Astfel, băncile cunosc zilnic soldul rămas neutilizat în contul fiecărui client. Într-un orizont de timp dat,t ∈[1,T], soldul zilnic al tuturor conturilor deschise în bancă este St. Soldul permanent SP al acestor conturi pe orizontul dat este: SP = mint*St aşa că, dacă T=30, rezultă că banca poate acorda, pe seama depozitelor la vedere,credite pe o lună de mărime SP. Astfel de date se cunosc aposteriori, deoarece banca nu ştie dinainte ce operaţiuni se vor derula în aceste conturi. Înregistrarea datelor pe perioade mai lungi de timp dă însă posibilitatea de a determina probabilitatea cu care poate exista un sold permanent pe o perioadă dată (7 zile,30 de zile, 90 de zile etc.). Depozitele la vedere există, în principal, sub forma conturilor curente, a conturilor de depozit şi a certificatelor de depozit. Conturile curente sunt produse bancare prin care persoanele fizice şijuridice derulează operaţiuni de încasări şi plăţi, adică operaţiuni de casă.Deschiderea şi închiderea lor, ca şi operaţiunile derulate prin ele (uneori numai cele de plată) sunt remunerate prin comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le face banca privind evidenţa lor, efectuarea operaţiunilor, informarea clientului,legăturile cu băncile

partenerilor de afaceri ai clienţilor etc. Conturile de depozit sunt produse bancare destinate fructificării unor economii pe termene mai bine precizate, cu condiţii mai restrictive de derulare a unor operaţiuni şi, de aceea, ceva mai bine remunerate. Băncile au în schimb o certitudine mai mare privind utilizarea pentru creditare a sumelor depuse în aceste conturi. Certificatul de depozit este un produs bancar prin care deponentul poate constitui un depozit, cu termene standard destul de diversificate, al cărui titlu(act doveditor al existenţei) poate fi negociat pe piaţa monetară în interiorul termenului de scadenţă. Băncile române utilizează larg acest produs cu termene de 1-3-6 luni. În SUA acest produs este preponderent destinat firmelor şi se întâlneşte în trei variante: small (valori sub 100 000 USD), large (valori peste 100 000 USD)şi jumbo (valori peste 1 000 000 USD). Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen precizat, convenit între deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună datorită certitudinii mai ridicate pe care o are banca în utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. În mod curent aceste depozite se întâlnesc sub forma conturilor de depozit pentru investiţii şi a conturilor de economii. Rescontul Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din portofoliul de active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată folosi pentru a acorda noi credite. Portofoliul de active este format din titluri ce atestă datorii pe care un terţ le are faţă de bancă sau plasamente pe care aceasta le-a făcut în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a acordat unor clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele recreditabile sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci, în schimbul sumei pe care ele le reprezintă, dar diminuată cu un comision de cedare/preluare, numit,după caz, taxă de scont sau taxă de Lombard. Între titlurile recreditabile se includ efectele comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile apelează la o altă bancă interesată şi cu disponibilităţi, la băncile specializate în astfel de operaţiuni(numite bănci de scont) şi la banca centrală. Recreditarea pe seama cedării din portofoliu a unor efecte publice se numeşte lombardare. Capitalul propriu Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea de acţiuni şi prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni formează capitalul social folosit, de regulă, pentru finanţarea dotării băncii(imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe diverse). Sumele acumulate din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea unor riscuri prin existenţa unei

acoperiri asiguratorii. Capitalul propriu are o cotă redusă în totalul resurselor băncii şi nu participă decât, eventual, simbolic la crearea surselor de creditare.

Operaţiunile active ale băncilor comerciale Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de creditare a activităţii economice, adică de utilizare a resurselor mobilizate prin operaţiunile pasive. Operaţiunile active, mai diversificate decât cele pasive, sunt clasificate după obiect în: creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare şi plasamente. Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora cu disponibilităţi pentru aşi continua activitatea: credite pentru activele fixe şi credite pentru cheltuielile de exploatare. - Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea sau achiziţionarea de imobile, terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu garanţii, în principal de către bănci specializate. - Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere reconstituirea surselor băneşti imobilizate de întreprinzător în circuitul economic obişnuit: achiziţie - producţie livrare. Băncile creditează creanţele comerciale ale întreprinzătorului, adică preiau în sarcina lor datoriile pe care terţii le au faţă de acesta, sau acordă credite de trezorerie, adică formează sau completează disponibilităţile de plată ale debitorului în cazul în care acesta întrevede posibilitatea unor plăţi pe care le-ar avea de făcut la un moment dat sau într-un interval scurt de timp, concomitent cu lipsa sau insuficienţa unor disponibilităţi proprii. Creditarea persoanelor particulare are în vedere acordarea de credite indivizilor sau familiilor pentru construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de bunuri de folosinţă îndelungată sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente. Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni în vederea utilizării eficiente a resurselor disponibile în condiţiile asigurării unei lichidităţi suficient de mari a acestor utilizări. Această condiţie este reglementată în cele mai multe ţări ca măsură de diminuare a riscului de lichiditate. Plasamentul în acţiuni este interzis în unele ţări, inclusiv în România, pentru a evita conflictul de interese. Plasamentul în efecte publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim, şi prin raportul atrăgător risc/câştig. În cadrul acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite sunt scontarea, pensiunea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile în cont şi creditele specializate. Scontarea Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit atestat printr-un efect comercial emis de un agent economic debitor în beneficiul altui agent economic creditor.

