Statutul Juridic Al Persoanei Fizice [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DE DREPT INTERNAŢIONAL ŞI DREPT AL RELAŢIILOR ECONOMICE EXTERNE

Cu titlu de manuscris CZU: 347.15/.17(043.2)

VRABIE Corneliu STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT Specialitatea 12.00.03 – Drept Privat (internaţional privat)

Tetă de doctor în drept

Coordonator ştiinţific: Victor VOLCINSCHI doctor în drept, profesor universitar Autor: Corneliu VRABIE

Chişinău - 2008 -

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Cuprins PREAMBUL ....................................................................................................................................... 3 CAPITOLUL I .................................................................................................................................. 10 STATUTUL PERSONAL ŞI LEGEA APLICABILĂ ÎN ACEASTĂ MATERIE ......................... 10 §1. Definirea şi conţinutul statutului personal. Evoluţie a conceptelor ................................................10 §2. Dezvoltări asupra legii aplicabile statutului personal ......................................................................23 §3. Retrospectiva reformării dreptului internaţional privat în Europa şi statutul legii naţionale în cadrul acestui proces .................................................................................................................................35 §4. Legea naţională în viziunea dreptului internaţional prival al Republicii Moldova.......................40 §5. Calificarea şi conflictul de calificări în materia cetăţeniei ca punct de legătură pentru statutul personal.......................................................................................................................................................42

CAPITOLUL II................................................................................................................................. 46 STAREA CIVILĂ, NUMELE ŞI DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ........................................................................................................... 46 §1. Starea civilă şi conflictul de legi..........................................................................................................46 §2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă .................................................................................54 §3. Norme conflictuale cu privire la numele şi domiciliul persoanei fizice...........................................65 3.1. Numele persoanei fizice................................................................................................................................... 65 3.2. Domiciliul persoanei fizice .............................................................................................................................. 70

CAPITOLUL III ............................................................................................................................... 72 CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL ................................................................ 72 INTERNAŢIONAL PRIVAT ........................................................................................................... 72 §1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice în dreptul internaţional privat....................................72 1.1. Conflictul de legi în materia capacităţii de folosinţă........................................................................................ 72 1.2. Începutul capacităţii de folosinţă ..................................................................................................................... 84 1.3. Încetarea capacităţii de folosinţă...................................................................................................................... 85

§2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în dreptul internaţional privat ...................................94 2.1. Conflictul de legi în materia capacităţii de exerciţiu........................................................................................ 94 2.2. Soluţiile propuse .............................................................................................................................................. 99 2.3. Precizări legate de coroborarea reglementărilor în materie............................................................................ 100 2.4. Teoria interesului naţional ............................................................................................................................. 106 2.5. Incapacităţile de exerciţiu .............................................................................................................................. 107 2.6. Legea aplicabilă ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitate în capacitate de exerciţiu ................................................................................................................... 110

ÎNCHEIERE................................................................................................................................... 113 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 122 ADNOTARE ................................................................................................................................... 143 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEXT ........................................................................ 149

2

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

PREAMBUL 1. Actualitatea şi gradul de studiere a temei investigate În contextul poziţiei ocupate actualmente de Republica Moldova pe arena politică, economică şi social-culturală internaţională şi, ţinând cont de tendinţele tot mai pronunţate ale statului nostru de a se implica activ în diversele domenii ce interesează circuitul valoric interstatal şi, mai ales, deplasarea persoanelor în spaţiul european, se impune, în mod imperios, adoptarea unui cadru juridic corespunzător ce ar garanta, ar simplifica şi ar proteja eficient un asemenea circuit. Evident că relaţiile cu element de extraneitate vizează cu prioritate circuitul civil. Un asemenea gen de relaţii juridice provoacă o serie de situaţii specifice, care necesită o reglementare la fel de specifică. Ne referim, în conjunctura celor ce urmează a fi analizate în continuare, la situaţiile specifice ce ţin de soluţionarea conflictelor de legi în materia statutului juridic al persoanei. Deoarece ponderea esenţială a participanţilor la circuitul civil cu element de extraneitate o reprezintă persoanele fizice, dreptul internaţional privat al Republicii Moldova necesită în această materie o reglementare minuţioasă, coerentă şi lipsită de ambiguităţi în procesul de interpretare, lucru realizabil prin revizuirea de soluţii oferite şi prin completarea lapsusului legislativ existent. Procesul galopant de globalizare ce s-a impus în mod tranşant a condus la un spor de rezultate pozitive obţinute de Republica Moldova şi în materia dreptului conflictual, rezultate ce sunt evidenţiate prin adoptarea unui şir de acte şi în materia dreptului internaţional privat. Astfel, prin adoptarea Codului civil din 2002, reglementările de drept internaţional privat au fost sistematizate (codificate) într-un compartiment separat, constituind ultima carte din cod – Cartea a V-a (intitulată: Dreptul internaţional privat). Normele Cărţii a V-a din Codul civil, analizate cumulativ cu reglementările de drept internaţional privat din Codul familiei din 2000 (Titlul VI: Reglementările relaţiilor de familie cu element de extraneitate ) şi cu acelea din Codul de procedură civilă din 2003 (Titlul IV: Procedura în procesele cu element de extraneitate) formează în prezent o reglementare fără precedent pentru dreptul internaţional privat moldovenesc. Majoritatea normelor conflictuale, inclusiv şi cele referitoare la statutul juridic al persoanelor, le găsim cuprinse în Cartea a V-a a Codului civil. Cu referire la statutul persoanei fizice, reglementarea actuală, chiar dacă ne rezervăm dreptul asupra unor critici, sub aspect tehnic apare calitativ sistematizată, cuprinzând referiri la instituţiile reprezentative ale statutului personal. În ceea ce priveşte dezvoltarea doctrinară asupra dreptului conflictual, până în prezent se resimte un oarecare deficit de comentarii aduse în această materie. Comentariile şi adnotările asupra normelor conflictuale cuprinse în Cartea a V-a din Codul civil (Colectiv de autori. Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. vol. II. – Chişinău: Editura ARC, 2005), chiar dacă reprezintă o dezvoltare 3

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

doctrinară multaşteptată, nu acoperă destul de suficient toate aspectele ce pot fi urmărite în cadrul aplicării acestor norme. La fel, tratatele, monografiile şi notele de curs existente tratează, de cele mai multe ori, acest capitol al dreptului internaţional privat de pe poziţia Codului civil din 1964 care nu mai este în vigoare. În ceea ce priveşte articolele ştiinţifice, comunicările şi diferitele rapoarte, ne rezervăm dreptul de a susţine că nu suplinesc în măsura necesară vidul doctrinar în materia statutului personal, aşa cum apare acesta reglementat în legislaţia actuală. Ne-am propus, în acest sens, să contribuim, în măsura în care ne permit rigorile formale ale unei asemene lucrări, la o suplinire parţială a acestui spaţiu liber dispus unor analize ştiinţifice prin elaborarea unei lucrări teoretice asupra statutului juridic al persoanei fizice, aşa cum acesta apare reglementat în legislaţia actuală a Republicii Moldova. Pe de altă parte, chiar la o primă analiză a prevederilor dreptului internaţional privat moldovenesc în domeniul statutului persoanei fizice, adică asupra normelor conflictuale în materia stării şi capacităţii persoanei, am sesizat o serie de inadvertenţe de ordin terminologic. La fel, conţinutul unor texte de lege ni s-au părut, dintru început, necoroborate cu prevederile speciale, menite de a le completa. Lipsa de coerenţă, terminologia de multe ori eronată şi reglementarea lacunară în materia statutului juridic al persoanei fizice sau, cum mai este denumit, al statutului personal, constituit o motivaţie decisivă pentru lansarea într-un studiu amănunţit a subiectului respectiv. Din perspectiva celor enunţate, actualitatea temei pare a fi evidentă şi, prin urmare, o tratare amănunţită a unui asemenea subiect sub forma unei teze de doctorat ni se pare binevenită şi oportună. În acelaşi timp, ţinem să menţionăm că lucrarea nu are menirea de a emite tot timpul noi ipoteze reprezentate de implicaţii esenţiale în câmpul dezbaterilor existente. Prin urmare, am urmărit să oferim şi o sintetizare de opinii purtate de mult timp în doctrina dreptului internaţional privat vizavi de problemele conflictuale legate de starea, capacitatea, numele şi domiciliul persoanei fizice. Pe de altă parte, subiectul ce ne interesează a adunat în jurul său suficiente controverse care, dacă ar fi amănunţit analizate, ar constitui material pentru mai multe studii aparte. 2. Scopul şi obiectivele tezei Lucrarea are drept scop scoaterea în evidenţă a problemelor generate de raporturile legate de starea, capacitatea, numele şi domiciliul persoanei fizice, atunci când acestea sunt afectate cu un element străin, transpunerea soluţiilor oferite de dreptul conflictual în această materie, schiţarea obiecţiilor de rigoare şi oferirea, în acest sens, în funcţie de complexitatea problemei, a unor soluţii proprii. În acelaşi timp, lucrarea îşi propune de a prezenta statutul persoanei fizice în dreptul internaţional privat în lumina unei retrospective a dezvoltării conceptelor sale.

4

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Am considerat, argumentat după părerea noastră, că atunci când vorbim în dreptul internaţional privat despre statutul juridic al persoanei fizice ne referim de fapt la ceea ce a fost denumit în doctrina de specialitate ca fiind statutul personal. Din considerentul pentru a nu se ajunge la tautologie (cum ar fi statutul personal al persoanei fizice) am considerat că titlul tezei „Statutul juridic al persoanei fizice” ar reprezenta exact ceea ce înţelege dreptul internaţional privat al Republicii Moldova prin statutul personal al acesteia. Această concluzie pare a fi întărită şi de terminologia Codului civil din 2002, care, atunci când se referă la categoria de norme conflictuale din Titlul al II-lea al Cărţii a V-a referitoare la legea aplicabilă statutului individual al persoanei fizice, denumeşte Capitolul I – Statutul persoanei fizice. Susţinem aceasta şi ţinând cont de faptul că legiuitorul a plasat în câmpul problemelor abordate de acest capitol nu numai acelea referitoare la starea şi capacitatea persoanei, ci şi alte instituţii, cum ar fi acelea ce se referă la numele persoanei, tutela etc. Catalogăm astfel noţiunea de statut juridic al persoanei fizice ca fiind statul individual al acesteia privit prin prisma dreptului civil sau statutul personal privit prin prisma dreptului internaţional privat. Astfel, ne-am propus drept scop prospectarea acelui domeniu al dreptului conflictual ce are în vizor starea civilă, capacitatea, precum şi, pentru a rămânea în contextul statutului individual, numele şi domiciliul persoanei fizice. Am motivat în conţinutul tezei că condiţia juridică a străinului nu interesează statutul juridic al persoanei fizice, ci regimul unor drepturi şi obligaţii acordate acesteia de către statul de reşedinţă. Ar interesa numai în măsura în care am susţine teoria tradiţională conform căreia drepturile şi obligaţiile unei persoane formează conţinutul capacităţii de folosinţă. Însă, după cum apare pe larg analizat în lucrare, am achiesat la opiniile autorilor care analizează separat instituţia capacităţii şi regimul drepturilor subiective. Aceşti autori susţin tranşant că sintagma conţinutul capacităţii de folosinţă este străină problemelor legate de capacitate, ci ţine de regimul unor drepturi şi obligaţii, iar în dreptul internaţional privat – de regimul juridic al străinilor. Susţinem, în această ordine de idei că chiar şi denumirea Legii nr.275 din 1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldova poate fi supusă criticii. Altminteri, statutul juridic al persoanei fizice reprezintă cumulul de calităţi ce îl individualizează şi îi circumscrie statutul de subiect de drept, iar atunci când intervine elementul de extraneitate – stârneşte conflicte de legi în determinarea legii competente de a-l guverna. Cu toate acestea, am analizat, în conjunctura unor polemici şi problema regimului juridic al străinului, însă fără a ne lansa în studii detaliate care, credem noi, pot forma conţinutul unei teze aparte. În continuare, pentru a nu utiliza formula prea lungă de statut juridic al persoanei fizice, vom apela de regulă la sintagma de statut personal sau de statut al persoanei.

5

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Considerăm că scopul propus poate fi realizat prin dezvoltarea ştiinţifică a subiectului respectiv într-o formă axată atât în jurul tezelor înrădăcinate în dreptul internaţional, cât şi în jurul unor polemizări doctrinare ce conduc, finalmente, la evocarea unor soluţii cu totul şi cu totul noi. Aşadar, scopul lucrării ţine de trecerea în revistă a retrospectivei evoluţiei conceptului de statut al persoanei fizice în dreptul internaţional privat; evidenţierea problemelor legate de legea aplicabilă elementelor ce îl compun; analiza reglementărilor naţionale în domeniu şi punerea acestora în opoziţie cu reglementările internaţionale şi ale altor state; expunerea soluţiilor oferite de legislaţia naţională şi oferirea, atunci când se aduc unele critici, de soluţii proprii ce pot îmbrăca uneori chiar haina unor propuneri de lege ferenda. Cercetarea în această direcţie necesită o aprofundare de proporţie asupra reglementărilor juridice şi interpretărilor doctrinare existente, enunţarea recomandărilor practice cu privire la aplicarea acestor norme juridice. Drept suport metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării au servit atât legile dialecticii formale, cât şi legile logicii formale, principiul de bază al cognoscibilităţii fenomenelor, inclusiv a factorilor ce contribuie la eficientizarea aplicării legislaţiei dreptului internaţional privat. Fenomenele cercetate au fost abordate prin prisma interferenţei cu alte ramuri ale ştiinţei, adică în mod dialectic. Analiza izvoarelor utilizate pe parcursul cercetării a fost efectuată în conformitate cu principiul obiectivităţii. În paralel cu acestea, au fost aplicate şi alte metodele ştiinţifice generale de cercetare inclusiv, cea a analizei logice, cea comparativă, structural-sistemică etc. Întru realizarea celor propuse au fost conturate următoarele sarcini: - analiza principalelor izvoare ale dreptului internaţional privat în care îşi găseşte reflectare tema lucrării date; - stabilirea şi formularea tezelor conceptuale ale statutului persoanei fizice în dreptul internaţional privat; - studierea, conform dreptului material, a caracterelor juridice ale fiecărui component al statutului personal, precum şi a efectelor pe care le produce acesta pe tărâmul dreptului conflictual; - evidenţierea contradicţiilor şi a lacunelor existente în legislaţia Republicii Moldova în privinţa statutului persoanei şi elaborarea propunerilor adecvate vizând înlăturarea acestora. 3. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute Elementul novator, constituind firul roşu al fiecărei lucrări ştiinţifice, este indispensabil şi prezentei lucrări. Reieşind din cele specificate mai sus vizavi de insuficienţa tratărilor doctrinare din domeniul dreptului internaţional privat moldovenesc asupra statutului personal, considerăm că chiar încercarea de a prospecta ştiinţific acest tărâm poate fi calificată drept novatoare. În acest sens, noutatea ştiinţifică a lucrării constă în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate din 6

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Republica Moldova a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare teoretică sistematizată a statutului persoanei, aşa cum apare acesta în lumina reglementărilor legislaţiei Republicii Moldova. Mai mult decât atât, lucrarea apare periodic însoţită de critici asupra unor prevederi legale, lucru explicabil, ţinând cont de procedura în care a fost adoptată Cartea a V-a din Codul civil al Republicii Moldova. Pe de altă parte, nu ne-am rezumat numai la atenţionarea asupra unor inexactităţi, ci am ţinut să însoţim aceste obiecţii cu oferirea unor soluţii, unele dintre acestea, credem noi, ar putea fi calificate ca adevărate propuneri de lege ferenda. Putem menţiona că ţin de novaţie şi acele încercări de a transpune în spaţiul dreptului internaţional privat unele ideii novatorii din dreptul civil, esenţiale şi pentru materia statutului personal. Astfel, în doctrina dreptului civil s-au purtat discuţii asupra dihotomiei conţinutului capacităţii de folosinţă care pe tărâmul dreptului internaţional privat apărea plasat atât în câmpul conflictului de legi, cât şi în cel al condiţiei juridice a străinului. Aşa cum am menţionat mai sus, achiesând la unele ideii noi, ce au adus critici acestui concept, am încercat să demonstrăm că în timp ce această sintagmă nu aparţine capacităţii de folosinţă ea nu poate să aparţină nici conflictului de legi, iar drepturile şi obligaţiile străinului ţin de regimul acestor drepturi şi obligaţii, respectiv de condiţia juridică a străinului. Prin urmare, dorind să ne lansăm mai mult asupra aspectelor de drept conflictual, am lăsat problema condiţiei juridice a străinului ca material pentru eventualitatea elaborării unei alte lucrări. Prin urmare, în procesul investigaţiilor au fost obţinute următoarele realizări: - analiza izvoarelor ne permite să conchidem că problema cercetată nu a constituit obiectul unui studiu aparte în literatura de specialitate din Republica Moldova; - cercetarea subiectului este realizată din punct de vedere al evoluţiei istorice şi sociale, prin prisma diferitor ramuri ale ştiinţelor sociale, cum ar fi istoria, dreptul, sociologia, psihologia, etc., cercetare impusă de necesitatea dezvoltării evolutive a conceptului de statut personal în general, cu scopul de a umple golul existent în literatura de specialitate în această materie; - abordarea complexă a tematicii este întreprinsă printr-o cercetare comparativă cu legislaţia altor state; - în lucrare sunt sistematizate punctele de vedere ale savanţilor notorii în domeniu dreptului internaţional privat în general şi în materia statutului personal în particular; - sunt studiate actele normative ce cuprind reglementări în domeniu, fiind formulate propuneri concrete de modificare a Codului civil, Codului familiei sau a Codului de procedură civilă în vederea perfecţionării legislaţiei;

7

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

- sunt evidenţiate anumite incoerenţe, divergenţe şi omisiuni din cadrul reglementărilor destinate domeniului statutului personal, depistate pe parcursul cercetărilor realizate, oferindu-se, în acelaşi timp, multiple recomandări şi propuneri de lege ferenda. Astfel, din punct de vedere al terminologiei putem enunţa, fără însă a anticipa, unele erori evidente de exprimare a anumitor texte de lege, cum ar fi, de exemplu, prevederile art.1587 Cod civil unde s-au făcut confuzii evidente asupra ceea ce înţelegem în dreptul internaţional privat prin lege naţională, lege personală sau lege a domiciliului. În ceea ce ne priveşte, pentru a remedia erorile de text, am propus un nou conţinut pentru articolul respectiv. Cu referire la consecutivitatea şi omogenitatea stipulaţiilor, putem menţiona că acestea sunt lezate uneori până la crearea de situaţii care ar impune chiar înlăturarea unor prevederi pentru a menţine logica reglementărilor în domeniu. Aşa, alin.3 din art.1590 Cod civil, coroborat cu alin.1 şi 2 ale aceluiaşi articol, precum şi cu alin.1 al art.1587, intră într-un conflict de natură să conducă la inaplicabilitatea acestora. Ţinând cont de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea interesului naţional prin textul alin.2 al art.1590 Cod civil, considerăm că aliniatul 3 din acest articol este preluat din Codul civil al Republicii Moldova din 1964 (abrogat) în mod accidental şi eronat. Acestea şi multe alte propuneri, credem că conferă cercetării acel specific novator necesar unei astfel de lucrări. Mai mult decât atât, pe parcursul elaborării tezei au fost publicate o serie de articole ştiinţifice în revistele de specialitate şi susţinute unele comunicări şi rapoarte în cadrul conferinţelor naţionale şi internaţionale. Aceste lucrări semnează fără echivoc, o dată în plus, convingerii că tezele din lucrare sunt însoţite de elementul novator necesar pentru a fi calificată drept o lucrare ştiinţifică. 4. Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării Rezultatele cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate la perfecţionarea cadrului legislativ în materia dreptului internaţional privat, dreptului civil, precum şi în materia altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, concluziile şi recomandările formulate au fost propuse pentru utilizarea lor în procesul perfecţionării legislaţiei atât în domeniul drept internaţional privat, cât şi a întregii legislaţii ce ţine de reglementarea raporturilor juridice de drept privat în domeniul statutului individual al persoanei fizice. De asemenea, rezultatele investigaţiei pot fi folosite la perfecţionarea programelor de studiu ale instituţiilor şi facultăţilor de drept, la predarea disciplinei de Drept internaţional privat, la perfecţionarea specialiştilor din domeniul, la elaborarea cursurilor sau a manualelor de drept internaţional privat, la perfecţionarea legislaţiei de drept privat în general.

8

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

5. Aprobarea rezultatelor Teza a fost elaborată la Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe a Facultăţii de Drept, Universitatea de Stat din Republica Moldova, fiind discutată, apreciată şi, în final, aprobată prin oferirea avizului favorabil şi recomandată spre susţinerea publică în cadrul Seminarului Ştiinţific de Profil la specialitatea 12.00.03 – Drept privat (drept internaţional privat). Unele teze cuprinse în lucrare şi-au găsit reflectarea în articolele publicate în diverse reviste ştiinţifice din ţară (cum ar fi „Revista Naţională de Drept”, „Legea şi viaţa”) şi din România (cum ar fi „Revista de drept privat comparat şi drept internaţional privat” din 2006, Cluj-Napoca) etc. La fel, ideile centrale din teză au fost supuse dezbaterilor în cadrul conferinţelor ştiinţifice şi simpozioanelor de specialitate din ţară şi străinătate (Cluj-Napoca, Târgu-Mureş etc.), găsindu-şi materializarea într-un număr de comunicări ştiinţifice. Pentru a oglindi mai explicit rezultatele obţinute, vom trece în revistă câteva din lucrările publicate ce au tangenţă cu tema tezei de doctor: Aspecte evolutive ale protecţiei juridice a străinului – premisa apariţiei dreptului internaţional privat//Revista Naţională de Drept, 2003, nr.7; Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă cu element de extraneitate//Legea şi viaţa, 2004, nr.3; Unele aspecte privind statutul personal în dreptul internaţional privat//Analele Ştiinţifice ale Facultăţii de Drept, Universitatea de Stat „Al. Russo” din Bălţi, 2005; Statutul personal prin prisma reglementărilor de drept internaţional privat al Republicii Moldova//Legea şi viaţa, 2005, nr. 5; Starea civilă şi conflictul de legi//Legea şi viaţa, 2006, nr.5; Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în lumina reglementărilor de drept internaţional privat al Republicii Moldova//Revista Naţională de Drept”, 2006, nr.5; Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în lumina reglementărilor de drept internaţional privat al Republicii Moldova (continuare)//Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6; Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi conflictul de legi//Revista Naţională de Drept, 2006, nr.8; V. Volcinschi, C. Vrabie, Aspecte de drept internaţional privat în materia declarării absenţei şi a morţii prezumate a persoanei fizice//Legea şi viaţa, 2007, nr.1; Statutul legii naţionale în legislaţia românească şi cea moldovenească în contextul reformării dreptului internaţional privat european//Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale cu genericul „Procesul de codificare în ţările Europei de Sud-Est”, din 21 oct. 2005, Universitatea de Stat „Al. Rusoo” din Bălţi, Ed. Pontos, 2006; Capacitatea persoanei fizice în dreptul internaţional privat//Revista de drept internaţional privat şi de privat comparat, (anuar). – Cluj-Napoca: Ed. Sfera Juridică, 2006, nr.1.

9

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL I STATUTUL PERSONAL ŞI LEGEA APLICABILĂ ÎN ACEASTĂ MATERIE

§1. Definirea şi conţinutul statutului personal. Evoluţie a conceptelor În dreptul internaţional privat, noţiunea de statut personal subsumă eforturile depuse de conflictualişti de-a lungul timpului în materie de stare, capacitate şi familie. Statutul personal reprezintă, în acest sens, cristalizarea teoriilor iniţiate şi fundamentate în evul mediu de şcolile statutarilor italieni şi francezi, pe de o parte şi, pe de altă parte, dezvoltate şi finisate în secolul al XIX-lea de şcoala lui Mancini. Renumitul savant italian este considerat ca fiind întemeietorul şcolii personaliste a legii. Problema a fost prospectată în celebra sa lucrare Della nazionalità come fondamento del diritti delle genti. Mancini a fost acela care a teoretizat şi a declanşat un puternic curent în favoarea legii naţionale ca lege personală [90, p. 113]. Acest curent, impulsionat de prevederile art.3, alin.3 din Codul civil francez din 1804, dar nuanţat de şcoala lui Mancini, chiar sub presiunea unor critici a avut un impact substanţial asupra gândirii juridice în materia dreptului internaţional privat, aşa încât a fost consacrat legislativ în mai multe sisteme de drept ale statelor dreptului continental [14, p. 117, 199 şi urm; 83, p. 180]. Astfel, Codul civil italian din 1865, Codul civil spaniol din 1889, Codul civil german din 1900, Codul civil român din 1864 ş.a. au luat ca regulă aplicarea legii naţionale în materia statutului personal. Această notă sentimentală a legii naţionale aplicabile statutului personal s-a impus imediat şi în cadrul unor convenţii adoptate sub auspiciile Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga de până la 1914. Dacă ne-am propune să facem o scurtă retrospectivă evolutivă a p r i m a t u l u i d r e p t u l u i c o n f l i c t u a l , am putea constata că acesta nu şi-a găsit exprimarea în epoca antică, perioadă marcată de refuzul recunoaşterii străinului a vreunui statut juridic şi caracterizată printr-o lipsă totală de protecţie a acestuia. În Roma, ca şi în toată lumea antică, numai cetăţeanul (civis romanus) era membru al societăţii civile şi subiect de drept [114, 94 p.]. Cetăţenii erau conduşi de jus civile sau jus Quiritium, astfel încât, drepturile civile, cum ar fi: conubium (dreptul de a contracta căsătorie cum manu); commercium (dreptul de a dobândi şi a transmite proprietatea romană prin mijloacele dreptului civil – manci-patio, in jure cessio, usucapio etc.) aparţineau numai cetăţenilor romani (jus proprium civium romanorum). Străinul era considerat ca fiind drept un duşman (hostis), noţiunile de străin şi duşman circulând drept sinonime. Iată de ce status civitatis reprezenta pentru juriştii romani unica condiţie pentru atribuirea unei persoane a capacităţii juridice [196, p. 122, 191 şi urm.]. Singurii care făceau excepţie de la această regulă erau latinii (latini prisci sau veteres) –

10

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

popoare ce intrau în componenţa uniunii latine alături de romani. Aceştia beneficiau de jus commercii şi, prin urmare, de capacitate de a participa la raporturi patrimoniale ca şi romanii. Prin excepţie, unele categorii de străini se bucurau de o anumită protecţie. În Atena, străinul aflat sub ocrotire beneficia de supraveghere din partea unui proxen care-l şi reprezenta în justiţie. Tot în Grecia, isoteli – resortisanţi ai altor state-cetăţi cu care Atena încheiase tratate de reciprocitate (ispolita) – prin decrete individuale ale demosului – primeau aproape toate drepturile de care beneficia un localnic, cu excepţia dreptului de vot. În acelaşi timp, isoteli nu puteau beneficia de prevederile legilor lor, aplicarea lex fori fiind absolută. A treia categorie era formată din metiki – străini cu drept de şedere şi acceptaţi să facă comerţ în Atena. Aceştia erau supuşi jurisdicţiei unui magistrat, polemarh, care avea competenţa în judecarea cauzelor dintre meteci sau dintre aceştia şi cetăţeni. Sistemul roman, pe de altă parte, a dat naştere instituţiilor hospitium şi clientela. Clientul (străinul) se afla într-o dependenţă totală de persoana patronului (patricianul) şi era privit ca fiind un membru de familie al acestuia. În aceste condiţii, străinul obţine posibilitatea de a participa la circuitul civil, însă, fiind dependent de patronul său, nu avea capacitate juridică proprie, ci uza de capacitatea patronului său [77, p. 119-121; 78, p. 27 şi urm.]. Se consideră că dreptul conflictual a debutat la etapa personalităţii legilor (sec.V-IX), etapă marcată de o adevărată explozie a situaţiilor conflictuale, generate de reglementări distincte ale sistemelor cutumiare după care se conduceau popoarele ce treceau prin faza embrionară de creare a noilor guvernări europene. Astfel, spre sfârşitul secolului al IX-lea se conturaseră deja unele principii de soluţionare a conflictelor dintre cutumele locale, aşa încât capacitatea era guvernată de legea personală, succesiunea era supusă legii personale a defunctului, transferul proprietăţii se realiza respectându-se formalităţile cerute de legea testatorului, căsătoria se celebra conform legii soţului, în instanţele de judecată se aplica legea pârâtului etc. De aceea, judecătorul punea întrebarea: qua lex vivis? – după ce lege trăieşti?[20, p. 49] Evoluţia dreptului conflictual cunoaşte o stagnare la etapa teritorialităţii cutumelor în evul mediu (sec.X-XIII). Originea persoanei îşi pierde orice importanţă, acesta devenind vasalul seniorului său, neputându-i-se aplica o altă lege decât legea feudei pe care se afla, străinul având numai acele drepturi care erau dăruite de senior. Numai în unele cazuri, foarte limitate, seniorii acordau drepturi, privilegii şi protecţie negustorilor străini [74, p. 312]. Evoluţia dreptului internaţional privat continuă apoi cu apariţia lui jus mercantorum şi a primelor principii de soluţionare a conflictelor dintre statute (cutume) în nordul Italiei (sec. XII). Acest segment s-a finalizat cu constituirea şi perfecţionarea unei teorii a statutelor (sec.XIII-XVII). În consecinţă, pe teritoriul unui oraş sau al unei provincii feodale erau aplicate nu numai statutele proprii, ci şi ale altor entităţi statale. Astfel, au apărut premisele fundamentale de ordin juridic 11

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

pentru un conflict de legi dictat de existenţa unor prevederi distincte, dar nu de natură să antreneze o incompatibilitate absolută ce ar contravine ordinii publice şi ar conduce la refuzul absolut de a aplica dreptul străin [141, p. 14]. Sarcina de a oferi soluţii concrete asupra conflictelor de legi în anumite materii a revenit juriştilor vremii care, pentru a da soluţii cât mai eficace, făceau apel nu numai la dreptul codificat roman, ci şi la lucrările celor mai renumiţi glosatori ai timpului. Mai târziu, postglosatorii, au început să facă distincţie între statutele reale şi cele personale. În timp ce statutele reale se refereau la regimul bunurilor şi aveau o aplicabilitate strict teritorială, statutele personale se refereau la situaţia persoanelor şi urmau pe acestea oriunde s-ar fi deplasat. Orice persoană are un „statut personal”, arătau autorii de atunci, acesta constând din totalitatea normelor cutumiare referitoare la starea, capacitatea şi familia persoanei. În acelaşi timp, statutul personal însemnând şi condiţia juridică pe care dreptul (dintr-o anumită regiune cutumiară) i-o atribuia unei persoane, în funcţie de unele particularităţi ale acesteia (vârsta, starea facultăţilor mintale, situaţia familială) [83, p. 260]. Primul care a făcut distincţia dintre statutele reale şi cele personale (sec.XIII), atunci când îşi punea problema dreptului aplicabil succesiunii, a fost Jaques de Révigny. Ideea a fost preluată şi analizată ulterior de mai mulţi postglosatori ai timpului, cum ar fi: G. de Cun şi Pierre de Belleperche, Bartolus de Saxoferrato, Baldus de Ubaldo, Rochus Curtius ş.a. Impactul decisiv l-a avut, însă, Bartolus. Anume Bartolus a fost acela care a adunat şi a sistematizat observaţiile statutarilor asupra conflictelor dintre cutume, asumându-i-se în timp fixarea definitivă a unor soluţii conflictuale, printre care şi aceea de a da unor statute efecte extrateritoriale. La categoria acestor statute, Bartolus plasa aşa numitele „statute favorabile”, edictate în interesul persoanelor despre care legiferau. Cu toate acestea, după cum s-a afirmat, „repartiţia personal – extrateritorial şi real – teritorial nu aparţine acestei şcoli”. Totuşi, distincţia făcută de Bartolus dintre statutele favorabile şi cele odioase conţine acea idee embrionară, ce a fost analizată de Baldus şi alţii. În secolul al XVIlea şi al XVII-lea, teoria a fost dezvoltată de ultimii postglosatori ai timpului, Charles Dumoulin şi Bertrand D’Argentré. Chiar dacă D’Argentré a continuat munca lui Dumoulin (Molinaeus), punctul final în problema legată de clasificarea statutelor în personale şi reale îi aparţine lui Charles Dumoulin [138, p. 268-270]. În această consecutivitate de idei, statutul personal reprezintă o noţiune de sinteză, ce a cunoscut, pe tot parcursul dezvoltării conţinutului său terminologic, o puternică rezonanţă a şcolii juridice medievale. Reieşind din această pregnantă realitate, tratarea acestui subiect nu poate fi realizată altfel decât prin prisma trecerii în revistă a unor noţiuni „înrădăcinate” în doctrina dreptului internaţional privat şi prin evocarea acelei încărcăturii de conţinut îmbinate cu o puternică dominantă 12

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

tradiţionalistă. Prin urmare, imperiozitatea scoaterii în evidenţă a impactului istoric asupra materiei se impune de la sine. Astfel, aşa noţiuni ca statutul personal, legea personală (concretizată prin formele sale: legea naţională, legea domiciliului şi legea reşedinţei) reclamă, sub aspect etimologic, repercusiuni nuanţate cu un caracter istorico-evolutiv pronunţat, constituind chiar primele premise de recunoaştere extrateritorială a legilor dincolo de graniţele unui anumit teritoriu. În fond, ceea ce numim astăzi statut juridic al persoanei sau statut personal, ar fi acea realitate, unanim admisă, ce impune terminologiei dreptului internaţional privat să înregistreze un conservatorism excesiv, sancţionând orice derogare arbitrară de la noţiunile uzuale din cadrul ştiinţei date. Numai dintr-o asemenea perspectivă se poate explica şi perpetuarea multor expresii de origine latină, folosite şi astăzi de către ştiinţa dreptului internaţional privat. Altminteri, evoluţia conceptului apare într-o lumină plină de contradicţii şi ambiguităţi. O asemenea situaţie ţine nu numai de definirea noţiunii şi întinderea teritoriului statutului personal, ci şi de poziţia determinării legii aplicabile în materie. Aceasta se datorează, în primul rând, suprapunerii de-a lungul timpului a multiplelor teorii conflictualiste, controversate de cele mai multe ori, privind starea, capacitatea şi familia persoanei fizice. Pe de altă parte, adaptarea dreptului internaţional privat la noile cerinţe social-valorice şi ideologice ale actualităţii au dat naştere unor noi opinii, unele dintre care se prezintă chiar sub forma unor flexiuni ale raţionamentului tradiţional în această materie. Chiar dacă rolul esenţial în procesul de coagulare a teoriei statutelor l-a jucat şcoala italiană şi cea franceză, nu putem minimaliza impactul în această direcţie al şcolii olandeze şi al celei germane. Teoria olandeză, în tendinţa de a atenua accentul său teritorialist pronunţat, a conceput noţiunea de „comitas”, în virtutea căreia judecătorul olandez putea să aplice sau să ia în considerare legea altui stat. Pe de altă parte, pentru a justifica tendinţa de aplicare a legii forului, sistemul olandez a creat aşa-zisa „ordine juridică locală”, clauză de neaplicare a legilor străine care ar contravine intereselor burgheziei olandeze. Importanţa teoriei olandeze a statutelor trebuie privită şi din perspectiva impactului său major asupra dreptului conflictual anglo-american. Şcoala germană apare reprezentată, în mod deosebit, de Frederic Karl von Savigny. În materia dreptului internaţional privat, teoria lui Savigny se concretizează prin propunerile acestuia de a aplica legea în funcţie de „natura lucrurilor”. Savigny este cel care întrebuinţează noţiunea de conflict de legi în spaţiu în tratatul său de Drept Roman actual (System des Heutigen Römischen rechts) din 1849, în capitolul al VIII-lea [139, p. 63]. Sinteza diverselor teorii existente conduce, finalmente, la acreditarea ideii conform căreia ar exista un ansamblu de reguli cu aplicabilitate extrateritorială (statutul personal), menite de a guverna starea, capacitatea şi raporturile de familie ale persoanei fizice, reguli ce urmează persoana oriunde s-ar afla aceasta. Pe de altă parte, statutul personal poate fi privit şi ca un cumul de 13

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

consecinţe juridice în favoarea fiinţei umane, ce i le conferă legea sa personală şi care impun eficacitatea conferită de această lege oricărui stat în care, prin ipoteză, s-ar deplasa persoana respectivă. Astfel, noţiunea de statut personal poate apărea în doctrina dreptului internaţional privat sub forma a două accepţiuni: drept cadru normativ, reprezentând totalitatea normelor juridice în materie de stare, capacitate şi familie ale unui stat care urmăresc oriunde persoana – categorie, legată astfel de dreptul obiectiv (dispoziţii normative ce alcătuiesc conţinutul legii personale); şi drept condiţie juridică a persoanei axată în jurul ideii de recunoaştere a calităţii de subiect de drept a acesteia. Accepţiunea conform căreia statutul personal ţine de cadrul normativ, poate fi reţinută numai în măsura în care ne limităm la tratările statutarilor, care puneau semn de egalitate între lege şi statut. Aşadar, iniţial, la etapa formării sistemelor naţionale ale Europei medievale, noţiunea de statut personal reprezenta acel cadru juridic, produs al simbiozei dintre dreptul roman şi obiceiurile cutumiare locale, referitor la statutul civil al persoanei fizice [81, p. 27]. În consecinţă, pornind de la ideea că personalitatea umană este intangibilă, statutul personal trebuie să se bucure de continuitate şi stabilitate. Despre aceste legi se spunea, pe drept cuvânt, că urmăresc persoana ca propria umbră, ca o cicatrice corpul (personam sequutur sicut umbra, sicut cicatrix in corpore). În acest context, este evident că statutul personal era conceput ca acea parte componentă a dreptului obiectiv al unei provincii sau al unui oraş (privite ca entităţi statale), ce se referea la condiţia persoanelor şi se afla într-o totală opoziţie cu statutele reale – parte a dreptului obiectiv ce se referea la regimul bunurilor. Astfel, cu aplicare la dreptul internaţional privat, statutele personale, spre deosebire de cele reale aveau o aplicabilitate extrateritorială, constituind premisa, în cele din urmă, a aplicării unei legi străine [93, p. 11]. În materia care ne interesează, condiţia persoanei nu este altceva decât situaţia rezultată din raporturile juridice statornicite de persoana fizică în calitatea sa de subiect de drept privat. Toate drepturile şi situaţiile juridice expuse sunt inerente persoanei, exprimă individualitatea acesteia şi o urmează oriunde s-ar afla pentru că sumează, în ansamblul lor, existenţa omului însuşi. Normele de drept stabilesc condiţiile în care persoana fizică poate deveni subiect al raporturilor juridice, titular de drepturi şi obligaţii civile. Astfel, calitatea de subiect de drept nu poate fi separată de calitatea de persoană fizică, de om; orice om este subiect de drept civil. Această stare de drept este rezultatul unei evoluţii îndelungate a omenirii care a fost consfinţită numai după 1789 [96, p. 11]. Prin urmare, în doctrina dreptului internaţional privat, termenul de statut personal poate părea, în lipsa unei analize detaliate, ca fiind o noţiune destul de ambiguă. Pentru a aduce un spor de claritate în acest sens, se impune ca trecerea în revistă a noţiunilor legate de materia statutului personal să fie însoţită de o retrospectivă evolutivă a conceptelor în acest sens. 14

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Noţiunea de statut personal, apărută în perioada dreptului medieval şi perpetuată în dreptul internaţional privat modern, la etapa actuală nu se mai impune cu intensitatea cunoscută la statutari. Sintagma de statut personal a apărut datorită faptului că în literatura şcolii statutelor, anterior revoluţiei franceze din 1789, nu exista o teorie a drepturilor câştigate aşa cum este ea cunoscută astăzi, teorie care este consfinţită în prezent practic în toate sistemele moderne de drept. Chiar dacă la constituirea teoriei drepturilor câştigate au participat, succedându-se, mai multe şcoli de drept internaţional privat, contribuţia lui A. Pillete este decisivă. Pentru A. Pillete, dreptul câştigat este un principiu fundamental şi autonom în raport cu principiile de soluţionare ale conflictelor de legi în spaţiu. Astfel, susţinea A. Pillete, un drept câştigat în virtutea unei legi competente trebuie să fie recunoscut pretutindeni. Ar fi vorba despre un principiu cu adevărat internaţional, pentru că domină sistemele de drept naţionale şi le impune recunoaşterea drepturilor câştigate în mod reglementar, adică anumite condiţii, pe care le formulează A. Pillete. Ele sunt aceleaşi şi astăzi [83, p. 21-23]. Altfel spus, în lipsa teoriei drepturilor dobândite, se încerca crearea impresiei că persoana fizică este legată de un grup de norme privind starea, capacitatea şi familia, norme care ar urmări persoana oriunde s-ar afla aceasta. Statutarii încercau să explice, prin prisma acestei sintagme, de ce unele reguli se aplică şi de ce trebuie să se aplice extrateritorial. În această ordine de idei, statutul personal apare ca un produs artificial şi ca o explicaţie a vremii ce forţa ideea existenţei unui grup de reguli, strict (sau intim) legate de fiinţa umană, inseparabile de aceasta, ce se aplică în afara graniţelor regiunii cutumiare pentru care au fost edictate. În realitate, aşa cum, pe bună dreptate, susţine prof. M.V. Jakotă [83, p. 156-165], numai efectele produse din aplicarea acestor legi urmau persoana, adică drepturile câştigate sau situaţiile juridice legate de individualitatea persoanei, aşa cum erau ele cârmuite de statutul provinciei de care aparţinea persoana. Prin urmare, înţelegem prin statutul personal acele calităţi sau condiţii juridice ale unui individ ce îi sunt conferite de legea sa personală, rezultate în urma unor fapte sau acte juridice stric legate de personalitatea sa. În lumina teoriei drepturilor câştigate, statutul personal nu mai poate fi conceput ca o categorie legată de dreptul obiectiv, adică ca fiind acel sistem normativ ce urmează persoana dincolo de frontierele statului său, ci trebuie reţinut ca un cumul de situaţii juridice ce sunt inerente persoanei şi care o individualizează ca subiect de drept în cadrul raporturilor de drept privat cu sau fără element străin. Astfel, statutul personal apare ca fiind „totalitatea materiilor care ţin de starea şi capacitatea persoanelor” [139, p. 156]. Elocventă apare, în acest sens, formularea dată de prof. M.V. Jakotă, conform căreia statutul personal în dreptul internaţional privat reprezintă condiţia persoanei aşa cum este determinată de legea ei personală care pentru majoritatea sistemelor de drept este legea naţională [139, p. 259].