Agentul economic creditor a acceptat la un moment dat (momentul t0) să livreze agentului economic debitor o partidă de marfă plătibilă la un moment ulterior (t1), numit scadenţă. Suma de plată la scadenţă se înscrie în actul ce consfinţeşte înţelegerea (adică într-un efect comercial, de regulă o formă de cambie) şi se numeşte valoare nominal a efectului comercial. La un moment t2∈ (t0, t1), agentul economic creditor doreşte să-şi recupereze banii. El scontează respectivul titlu la o bancă, adică îl cedează/cesionează, primind în schimb o sumă de bani numită valoare actuala respectivului titlu. Din momentul scontării (t2) şi până la scadenţă (t1), adică pe un interval de timp de z zile, creditul este în sarcina băncii, care pretinde, în mod justificat, o remunerare pentru imobilizarea resurselor sale. Această remunerare exprimată în unităţi monetare se numeşte scont, iar atunci când este exprimată procentual se numeşte taxă de scont. Mărimea taxei de scont este stabilită de către fiecare bancă în parte, în raport cu strategia şi politica ei de creditare, cu elementele conjuncturale care o determină să amplifice sau să diminueze oferta de credit, ca şi cu taxa oficială de scont, practicată de Banca Centrală în refinanţarea băncilor comerciale prin operaţiunea de rescont, efectuată de acestea în legătură cu portofoliile lor de active. Mărimea scontului şi a valorii actuale a titlului scontat se determină după relaţia: S = VN * (z*s/365) (2) VA = VN - S (3) , unde: S = scontul, s = taxa de scont, VA = valoarea actuală a titlului scontat, VN = valoarea nominală a titlului scontat. Scontarea este o operaţiune prin care creditul comercial se transformă în credit bancar. Pensiunea Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un efect comercial se angajează să-l răscumpere el însuşi la scadenţă sau înainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel doar temporar de către bancă. Împrumutul cu gaj în efecte Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care banca acordă un credit primind în schimb un gaj în efecte comerciale sau publice sau în acţiuni. Mărimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate.În ce priveşte gajarea efectelor comerciale, recurgerea la această formă de recreditare se face atunci când

banca are dubii în ceea ce priveşte capacitatea de plată a celorlalţi semnatari ai titlului, alţii decât beneficiarul acestuia. De aceea, banca nu scontează şi, în plus, acordă un credit sub valoarea nominală a efectului. În ce priveşte gajarea efectelor publice şi a acţiunilor, banca acordă credite sub valoarea nominală a acestora, ca rezultat al riscului de diminuare a valorii lor de piaţă (scăderea cursului lor). Solicitatorii unor credite cu gaj în efecte publice sau acţiuni recurg adesea la această operaţiune, în scopuri speculative, în vederea achiziţionării repetate a unor astfel de titluri. Pe seama unui capital iniţial K agentul în cauză procură titluri de aceeaşi valoare, fie VT1=K, pe care le gajează obţinând un credit de valoare C1 = a * VT1 unde: a = cota, exprimată procentual, din valoarea titlurilor achiziţionate şi gajate. Cu acest credit respectivul agent poate cumpăra noi titluri de valoare, VT2=C1, pe care le poate din nou gaja, obţinând un nou credit C2 = a * VT2 , cu care procedează în mod similar. Presupunând că agentul efectuează n astfel de operaţiuni, atunci valoarea titlurilor achiziţionate în total, TVT, este:

creditul total, CT, primit de el de la bancă este:

iar capitalul imobilizat în total, KI, adică suma cheltuită de el pentru achiziţionarea titlurilor este:

Eficienţa (calitatea financiară) a unui astfel de procedeu poate fi evidenţiată prin câteva rate: * rata capitalului imobilizat în valorea totală a titlurilor achiziţionate este:

r1 = KI / TVT = 1 - a, (6.1) adică este constantă indiferent de numărul operaţiunilor de achiziţie - creditare pe care el le realizează; * marja de acoperire a creditului prin totalul valorii titlurilor achiziţionate este:

adică în scădere cu fiecare nouă operaţiune achiziţie - creditare, reflectând creşterea capitalului imobilizat şi conducând la formularea unor concluzii importante atât pentru agent, cât şi pentru bancă: * repetarea operaţiunii de împrumut cu gaj în efecte publice sau acţiuni, de către un acelaşi agent, măreşte riscul său de pierdere prin scăderea cursului titlurilor, deoarece imobilizarea sa de capital este tot mai mare; * menţionata repetare diminuează capacitatea de garanţie a gajului, deoarece marja de acoperire a creditului scade, ceea ce pentru bancă înseamnă creşterea riscului de creditare; * coeficientul de multiplicare a capitalului iniţial prin valoarea titlurilor achiziţionate este:

unde: j = indice pentru identificarea numărului de ordine al operaţiunii repetate achiziţie creditare. Avansurile în cont Avansurile în cont sunt o operaţiune prin care banca efectuează plăţi din contul unui client, pe baza cecurilor emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are disponibil. Pentru a putea face plata, banca acordă un credit "în avans", adică fără a aştepta o solicitare expresă din partea clientului său. Acest credit se numeşte overdraft. Deoarece nu uzează de înscrisuri bancare pentru confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adică banca nu poate să se recrediteze pe seama lor. Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care, eventual, îl poate sconta, recreditându-se. Creditele specializate Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură cu situaţii specifice, de o anumită natură. Astfel de operaţiuni se realizează prin produse bancare cum sunt:

- creditul sezonier sau de campanie; - creditul pentru stoc garantat prin warant; - creditul de prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor pentru livrări făcute unui beneficiar extern sau în cadrul unei licitaţii publice (livrări pentru instituţii publice). Banca va recupera creditul în momentul apariţiei în contul furnizorului a plăţii efectuate de beneficiarul său extern sau de către instituţia publică achizitoare.