15

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Într-o altă definiţie apropiată, dată de prof. I.P. Filipescu [68, p. 285; 69, p. 302], prin statut personal înţelegem ansamblul materiei care, în dreptul intern aparţine stării civile şi capacităţii persoanei, iar în dreptul internaţional privat este supus legii personale. În continuare, prin prisma dreptului internaţional privat, acelaşi autor arată că raporturile juridice ce ţin de statutul persoanei sunt localizate în funcţie de persoană, adică de subiectul acestor raporturi, luându-se în considerare după sistemul de drept respectiv, cetăţenia sau domiciliul persoanei. Legea determinată în acest fel se numeşte legea personală (lex personalis). Aşadar, statutul personal este guvernat de legea personală, adică de legea cetăţeniei, de cea a domiciliului sau de cea a reşedinţei, după caz. Pe de altă parte, ar fi o eroare să susţinem că noţiunea de statut personal în intenţia de a se referi la statutul juridic al persoanei fizice este o noţiune arhaică juridiceşte, interesând dreptul internaţional privat numai prin prisma substratului său istoric şi că aceasta ar avea o importanţă reală numai sub imperiul teoriei statutelor. Dreptul conflictual operează până în prezent cu respectiva sintagmă, atunci când vrea să se refere la competenţa legii personale în materie de stare, capacitate şi familie sau atunci când urmăreşte delimitarea materiei ce impune concursul normelor conflictuale de regimul juridic al străinului condus de normele materiale (substanţiale) instituite de dreptul statului de reşedinţă. Prin urmare, chiar dacă, sub aspect terminologic, prin prisma drepturilor dobândite, nu mai prezintă acea actualitate, utilizarea sintagmei de statut personal este acreditată şi în prezent de dreptul internaţional privat. Trebuie de remarcat faptul că statutul personal în dreptul internaţional privat nu are acelaşi conţinut ca şi în dreptul civil sau dreptul familiei. Din perspectiva dreptului privat, statutul personal reprezintă statutul juridic sau civil al persoanei ce cuprinde starea, capacitatea şi raporturile de familie ale persoanei fizice, adică acele calităţi dobândite, fie de la naştere (cum ar fi cetăţenia şi capacitatea de folosinţă), fie la o anumită dată, fixată pentru toţi subiecţii de drept (cum ar fi vârsta majoratului), fie la o anumită dată nestabilită anterior şi care variază în funcţie de persoană şi de actele juridice avute loc cu participarea acesteia (este cazul căsătoriei, divorţului, stabilirii sau tăgadei paternităţii (maternităţii), adopţiei etc.). Prin urmare, vorbind despre statutul personal în sens larg, avem în vedere acele condiţii juridice ale persoanei care-i sunt ataşate şi o individualizează în comunitate, adică analogia a ceea ce cândva constituia tria capita a persoanei fizice. În dreptul roman, situaţia persoanei era apreciată din trei puncte de vedere: status libertatis – stare de om liber, eliberat sau sclav, status civitatis – stare de cetăţean roman, latin sau peregrin, status familiae – starea în familie de pater familias, sui juris sau alieni juris [141, p. 104]. În dreptul internaţional privat conţinutul statutului personal, raportat la conţinutul aceleiaşi noţiuni din dreptul material, cunoaşte două dimensiuni de diferenţiere [51, p. 52]:

16

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

- o extindere a conţinutului – în sensul că statutul personal cuprinde starea civilă, capacitatea juridică, numele, precum şi relaţiile de familie ale persoanei fizice. În acest sens, conţinutul statutului personal reuneşte statutul individual şi statutul familial al persoanei fizice, ambele fiind guvernate de aceeaşi lege – legea personală [171, p. 112; 106, p. 365]. Marcarea unui asemenea conţinut statutului personal are rolul de a accentua unicitatea în acelaşi cadru a tuturor cercurilor identitare ale persoanei [41, p. 12]. - o limitare a conţinutului – în sensul că aspectele legate de regimul matrimonial, incapacităţile speciale, succesiunile şi libertăţile sunt supuse altor legi decât legea care cârmuieşte starea şi capacitatea persoanei [141, p. 127]. S-a mai afirmat, în acest sens, că noţiunea de statut personal în dreptul internaţional privat este sinonimă cu starea civilă [83, p. 266]. În funcţie de aceste dimensiuni, doctrina dreptului internaţional privat cunoaşte mai multe accepţiuni referitoare la întinderea „teritoriului” statutului personal, accepţiuni ce au fost preluate şi de legislaţiile de drept internaţional privat ale statelor lumii. O mare parte din autori consideră că statutul personal cuprinde, pe lângă starea şi capacitatea persoanei şi raporturile de familie. Mai mult chiar, H. Batiffol face o încercare de a extinde noţiunea de stare a persoanei asupra căsătoriei şi efectelor acesteia, asupra divorţului, probei şi a efectelor filiaţiei. Referindu-se la întinderea ”teritoriului” statutului personal în Europa continentală, H. Batiffol arată că acesta este, cu siguranţă, mai vast decât acela din ţările de Common-Law. Sub denumirea de stare, el înţelege şi raporturile de familie [17, p. 48]. În privinţa capacităţii, H. Batiffol susţine că prezintă interes de a cunoaşte când şi în ce limite un minor, un alienat, o femeie căsătorită poate încheia acte juridice. Tot de capacitate sunt legate şi procedura de protecţie a incapabililor [17, p. 214 şi urm.; 83, p. 7375; 41, p. 27 şi urm.]. Idee, de altfel, împărtăşită şi de unii autori români, cum ar fi, de exemplu, prof. Ion Nestor şi prof. Octavian Căpăţână, care încadrează în „noţiunea mai largă” de stare civilă şi raporturile de familie atunci când dezvoltă prevederile art.2, alin.2 din Codul civil român cu aplicabilitate până la intrarea în vigoare a Legii română nr. 105/1992 cu privire reglementarea raporturilor de drept internaţional privat [121, p. 32]. W.S. Jonson, referindu-se la reglementările provinciei Quebec, relatează că starea persoanei cuprinde şi „reguli privitoare la căsătorie, filiaţie şi divorţ”. În acest sens, W.S. Jonson, autor canadian, înţelege prin statut personal, starea şi capacitatea persoanei, dar adaugă că acest termen, cuprinde în provincia Quebec şi „reguli privitoare la căsătorie, filiaţie şi divorţ [85, p. 109; 44, p. 89]. De pe altă poziţie, Frederic Karl von Savigny [70, p. 127] şi Fr. Rigaux [148, p. 291], definind statul personal, îl prezintă ca reunind starea şi capacitatea, neamintind aici şi raporturile de familie. Fr. Savigny arată că obscuritatea şi nesiguranţa acestui domeniu decurg din faptul că nu există o definiţie clară a statutului personal. Referindu-se la autori englezi, precum Story şi Foelix, Savigny 17

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

critică analiza relaţiilor de familie sub denumirea de statut personal sau în cadrul capacităţii persoanelor [70, p. 127]. Există opinii că statutul personal regrupează ansamblul vast de categorii juridice, cum ar fi numele, capacitatea, căsătoria şi filiaţia [106, p. 365]. În doctrina română, după unii autori, cum ar fi I. P. Filipescu [68, p. 285] şi Tudor R. Popescu [138, p. 159-164], statutul personal reuneşte starea şi capacitatea persoanelor. Pe de altă parte, în opinia lui M.V. Jakotă, statutul personal se referă la „ansamblul de reguli privind starea persoanei, capacitatea şi familia ei” [83, p. 259]. Într-un sens larg, starea civilă reprezintă statutul persoanei în dreptul privat, între naştere şi moarte [36, p. 98]. D.-Al. Sitaru are aceeaşi viziune asupra întinderii conţinutului statutului personal, potrivit căreia „starea şi capacitatea persoanei, împreună cu relaţiile de familie formează statutul personal” [157, p. 131], opinie, de altfel, confirmată şi de art. 11 din Legea română nr.105/1992. Chiar şi până la adoptarea acestei legi, art. 2, ali.2 al Codului civil românesc a cunoscut o interpretare extensivă nu numai în direcţia de a fi aplicabil şi străinilor, ci şi în direcţia extinderii conţinutului de stare civilă şi asupra relaţiilor de familie. În acelaşi timp, această opinie pare a fi înrădăcinată în doctrina românească. Astfel, în viziunea lui Dimitrie Alexandresco, statutul personal este format din „legile relative la starea civilă, la filiaţie, căsătorie şi despărţenie, la puterea maritală şi părintească, la interdicţie…, adopţie şi, în fine, la toate legile referitoare la capacitatea persoanei” [5, p. 141]. În sprijinul includerii raporturilor de familie în cadrul statutului personal, Ion Lipovanu [90, p. 602], susţine că „Codul familiei reglementează relaţii cu caracter personal nepatrimonial, care sunt intim legate (s.n.) de persoana soţilor (căsătorie, divorţ) sau a copiilor (filiaţia), precum şi relaţiile cu caracter personal patrimonial (regimul legal al comunităţii de bunuri). Relaţiile personal patrimoniale sunt subordonate finalităţii relaţiilor personale nepatrimoniale, ca atare fac parte şi ele din conţinutul legii personale (s.n.). Aşa încât familia aparţine integral, în dreptul nostru, conţinutului legii personale”. Credem că marcarea unui asemenea hotar statutului personal în doctrina şi în legislaţia românească se datorează, nu în ultimului rând, influenţei exercitate de art.3, alin.3 a Codului civil francez din 1804 asupra Codului civil român din 1865, soluţie preluată, de altfel, în mod integral (art.2 alin.2). Deoarece prevederile enunţate se referă numai la starea şi capacitatea persoanei, pentru a le extinde şi asupra relaţiilor de familie, au fost luate în calcul dezvoltările doctrinare ale autorilor francezi [172, p. 160, 176, 181; 127, p. 486, 500; 88, p. 499-513] şi italieni. Interesant este faptul că Legea română nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, rămâne fidelă acestui principiu şi consacră aplicarea legii naţionale atât stării şi capacităţii persoanei, cât şi raporturilor de familie. În cele din urmă, raţionamentul de a atribui statutului personal conţinutul respectiv îşi găseşte justificarea în tendinţa pe care a urmărit-o legiuitorul pentru 18

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

a menţine unicitatea şi continuitatea personalităţii umane. S-a afirmat că dacă ar fi altfel, persoana, imediat după ce ar trece frontiera statului său, poate fi considerată divorţată în timp ce este căsătorită, incapabilă în timp ce este capabilă etc. Cu toate acestea, autorii susţin, din ce în ce mai pronunţat că „vechea concepţie” [84, p. 74] de a include în statutul personal şi relaţiile de familie (şi chiar a stării civile), adică de a le supune legii naţionale, a cunoscut, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, o revizuire pregnantă, generată iniţial de practica instanţelor de judecată, dar îmbrăţişată, cu unele reticenţe la început şi de literatura de specialitate. Această schimbare de accente cu referire la conţinutul statutului personal apare confirmată ulterior şi de textele legale ale sistemelor juridice de inspiraţie franceză [107, p. 32]. Astfel, unele dintre aceste sisteme, chiar dacă favorizează ca punct de legătură pentru statutul personal cetăţenia, nu mai susţin cu aceeaşi intensitate viziunea extensivă oferită de doctrina franceză asupra conţinutului legii naţionale. Teza, precum că supunerea unui număr prea mare de elemente legii naţionale nu corespunde realităţii, şi-a găsit susţinerea şi în cadrul convenţiilor internaţionale. O mare parte din convenţiile încheiate sub auspiciile Conferinţei de la Haga, marchează inflexiunea irevocabilă de la legea naţională către alte soluţii, cum ar fi cea a legii domiciliului, a reşedinţei sau a instanţei sesizate. Astfel, Convenţia de la Haga din 1956 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor alimentare în favoarea copilului supune obligaţiile alimentare legii reşedinţei copilului şi, în consecinţă, legii autorităţii de resort. Această prevedere a fost preluată şi de un şir de tratate de asistenţă juridică. Convenţia Comunităţii Statelor Independente (CSI) de asistenţă juridică în materie civilă, penală şi de familie din 1993 prevede că legea aplicabilă obligaţiilor alimentare va fi legea statului de domiciliu sau de reşedinţă a persoanei fizice ce pretinde pensia alimentară. În materia relaţiilor dintre soţi, conform normelor conflictuale din conţinutul acestei convenţii, se aplică legea domiciliului comun şi numai în subsidiar legea naţională comună, în caz dacă nu există un asemenea domiciliu comun. Normele acestei convenţii au fost preluate de majoritatea sistemelor de drept internaţional privat ale statelor CSI. Pe de altă parte, chiar şi în Franţa, instanţele au optat, în situaţii concrete, pentru alte soluţii decât legea naţională. Rezerva instanţelor franceze faţă de aplicarea prea largă a legii naţionale a condus şi la unele modificări legislative în domeniu. Astfel, de exemplu, prevederile asupra legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei, bastion al legii naţionale, au fost modificate în parte, printr-un act administrativ – o instrucţiune asupra stării civile din 1955 – care autorizează pe primarii din Franţa să celebreze căsătoria străinilor după condiţiile de fond ale legii franceze dacă părţile refuză sau nu pot să prezinte un certificat de cutumă, care să precizeze termenii legii lor naţionale sau dacă certificatul produs de părţi (străini) evidenţiază o împiedicare la căsătorie necunoscută de legea franceză [84, p. 74]. În acelaşi sens, Legea română nr.105/1992 prevede pe de 19

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

o parte, la art.18, alin.2 că „Daca una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României”, iar, pe de altă parte, susţine la art.7, alin.3 că „În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română”. O prevedere similară conţine şi legislaţia moldovenească (art.1578, alin.4 Cod civil). Lega română de drept internaţional privat, chiar dacă consacră la art.11, alin.1 în materia statutului personal principiul legii naţionale, prevede şi un şir de excepţii. Legea începe imediat cu excepţiile prevăzute la alin.2 al art.11 (instituind domiciliul sau reşedinţa ca punct de legătură în materia statutului personal al apatrizilor) şi continuă cu cele prevăzute la art.18, 20-22 (în materia raporturilor de familie). Într-adevăr, legea română porneşte de la principiul aplicării legii naţionale comune a soţilor în materia efectelor căsătoriei, dar este nevoită să preia domiciliul comun ca punct de legătură atunci când soţii au cetăţenii distincte. Divorţul este supus aceleaşi ierarhii de soluţii, pornind de la legea naţională comună a soţilor şi mergând până la aplicarea legii de reşedinţă. Reglementări similare sunt cuprinse şi în unele legi de drept internaţional privat europene, cum ar fi cea a Austriei (§18 şi 19 din Legea austriacă din 1978 cu privire la dreptul internaţional privat), a Ungariei (§39 din Legea maghiară din 1979 cu privire la dreptul internaţional privat) şi a Poloniei (art.17 al Legii poloneze din 1965 cu privire la dreptul internaţional privat). Tot astfel, în timp ce Codul de drept internaţional privat belgian din 2004 nu include relaţiile de familie în conţinutul legii naţionale, stipulând la art.34, §1 că „starea şi capacitatea unei persoane sunt guvernate de dreptul statului a cărui cetăţenie aceasta o deţine”, legislaţia germană, din contra, abandonează prin Legea din 1986 pentru o nouă reglementare a dreptului internaţional privat domiciliul ca punct de legătură pentru raporturile de familie, formulând (art.14) un principiu asemănător cu cel din legea română, dând prioritate legii naţionale. Astfel, criteriile par grupate astfel, încât primul îl elimină pe al doilea, al doilea - pe al treilea, după cum urmează: 1. legea naţională comună a soţilor; 2. legea reşedinţei obişnuite; 3. legea statului cu care soţii au în comun cele mai strânse legături. Divorţul, conform dreptului german, este supus aceloraşi reguli care privesc efectele generale ale căsătoriei (art.17 trimite la art.14). În Italia, legea naţională are prioritate asupra raporturilor de familiei. În acelaşi timp, în materia divorţului normele italiene apar ca norme de aplicare necesară, legea italiană având o competenţă exclusivă [83, p. 92; 168, p. 241]. Legea federală elveţiană din 1987, supune nu numai relaţiile de familie legii domiciliului, dar şi capacitatea persoanei [9, p. 74]. Referitor la capacitate se impun unele precizări legate de delimitarea dintre capacitatea cetăţenilor elveţieni care, după cum s-a susţinut, rămâne a fi guvernată de legea elveţiană chiar când se află în străinătate şi capacitatea străinilor – unde acea de 20

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

folosinţă este supusă în Elveţia legii elveţiene (art.34), iar acea de exerciţiu este supusă legii domiciliului (art.35) [58, p. 122-127; 25, p. 15-26; 26, p. 116 şi urm.; 9, p. 237-260]. Din reglementările dreptului internaţional privat al Republicii Moldova se evidenţiază concluzia, aşa cum reiese explicit din textul articolului 1587, alin.1 Cod civil, că fac parte din conţinutul statutului personal starea şi capacitatea persoanei fizice, fiind supuse legii naţionale. Acest lucru pare a fi firesc dacă coroborăm prevederile acestui articol cu normele conflictuale din domeniul familiei. Pentru efectele căsătoriei, pentru divorţ, precum şi pentru stabilirea (contestarea) filiaţiei, relaţiile dintre părinţi şi copii, legiuitorul moldovean a dat prioritate legii domiciliului comun (art.157 şi 160 Codul familiei) sau a instanţei sesizate (art.158 şi 159 Codul familiei) şi nu legii naţionale. Astfel, art.157 Codul familiei al Republicii Moldova statuează că raporturile personale şi cele patrimoniale ale soţilor sunt supuse legii domiciliului lor comun, iar în lipsa acestuia, legii ultimului domiciliu comun. În cazul când nu au şi nici nu au avut un domiciliu comun, efectele căsătoriei vor fi cârmuite de legea Republicii Moldova dacă cuplul se află pe teritoriul Moldovei. La fel, art.160 Codul familiei prevede că drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copii sunt guvernate de legea domiciliului lor comun. Conform art.158 Codul familiei, divorţul în Republica Moldova este supus legii moldoveneşti, iar art.159 Codul familiei prevede că indiferent de cetăţenia părinţilor (părintelui) sau de cetăţenia copilului, paternitatea (maternitatea) asupra acestuia pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte şi se contestă conform legislaţiei Republicii Moldova. O analiză comparată, impune convingerea că soluţiile respective sunt inspirate din prevederile similare ale Codului familiei al Federaţiei Ruse din 2000. Tot astfel, capacitatea de a încheia acte juridice poate fi cârmuită de legea locului de încheiere. Art. 1590 Cod civil moldovenesc supune, în acest sens, capacitatea de exerciţiu a străinilor, în materia încheierii actelor juridice pe teritoriul Republicii Moldova, nu legii naţionale a străinului, ci legii moldoveneşti. Acest fapt ne conduce spre ideea că unicitatea statutului personal prin prisma legii aplicabile este un deziderat greu de realizat în practică din cauza unei evidente lipse de analogie în reglementarea dreptului conflictual de la un stat la altul (chiar şi de vecinătate). Discordanţa sesizată în legislaţia moldovenească vizavi de legea aplicabilă statutului personal şi de legile aplicabile condiţiilor care-l determină, ne impune să afirmăm că asistăm la o lezare a caracterului de permanenţă şi indivizibilitate a statutului personal, cel puţin, în materia stării civile. Pe de altă parte, am putea admite că această poziţie subscrie, o dată în plus, la ideea că o viziune prea largă asupra conţinutului statutului personal sau conferirea unui teren prea întins legii naţionale implică în practică mai mult sentimentalism decât raţiune. Altminteri, putem vorbi de statut personal în dreptul internaţional privat numai în măsura când acesta este guvernat de o singură lege. Aşadar, menţinerea în cadrul conţinutului legii naţionale a unei arii prea largi, cum ar fi raporturile 21

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

de familie, impune sarcina legiuitorului naţional de a corobora cu o mare ingeniozitate reglementările conflictuale în acest domeniu. În acelaşi timp, dezideratul va mai putea fi realizat, dacă dreptul internaţional privat şi al altor state unde au avut loc modificările intervenite în starea persoanei, va avea instituit acelaşi principiu şi va aplica actelor, prin care au survenit aceste modificări şi efectelor acestora, aceeaşi lege, în speţă – legea naţională. Ceea ce observăm însă, în prezent pe tărâmul dreptului conflictual în materia statutului personal este tocmai situaţia inversă, adică legea naţională nu urmăreşte persoana numai uneori, decât în cazuri de excepţie, sistemele de drept internaţional privat oferind alte soluţii în această materie: legea domiciliului, legea reşedinţei, legea instanţei sau a autorităţii solicitate, legea aleasă de părţi sau o altă lege. Astfel, în practică, din cauza diferenţelor dintre sistemele de drept internaţional privat, o persoană sau un cuplu nu pot fi supuşi tot timpul legii naţionale. Deoarece legea naţională este condiţionată şi de existenţa unor reglementări uniforme de drept internaţional privat, aplicarea acestei legi în materia statutului personal apare ca fiind una dintre altele soluţii. Datorită acestui fapt, achiesăm la opiniile autorilor [83, p. 259-268] ce susţin că includerea în conţinutul legii naţionale a unor instituţii, cel puţin a celor ce se referă la raporturile de familie şi la starea civilă [156, p. 264-268], îşi găseşte cu rezerve oglindirea în practică. Credem că din aceste considerente, legiuitorul rus, atunci când, conform art. 1196, 1197 Cod civil, se referă la domeniul de aplicare a legii personale, statuează că această lege cârmuieşte capacitatea persoanei fizice. Prin urmare, atât capacitatea de folosinţă, cât şi cea de exerciţiu sunt guvernate de legea naţională a persoanei fizice. Nici starea civilă şi nici relaţiile de familie nu apar cuprinse în conţinutul acestei norme conflictuale. Codul de familie al Federaţiei Ruse cuprinde numai câteva norme conflictuale, care ar avea ca legătură legea naţională în materia raporturilor de familie. În timp ce condiţiile de fond la încheierea căsătoriei şi filiaţia vor fi cârmuite cu luarea în consideraţie a prevederilor legilor naţionale a persoanelor ce se căsătoresc şi, respectiv, a legii naţionale a copilului faţă de care se stabileşte filiaţia, relaţiile dintre soţi, divorţul sau relaţiile dintre părinţi şi copii sunt supuse legii domiciliului, reşedinţei sau autorităţii sesizate. În ceea ce priveşte starea civilă, o persoană va fi considerată căsătorită sau nu (celibatară, divorţată, văduvă etc.), dacă situaţia juridică respectivă va fi recunoscută în Federaţia Rusă. Nu are importanţă dacă acel drept a luat naştere conform legii naţionale sau sub imperiul altei legi arătate de dreptul internaţional privat al instanţei sau autorităţii cu concursul cărora a luat naştere acest drept, ci esenţial este ca actul de stare civilă să întrunească condiţiile de eficacitate conform dreptului internaţional privat al Federaţiei Ruse. În această ordine de idei, unele elemente ale statutului personal impun de a fi transferate de pe tărâmul conflictului de legi în spaţiu, pe acel al conflictului de legi în timp şi spaţiu – tărâmul recunoaşterii drepturilor câştigate. Astfel, un drept câştigat (în speţă, unul din 22

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

elementele stării civile) conform legii naţionale sau conform altei legi indicate de dreptul internaţional privat al statului unde a luat naştere va fi recunoscut, în principiu, pretutindeni cu condiţia să nu contravină ordinii publice de drept internaţional privat. Conform celor relatate, putem conchide că statutul personal este o noţiune destul de abstractă şi contradictorie atât sub aspectul conţinutului său, cât şi sub aspectul legii aplicabile, probleme, ce sunt, după cum putem constata, interdependente. Lucru explicabil, întrucât, aşa după cum a fost conceput, statutul personal reprezintă tot ceea ce urmează persoana şi este supus legii sale naţionale. Or, anume la acest capitol sesizăm în practică o tendinţă de a supune legii naţionale nu toate elementele statutului personal, lezându-se, astfel, raţionalismul ce a stat la originea acestei noţiuni. În acest context, sintagma de statut personal îşi găseşte justificarea, pe de o parte, în doleanţa autorilor de a acredita existenţa şi exteritorialitatea regulilor referitoare la starea, capacitatea şi familia persoanei şi, pe de altă parte, în schiţarea acelor condiţiuni juridice strict legate de personalitate care, datorită acestui fapt, impun necesitatea de a fi guvernate oriunde de legea naţională. Şi într-un caz şi în altul, ideea centrală constă în tendinţa legiuitorului de a păstra unicitatea, indivizibilitatea şi invariabilitatea statutului personal şi de a supune, în consecinţă, persoana în această materie unei singure legi – legea sa naţională. Acest deziderat, după cum vedem şi după cum vom arăta în continuare, în practică este greu de realizat. Cele mai mari mutaţii, în acest sens, au loc în cadrul raporturilor de familie, mutaţii care au ca rezultat conturarea unei anumite stări civile pentru persoana fizică. În acest sens, pentru a rămâne în contextul celor enunţate, ne putem referi la statutul personal doar ca la acele condiţii juridice ce privesc starea şi capacitatea persoanei fizice, condiţiuni ce sunt guvernate, în principiu, de legea naţională a persoanei fizice.

§2. Dezvoltări asupra legii aplicabile statutului personal În materia conflictului de legi în spaţiu, cu referire la statutul personal, în dreptul conflictual al diferitelor state s-a cristalizat o unanimitate în acest sens – aplicarea legii personale. Precizarea imediată care se impune în această ordine de idei, este că, în fond, soluţiile diferă şi că legea personală este concepută în mod diferit, cel puţin, în funcţie de acele două mari sisteme de drept – common law şi civil law. În timp ce sistemul de common law ia ca punct de legătură pentru starea şi capacitatea persoanei fizice domiciliul acesteia, sistemul de drept continental optează în aceeaşi materie pentru cetăţenie. Astfel, în sistemul anglo-saxon legea personală care va guverna statutul personal va fi legea domiciliului (lex dommicilii), cu unele precizări esenţiale, iar în sistemul de drept continental, legea personală apare sub forma legii naţionale, adică legea cetăţeniei (lex patriae). Pe de altă parte,

23

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

chiar în ţările în care a fost şi este îmbrăţişat principiul legii naţionale, practica, încă din secolul al XIX-lea, avea, în funcţie de chestiunea soluţionată, o preferinţă pentru legea forului, legea domiciliului (în unele speţe – legea domiciliului comun), legea reşedinţei, legea locului de încheiere a actului etc. Iniţial, anterior revoluţiei franceze din 1789, legea personală se prezenta sub forma legii domiciliului [136, p. 18; 8, p. 218]. Noţiunile de stat naţional şi cetăţenie, pentru sistemul juridic a acelui timp, erau încă în stare embrionară. Această situaţie se datorează faptului că până la realizarea în Franţa a unificării naţionale, teoria teritorialităţii promova cu mare asiduitate principiul legii domiciliului ca lege personală. De altfel, numai reglementările care priveau capacitatea generală, filiaţia şi puterea părintească însoţeau persoana. Capacitatea de a încheia un act juridic depindea de legea locului unde se încheia, iar familia mai era legată încă de teritoriu, aşa încât ceea ce se numea pe atunci „statut personal” nu cuprindea tot ceea ce este numit astăzi stare civilă, capacitate şi familie [83, p. 269]. În acest scop, domiciliul persoanei fizice, ca punct de legătură pentru determinarea legii personale, prezenta o mare stabilitate. Acesta era domiciliul de origine (aşa cum este el cunoscut astăzi în sistemul dreptului comun), adică locul unde se născuse persoana fizică şi care nu se schimba pe parcursul întregii vieţi, indiferent de locul de peregrinare a acesteia. Astfel, începând cu secolul al XVIII-lea, domiciliul actual a fost înlocuit cu domiciliul de origine, prin care se înţelegea locul unde o persoană s-a născut, cu alte cuvinte, locul de domiciliu al părinţilor persoanei. Domiciliul de origine, în opoziţie cu domiciliul ales era considerat ca fiind invariabil. Prin aceasta, statutarii francezi au dorit să confere o fixitate deosebită statutului personal. Aserţiunea burgheziei franceze, dictată de euforia revoluţionară, asupra principiilor de natură politică, socială, economică şi culturală a produs o mare breşă în principiul teritorialităţii legilor aplicabile. Valoarea centrală a vieţii materiale şi spirituale se dovedeşte, de această dată, omul şi produsele muncii şi inteligenţei sale. Dezvoltarea societăţii cunoaşte ritmuri deosebit de rapide, iar colectivităţile umane constituite pe principiul unităţii de origine etnică, tradiţii, viaţă materială şi spirituală, religie, obiceiuri, idealuri se manifestă ca forţă principală a făuririi istoriei. Ca rezultat, se afirmă principiul naţionalităţilor care au stat la baza formării statelor naţionale unitare în secolul al XIX-lea, iar în dreptul conflictual se afirmă principiul legii naţionale ce însoţeşte permanent pe individ oriunde s-ar afla. Aceasta pentru ca statutul personal să corespundă specificului naţiunii din care face parte individul [141, p. 136]. Ca rezultat al evenimentelor legate de revoluţia franceză şi, cu prioritate, prin adoptarea Codului civil francez, domiciliul ca punct de legătură pentru statutul personal a fost înlocuit cu cetăţenia. Astfel, conform art.3, alin.3 din Codul civil francez din 1804, „Les lois concernant l’état

24

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

et la capacité des personnes régissent les Français, même résidant en pays étranger”1. Prin această reglementare a fost consfinţită şi încadrată legal teoria statutarilor italieni şi francezi şi, anume, de a menţine starea şi capacitatea persoanei în conformitate cu legea sa personală, desigur, cu precizările de rigoare enunţate mai sus. În final, punctul de legătură pentru stare şi capacitate îl formează cetăţenia, legea personală fiind legea naţională (lex patriae) [50, p. 237]. Această atitudine a legiuitorului francez nu a fost însă lipsită de critică, unii autori chiar fiind de părere că această alegere a fost dictată mai mult de exaltarea sentimentului naţional decât de raţiune [106, p. 366; 83, p. 259]. Lucru explicabil, totuşi, în conjunctura consolidării, la acea etapă, a unui stat unificat din punct de vedere politic, economic şi juridic. Sub aspect politico-juridic, societatea franceză era privită ca o singură naţiune, având o singură legislaţie şi cu o singură naţionalitate – cea franceză. Din această perspectivă, conflictul de legi în spaţiu nu mai era un conflict interprovincial, ci reprezenta un conflict dintre legea statului francez unificat şi legea unui alt stat. Legea personală nu mai putea fi considerată cutuma domiciliului actual al persoanei, ci reprezenta legea sa naţională. Este adevărat, că noţiunea de naţionalitate în prezent nu mai prezintă aceeaşi încărcătură ideologică, dar, în retrospectiva evenimentelor derulate în acea perioadă, naţiunea reprezenta un element de bază al statului, alături de suveranitate şi teritoriu. Atât doctrina, cât şi unele legislaţii mai folosesc şi astăzi noţiunea de naţionalitate cu înţelesul de cetăţenie. Renunţarea în timp la termenul de naţionalitate în favoarea celui de cetăţenie poate fi explicată prin faptul că naţionalitatea este o categorie politică, ea indicând apartenenţa la o naţiune, iar cetăţenia este instituţia ce îmbracă alături de politic şi o haină juridică. În doctrina dreptului constituţional, cetăţenia este definită ca fiind „situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi de apărare a ei” [56, p. 132]. Considerăm că, pentru a se evita confuziile şi, mai ales, speculaţiile posibile asupra termenului de naţionalitate, din punct de vedere juridic se preferă noţiunea de cetăţenie, care exprimă un anumit statut juridic al omului – legătura politico-juridică a acestuia cu un anumit stat. De altfel, terminologia juridică cunoaşte dintotdeauna o evoluţie a sensurilor sale [47, p. 17]. Cu toate acestea, termenul de naţionalitate, în sensul de cetăţenie, este folosit chiar şi de unele Constituţii. Astfel, Constituţia Suediei (art.7 al Cap. II) prevede că „Nici un cetăţean nu va putea fi deportat sau împiedicat să intre în Regat. Concetăţenii care domiciliază sau care au domiciliat în Regat nu vor fi privaţi de naţionalitatea (s.n.) lor, decât dacă, în acelaşi timp,

1

„Legile vizând statutul şi capacitatea persoanelor guvernează francezii chiar dacă sunt rezidenţi într-un stat străin” (t.a.).

25

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ei consimt la aceasta în mod expres sau dacă intră în serviciul public, dobândind naţionalitatea (s.n.) altui stat”. Dreptul francez plasează instituţia cetăţeniei în cadrul dreptului internaţional privat, constituind o parte din materiile ce aparţin acestei ramuri de drept – la n a t i o n a l i t é français [102, p. 13 şi urm; 8, p. 29]. Mai mult ca atât, noţiunea de lege naţională s-a cimentat profund în terminologia dreptului internaţional privat, arătând că legea personală, aplicabilă statutului personal, este legea ce aparţine statului a cărui cetăţenie o are persoana. Aşadar, cetăţenia fiind considerată ca unica legătură politico-juridică dintre o persoană şi statul francez, se impunea de la sine ca statutul personal al cetăţenilor francezi să fie cârmuit de legea lor naţională. O prevedere conflictuală ce ar determina legea care ar cârmui statutul străinilor rezidenţi în Franţa nu s-a impus în mod imperios. S-a afirmat chiar că situaţia cu străinii în Franţa a rămas intenţionat nesoluţionată [83, p. 261]. În lipsa unei prevederi conflictuale exprese pentru legea aplicabilă statutului persoanelor străine, găsirea unei soluţii satisfăcătoare a fost plasată în sarcina doctrinei şi a practicii judecătoreşti. Cu toate că textul art.3, alin.3 din Codul civil francez se referea numai la cetăţenii francezi, principiul legii naţionale a fost preluat de majoritatea codurilor civile ale statelor europene, constituind, în final, r e g u l a în materia statutului personal. Odată cu intensificarea în Franţa, spre sfârşitul sec. al XIX-lea, a relaţiilor cu element străin, practica judecătorească şi literatura franceză au extins prevederile art. 3, alin. 3 şi asupra străinilor ce se aflau pe teritoriul francez. S-a statuat, în acest sens, că legătura acestei norme are, de fapt, un caracter bilateral, cuprinzând o trimitere generală în materie de stare, capacitate şi familie către legea naţională, indiferent de cetăţenia persoanei fizice. Aşadar, norma dată fiind „bilaterizată” [13, p. 380], atât francezii în străinătate, cât şi străinii în Franţa erau conduşi de legea lor naţională în materia stării, capacităţii şi raporturi de familie [63, p. 33; 28, p. 349; 121, p. 33-36; 92, p. 12 şi urm.; 91, p. 14; 94, p. 674; 30, p. 163 şi urm.; 31, p. 15 şi urm.]. Soluţia a fost preluată imediat, într-o formă sau alta, de unele sisteme de inspiraţie franceză. Spre exemplu, art.10 din Codul civil algerian este aproape identic cu art.11 din Codul civil egiptean. Însă, în timp ce Codul civil algerian a preluat integral textul art.3, alin.3 din Codul civil francez, Codul civil egiptean întăreşte o normă conflictuală indirectă, supunând statutul persoanei fizice legii naţionale. Prin urmare, prevederea din art.11 al Codului civil egiptean este mai reuşită, fiind o normă conflictuală bilaterală adevărată [68, p. 293]. Soluţia oferită de doctrina franceză a fost însă sancţionată de practica judecătorească care a considerat că prin aceasta s-a optat pentru o aplicare prea largă a dreptului străin în materia statutului personal. Altminteri, aplicarea dreptului străin s-a dovedit a fi mai largă decât era posibil 26

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

să se admită. Deoarece Franţa în acea perioadă era în război practic cu toate statele europene, aplicarea legii naţionale statutului personal putea fi concepută numai în măsura în care aceasta se referea la francezi, pentru străini, problema fiind lăsată nerezolvată încă multă vreme. În scopul reducerii ponderii de aplicare a legii străine au fost instituite unele obstacole ce ar justifica ignorarea acesteia (cum ar fi: calificarea, ordinea publică, retrimiterea, fraudarea legii şi, nu în ultimul rând, instituirea teoriei a interesului naţional). În pofida impactului major al ideilor burgheze şi ale revoluţiei franceze asupra orânduirilor sociale de pe continentul european şi asupra gândirii juridice a vremii, inclusiv asupra dreptului internaţional privat, noţiunile de cetăţenie şi stat naţional nu au avut răsunetul scontat şi în sistemul dreptului insular. Concepţia potrivit căreia statutul personal ar prezenta cele mai strânse legături cu legea cetăţeniei nu a primit o recunoaştere universală. Sistemul de drept anglo-saxon, precum şi alte sisteme ce au fost inspirate în totalitate (cum ar fi cele din Commonwealth) sau în parte de sistemul englez, au rămas fidele domiciliului ca punct de legătură pentru statutul personal [119, p. 927; 16, p. 213; 106, p. 365]. În acelaşi timp, domiciliul (permanent home) în sistemul dreptului comun are o accepţiune mai largă decât în sistemul de drept continental, apropiindu-se de instituţia cetăţeniei. Sintagma de permanent home este generată de definiţia dată domiciliului de juristul american Josef Story în anul 1883. Story defineşte domiciliul persoanei fizice în felul următor: „That is properly the domicile of a person where he has his true, fixed, permanent home and principal establishment, and to which, whenever he is absent, he has the intention of returning”2 [138, p. 143]. Domiciliul permanent înseamnă, conform acestei definiţii, acea casă unde persoana are intenţia de întoarcere oriunde s-ar afla în altă parte .Aşadar, „fiecare britanic primeşte un domiciliu de la naştere şi îl conservă toată viaţa, necătând la schimbarea acestuia, chiar dacă, în fapt, el locuieşte în altă parte a lumii” [72, p. 231]. Tratatele internaţionale ale statelor care adoptă lex domicilii pentru statutul personal, cer un domiciliu calificat, cu o anumită durabilitate (de la 2 la 5 ani) [134, p. 43]. Doctrina a formulat unele reguli comune care în linii generale caracterizează domiciliul în dreptul englez [52, p. 12 şi urm.; 108, p. 905-918; 138, p. 142-153; 134, p. 37-39]. Statul englez, aşa cum este şi firesc, oferă fiecărei persoane fizice de la naştere un domiciliu de drept comun – domicile of origin. Copilul din căsătorie va avea domiciliul tatălui, cel din afara căsătoriei – domiciliul mamei, copilul găsit – domiciliul în locul unde a fost găsit. Acest domiciliu se va păstra până la determinarea persoanei pentru un nou domiciliu. Chiar dacă persoana părăseşte ţara cu intenţia de a nu se mai întoarce, 2

„Domiciliul unei persoane este propriu-zis acela, unde ea îşi are locuinţa reală, fixă şi permanentă, unde persoana este stabilită în mod principal şi la care ea are intenţia să revină, oricât n-ar absenta” (t.a.).

27

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

acesteia i se păstrează domiciliul de drept comun până la momentul când ea dobândeşte un alt domiciliu după dreptul ţării de aflare - domicile of choice, adică domiciliul ales, pe care orice persoană cu capacitatea deplină îl poate dobândi prin întrunirea cumulativă a două elemente: „residente” şi „intention”. În acelaşi timp, dovada pierderii domiciliului de drept comun, ca urmare a unui domiciliu ales, este o problemă foarte complicată, atrăgând o anevoioasă procedură probatorie. O altă categorie de domiciliu, ce focalizează atenţia este aşa numitul „domicile of dependency”, adică domiciliul persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum şi al celor cu tulburări mintale, care sunt dependente de domiciliul altei persoane [113, p. 14; 86, p. 217]. Domiciliul persoanei dependente se schimbă odată cu schimbarea domiciliului ocrotitorului său legal. În acelaşi timp, o persoană nu poate avea două domicilii. Aceasta, deoarece domiciliul înseamnă legătura cu aşa numita „circumscripţie legală”, adică cu teritoriul pe care funcţionează un sistem de drept unic. Pentru federaţie, această circumscripţie legală este prezentată de sistemul juridic al statului federal. Astfel, un locuitor al Statelor Unite ale Americii se consideră nu domiciliat în SUA ca atare, ci în statul federal unde locuieşte real. O analiză riguroasă a acestor reguli ne conduce spre ideea că domiciliul din sistemul common law, şi, mai cu seamă, cel englezesc, se apropie foarte mult de instituţia cetăţeniei, iar uneori creează impresia că formează o legătură similară dintre o persoană şi un anumit stat [38, p. 164]. Astfel, în dreptul englez, în unele situaţii, în pofida prezenţei domiciliului actual (domicile of choice), se aplică legea domiciliului de origine (domicile of origin), principiu, fiind foarte apropiat de cel al aplicării legii naţionale. Practica judecătorească engleză, pentru a salva căsătoria monogamă, aplică supusului englez, domiciliat în ţările în care se practică poligamia, nu legea domiciliului actual, ci legea domiciliului de origine, pentru a aplica dreptul englez [15, p. 498 şi urm.]. În acelaşi timp, în dreptul englez, capacitatea este supusă unor reguli care diferă după materia care interesează. Astfel, capacitatea de a se căsători este supusă legii domiciliului, capacitatea de a încheia un contract comercial este supusă legii locului încheierii, capacitatea de a se obliga când este vorba de imobile este supusă legii situaţiei bunului [136, p. 17]. De altfel, chiar şi în Franţa, practica a decis ca pentru familiile mixte să se aplice legea domiciliului. Regula „sentimentală” de a aplica legea naţională şi relaţiilor de familie a suferit unele repercusiuni de ordin practic, fiind pusă în situaţia de a nu mai putea răspunde unor cazuri concrete. Fenomenul migraţiei masive a avut ca urmare încheierea unui număr mare de căsătorii mixte. Astfel, începând cu cazul Ferrari şi urmând în 1953 cu cazul Rivière, instanţa a supus divorţul soţilor, care aveau naţionalităţi diferite, legii domiciliului comun. Doi ani mai târziu, în 1955, cazul Lewandowski confirmă aceeaşi soluţie. S-a opinat, în acest sens că în asemenea situaţii, legea domiciliului prezintă o legătură mai strânsă cu raportul juridic [105, p. 447, 451]. Totuşi, pentru a 28

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

arăta că legea naţională este principiul de bază în materia statutului personal, inclusiv în cea a familiei, Batiffol [14, p. 59; 19, p. 384] încearcă să prezinte o familie compusă dintr-un francez şi un străin care domiciliază în Franţa (domiciliul în Franţa este definit ca fiind locuinţa principală – établissement (art.102 Cod civil francez); locuinţa principală însemnând teritoriul pe care locuieşte familia (părinţii şi copii)), ca fiind o „familie de naţionalitate franceză”, conciliind, astfel, că familiei franceze i se aplică legea naţională şi, prin urmare, legea franceză. În literatura de specialitate [68, p. 268-288; 51, p. 60 şi urm.; 136, p. 18-21; 83, p. 261-273; 164, p. 92 şi urm.], au fost descrise avantajele şi dezavantajele, atât ale criteriului legii naţionale, cât şi ale criteriului legii domiciliului, de care în mod cert s-a condus legiuitorul atunci când a optat pentru un criteriu sau altul. În linii generale, în favoarea legii domiciliului, ca lege personală, au fost aduse următoarele argumente: domiciliul este locul statornic de aflare, mediul în care persoana trăieşte efectiv, reprezentând, cu alte cuvinte, „centrul vieţii juridice” a acesteia; domiciliul se stabileşte în mod liber, exprimând voinţa de a se supune legii ţării de domiciliu; o persoană poate avea numai un singur domiciliu, urmărindu-se să se asigure unicitatea domiciliului; în materie de familie domiciliul este, în principiu, unic pentru toţi membrii; domiciliul asigură securitatea creditului şi, în general, exigenţele comerţului internaţional, deoarece este mai uşor de cunoscut decât cetăţenia; fiind o situaţie de fapt, domiciliul evită situaţiile în care s-ar invoca incapacităţi necunoscute de legea domiciliului, dar cunoscute legii naţionale şi, în caz de proces, legea domiciliului va coincide cu legea forului, ceea ce uşurează soluţionarea litigiului [68, p. 286 şi urm.]; domiciliul este mai eficace pentru statele care cunosc mai multe sisteme juridice în cadrul frontierelor lor; el exclude diferenţa dintre cetăţeni şi străini şi favorizează asimilarea celor din urmă în viaţa social-economică din ţara domiciliului şi, ca urmare, subsumă interesul atât al persoanei, cât şi al statului unde se află. Acest din urmă argument, fiind de o conotaţie politică, este folosit în doctrina statelor de imigrare, menită să încurajeze integrarea străinilor în societate. Astfel, s-a susţinut că unificarea dreptului într-o ţară nu este utilă numai din punct de vedere juridic, dar şi pentru însăşi unitatea politică şi morală a ţării. Or, permiţând persoanelor să-şi deruleze viaţa după propriile legi, ar însemna a le permite să-şi coaguleze extraneitatea. Supunerea faţă de legile respective îi poate însă obliga să abandoneze unele din lucrurile care îi menţin străini [119, p. 78]. O asemenea explicaţie a fost privită cu reticenţă o anumită perioadă, dar a câştigat teren în cadrul doctrinei moderne ce promovează integrarea străinilor [41, p. 17]. În acelaşi timp, domiciliul prezintă şi unele dezavantaje [38, p. 171; 68, p. 287; 51, p. 61; 136, p. 19 şi urm.], după cum urmează: calificarea juridică a noţiunii de domiciliu, după cum am văzut, diferă de la un sistem la altul, însemnând reşedinţa permanentă pentru sistemul de drept 29

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

continental şi domiciliul de origine, cu mutaţiile sale, pentru sistemul anglo-saxon; uneori domiciliul nu este real şi nu corespunde cu cel în fapt, respectiv reşedinţa nu produce efectele unui domiciliu; domiciliul nu este întotdeauna acelaşi pentru toţi membrii familiei, care pot fi domiciliaţi în ţări diferite, deşi au aceeaşi cetăţenie, astfel că în asemenea situaţii el nu asigură unitatea de reglementare privind statutul familiei [101, p. 207; 68, p. 287]; în unele situaţii domiciliul este greu de stabilit şi de dovedit, deoarece alături de elementul material comportă şi un element instituţional – formal ş.a. În sprijinul cetăţeniei, ca punct de legătură, se invocă următoarele argumente: aceasta are un caracter mai stabil şi este mai uşor de determinat decât domiciliul, reprezentând, astfel, un grad de certitudine mai mare; statutul personal este reglementat de normele edictate în raport de temperamentul, trebuinţele şi obiceiurile persoanelor, caracteristicile lingvistice, culturale şi chiar rasiale ale populaţiei de pe un anumit teritoriu, neaplicându-se străinilor [171, p. 112]; dobândirea unei noi cetăţenii implică, în principiu, acceptarea unui nou regim al statutului personal; creează o mai mare legătură dintre un stat şi cetăţenii săi, deoarece instituţia politico-juridică, cum este cetăţenia, acordă posibilitatea statului de a asigura şi de a ocroti interesele cetăţenilor proprii după hotare. La fel ca şi domiciliul, naţionalitatea a suportat şi ea unele critici [38, p. 172; 68, p. 288]. Astfel, în unele situaţii, cetăţenia şi locuinţa statornică a persoanei fizice pot să difere, persoana aflându-se mai mult în străinătate, decât în ţara de care aparţine prin cetăţenie, instituindu-se, astfel, o legătură mai strânsă cu statul de reşedinţă, decât cu cel de cetăţenie; cetăţenia ca punct de legătură a normei conflictuale referitoare la statutul personal nu mai poate fi eficientă în cazul statelor care cunosc pe teritoriul lor coexistenţa a mai multor sisteme de drept, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse [194, p. 12], Marii Britanii, a statelor musulmane sau a Israelului; o persoană poate fi apatrid sau, dimpotrivă, poate beneficia de două sau mai multe cetăţenii. În acest context, s-a apreciat că lex patriae cunoaşte în prezent o perioadă de criză datorată cazurilor de apatridie şi de dublă cetăţenie [138, p. 46; 166, p. 91]. Fiind lipsit de legătura juridică cu un stat, apatridul nu are faţă de acesta obligaţiile care rezultă din respectiva legătură; el este în acelaşi timp lipsit şi de orice protecţie diplomatică din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizii, nu pot însă ignora prezenţa acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligaţi să respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia se află. Apatrizilor li se acordă un regim similar aplicat străinilor. Spre deosebire de aceştia, ei nu se bucură de protecţia diplomatică şi pot deveni astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive [112, p. 152]. În legătură cu pluralitatea de cetăţenii pot apărea probleme din cele mai diverse. Conform prevederilor Convenţiei de la Haga din 1930, persoana cu mai multe cetăţenii poate fi considerată de fiecare stat de cetăţenie ca fiind 30

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

cetăţeanul său. Astfel, această persoană poate fi supusă aceloraşi obligaţiuni faţă de două sau mai multe state. O altă problemă ar putea apărea cu privire la protecţia diplomatică, adică care dintre statele al căror cetăţean este persoana îi va acorda o asemenea protecţie. În practică s-a statuat regula că această protecţie se va aplica din partea statului de „cetăţenie dominantă” [154, p. 364 şi urm.]. Pentru a depăşi asemenea situaţii sunt propuse soluţii de normele dreptului uniform, normele căruia sunt transpuse în legislaţiile naţionale ale statelor părţi. În ultimă instanţă, însă, elementul determinant în alegerea legii cetăţeniei, ca lege primordial aplicabilă statutului persoanei fizice, este interesul statului de a asigura o cât mai largă şi mai completă extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante oriunde s-ar afla acestea. De regulă, statele de emigrare optează pentru cetăţenie ca punct de legătură pentru statutul personal, iar statele de imigrare sau cele federale optează pentru legea domiciliului [157, p. 164]. Ţinând cont de observaţiile critice asupra celor două principii adoptate de sistemele existente, această împărţire nu trebuie absolutizată. Din ce în ce mai frecvent, se poate sesiza concilierea celor două criterii, aşa încât legea domiciliului este admisă pe lângă legea naţională în ţările dreptului continental, iar legea naţională se impune în unele materii în sistemul common law. Există situaţii, când aplicarea legii naţionale în sistemul conflictual codificat ajunge la unele rezultate criticabile sau insuficiente, cum ar fi cazul desfacerii căsătoriilor mixte, unde competenţa este atribuită legii domiciliului comun al soţilor sau legii instanţei sesizate. În sistemele de drept, unde soluţia legii naţionale în materia statutului personal este tradiţională, lex dommicilii apare ca lex personalis, de obicei, atunci când o persoană nu are cetăţenia nici unuia dintre state sau când persoana are mai multe cetăţenii, dintre care nici una nu este a forului. Cele mai mari mutaţii, în acest sens, sunt reflectate în raporturile de familie, când se renunţă la aplicarea tradiţională a legii naţionale filiaţiei, raporturilor dintre soţi, dintre copii şi părinţi, acestea fiind supuse legii domiciliului comun sau a forului. Altminteri, pentru sistemul de drept francez punctul de plecare pentru determinarea legii aplicabile divorţului este cetăţenia comună a soţilor, adică legea lor naţională comună. În cazul când soţii au cetăţenii diferite, practica judecătorească a optat pentru legea domiciliului comun (soluţie stabilită şi de Legea franceză din 11 iulie 1975). Legea din 3 ianuarie 1972, dimpotrivă, supune filiaţia din căsătorie, dacă părinţii au cetăţenii diferite, legii naţionale a mamei, în timp ce anterior se aplica legea domiciliului [68, p. 288]. Conform dreptului german, legea naţională a mamei se va aplica filiaţiei copilului din afara căsătoriei (art. 20 din Legea introductivă din 1986). În Federaţia Rusă, atât stabilirea, cât şi contestarea filiaţiei va avea loc conform legii naţionale a copilului (art. 162 Codul familiei). Până la adoptarea Codului familiei din 1995, filiaţia era supusă în totalitate legii forului. Legislaţia 31

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

moldovenească aplică divorţului, indiferent de cetăţenia soţilor, legea forului, soluţie criticată deja în doctrina de specialitate. În literatură s-a arătat că un asemenea sistem poate da naştere fraudei la lege. Soţii din ţările în care divorţul este supus unor condiţii şi proceduri greoaie, vin şi divorţează în statele unde divorţul este mai simplu şi este supus legii forului, de unde şi expresia de „turism divorţial” [90, p. 603]. Efectelor căsătoriei, legiuitorul moldovean a instituit domiciliul comun ca punct de legătură, iar filiaţia va fi guvernată, în orice situaţie, de legea instanţei, în timp ce, conform Codului căsătoriei şi al familiei abrogat, filiaţia din afara căsătoriei era supusă legii naţionale a copilului. Conform paragrafului 46 al legii maghiare de drept internaţional privat, filiaţia nu va fi guvernată de legea personală a copilului, ci de legea maghiară, atunci când normele acesteia sunt mai favorabile copilului. Pe de altă parte, uneori instanţa engleză aplică nu legea domiciliului actual, ci legea domiciliului de origine, pentru a aplica resortisanţilor săi din străinătate dreptul englez, apropiind acest principiu de acel al legii naţionale. Astfel, practica judecătorească engleză, pentru a salva căsătoria monogamă, aplică supusului englez, domiciliat în ţările în care se practică poligamia, nu legea domiciliului actual, ci legea domiciliului de origine, pentru a aplica, în consecinţă, dreptul englez [90, p. 601; 15, p. 498 şi urm]. Ne întrebăm, cum se va proceda în dreptul englez astăzi, pentru a menţine „căsătoriile” ce sunt „formate” din persoane de acelaşi sex, reieşind din situaţia că acestea sunt permise în Anglia, dar nu sunt acceptate în cea mai mare parte a statelor lumii. În ceea ce priveşte Europa, credem că impedimentul, găsind o toleranţă excesivă promovată până la aberaţie în societate, a intrat deja în desuetudine sub aspect moral, urmând ca, foarte de curând, să fie dezrădăcinat „cu paşi galopanţi” şi din prevederile juridice ale statelor din Europa. Ne referim aici nu numai la statele Europei Occidentale, ci şi la statele Europei Centrale şi de Est care, din râvna de a „armoniza” prevederile legislaţiei naţionale cu principiile „înalte” din sistemul juridic occidental bazat pe drepturile omului, inevitabil vor adera la spectacolul grotesc de legalizarea aşaziselor „căsătorii”. În Statele Unite, se aplică legea locului celebrării căsătoriei nu numai condiţiilor de formă, ci şi celor de fond, iar divorţul este guvernat de legea forului. În acelaşi timp, filiaţia iese de sub incidenţa statutului personal, prin recunoaşterea unei simple legături de fapt între părinte (tată) şi copilul natural în virtutea căreia se poate solicita pensia de întreţinere, dar care nu este generatoarea altor consecinţe juridice. Aşa numita „criză a teoriei legii naţionale” conduce la o tendinţă tot mai pronunţată de a institui ca punct de legătură în domeniul statutului personal reşedinţa. Deoarece, în anumite situaţii, aplicarea legii naţionale în practică pare nesatisfăcătore, iar procedura de obţinere a domiciliului, mai ales conform sistemului englez, este destul de anevoioasă, tot mai mult teren pe tărâmul 32

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

conflictual îl câştigă, ca punct de legătură, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice. Acest criteriu cucereşte spaţiul nu numai în cadrul legislaţiilor naţionale, ci, după cum am văzut şi în conţinutul dreptului uniform. Astfel, conform Convenţiei de la Haga din 1961 privind ocrotirea minorilor, legea naţională a minorului are un caracter subsidiar pentru cazul în care nu este nevoie de intervenţia unui organ de stat [32, p. 13]. Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1965 privind legea aplicabilă obligaţiilor alimentare faţă de copil prevede că se aplică legea reşedinţei obişnuite a copilului pentru dreptul de întreţinere al acestuia. Legea reşedinţei obişnuite a copilului nu se aplică când devine competentă pentru reglementarea întreţinerii, fie legea forului, fie legea comună a debitorului şi creditorului întreţinerii. Conform Convenţiei de la Haga din 2 octombrie 1973 (ce a înlocuit Convenţia din 1956 cu privire la obligaţiile alimentare faţă de copii), legea reşedinţei se aplică cu titlu principal [32, p. 13]. Aceeaşi evoluţie o constatăm şi în cadrul convenţiilor Uniunii Europene. Este şi firesc să fie aşa, ţinând cont de intensificarea migraţiunii excesive, de creşterea volumului de schimburi comerciale internaţionale, de circulaţia transfrontalieră a forţei de muncă etc. În acelaşi timp, suntem martorii unei conlucrări asidue (mult prea greoaie în prezent) pentru instituirea cetăţeniei europene în conformitate cu Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht, adoptat în cadrul Consiliului European şi intrat în vigoare la 01.11.1993, instituie cetăţenia Uniunii Europene. Beneficiază de cetăţenia europeană fiecare cetăţean al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia europeană oferă un şir de facilităţi, cum ar fi: protecţia diplomatică acordată de oricare dintre misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale statelor membre; drepturile electorale în statul de reşedinţă în vederea alegerilor europene şi locale, cu excepţia alegerilor generale, prezidenţiale şi ocuparea posturilor de primari [140, p. 25-27]. Unele sisteme de drept au mers mai departe pe ideea combinării celor două criterii tradiţionale, stabilind legea aplicabilă în funcţie de raportul juridic ce interesează statutul personal [102, p. 207 şi urm.]. Această modalitate de abordare a primit denumirea în doctrină ca fiind criteriul mixt în domeniul legii aplicabile capacităţii de exerciţiu. Astfel, unele sisteme de drept internaţional privat aplică pentru cetăţenii proprii în materia capacităţii legea lor naţională, iar pentru străini - legea domiciliului sau a reşedinţei, după caz. Un asemenea sistem este acceptat, de exemplu, în dreptul elveţian şi al unor state din America Latină (Mexic, Uruguay, Venezuela, Ecuador, Peru), precum şi în unele state din Europa de Est, inclusiv Republica Moldova. Soluţia legii personale în materia statutului personal este axată pe ideea conform căreia s-a urmărit asigurarea unicităţii şi indivizibilităţii stării, capacităţii şi familiei unei persoane fizice [83, p. 264; 139, p. 159; 68, p. 287], în aşa măsură încât orice persoană fiind, de exemplu, capabilă, căsătorită, sau divorţată conform legii sale personale să-şi păstreze oriunde această calitate. Din cauza diferenţelor de reglementare în sistemele de drept internaţional privat, principiul enunţat 33

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

(indivizibilitatea şi unicitatea stării şi capacităţii persoanei fizice) apare astăzi ca un deziderat ce pare a fi greu de realizat. Statutul personal poate îmbrăca acest caracter unic şi indivizibil numai în materia dreptului civil, adică atunci când se referă la dreptul intern [121, p. 33 şi urm]. În dreptul internaţional privat acest deziderat îşi va găsi materializarea mai mult prin prisma teoriei drepturilor câştigate. Astfel, capacitatea şi starea civilă dobândite sub imperiul legii naţionale vor fi recunoscute pretutindeni, asigurându-li-se eficacitatea şi în alte state. Aceasta va conduce, în principiu, la realizarea acelei unicităţii şi indivizibilităţii a capacităţii şi a stării persoanei fizice. În acelaşi timp, pentru a menţine acest deziderat, s-a susţinut [83, p. 264-268] că toate schimbările care au loc în starea şi capacitatea cuiva, ca efect al unor acte sau fapte juridice, trebuie să fie supuse unei singure şi aceleaşi legi. Condiţia care se impune este ca dreptul internaţional privat al statului unde au loc transformări ale stării civile să adopte acelaşi criteriu al legii naţionale în materie. În consecinţă, dezideratul se realizează numai dacă dreptul internaţional privat al forului nu conţine o normă conflictuală unilaterală sau care ar face trimitere în acest sens la o altă lege decât cea naţională ori soluţia la care s-a ajuns diferă de cea care ar oferi-o legea naţională. Pentru a depăşi criza legii naţionale, statele care consacră acest principiu încearcă să găsească anumite mecanisme de menţinere, pe cât e posibil, continuitatea legii naţionale în materia statutului personal. În acest sens, pentru a menţine aplicarea legii naţionale cetăţenilor săi, autorităţile ar putea să sancţioneze recunoaşterea drepturilor câştigate de aceştia în străinătate atunci când aceste drepturi vizează elemente ale statutului personal. Astfel, conform art. 151 şi 169 din Legea română nr. 105/1992, recunoaşterea hotărârii străine ce a fost pronunţată în străinătate poate fi refuzată dacă procesul privea capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia se deosebea de cea la care s-ar fi ajuns conform legii române. În acelaşi timp, recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român. Prin aceasta, statul român va putea garanta aplicarea legii naţionale cetăţenilor săi chiar dacă aceştia se află în străinătate sau aplicarea normelor cu prevederi similare celor române. În acelaşi timp, autoritatea sau instanţa română vor avea de apreciat măsura în care nerespectarea regulii privind capacitatea după legea română – legea naţională – are sau nu influenţă asupra drepturilor dobândite în altă ţară, obstacolul nefiind decât cel al ordinii publice de drept internaţional privat [84, p. 6]. O prevedere similară se conţine la art. 156, alin. 2 din Codul familiei al Republicii Moldova, conform căreia căsătoriile dintre cetăţenii moldoveni şi căsătoriile mixte cu participarea cetăţenilor moldoveni încheiate în afara Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia ţării în care au fost încheiate, sunt recunoscute în Moldova, doar în cazul în care au fost respectate şi condiţiile de fond impuse de legislaţia moldovenească. La 34

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

fel, în tendinţa de a menţine locul de frunte pentru legea naţională, art. 474 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prevede că instanţa moldovenească va recunoaşte o hotărâre străină referitoare la statutul civil al străinului numai cu condiţia ca hotărârea să fi fost pronunţată de instanţele din ţara străinului sau dacă a fost pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută în prealabil în statul de cetăţenie a părţii. Ca o generalizare asupra celor prezentate, se poate afirma că legislaţia şi practica ţărilor dreptului continental şi a ţărilor dreptului comun propun, în principiu, două soluţii (cu mutaţiile corespunzătoare) în vederea determinării legii personale menite de a cârmui starea şi capacitatea persoanei fizice. Sistemul anglo-saxon porneşte de la legea domiciliului, înţelegând prin domiciliu locul de origine a persoanei fizice. În sistemul de drept continental, dimpotrivă, punctul de pornire este legea naţională, înţelegând prin aceasta legea cetăţeniei, de la care prevede unele excepţii enunţate mai sus, cu referire la apatrizi şi bipatrizi, cărora li se aplică legea domiciliului sau a reşedinţei. Toate aceste norme conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, în sensul că părţile nu pot deroga de la acestea prin manifestarea (acordul) lor de voinţă [157, p. 134; 141, p. 133].

§3. Retrospectiva reformării dreptului internaţional privat în Europa şi statutul legii naţionale în cadrul acestui proces A doua jumătate a secolului al XX-lea este caracteristică pentru dreptul internaţional privat european prin unele tendinţe evidente de reformare ale acestuia [24, p. 135-142]. Legea aplicabilă statutului personal a suferit şi ea unele mutaţii considerabile. Punctul de plecare în această direcţie a fost marcat de reforma adusă dreptului internaţional privat portughez spaniol şi cel austriac. Câţiva ani mai târziu, reforma a continuat cu schimbările radicale parvenite în dreptul internaţional privat german, olandez, elveţian, grec, italian [109, p. 85] şi în cel al Cnezatului Lichtenstein. Cel mai recent act normativ codificat european în domeniu îl constituie Codul belgian de drept internaţional privat, adoptat la 16 iulie 2004 [34, p. 582-652]. Pentru dreptul internaţional privat francez, un rol important îl joacă practica judecătorească. Acest fapt explică, într-o oarecare măsură, situaţia de ce Codul civil francez din 1804 cuprinde în conţinutul său un număr redus de norme conflictuale, cele mai multe din acestea fiind unilaterale. Majoritatea principiilor formulate de practica judecătorească franceză au îmbrăcat, în final, forma unor norme conflictuale cuprinse în conţinutul codului civil (cum ar fi, de exemplu, art.310, 311/14311/18). Lacunele evidente ale legislaţiei franceze de drept internaţional privat au condus, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, la unele încercări de codificare a normelor conflictuale. Astfel, în anul 1959 a fost prezentat primul proiect al legii de drept internaţional privat, urmat de un nou

35

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

proiect în 1969. Noul proiect nu numai că are ca repere principiile elaborate de practica judecătorească franceză, dar lasă, în acelaşi timp şi un teren larg pentru instanţele de judecată în ceea ce priveşte formularea în continuare a regulilor de soluţionare a conflictelor de legi [183, p. 7984; 177, p. 68; 177, p. 133]. Referitor la statutul personal, proiectul impune acelaşi principiu tradiţional – legea naţională. Un loc aparte în prezenta retrospectivă aparţine reformei dreptului internaţional privat englez. Alături de alte acte normative din domeniul dreptului privat, în cadrul statute law a fost adoptată Legea cu privire la contracte (referitor la legea aplicabilă acestora) – Cotract Act (applicable law). Această lege a inserat în conţinutul său Convenţia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Un fapt fără precedent pentru dreptul englez şi, în general, pentru sistemul common law, reprezintă adoptarea în 1995 a Legii cu privire la dreptul internaţional privat. Chiar dacă cuprinde, din punct de vedere al dreptului internaţional privat englez cele mai importante instituţii, doctrina l-a calificat drept un izvor incomplet, necesitând adoptarea unor reglementări suplimentare în domeniile dreptului internaţional privat. În acest sens, stipulaţiile legii engleze din 1995 nu pot fi privite decât cumulativ cu alte acte în materie, cum ar fi Legea din 1963 cu privire la succesiuni; Legea din 1968 cu privire la adopţie; Legea din 1971 cu privire la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materia divorţului şi separaţiei de corp; Legea din 1978 cu privire la imunitatea statului; Legea din 1982 cu privire la procedura civilă; Legea din 1984 cu privire la comerţul maritim; Legea din 1984 cu privire la termenele străine de prescripţie extinctivă, Legea din 1988 cu privire la garantarea investiţiilor multilaterale; Legea din 1996 cu privire la arbitraj ş.a. [183, p. 80; 122, p. 401]. În ceea ce priveşte legea aplicabilă statutului persoanei fizice, în sistemul dreptului englez schimbări esenţiale nu au avut loc, domiciliul rămânând în continuare punctul de legătură în această materie. Evident că reforma dreptului internaţional privat din statele Europei Occidentale a avut un impact considerabil şi asupra modernizării sistemelor de drept internaţional privat din statele Europei Centrale şi de Est. Unele state din această regiune au cunoscut o codificare a dreptului internaţional privat încă din anii’60 ai secolului al XX-lea. Astfel, în Cehoslovacia, raporturile cu element de extraneitate erau reglementate de Legea cu privire la dreptul internaţional privat adoptată în anul 1963. Legea dată a înlocuit legea de drept internaţional privat din 1948. În prezent, această lege se aplică numai pe teritoriul Cehiei. Pe data de 1 ianuarie 1995, în Cehia a intrat în vigoare Legea din 1 noiembrie 1994 cu privire la arbitraj în raporturile comerciale internaţionale şi executarea hotărârilor arbitrale. Prin această lege au fost modificate considerabil şi completate reglementările legii din 1963. În 1991, în Cehia a fost adoptat Codul comercial care a înlocuit Codul comerţului internaţional al Cehoslovaciei din 1963 (care are aplicabilitate, în prezent, numai pe 36

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

teritoriul Slovaciei). În Polonia, ca izvor în această materie serveşte Legea din 1965 cu privire la dreptul internaţional privat. Reglementările acestei legi sunt completate de reglementările Legii din 1962 cu privire la dreptul aerian, Legii din 1963 cu privire la dreptul maritim şi de normele referitoare la procesul civil internaţional din Codul de procedură civilă din 1964. Dreptul internaţional privat maghiar este reprezentat de Legea cu privire la dreptul internaţional privat din 1979, prezentată în doctrină, ca fiind una din cele mai progresive reglementări de drept internaţional privat din Europa. Cu toate acestea, o reglementare prea amănunţită, după cum impune acest act normativ, ridică probleme legate de interpretarea şi aplicarea în practică a normelor conflictuale [177, p. 64]. În Iugoslavia, în 1983 a intrat în vigoare Legea din 1982 cu privire la soluţionarea conflictelor dintre legea forului şi normele dreptului străin în anumite raporturi juridice (legea cuprinde 309 de articole). În prezent, legea se aplică în Serbia, Muntenegru, Slovenia şi Horvatia. Considerăm necesar, în contextul celor prezentate, de a aminti şi reforma dreptului internaţional privat din Turcia care a avut loc prin adoptarea în 1982 a Legii cu privire la dreptul internaţional privat şi la procesul internaţional [177, p. 65]. Pentru alte state din Europa de Est, cum ar fi România, Federaţia Rusă, Republica Moldova rezultatele obţinute în această direcţie sunt evidente şi apar concretizate prin adoptarea unui şir de acte în materia dreptului internaţional privat. Mai mult decât atât, în România s-a reuşit codificarea dreptului internaţional privat prin Legea nr.105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Acesta este primul act de drept internaţional privat codificat elaborat şi adoptat în România. În Republica Moldova, prin adoptarea Codului civil din 2002, reglementările de drept internaţional privat au fost sistematizate (codificate) într-un compartiment separat, constituind ultima carte din cod – Cartea a V-a (intitulată: Dreptul internaţional privat). Normele Cărţii a V-a din Codul civil, analizate cumulativ cu reglementările de drept internaţional privat din Codul familiei din 2000 (Titlul VI: Reglementările relaţiilor de familie cu element de extraneitate) şi cu acelea din Codul de procedură civilă din 2003 (Titlul IV: Procedura în procesele cu element de extraneitate) formează în prezent o reglementare fără precedent pentru dreptul internaţional privat moldovenesc. În acest context, codificarea normelor de drept internaţional privat al Republicii Moldova într-un izvor tipic de ramură nu se mai impune cu imperiozitatea de mai înainte [188, p. 45-55]. Trecând în revistă esenţialele prevederi naţionale de drept internaţional privat din Republica Moldova putem constata că titlul cărţii a V-a din Codul civil nu corespunde întru totul conţinutului său. Este evident că legiuitorul, intitulând astfel cartea a V-a, s-a referit la dreptul internaţional privat ca ramură de drept. Or, orice ramura de drept cuprinde totalitatea normelor juridice, ce reglementează o anumită categorie de raporturi juridice înrudite. În această ordine de idei, chiar dacă majoritatea normelor dreptului internaţional privat le regăsim cuprinse în Cartea a 37

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

V-a din Codul civil, nu credem însă că acest fapt ar justifica atribuirea acestui compartiment titlul unei ramuri de drept care, după cum apare enunţat mai sus, mai conţine norme cuprinse şi în alte acte normative naţionale. Nu am putea admite, astfel, ca un izvor de drept şi, cu atât mai mult, un compartiment dintr-un izvor de drept să se identifice cu însăşi ramura de drept. Mai mult decât atât, dreptul internaţional privat se caracterizează prin dualitatea izvoarelor sale, conţinând, ca ramură de drept, nu numai norme cuprinse în izvoarele naţionale, ci şi norme cuprinse în cadrul tratatelor internaţionale. Din acest considerent, credem că o denumire mai elocventă a Cărţii a V-a din Codul civil al Republicii Moldova ar fi – Reglementarea raporturilor civile cu element de extraneitate. Deoarece dreptul internaţional privat moldovenesc se caracterizează prin existenţa unor compartimente separate, rezervate dreptului internaţional privat, incluse în cadrul altor izvoare de drept, adoptarea unei legi de drept internaţional privat s-ar justifica, mai mult, din perspectiva simplificării procedurii eventualelor modificări de rigoare aduse reglementărilor în această materie. Sub aspect comparat, dreptul internaţional privat moldovenesc este inspirat de dreptul internaţional privat din statele vecine. Incontestabilă, în acest sens, este influenţa Legii române nr.105/1992 în materia statutului personal, drepturilor reale, obligaţiilor, succesiunilor, precum şi în materia procesului civil internaţional. La fel, unele prevederi ale legislaţiei ruse sunt transpuse în mod integral în actele similare ale Republicii Moldova. Cu referire la legea naţională, sistemele respective oferă prioritate acestei legi pentru a guverna capacitatea, starea civilă, precum şi, în unele situaţii, relaţiile de familie. De altfel, pentru sistemul de drept internaţional privat român şi cel moldovenesc, norma conflictuală lex patriae este tradiţională. În dreptul Republicii Moldova, aplicarea legii naţionale a fost consacrată de codul civil abrogat la art.597/1 cu referire numai la capacitatea de exerciţiu. Tratatele de asistenţă juridică a Republicii Moldova stabilesc la fel principiul legii naţionale. Astfel, Tratatul între Republica Moldova şi România din 06.07.1994 privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală prevede expres, în acest sens, la art.24, alin.1: „Capacitatea persoanei fizice se stabileşte potrivit Părţii Contractante al cărei cetăţean este persoana”. Codul civil al Republicii Moldova din 2002 prevede la art.1587, că „starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională”, declarând astfel că legea personală este legea naţională (lex patriae). Unul din mobilurile acestei prevederi derivă din convingerea că legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante, indiferent unde acestea s-ar afla. Această idee este exprimată, printr-o formulare de maximă generalitate în Constituţie şi în Legea cetăţeniei Republicii Moldova din 2000, conform căreia cetăţenii Republicii Moldova se bucură în străinătate de protecţia statului de cetăţenie.

38

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Pentru a rămâne în contextul unei analize comparate, vom aminti că în legislaţia română, regula legii naţionale apare pentru prima data consfinţită în Codul civil la art.2, alin.2. Aplicarea legii naţionale este regăsită astăzi, într-o nouă formulare calitativă, la art.11 din Legea nr.105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Textul legii prevede că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”. Prevederea anterioară (art.2, alin.2 Cod civil), în formularea pe care o îmbrăca, putea fi interpretată în două sensuri opuse: ca o favoare făcută cetăţenilor români când se deplasează în străinătate, în sens că starea, capacitatea şi familia va fi guvernată în continuare de legea română (ca o măsură de protecţie: statul protejează pe supuşii săi) şi ca o regulă generală nescrisă, după care starea, capacitatea şi familia persoanelor, indiferent de cetăţenie, vor fi supuse legii naţionale, adică s-ar interpreta ca o normă „bilaterală” cu caracter general [132, p. 566 şi urm.; 93, p. 24 şi urm.; 62, p. 127, 177-179; 160, p. 159, 356-365]. În favoarea acestei concepţii, din cauza unei insuficienţe de interpretare, s-au adus un şir de argumente suplimentare [63, p. 33 şi urm.; 28, p. 349; 92, 674; 30, p. 163 şi urm.], cum ar fi cel de ordin istoric; argumentul reciprocităţii [6, p. 205; 87, p. 115; 121, p. 35] şi al avantajului reciproc [71, p. 245 şi urm.]; argumentul axat în jurul principiului unicităţii şi indivizibilităţii statutului personal; argumentul dedus din prevederile tradiţionale ale tratatelor internaţionale ale României, precum şi argumentul utopic referitor la preocuparea legiuitorului de a insera regulile conflictuale româneşti în sistemul unui drept internaţional privat al coexistenţei paşnice[12, p. 251-257; 118, p. 563-573]. Din cele enunţate mai sus, vizavi de statutul legii naţionale, reforma dreptului internaţional privat din majoritatea statelor europene a avut ca rezultat o soluţie comună. Astfel, paradoxal, însă semnificativ, locul de frunte (chiar cu mutaţiile enunţate) în materia statutului personal a fost rezervat legii naţionale. Pe de altă parte, sesizăm o tendinţă evidentă de realizare a unei sciziuni dintre legea naţională şi legea domiciliului (sau a reşedinţei obişnuite) [24, p. 140]. Ceea ce surprinde în această ordine de idei este faptul că domiciliul serveşte ca punct de legătură numai în situaţia când naţionalitatea nu mai prezintă acel conţinut ideologic tradiţional. Astfel, tendinţele actuale de a supune legii domiciliului sau a reşedinţei cât mai multe aspecte ale statutului personal nu au condus la realizarea doleanţelor scontate. În majoritatea materiilor, ce se referă la statutul personal, legea naţională apare ca fiind soluţia tradiţională. Această realitate nu corespunde nici cu eforturile depuse în cadrul Conferinţei de la Haga în anii’50 de a reglementa conflictele dintre legea naţională şi legea domiciliului în materia statutului personal. Convenţiile încheiate în această materie încearcă să transfere accentele de la legea naţională către legea domiciliului sau a reşedinţei obişnuite.

39

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Considerentele ce stau la baza menţinerii cetăţeniei ca punct esenţial pentru raporturile legate de stare şi capacitate au fost enunţate deja. Se poate afirma, astfel, că legislaţia şi practica ţărilor dreptului continental şi a ţărilor dreptului comun propun, în continuare, aceleaşi două soluţii tradiţionale în vederea determinării legii personale menite de a cârmui capacitatea, starea şi familia persoanei fizice - legea domiciliului şi legea naţională.

§4. Legea naţională în viziunea dreptului internaţional prival al Republicii Moldova Legiuitorul moldovean, după ce consacră la art. 1578, alin. 1 Cod civil principiul legii naţionale, în aliniatele ce urmează, încercă să dea „lămuriri”, apelând, în acest sens, la termenii cunoscuţi şi intraţi în uzul doctrinei dreptului internaţional privat. Aşa cum s-a relatat mai sus, sub aspect terminologic, doctrina dreptului internaţional privat cunoaşte anumite exigenţe justificate. Cu toate acestea, legiuitorul moldovean, spre deosebire de autorii de specialitate [10, p. 141-152; 20, p. 171-176], nu a fost tot aşa de perseverent în a se conduce de terminologia tradiţională, fapt care provoacă unele neclarităţi legate de interpretare. Calificarea noţiunii de lege naţională, dată la alin. 2 al acestui articol, suscită o inevitabilă confuzie. Astfel, „legea naţională a cetăţeanului (s.n.) se consideră legea statului (s.n.) al cărui cetăţenie (s.n.) o are persoana”. Din această prevedere rezultă o repetare ilogică a aceloraşi noţiuni: legea c e t ă ţ e n i e i (...) pentru un cetăţean este legea statului al cărui c e t ă ţ e n i e o are persoana. Se pare că la acest pleonasm s-a ajuns deoarece legiuitorul a evitat, pe cât posibil, să ţină cont de terminologia tradiţională şi a confundat, se pare, noţiunea de „lege naţională” cu cea de „lege personală”. Această „temere” se adevereşte din conţinutul prevederilor ulterioare şi anume că „legea naţională (s.n.) a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau reşedinţa (alin.3); „legea naţională (s.n.) a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil” (alin.4). Este evident că noţiunea de „lege naţională” în acest context este inclusă în mod eronat, termenul corect ar fi fost de „lege personală”. Altminteri, legea naţională, după cum s-a arătat, desemnează legea cetăţeniei [45, p. 407; 138, p. 40]. Or, anume apatridul, fiind persoana fără cetăţenie, nu poate fi condus în materie de stare şi capacitate de legea naţională, deoarece nu-i poate fi atribuită prin definiţie. Refugiatul, la rândul său, de cele mai multe ori este cetăţean străin şi nu apatrid. Prin urmare, legea lui naţională va fi legea statului său şi nici într-un caz legea statului de azil (art.1587, alin.4). După cum, pe bună dreptate, susţine Dan Andrei Popescu, dezvoltând stipulaţia de la art.24 din Legea română nr.15/1996 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România (abrogată în prezent prin Ordonanţa Guvernului României nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România//Monitorul Oficial al României din 3 septembrie 2000), stipulaţie

40

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

care supune statutul refugiatului legii domiciliului sau a reşedinţei, prin asemenea dispoziţii se derogă de la principiul consacrat de norma care atribuie competenţa legii naţionale a persoanei în acest domeniu [138, p. 188 şi urm.]. După cum argumentează autorul în continuare, nu există nici o raţiune de a supune statutul refugiatului legii domiciliului doar pentru calitatea sa de refugiat. Mai mult ca atât, o astfel de stare nu este perpetuă. Soluţia s-ar justifica numai pentru refugiaţii apatrizi. Se poate menţiona, în acelaşi timp, că atât legiuitorul român, cât şi legiuitorul moldovean se pare că s-au condus de soluţia consacrată de art.12 al Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor, care instituie ca punct de legătură domiciliul sau reşedinţa pentru legea aplicabilă statutului personal al refugiatului. Cu toate acestea, subscriem la opinia prof. D.A. Popescu, că soluţia rămâne criticabilă din considerentele enunţate mai sus. În acelaşi timp, observăm că art.1587, alin.4 nu vorbeşte expres în dreptul legii aplicabile statutului personal al refugiatului de domiciliul sau reşedinţa acestuia ca puncte de legătură, principiu consacrat expres însă de Convenţia de la Geneva din 1951. Cu toate acestea, considerăm că logica art.12 din convenţie a fost de a lega statutul refugiatului de statul care îi acordă azil. Astfel, chiar dacă legiuitorul moldovean ar fi preluat integral textul art.12 din convenţie soluţia rămânea, într-un final, aceeaşi. În prezent, unele sisteme de drept, pentru a simplifica formulările conflictuale din legislaţie şi pentru a evita instituirea regulii de lege naţională pentru cetăţeni şi a excepţiei de la această regulă – legea domiciliului sau a reşedinţei – pentru apatrizi ori refugiaţi, prevăd expres în textul legii că statutul personal va fi cârmuit de legea personală. Situaţia dată se datorează faptului că legea personală se prezintă sub două aspecte: legea naţională (lex patriae) şi legea domiciliului (lex domicilii). Pe cale de consecinţă, între noţiunea de lege personală, pe de o parte, şi noţiunile de lege naţională şi a domiciliului, pe de alta, există corelaţia de parte-întreg. Astfel, pentru cetăţenii unui stat legea personală este legea naţională şi pentru apatrizi, legea personală este legea domiciliului (sau a reşedinţei). Asemenea prevederi cuprind, de exemplu, normele de drept internaţional privat al Federaţiei Ruse. Astfel, art.1195 Cod civil al Federaţiei Ruse prevede următoarele: „Л и ч н ы м з а к о н о м (s.n.) физического лица считается право страны, гражданство которой это лицо имеет” (alin.1); „Л и ч н ы м з а к о н о м (s.n.) лица без гражданства считается право страны, в которой это лицо имеет место жительства” (alin.5); „Л и ч н ы м з а к о н о м (s.n.) беженца считается право страны, предоставившей ему убежище (alin.6)”. Credem că problema sub aspect terminologic din codul civil moldovenesc s-a iscat din cauza unei traduceri nereuşite a prevederilor articolului respectiv din legislaţia rusă. O situaţie contrară prevede art.11 din Legea română nr.105 din 1992. Luarea cetăţeniei ca punct de legătură constituie regula în materie, de la care, prin dispoziţii speciale, se pot stabili 41

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

excepţii. Aceste excepţii sunt dictate de situaţiile în care se aplică legea domiciliului sau a reşedinţei pentru apatrizi (art.12, alin.4). Aşadar, legea domiciliului (lex domicilii) şi, în lipsa acestuia, a reşedinţei au un caracter subsidiar faţă de lex patriae. În această ordine de idei, spre deosebire de soluţia dată de legislaţia română, sistemul rusesc de drept internaţional privat stabileşte expres că legea naţională (lex patriae) şi legea domiciliului (lex domicilii) sau a reşedinţei se subsumă noţiunii mai generale de lege personală (lex personalis). Astfel, se evită instituirea unei reguli de la care să se prevadă excepţii. Din analiza celor relatate şi în intenţia de a remedia sub aspect terminologic textul art.1587 din Codul civil moldovenesc, credem că acesta ar putea să îmbrace următoarea formulare: starea şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa personală; legea personală a cetăţeanului străin este legea sa naţională; legea personală a apatridului se consideră legea statului în care îşi are domiciliul sau în lipsa acestuia reşedinţa; legea personală a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil. În pofida erorilor de text, dreptul internaţional privat al Republicii Moldova, indiferent de întinderea teritoriului de aplicare, supune statutul personal, în principiu, legii cetăţeniei. Tendinţa de reformare a dreptului european nu a provocat nici în sistemul nostru de drept mutaţii substanţiale în materia statutului personal, regula tradiţională fiind – legea naţională. Domiciliul sau reşedinţa sunt acceptate în subsidiar şi pe cale de excepţie. Mai mult chiar, legea naţională îşi extinde aplicarea şi asupra altor domenii decât statutul personal, cum ar fi, de exemplu, cel al succesiunilor. Astfel, raporturile succesorale cu privire la bunurile mobile, spre deosebire de cele imobile, care sunt supuse regulii lex rei sitae, sunt guvernate de legea naţională a defunctului în momentul morţii sale. La fel, legea naţională se aplică, cu titlul de alternativă şi unor raporturi obligaţionale. Astfel, chiar dacă există unele opinii precum că regula de a aplica legea naţională statutului personal suferă în prezent o perioadă de criză datorită unor circumstanţe obiective, rezultatele reformei dreptului internaţional privat dovedesc contrariul – întărirea poziţiei legii naţionale în domeniul statutului personal, aplicarea legii domiciliului sau a reşedinţei fiind posibilă, în continuare, mai mult pe cale de excepţie.

§5. Calificarea şi conflictul de calificări în materia cetăţeniei ca punct de legătură pentru statutul personal Deoarece punctul de legătură pentru legea aplicabilă statutului personal este cetăţenia, o relatare a acestei instituţii prin prisma dreptului internaţional privat se impune de la sine. Instituţia cetăţeniei nu mai este o instituţie care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional. Ea nu aparţine însă, în exclusivitate nici altor ramuri de drept. Cetăţenia este o instituţie complexă,

42

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

integrând elemente specifice ce vizează mai multe ramuri de drept, fiind, în final, un produs al confluenţei acestor ramuri de drept [23, p. 16; 49, p. 213 p.]. Legea naţională este acea materie a dreptului internaţional privat, ce derivă direct din conceptul de cetăţenie, localizând raporturile ce ţin de statutul personal în aria legislaţiei statului de care aparţine cetăţenia. Calificarea noţiunii de cetăţenie interesează dreptul internaţional privat din două considerente. Pe de o parte, aceasta are ca rezultat divizarea rezidenţilor unui anumit stat în cetăţeni şi străini, ajungându-se pe terenul condiţiei juridice a străinului ce reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce aparţine străinului. Pe de altă parte, cetăţenia interesează conflictul de legi, deoarece este punctul de legătură a normei conflictuale referitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice. Există o legătură între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi, deoarece numai în măsura în care străinului i se acordă un anumit volum de drepturi poate apărea conflictul de legi asupra legii după care aceste drepturi se exercită [68, p. 216; 28, p. 349]. Altfel spus, numai dacă străinului i se recunoaşte dreptul de a contracta de către legea statutului unde se contractează, se pune şi problema determinării legii ce va determina capacitatea sa de a contracta. Conflictul de calificări în materia cetăţeniei se soluţionează în favoarea legii statului de cetăţenie. Această soluţie o adoptă practic toate sistemele de drept care au optat pentru legea naţională ca lege personală. Astfel, noul Cod belgian de drept internaţional privat din 2004, la art. 3, alin. 1 stipulează următoarele: „La question de savoir si une personne physique a la nationalité d’un État est régie par le droit de cet État”3. Legea română nr.105/1992 prevede la art. 12, alin. 1 că „determinarea şi proba cetăţeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă”. O prevedere similară regăsim şi în Codul civil al Republicii Moldova (art. 1587, alin. 2). Stipulaţiile respective sunt în totală concordanţă cu art. 1 al Convenţiei de la Haga cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetăţeniei din 12 aprilie 19304. Astfel, soluţionarea tuturor chestiunilor, care ar arăta dacă o persoană posedă sau nu cetăţenia unui anumit stat va avea loc în conformitate cu legislaţia naţională a acelui stat [138, p. 46]. Această prevedere consacră o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice după legea forului. O situaţie aparte se poate referi la persoanele care conform unei asemenea calificări pot avea două sau mai multe cetăţenii sau nu posedă nici o cetăţenie. În acest caz, suntem în faţa unui conflict de cetăţenii care poate fi atestat pozitiv sau negativ [134, p. 23 şi urm.]. Conflictul pozitiv de cetăţenie dă naştere la pluricetăţenie, cea mai frecventă fiind dubla cetăţenie sau bipatridia. În mare parte, statele ocupă o poziţie negativă faţă de dubla cetăţenie, 3

„Problema cunoaşterii faptului dacă o persoană fizică are cetăţenia unui stat este guvernată de dreptul acestui stat” (t.a.). 4 Informaţii complete asupra convenţiei de la Haga din 1930 şi asupra altor convenţii de la Haga – locaţia pe Internet: www.hcch.net

43

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

deoarece aceasta poate conduce la unele situaţii nedorite şi, uneori, complicate (cum ar fi, de exemplu, obligarea unei persoane de a satisface serviciul militar faţă de două sau chiar mai multe state). Astfel, exercitarea protecţiei diplomatice poate fi îngreunată, situaţie care a dat naştere în practica internaţională la stabilirea, aşa-zisei, „cetăţenii dominante”. Pentru a depăşi conflictul pozitiv de cetăţenii, au fost adoptate un şir de convenţii pentru evitarea sau reglementarea dublei (multiplei) cetăţenii. Dintre acestea putem, numi Convenţia de la Haga din 1930 cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetăţeniei; Convenţia de la Strasbourg din 1961 privind reducerea cazurilor de pluralitate de cetăţenii şi obligaţiile militare în caz de pluralitate de cetăţenii, Convenţia privind cetăţenia femeii măritate din 1957 (această convenţie este depăşită ca urmare a adoptării la 1 martie 1980 a Convenţiei ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare care privesc femeile) şi, mai recent, Convenţia europeană privind cetăţenia din1997. Conflictul pozitiv de cetăţenii poate duce la situaţia ca persoana să aibă o altă cetăţenie pe lângă cetăţenia forului. În acest sens, legea română nr.105/1992 la art.12, alin.2 stipulează că „legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea română”. La fel, codul belgian prevede „Toute référence par la présente loi à la nationalité d’une personne physique qui a deux ou plusieurs nationalités vise: 10 la nationalité belge si celle-ci figure parmi ses nationalités”5 (art.3, alin.2, lit.1). Formularea textului de la art.1587, alin.5 din Codul civil al R. Moldova este similară celor prezentate mai sus, astfel că „legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea Republicii Moldova”. Şi aceste prevederi sunt în conformitate cu Convenţia de la Haga din 1930 şi anume cu art. 3 al acesteia care prevede că persoana care posedă cetăţenia a două sau mai multe state poate fi privită de către fiecare dintre aceste state ca fiind resortisantul propriu. Aşadar, legea română se va aplica cetăţenilor români, precum şi legea moldovenească se va aplica cetăţenilor moldoveni, chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu au pierdut cetăţenia României sau, respectiv, cea a Republicii Moldova. În alt caz, un străin poate avea mai multe cetăţenii şi nici una dintre acestea să nu fie a forului. Pentru a da o soluţie, sistemele de drept internaţional privat prevăd că legea naţională a străinului este legea statului cu care acesta ar prezenta cele mai strânse legături [104, 251 p.]. Aceasta reiese explicit din textul art. 3, alin. 2, lit. 2 al codului belgian de drept internaţional privat din 2004: „Dans les autres cas, la nationalité de l’État avec lequel, d’après l’ensemble des circonstances, cette personne possède les liens les plus étroits, en tenant compte, notamment, de la 5

„Orice referinţă, prin prezenta lege, asupra cetăţeniei unei persoane fizice care are două sau mai multe cetăţenii vizează, în primul rând, cetăţenia belgiană, dacă aceasta figurează printre cetăţeniile menţionate” (t.a.).

44

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

résidence habituelle”. Se consideră, astfel, că cele mai strânse legături ar prezenta legea reşedinţei obişnuite. Asistăm iarăşi la tendinţa de a înlocui legea domiciliului cu legea reşedinţei. Legea română nr.105 din 1992, prevede la art. 12, alin. 3 că în situaţia când un străin posedă multiple cetăţenii şi nici una dintre acestea nu este română, legea care va guverna statutul său este legea domiciliului sau, în lipsă, a reşedinţei. Codul civil moldovenesc, conform art. 1587, alin. 2, se limitează numai la instituirea regulii de proper law, adică face trimitere către legea care are cea mai strânsă legătură, fără a da, însă, vreun punct de reper. Pentru a determina sistemul de drept cu care statutul bipartidului prezintă legăturile cele mai strânse poate fi reţinută, prin analogie, soluţia de la art. 455, alin.2 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Textul acestui articol, referindu-se la legea aplicabilă capacităţii procesuale a persoanei ce posedă mai multe cetăţenii, instituie o prezumţie legală care prevede că ar exista asemenea legături cu legea statului unde îşi are domiciliul persoana fizică. Deci, după cum susţine prof. D.A. Popescu [138, p. 79], lex domicilii sau legea reşedinţei reprezintă criterii subsidiare, „ultimative”, de localizare a persoanei şi nu evocă intenţia legiuitorului de a abandona legea naţională ca reper primordial pentru determinarea stării şi capacităţii acesteia. În concluzie, atât domiciliul, cât şi reşedinţa reprezintă criterii alternative şi subsidiare de localizare a persoanei fizice în privinţa statutului său personal, respectiv criterii utilizate numai „în caz de egalitate”, adică de dublă sau multiplă cetăţenie străină, datorită imposibilităţii folosirii criteriului apartenenţei naţionale prin cetăţenie, sau, mai precis, datorită neimplicării în căutarea unui criteriu de preferinţă între legile naţionale concurente. Conflictul negativ se referă la apatridie, adică la situaţia când o persoană, ca urmare a renunţării la cetăţenia originară nu dobândeşte cetăţenia nici unui stat. Apatridia poate lua naştere şi ca urmare a inadvertenţei legislaţiilor diferitor state în materia cetăţeniei, fapt ce nu permite de a încadra persoana respectivă în nici unul din câmpurile de acţiune ale acestor legi. Astfel, copiii unor apatrizi pot deveni şi ei apatrizi dacă se nasc pe teritoriul unui stat care nu aplică principiul jus soli. Pentru a reduce sau chiar a elimina consecinţele negative ale apatridiei au fost elaborate şi adoptate, sub auspiciile ONU, unele convenţii speciale, cum ar fi Convenţia de la New York din 1954 privind statutul apatrizilor şi Convenţia din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatridie. Apatridul este pus în situaţii destul de nefavorabile. Astfel, din cauza că nu are stabilită nici o legătură politico-juridică cu vreun stat el este lipsit de orice protecţie diplomatică şi, prin urmare, riscă să devină victima anumitor acte de discriminare. Apatridul este obligat să respecte legislaţia statului de reşedinţă. Acest fapt a condus, în consecinţă, la ideea că legea care are cea mai strânsă legătură cu statutul său personal este legea statului unde îşi are domiciliul, iar, în lipsă, reşedinţa. Aceasta va fi considerată legea sa personală.

45

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL II STAREA CIVILĂ, NUMELE ŞI DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

§1. Starea civilă şi conflictul de legi Participarea fiinţelor umane la raporturile juridice de drept privat nu poate fi concepută fără o identificare corespunzătoare a acestora. Identificarea persoanei fizice în raporturile juridice în care aceasta participă înseamnă individualizarea ei concretă cu ajutorul unor atribute sau elemente de identificare stabilite de lege [99, p. 4]. Starea civilă, alături de nume şi domiciliu, face parte din cadrul acestor atribute. Normele dreptului internaţional privat vor fi acelea care vor desemna legea aplicabilă acestor atribute atunci când în cadrul raportului legat de identificarea persoanei fizice se întâlneşte un element de extraneitate. Normele conflictuale din dreptul internaţional privat al Franţei, Italiei, Germaniei, Austriei, României, Republicii Moldova şi ale altor câtorva state instituie expres pentru starea civilă, ca şi pentru capacitate, ca punct de legătură, cetăţenia. Astfel, prin aceste norme se consacră regula legii naţionale în materia statutului personal, regulă ce marchează firul roşu din cele mai multe sisteme de drept internaţional privat ale Europei continentale. Noţiunea de stare civilă, statut civil sau pur şi simplu starea persoanei provine din sintagma latină status civitatis care desemna atributele necesare pentru a poseda calitatea de subiect de drept. În dreptul roman, aceste atribute erau în număr de trei: status libertatis, status civitatis şi status familiae. Pentru ca cineva să se bucure de calitatea de subiect de drept trebuia să fie liber şi nu sclav, să fie cetăţean şi nu latin sau peregrin, să fie şef de familie şi nu alieni juris [90, p. 151]. Prin urmare, din perspectiva dreptului internaţional privat, starea civilă nu poate fi privită decât ca fiind parte componentă a statutului personal, fiind guvernată de legea personală. În prezent, starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică ca subiect de drepturi şi obligaţii şi prin care se stabileşte poziţia juridică a acestei persoane faţă de familia din care face parte [90, p. 5; 43, p. 495]. Elementele pe care trebuie să le cuprindă starea civilă în vederea individualizării unei persoane fizice, precum şi modul în care aceste elemente trebuie să fie supuse înregistrării, sunt guvernate în mod imperativ de lege, consfinţindu-se, astfel, caracterul de legalitate al stării civile. Acest caracter impune ca de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă să fie cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, depinzând mai mult sau mai puţin de voinţa titularului ei [147, p. 229]. În consecinţă, dintr-o posibilitate abstractă prevăzută de lege, starea civilă, prin intermediul 46

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

actelor de stare civilă, devine o realitate tangibilă. În acelaşi timp, o persoană nu-şi poate alege o stare care nu este conformă prevederilor legale sau să solicite înregistrarea unor acte sau fapte de stare civilă ce nu sunt prevăzute de lege. Starea civilă cuprinde calităţi de individualizare a persoanei ce impun o stabilitate în timp. Aşadar, profesia este o calitate care poate contribui la individualizarea şi identificarea acesteia. Dar, deşi ea prezintă o relativă stabilitate, este nesemnificativă pentru faptul că o persoană poate avea o pluralitate de profesii [147, p. 226]. Aceste calităţi ale stării civile, pe lângă faptul că se bucură de legalitate şi stabilitate, se mai cataloghează şi printr-un caracter de unicitate. Tocmai datorită faptului că starea civilă cunoaşte o reglementare imperativă, de ordine publică, fiind indivizibilă şi legată strict de statutul persoanei nu putem concepe ca aceasta să fie guvernată de o altă lege decât de legea naţională [73, 72 p.]. În doctrina juridică au fost date mai multe definiţii stării civile. Acest lucru se datorează, în cea mai mare măsură, lipsei unei definiţii legale a stării civile. Definiţiile oferite de doctrină [80, p. 84; 124, p. 7; 158, p. 164; 97, p. 5; 66, p. 37; 135, p. 67; 182, p. 86; 198, p. 54; 99, p. 151] diferă de la un autor la altul, starea civilă prezentându-se, în acest sens, ca fiind acel teren juridic din literatura de specialitate ce lasă loc unei polemizări perpetue. Prin urmare, nu numai definirea conceptului de stare civilă diferă, ci şi cuprinsul acesteia variază de la un autor la altul. Cu toate acestea, în mod cumulativ, aceste definiţii oferă acel contur necesar conceptului de stare civilă. Generalizând, starea civilă reprezintă „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie” [22, p. 331]. Pentru a nu aglomera conţinutul lucrării cu înşiruiri de definiţii, am reţinut numai unele dintre acestea care, credem noi, sumează criteriile esenţiale în jurul cărora sunt axate şi restul definiţiilor ce vizează starea civilă. Astfel, în viziunea prof. I.P. Filipescu, „starea civilă reprezintă un ansamblu (suma sau totalitatea) de elemente (de care leagă anumite efecte juridice) care rezultă din actele şi faptele de stare civilă, ansamblu de elemente prin care persoana fizică se individualizează în familie şi în societate” [68, p. 271]. Din definiţie, rezultă că starea civilă este o noţiune complexă, exprimată printr-o sumă de calităţi şi atribute individuale ale persoanei. Dar este vădit că nu toate şi nu oricare dintre atributele şi calităţile individuale ale unei persoane pot fi reţinute pentru a fi incluse în conţinutul stării civile. Aşa, de pildă, apartenenţa persoanei la o anumită etnie, rasă, împărtăşirea unei anumite credinţe religioase, înregimentarea într-un anumit partid politic ş.a., sunt tot atâtea calităţi ale persoanei, dar nici una din ele nu poate fi reţinută pentru a fi inclusă în starea ei civilă. Aceasta are loc fie datorită faptului că nu au nici o relevanţă juridică, fie datorită faptului că prezintă o opţiune a persoanei exprimată în exercitarea unei libertăţi fundamentale asupra căreia persoana poate să revină necondiţionat, fie că, din alte considerente, sunt calităţi nesemnificative pentru identificarea 47

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

persoanei [147, p. 225]. După cum susţine prof. Ionel Reghini, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane. În această situaţie, starea civilă poate fi definită ca un „ansamblul de calităţi (atribute) personale – de fapt şi juridice – care, potrivit legii, trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi societate” [147, p. 226]. O sinteză a relaţiilor din care derivă elementele ce compun starea civilă s-ar prezenta, ca fiind, în primul rând, relaţiile dintre persoana fizică şi stat (cetăţean sau străin), în al doilea rând, relaţiile faţă de situaţia sa personală, adică sub aspectul capacităţii sale (capabilă deplin, lipsită sau restrânsă în capacitatea de exerciţiu, pusă sub interdicţie sau nu, bărbat sau femeie etc.) şi, în sfârşit, relaţiile persoanei faţa de familia din care face parte (dacă aceasta s-a născut din căsătorie ori din afara căsătoriei, dacă este căsătorită ori divorţată sau celibatară, dacă este adoptată, dacă a încetat personalitatea sa etc.) [124, p. 6]. Referitor la caracterele stării civile, doctrina [22, p. 332 şi urm.; 147, p. 229] a evocat faptul că în calitatea sa de drept personal nepatrimonial, starea civilă se bucură de următoarele caractere juridice:

legalitatea;

indivizibilitatea;

opozabilitatea

erga

omnes;

personalitatea;

imprescriptibilitatea; şi, important pentru dreptul internaţional privat – naţionalitatea. În lumina dreptului internaţional privat, starea civilă este parte componentă a statutului personal. În contextul caracterului de permanenţă al statutului personal, legea care guvernează acest statut trebuie să beneficieze şi ea de o permanenţă. Prin urmare, o persoană care este căsătorită sau necăsătorită, născută din căsătorie ori adoptată conform unei legi, ar trebui să fie considerată astfel şi pe teritoriul altui stat chiar când legea materială a forului ar considera-o altfel [75. P. 11]. Cu alte cuvinte, starea civilă ar trebui să fie guvernată oriunde şi oricând de aceeaşi lege care este, în principiu, legea personală, fie aceasta lex patriae sau lex domicilii. Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont de faptul că starea civilă nu se identifică, chiar dacă este rezultanta acestora, cu sursele ce au ca efect naşterea, modificarea şi extinderea stării civile. În literatura de specialitate întâlnim expus un număr considerabil de elemente ale stării civile. În ceea ce ne priveşte, subscriem tezei conform căreia marcarea unui asemenea hotar apropie această sintagmă mai mult de înţelesul atribuit în vorbirea curentă. Din punct de vedere al stării civile, o persoană poate fi ori căsătorită, ori necăsătorită, fără a mai interesa – atunci când este căsătorită – dacă este căsătorită pentru prima dată ori recăsătorită şi fără a mai trebui să se facă distincţie – atunci când este necăsătorită – după cum această stare rezultă din celibat, din viduitate, din divorţ sau ca urmare a încetării căsătoriei. Important este faptul că persoana îşi pierde statutul de persoană

48

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

căsătorită şi devine persoană necăsătorită, ceea ce se înregistrează, în mod corespunzător, în actele de stare civilă [147, p. 228 şi urm]. Starea civilă decurge dintr-un fapt sau dintr-un act de stare civilă, cum ar fi naşterea sau decesul, căsătoria sau divorţul, adopţia, schimbarea numelui etc. Aceste fapte sau acte de stare civilă nu se identifică cu actele de stare civilă ce desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile. Din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, unii autori [147, p. 240 şi urm] au preferat formularea de acte juridice de stare civilă, atunci când este vorba de acele surse generatoare ale stării civile (actul de căsătorie, de divorţ, de recunoaştere a filiaţiei etc.) şi cea de acte de stare civilă, atunci când este vorba de înscrisurile doveditoare întocmite pentru proba stării civile. Legea înţelege prin acestea actul de naştere, de căsătorie, de divorţ şi cel de deces. Prin urmare, ţinând cont de această delimitare, elementele stării civile rezultă din faptele şi actele juridice de stare civilă. Chiar dacă sunt într-o strânsă legătură cu starea civilă, aceste fapte şi acte juridice sunt supuse unui regim juridic aparte decât starea civilă, fiind, în acest sens, instituţii autonome ale dreptului familiei (sau ale dreptului civil atunci când sistemul de drept nu recunoaşte dreptului familiei autonomia). Ca urmare, legea aplicabilă actului juridic de căsătorie sau celui de divorţ, actului juridic de recunoaştere sau celui de tăgadă a filiaţiei, poate fi o altă lege decât legea normal aplicabilă stării civile. Astfel, apar situaţii când pe teritoriul unui stat se aplică legea locului de încheiere a căsătoriei nu numai condiţiilor de formă, ci şi celor de fond; când doi soţi, căsătoriţi conform legii lor naţionale, divorţează într-o ţară unde acesta este supus legii forului sau legii domiciliului comun; când filiaţia este supusă în exclusivitate legii instanţei sau autorităţii sesizate etc. [67, p. 116]. În asemenea situaţii, este evident că actele generatoare ale stării civile nu vor fi guvernate, în exclusivitate, de legea naţională, ci această lege va fi numai una dintre multiplele soluţii. Ar fi de dorit ca toate actele intuitu personae să fie supuse uneia şi aceleaşi legi – legii naţionale. Însă, uneori dreptul internaţional privat stabileşte că pentru unele acte juridice de stare civilă nu legea naţională prezintă legătura cea mai strânsă, ci o altă lege. Astfel, divorţul interesează starea civilă deoarece aduce schimbare în situaţia conjugală a persoanei fizice. Cu referire la starea civilă, va fi sau nu va fi persoana considerată necăsătorită, va depinde de faptul dacă divorţul va avea sau nu eficacitate internaţională în ţara de cetăţenie sau într-un stat terţ. Pentru aceasta actul de divorţ va trebui să treacă o procedură de recunoaştere în ţara unde se invocă eficacitatea sa. În caz afirmativ, legea naţională va guverna starea civilă a persoanei cumulativ cu o altă lege. Astfel, persoana poate fi considerată ca fiind născută din căsătorie, conform legii sale naţionale şi necăsătorită, conform legii unde a avut loc modificarea situaţiei conjugale (divorţul). Prin urmare, legea naţională nu poate urma tot timpul şi oriunde starea civilă a persoanei, deoarece

49

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

transformările ulterioare ale acesteia pot avea loc conform altor legi şi, anume, conform legilor arătate de dreptul internaţional privat al statului unde au intervenit aceste modificări. În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm, transpunând în practică doleanţa de a supune starea civilă în totul legii naţionale, că starea persoanei poate îmbrăca acest caracter unic şi indivizibil numai în dreptul civil sau al cel al familiei. Din acest punct de vedere, în dreptul islamic, de exemplu, atât condiţiile de formă ale căsătoriei, cât şi cele de fond sunt supuse dreptului islamic. În acelaşi timp, căsătoria dintre un mahomedan şi o persoană ce nu aparţine acestei religii reprezintă un impediment absolut [83, p. 266; 37, p. 325], iar poligamia este acceptată şi nu are importanţă cetăţenia persoanei ce se căsătoreşte, aşa încât la încheierea căsătoriei poligame dintre un credincios şi un necredincios într-un stat musulman nu se va ţine cont de legea naţională a unuia dintre soţi care sancţionează căsătoriile poligame prin nerecunoaşterea acestora. Chiar dacă dreptul internaţional privat al Republicii Moldova prevede că la încheierea căsătoriilor cu element străin, referitor la condiţiile de fond, se va ţine cont şi de legea naţională a străinului, impedimentul respectiv nu poate fi reţinut, deoarece este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, fiind înlăturat de delegatul de stare civilă la momentul celebrării acesteia. Pe de altă parte, o căsătorie cu participarea musulmanilor, încheiată într-un stat nemusulman cu nerespectarea impedimentului anunţat, nu va fi recunoscută într-o ţară islamică. În acelaşi timp, repudierea străveche prevăzută în unele state de drept islamic nu va produce, în cele mai multe state nemusulmane, nici o consecinţă juridică asupra stării civile. Ne referim aici la desfacerea unilaterală a căsătoriei din voinţa bărbatului, un act privat probat prin martori, şi nu la acea repudiere convenită, unde soţia cere soţului să fie repudiată, oferind în schimb o compensaţie [84, p. 86; 161, p. 354]. Ceea ce se poate deduce din cele enunţate, este faptul că în timp ce o persoană este căsătorită sau divorţată legal întrun stat, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această stare, nu poate fi considerată astfel pe teritoriul altui stat, datorită ordinii publice de drept internaţional privat sau ca urmare a normelor imperative ce au prioritate faţă de normele străine. După cum putem remarca, principiul legii naţionale poate fi lezat atât în momentul naşterii, modificării sau extinderii unui element al stării civile, cât şi în momentul recunoaşterii eficacităţii juridice ale acestuia. În acelaşi timp, în India, chiar dacă raporturile de familie sunt guvernate de legea personală, aceasta nu derivă din cetăţenie, adică din apartenenţa persoanei la statul indian, ci din apartenenţa acesteia la o anumită religie sau castă familială. Astfel, persoana abilitată cu oficierea unei căsătorii sau cu pronunţarea unui divorţ se va conduce după un adevărat principiu al personalităţii legilor, având, pentru determinarea sistemului de drept aplicabil, ca punct de legătură, de cele mai multe ori, religia persoanei. Prin urmare, o anumită chestiune generatoare de raporturi familiale va fi soluţionată cu concursul cutumelor locale, competenţa fiindu-le atribuită chiar de actele oficiale ale Indiei. Statutul 50

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

persoanelor de religie hindusă, sikhs, janis şi budistă este guvernat de dreptul Hindi, statutul musulmanilor – de islam, iar drepturile persoanelor din alte comunităţi sunt guvernate de către legile lor personale, iar comunităţile de evrei sunt cârmuite parţial sau total de cutumă [162, p. 4143]. Evident că în aceste situaţii, chiar dacă starea civilă va fi guvernată de legea personală, aceasta nu va fi legea naţională şi nici chiar legea domiciliului persoanei fizice. Sistemul de drept francez, cel german, italian, românesc şi altele consacră ca punct de legătură pentru determinarea legii aplicabile divorţului cetăţenia comună a soţilor, adică legea lor naţională. Totuşi, în cazul când soţii au cetăţenii diferite, practica judecătorească optează pentru legea domiciliului comun. În România, filiaţia din căsătorie, în cazul când părinţii au cetăţenii diferite, este supusă legii de naţionalitate comună a soţilor, iar în Franţa, dimpotrivă, filiaţia este supusă legii naţionale a mamei, în timp ce anterior se aplica legea domiciliului. La fel, în Federaţia Rusă, filiaţia, până la adoptarea Codului familiei din 1995, era supusă legii forului. În prezent, conform art. 162 Codul familiei, atât stabilirea, cât şi contestarea filiaţiei va avea loc conform legii naţionale a copilului. Aceeaşi situaţie este caracteristică şi pentru încheierea căsătoriei care, dacă în trecut se încheia conform legii locului celebrării, în prezent, această încheiere va avea loc cu respectarea prevederilor din legislaţiile naţionale ale viitorilor soţi. În schimb, pentru desfacerea căsătoriei s-a păstrat acelaşi principiu – legea forului. Cu toate acestea, nu putem să nu constatăm o adevărată reformă în dreptul internaţional privat rusesc în materia legii aplicabile statutului personal, legea naţională câştigând un teren considerabil în această materie (legea naţională va guverna capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu a persoanei fizice; în materia obligaţiilor alimentare se va ţine cont de prevederile legii naţionale ale celui ce pretinde întreţinere etc.). Legislaţia moldovenească aplică divorţului, indiferent de cetăţenia soţilor, legea forului (art.158 Codul familiei); pentru efectele căsătoriei, legiuitorul moldovean instituie domiciliul comun ca punct de legătură (art.157 Codul familiei), iar filiaţia este guvernată, în orice situaţie, de legea forului (art.159 Codul familiei). Soluţiile în materia statutului personal pot varia şi în sistemul common law, uneori instanţa engleză aplicând nu legea domiciliului actual, ci legea domiciliului de origine, pentru a aplica resortisanţilor săi din străinătate dreptul englez, apropiind acest principiu de acel al legii naţionale. În acelaşi timp, starea civilă nu se confundă nici cu urmările pe care le generează statutului unei persoane. Un asemenea impact, starea civilă ar putea să-l aibă asupra capacităţii persoanei. Deşi ca noţiuni sunt distincte, totuşi între capacitatea persoanei şi starea civilă există o strânsă legătură. Astfel, printre componentele care alcătuiesc starea civilă se numără şi elementele ce determină începutul (naşterea) şi sfârşitul capacităţii de folosinţă (moartea fizică sau cea declarată). În Anglia (dar şi în Israel) nu este prevăzută instituţia absenţei. Aceasta însă nu înseamnă că un 51

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

englez nu poate fi declarat drept dispărut fără veste de către instanţa unui stat interesat, sistemul căruia cunoaşte această instituţie şi care supune această materie legii forului. Pe de o parte, hotărârea judecătorească prin care a fost declarată persoana fizică absentă, va fi pronunţată fără a se ţine cont de legea naţională. Pe de altă parte, această hotărâre nu va produce nici un efect juridic pentru sistemul de drept englez. În acelaşi timp, instanţa engleză va declara moartea prezumată a persoanei conform dreptului englez (judecătorul englez se va conduce după legea instanţei). Prin urmare, dacă străinul va deţine, de exemplu, cetăţenia română, o asemenea hotărâre poate fi sortită nerecunoaşterii în România, deoarece dreptul român impune în această materie procedura prealabilă de declarare a dispariţiei persoanei în cauză. La fel, dacă va fi competentă legea forului şi aceasta impune drept condiţie un termen mai mic ce trebuie să treacă de la data ultimelor ştiri decât este prevăzut de legea naţională, se poate ajunge la acelaşi rezultat de ineficacitate a hotărârii în statul de cetăţenie a persoanei. Starea civilă are influenţă şi asupra capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Ne referim la situaţia, când căsătoria minorului are ca efect dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către acesta sau, din contra, când anularea unei asemenea căsătorii poate conduce la pierderea capacităţii de exerciţiu pentru minor care între timp nu a devenit încă major. Chiar dacă sunt instituţii diferite, punctul de plecare în dreptul internaţional privat, referitor la legea aplicabilă este acelaşi ca şi la starea civilă, adică legea naţională. Cu toate acestea, după cum vom vedea, capacitatea, în unele materii, poate fi supusă şi altei legi decât cea naţională, cum ar fi legea domiciliului, legea forului sau a locului de încheiere a actului juridic. Între aşa element al stării civile, cum este filiaţia şi între numele persoanei, există o strânsă corelaţie. Altminteri, felul filiaţiei (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi) are incidenţă directă asupra stabilirii numelui de familie. Tot astfel, modificările stării civile (datorită filiaţiei, adopţiei, căsătoriei) determină ori pot determina modificarea numelui de familie. Cu toate că numele lato sensu este trecut în „actul de stare civilă”, în mod tradiţional autorii de specialitate consideră că acesta nu face parte din „starea civilă” a persoanei fizice, fiind distinct de aceasta [22, p. 331; 39, p. 111]. Conform unei opinii contrare, numele ar face, totuşi, parte din starea civilă [147, p. 228 şi urm., 279 şi urm.]. Mai mult ca atât, autorii ce susţin această părere consideră că şi cetăţenia este un element al stării civile. Existenţa reglementărilor proprii asupra numelui şi cetăţeniei sau apartenenţa acestei reglementări la dreptul public nu pot constitui, susţin autorii, argumente peremptorii pentru ca acestea să nu fie considerate elemente ale stării civile. Aceasta, deoarece reglementări proprii cunoaşte şi căsătoria sau filiaţia, însă nimeni nu se îndoieşte că ele ţin de starea civilă. Însă distincţia între dreptul public şi cel privat, consideră autorii, ţine mai mult de natură metodologică. Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice „are ca obiect grupul de 52

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

cuvinte stabilite, potrivit legii, pentru identificarea persoanei în familie şi societate şi înregistrate în actele de stare civilă” [147, p. 279]. În această ordine de idei, numele are, ca finalitate, aceeaşi funcţie ca şi restul elementelor stării civile, adică de identificare a persoanei în familie şi în societate. Fără a ne lansa în concluzii anticipative (numele constituind subiectul de studiu al unei secţiuni aparte din acest paragraf) putem constata că numele, în principiu, la fel ca şi starea civilă, este guvernat de legea naţională a persoanei fizice, aspect explicabil, întrucât numele este supus reglementării legii care se aplică filiaţiei, adică legii naţionale. Cu toate acestea, situaţia schimbării numelui sau stabilirii numelui de către autoritatea tutelară poate conduce la aplicarea altei legi şi, anume, a legii organului sau instanţei sesizate. De asemenea, acţiunile de stare civilă nu au ca obiect starea civilă, adică totalitatea elementelor ce o compun, ci unul ori mai multe dintre aceste elemente. Acţiunile de stare civilă se determină, adică se individualizează, după elementul ce-i este obiect, de exemplu acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei [68, p. 272]. Acţiunile de stat, cum mai sunt numite, au rolul de a modifica starea civilă ca urmare a sesizării instanţei de judecată cu o acţiune în anulare, rectificare ori în completarea unui act de stare civilă. Respectiv şi în această materie, dreptul internaţional privat al forului poate declara ca fiind competentă o altă lege decât legea naţională, de cele mai multe ori aceasta fiind legea ce guvernează actul modificat sau anulat. Aşadar, după cum rezultă din practică, legea aplicabilă stării civile poate fi alta decât legea aplicabilă surselor ce o generează, precum şi diferitele urmări ale stării civile, la fel, pot fi supuse unor legi deosebite. Asemenea situaţii sunt caracteristice mai mult sistemelor de drept unde legea personală se prezintă sub forma legii naţionale. Astfel, datorită fluxului intens de persoane, ce caracterizează societatea actuală, schimbările ce intervin în starea civilă pot fi guvernate în străinătate de o altă lege decât legea naţională a celui implicat în aceste acte de stare civilă. Normele conflictuale ce pornesc de la regula, conform căreia starea civilă este cârmuită de legea naţională nu consacră, în acest sens, decât un deziderat care are astăzi viabilitate, mai mult, în baza principiului recunoaşterii drepturilor câştigate. S-a susţinut că pentru a menţine unicitatea şi indivizibilitatea stării civile în dreptul internaţional privat, toate schimbările care au loc în starea cuiva, ca efect al unor acte sau fapte de stare civilă, trebuie să fie supuse uneia şi aceleiaşi legi, în speţă – legii naţionale. Aceasta se poate realiza numai dacă dreptul internaţional privat unde intervine modificarea stării civile admite acelaşi criteriu al legii naţionale. În practică, însă, această condiţie este greu de realizat, aşa încât aplicarea legii naţionale actelor ce generează starea civilă se impune mai mult pe cale de excepţie. Reieşind din acest fapt, sistemele care în mod tradiţional au îmbrăţişat şi au subscris legii naţionale în materia statutului personal fac tot posibilul ca acest

53

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

deziderat să funcţioneze chiar în materia cea mai controversată, adică în materia stării civile a persoanei fizice.

§2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă 1. Aspecte preliminarii Între starea civilă a unei persoane şi actele de stare civilă ca înscrisuri autentice ce constată şi consemnează formal actele şi faptele de stare civilă, trebuie să existe o corespondenţă perfectă. Cu alte cuvinte, prin actele de stare civilă se materializează, sub forma consemnării în registrele de stare civilă, acte şi fapte de stare civilă. Concordanţa ce trebuie să existe între starea civilă şi actele de stare civilă este prevăzută de lege şi are un caracter obligatoriu. Înlăturarea incongruenţelor dintre starea civilă şi actele de stare civilă se face numai pe cale judiciară [125, p. 18; 79, p. 13; 123, p. 49]. Actele de stare civilă se întocmesc (se înregistrează în registre, eliberându-se certificate de stare civilă) în baza actelor (căsătoria, divorţul, adopţia, recunoaşterea sau tăgada ori stabilirea judecătorească filiaţiei, schimbarea numelui etc.) şi faptelor (naşterea sau moartea) de stare civilă. Astfel, actele şi faptele de stare civilă în sens de negotium juris sunt urmate de întocmirea actelor de stare civilă în sens de instrumentum probationis. Înregistrarea faptelor şi actelor de stare civilă se face prin înscrierea acestora de către delegatul (ofiţerul) de stare civilă în registrele de stare civilă. În baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează certificatul de stare civilă în scopul de probă o anumită stare [128, p. 33; 129, p. 59]. Cu toate acestea, trebuie de menţionat faptul că unul şi acelaşi element al stării civile poate fi generat de mai multe categorii de acte de stare civilă. Astfel, după cum s-a arătat, statutul de persoană necăsătorită, poate fi generat de divorţ, de moartea celuilalt soţ sau de anularea căsătoriei în cauză. În literatura de specialitate s-a opinat că, deşi actele de stare civilă implică o operaţiune administrativă, acestea nu sunt, totuşi, calificate ca fiind acte administrative [55, p. 80; 152, p. 190]. Pentru raporturile ce ne interesează, acestea sunt acte autentice [99, p. 169], fiind producătoare de efecte juridice sub aspectul valabilităţii şi al puterii lor doveditoare. Legea nr.100/2001 privind actele de stare civilă defineşte expres la art.3 actele de stare civilă ca fiind „înscrisuri autentice de stat, prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora”. În anumite situaţii excepţionale, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă [68, p. 275; 99, p. 182; 158, p. 218]. Este vorba de reconstituirea actului de stare civilă care a fost întocmit la timpul

54

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

său, a existat, însă în prezent, procurarea lui este imposibilă sau, în cazul întocmirii prin derogare, atunci când actul de stare civilă nu a fost niciodată întocmit din motivele prevăzute de lege. În dreptul internaţional privat, se impune o tratare aparte, alături de proba stării civile şi a procedurii de înregistrare a actelor de stare civilă. În acest sens, deosebim situaţia înregistrării actelor de stare civilă, privind străinii la noi în ţară şi situaţia înregistrării actelor de stare civilă a naţionalilor în străinătate. Considerăm că expunerea celor ce urmează va fi mai eficace şi ar lărgi orizontul cercetării dacă ar fi plasată în câmpul dreptului comparat. Mai întâi de toate, ceea ce prezintă importanţă, este faptul că normele conflictuale moldoveneşti (art. 155 Codul familiei) instituie în materia înregistrării căsătoriei regula locus regit actum. Aceeaşi regulă reiese implicit şi din normele altor acte legislative, care extind acest principiu asupra condiţiilor formale ale tuturor actelor de stare civilă. Astfel, forma şi modul de încheiere a actelor şi faptelor de stare civilă pe teritoriul Republicii Moldovei vor fi cârmuite de normele materiale ale legislaţiei moldoveneşti. Cadrul normativ rezultă nu numai din izvoarele interne, ci şi din tratatele internaţionale la care este part statul nostru, mai cu seamă, din conţinutul tratatelor de asistenţă juridică. Pentru Republica Moldova esenţialele acte normative în domeniul înregistrării actelor şi faptelor de stare civilă, inclusiv şi a celor cu element străin sunt: Legea nr.100 din 2001 privind actele de stare civilă şi Instrucţiunile Departamentului de Tehnologii Informaţionale (în prezent, Ministerul Dezvoltării Informaţionale) cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă din 21.01.04. În timp ce normele conflictuale ale dreptului internaţional privat fac trimitere pentru forma actelor de stare civilă către legea locului de înregistrare, normele materiale, la care s-a făcut trimitere astfel, reglementează însăşi procedura de înregistrare a actelor şi faptelor de stare civilă afectate cu un element străin. 2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă privind străinii în Republica Moldova Prevederile Legii nr.100/2001 subscriu şi sunt în totală conformitate cu regimul naţional acordat străinilor în materia înregistrării actelor şi faptelor de stare civilă pe teritoriul statului nostru. Astfel, potrivit art.10 din Legea Republicii Moldova nr.100/2001 privind actele de stare civilă, „cetăţenii străini care locuiesc sau se află temporar în Republica Moldova pot cere înregistrarea actelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova” (alin.1). La fel, „apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova au aceleaşi drepturi şi obligaţii la înregistrarea actelor de stare civilă ca şi cetăţenii Republicii Moldova” (alin.2). Articolul citat impune, credem noi, unele obiecţii de rigoare. Astfel, după cum apare în formularea actuală, în timp ce străinilor li se recunoaşte dreptul de înregistrare a actelor de stare civilă pe teritoriul Republicii Moldova, s-ar 55

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

părea că se omite dreptul de înregistrare a faptelor de stare civilă. În consecinţă, prevederea ar părea, la prima vedere, ca fiind una lacunară. O prevedere similară incompletă cuprinde şi art.54, alin.1 din Codul civil al Republicii Moldova, atunci când se enumără actele de stare civilă ce sunt supuse înregistrării. Printre acestea se numără naşterea şi decesul, însă anume acestea sunt faptele sau evenimentele de stare civilă ce se produc fără vreo manifestare de voinţă a persoanei, spre deosebire de actele de stare civilă ce se perfectează voliţional. Or, legiuitorul moldovean a considerat că actul de stare civilă se limitează numai la procedura formală, de înregistrare a acestuia, nefăcând delimitarea dintre acele două aspecte ale actelor de stare civilă – de negotium şi de instrumentum. În această ordine de idei, străinii, în timp ce vor putea înregistra o căsătorie în Republica Moldova, nu vor putea înregistra o naştere sau un deces. Indiferent de erorile de text, prevederea dată fiind coroborată cu restul normelor, ce se referă la această procedură, impune ca problema să rămână doar sub aspect terminologic. Evident că în registrele moldoveneşti vor fi înregistrate şi faptele de stare civilă cu participarea străinilor. Mai mult ca atât, legislaţia prevede expres că, în caz de deces al unui cetăţean străin, declararea morţii se face obligatoriu în faţa autorităţilor statului unde a decedat chiar dacă moartea sa a fost declarată şi la oficiul diplomatic sau consular străin [83, p. 281]. În acest scop, conform art. 19, alin. 2 din Legea nr.100/2001, dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul Republicii Moldova, atunci „organele de stare civilă care au înregistrat căsătoria sau decesul cetăţenilor străini vor transmite, în termen de 3 zile, Direcţiei principale de stare civilă extrasul de pe actul de stare civilă întocmit pentru a informa misiunea diplomatică sau oficiul consular al ţării respective, acreditate în Republica Moldova […]”. În acelaşi timp, art. 10 din Legea nr.100/2001, atunci când se referă la străinii ce beneficiază de înregistrarea actelor de stare civilă în Moldova, alături de cetăţenii străini, nominalizează numai apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova, fapt ce nu poate fi reţinut în conjunctura fluctuaţiei actuale de persoane. Pe de altă parte, pare chiar stranie condiţia impusă pentru apatrid de a avea neapărat domiciliul stabilit în Moldova pentru a-şi putea înregistra actele de stare civilă. Altminteri, Codul civil stabileşte că apatridul este guvernat de legea domiciliului său care poate fi stabilit şi în străinătate. Astfel, în timp ce apatridul cu domiciliul în străinătate are în Moldova calitatea de subiect de drept şi poate participa la circuitul civil, fiind guvernat de legea domiciliului său, ar fi un nonsens ca acesta să nu poată încheia în acest stat, de exemplu, o căsătorie. Credem că şi acest text este susceptibil de critică şi impune de a fi interpretat în context cu alte prevederi, nu în sensul de a nu produce efecte, ci în sensul de a le genera pe o arie mai întinsă, aşa încât persoanele fără nici o cetăţenie, indiferent de domiciliul lor, să beneficieze de dreptul de a înregistra în Moldova orice act sau fapt de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii. Astfel, art.70 din Instrucţiunile cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă din 21.01.04, atunci când enumără actele necesare, 56

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ce trebuie prezentate de apatrid pentru a înregistra o căsătorie în Moldova, se referă şi la „apatridul care locuieşte temporar (s.n.) în Moldova […]”. Actele şi faptele de stare civilă privind străinii care se găsesc pe teritoriul Republicii Moldova pot înregistra acte de stare civilă în registrele de stare civilă de la locul unde îşi au domiciliul sau se află temporar, adică la oficiile de stare civilă cu participarea delegatului de stare civilă din acea rază teritorială. Astfel, oficiile de stare civilă vor putea înregistra naşteri, căsătorii şi decesuri cu participarea apatrizilor şi cetăţenilor străini. Cu titlu de drept comparat, conform Legii române nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă. Această prevedere a legislaţiei româneşti a fost criticată în doctrină [147, p. 252] ca nefiind destul de explicită. În realitate, această prevedere vrea să sublinieze faptul că cetăţenii străini pot să opteze între a înregistra actele şi faptele de stare civilă la autorităţile române sau la reprezentanţele diplomatice, în vreme ce apatrizii nu au această posibilitate. În acest sens, conform dreptului nostru, cetăţenii străini au opţiunea de a cere înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă la organele de stare civilă ale Republicii Moldova sau să ceară înregistrarea acestora în registrele ţinute de reprezentanţii lor diplomatici sau consulari acreditaţi în Republica Moldova. Opţiunea oferită străinului de a înregistra acte consulare de stare civilă se justifică, în primul rând, din dorinţa de a-l scuti de unele proceduri formale în plus. De exemplu, căsătoriile cu participarea străinilor au loc numai în baza unor a t e s t ă r i s u p l i m e n t a r e obţinute de la autorităţile de resort străine. Astfel, art. 35, alin. 7 din Legea nr.100/2001 prevede următoarele: „căsătoria cu un cetăţean străin sau între cetăţeni străini se încheie numai dacă [...] persoanele care se căsătoresc vor prezenta dovezi, eliberate de autorităţile competente ale statelor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legislaţia Republicii Moldova pentru încheierea căsătoriei”. Această prevedere trebuie coroborată cu cea de la art. 155, alin. 2 din Codul familiei al Republicii Moldova care stipulează că „Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara Republicii Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislaţia statului ai cărui cetăţeni sunt”. În acelaşi timp, actele de stare civilă trecute în registrele străine sunt supuse, la întoarcerea în ţară, procedurii transcrierii în registrele naţionale, procedură, urmată de riscul recunoaşterii eficacităţii actului respectiv. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, privind cetăţenii străini, de către oficiile consulare sau misiunile diplomatice ale statului de care aceştia aparţin, impune îndeplinirea unor condiţii, cum ar fi [2, p. 194 şi urm.; 83, p. 281; 68, p. 276]:

57

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. între ţara forului şi statul străin căruia aparţine persoana prin cetăţenie să existe semnat un tratat, convenţie ori acord prin care să se recunoască agenţilor diplomatici şi consulari dreptul de a înregistra asemenea acte; 2. atribuţia respectivă să fie recunoscută reprezentantului diplomatic sau celui consular de legea statului pe care-l reprezintă; 3. statul pe teritoriul căruia se află oficiul consular sau misiunea diplomatică permite reprezentantului diplomatic sau consular dreptul de a înregistra acte şi fapte de stare civilă privind cetăţenii săi; 4. în cazul unei adopţii sau căsătorii, ambele părţi trebuie să fie cetăţeni ai statutului străin. Numai cu respectarea cumulativă a acestor condiţii, un asemenea act de stare civilă va beneficia de eficacitate juridică şi va putea fi invocat în faţa instanţelor ţării forului. Enumerarea condiţiilor impuse pentru delegarea consulului în materia înregistrării actelor de stare civilă se regăsesc, de regulă, în conţinutul tratatelor de asistenţă juridică şi a convenţiilor consulare încheiate cu alte state. Prevederile izvoarelor internaţionale nu prezintă, în acest sens, derogări esenţiale de la prevederile legislaţiilor naţionale. Astfel, prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963 includ în funcţiile consulare calitatea de ofiţer de stare civilă, în măsura în care legile şi regulamentele statului nu se opun. În acelaşi timp, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961prevede la art. 3, alin. 2 că „nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”. Mai mult decât atât, în materia recunoaşterii actelor consulare, fiind vorba de eficacitatea internaţională a unui drept, acţionează principiul de reciprocitate. Astfel, art. 155, alin. 4 al Codului familiei al Republicii Moldova statuează: „Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine sunt recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova în baza principiului de reciprocitate”. Respectiv, în Moldova vor fi recunoscute şi îşi vor produce efectele actele consulare de stare civilă înregistrate la oficiile consulare ale statelor care recunosc actele similare înregistrate la oficiile consulare ale Republicii Moldova. Evident că reciprocitatea se prezumă, fiind răsturnată numai prin proba contrară [59, p. 61]. Pe de altă parte, actele eliberate de către funcţionarii consulari sunt scutite de formalităţile îndeplinite în scopul certificării autenticităţii atunci când statutul de care ţine oficiul consular este parte la Convenţia europeană din 07.06.1968 privind abolirea legalizării actelor îndeplinite de către agenţii diplomatici sau consulari (R. Moldova a aderat prin Legea nr.923-XV din 21.03.2002). Cererile pentru procurarea şi eliberarea certificatelor consulare de stare civilă ale cetăţenilor străini sunt adresate de către aceştia misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale ţărilor ale căror cetăţeni sunt. Ulterior, aceste cereri sunt transmise organelor de resort din ţările de care 58

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

aparţin instituţiile consulare. Aceste organe eliberează cetăţenilor săi din străinătate certificate de stare civilă conform legislaţiei lor. Cererile adresate misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare de către cetăţenii moldoveni sunt soluţionate de Direcţia Principală de Starea Civilă din Republica Moldova. Transmiterea acestor documente către solicitanţi se face prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene [99, p. 199 şi urm.] în conformitate cu convenţiile la care aceste state sunt parte. 3. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă a cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate Sistemul de drept al Republicii Moldova a reglementat problema întocmirii actelor de stare civilă ale cetăţenilor proprii în străinătate, ţinând cont de principiul legii naţionale aplicabile statutului personal. Legislaţia oferă posibilitatea cetăţenilor săi de a înregistra în străinătate asemenea acte, ţinând cont de opţiunea amintită mai sus, conform căreia aceştia se pot adresa nu numai misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale Republicii Moldova acreditate în străinătate, ci şi autorităţilor de resort locale [178, p. 46]. Totuşi, stipulaţiile legislaţiei moldoveneşti impun unele explicaţii suplimentare. Astfel, conform art. 1594 Cod civil, „Înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţa în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare (s.n.) ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade (s.n.)”. Prevederea aceasta este întărită de cea a art. 156, alin. 1 din Codul familiei care stipulează că „Cetăţenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la misiunile diplomatice (s.n.) sau oficiile consulare (s.n.) ale Republicii Moldova”. În raport cu alte reglementări în materie, conţinutul acestor prevederi nu poate fi considerat exhaustiv, ci ar necesita o completare. Ne referim aici la posibilitatea oferită cetăţenilor moldoveni de a înregistra actele şi faptele de stare civilă la autorităţile locale competente din străinătate, posibilitate ce nu pare a fi reţinută expres de lege. Cu toate acestea, considerăm că această prevedere nu are intenţia de a circumscrie posibilitatea moldovenilor de a se adresa autorităţilor de stare civilă din străinătate. În această ordine de idei, se pronunţă atât Legea nr.100/2001, precum şi Codul familiei al Republicii Moldova. Astfel, conform art. 156, alin. 2 din Codul familiei, „căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi încheiate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislaţia ţării în care a fost încheiată căsătoria (s.n.) sunt recunoscute în Republica Moldova ...”. Acelaşi principiu este consacrat şi desfacerii căsătoriei în străinătate de

59

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

către cetăţenii Republicii Moldova în faţa organelor competente ale statelor străine (art.158, alin. 4 Codul familiei). Aici trebuie să specificăm, însă, că atât căsătoria, cât şi divorţul care au avut loc cu concursul autorităţilor străine pot ridica o serie de probleme. Astfel, una din condiţiile de recunoaştere a căsătoriilor cu participarea cetăţenilor unui anumit stat constă în îndeplinirea şi cerinţelor impuse de legea naţională cu privire la condiţiile de fond. Art.156, alin.2 din Codul familiei al Republicii Moldova impune pentru recunoaşterea căsătoriilor încheiate în alt stat cu participarea cetăţenilor Moldovei respectarea normelor din legislaţia Moldovei, referitoare la condiţiile de fond impuse la art.11 şi 14 Codul familiei. La fel, în materia divorţului instanţele moldoveneşti au competenţă exclusivă în această materie dacă la momentul depunerii cererii ambii soţi au domiciliul stabilit în ţară, iar măcar unul dintre soţi are cetăţenia moldovenească. În caz contrar, divorţul pronunţat în străinătate nu va fi recunoscut şi, prin urmare, nu-şi va produce nici un efect. În acelaşi timp, pentru actele de stare civilă înregistrate în străinătate în faţa autorităţilor competente străine, se impune o procedură specială de transcriere a acestora în registrele de stare civilă moldoveneşti (art.13 şi 65 din Legea nr.100/2001). Astfel, conform art. 13, alin. 2 al Legii Republicii Moldova nr.100/2001, actele de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova, întocmite de către organele competente ale ţărilor străine au putere doveditoare în Republica Moldova numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă ale Republicii Moldova. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din străinătate se efectuează de către Oficiul de Stare Civilă al municipiului Chişinău, cu aprobarea prealabilă a Direcţiei Principale de Stare civilă a Ministerului Dezvoltării Informaţionale. Cetăţeanul Republicii Moldova este obligat să ceară transcrierea în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului de stare civilă ori a copiei sau extrasului de pe actul de stare civilă. Cererea de transcriere urmează a fi soluţionată în termen de 2 luni din ziua depunerii. Acest termen poate fi prelungit până la 3 luni (art.65, alin.4 din Legea nr.100/2001). Numai în aşa mod actele respective obţin putere doveditoare în ţară. Neefectuarea în termen a transcrierii nu afectează, în nici un fel, valabilitatea actului, transcrierea acestuia fiind posibilă oricând, sancţiunea, în acest sens, referindu-se numai la neopozabilitatea actului faţă de dreptul Republicii Moldova. Spre deosebire de legislaţia moldovenească, cea românească califică această întârziere ca fiind o contravenţie (art. 62, lit. e din Legea română nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă) Un alt inconvenient pe care şi-l asumă cetăţeanul Republicii Moldova înregistrând actele şi faptele de stare civilă la organele de stare civilă din străinătate, este riscul ca actul respectiv să nu fie recunoscut în ţara de cetăţenie. Ca temei pentru aceasta, poate servi atât clauza de ordine publică 60

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

de drept internaţional privat, cât şi cerinţele unor norme imperative ale legislaţiilor naţionale. În lumina celor relatate, apare justificată luarea în considerare de către delegatul de stare civilă din străinătate şi a prevederilor legislaţiei naţionale ale străinului în momentul înregistrării faptelor sau actelor de stare civilă cu participarea acestuia. O asemenea procedură constituie o garanţie în plus pentru eficacitatea unui asemenea act în ţara de origine. Aşa cum s-a arătat mai sus, persoanele ce se căsătoresc în străinătate în faţa delegatului de stare civilă local sunt obligate, de cele mai multe ori, de a prezenta dovezi autentificate de organele de resort ale statului lor, care ar atesta dreptul de a încheia căsătoria, conform legii lor naţionale. În Moldova, de exemplu, o asemenea autorizaţie poate fi obţinută la Direcţia Principală de Stare Civilă. Această autorizaţie va fi tradusă în limba cerută de autorităţile străine. Pentru a ocoli această procedură anevoioasă de înregistrare a actelor de stare civilă în registrele statutului străin, transcrierea ulterioară şi, respectiv, recunoaşterea acestora, cetăţenii unui anumit stat ar trebui să manifeste un deosebit interes de a face înregistrarea actelor de stare civilă la reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale statelor lor din străinătate. Aceste reprezentanţe ţin, conform legii, registrele de stare civilă în dublu exemplar în forma reglementată de legislaţia naţională, potrivit principiului auctor regit actum. În acest fel, proba este mult mai uşor de făcut în ţara de origine cu un act eliberat după registrul naţional, decât cu unul eliberat după registrul străin care este tradus în limba de stat şi supralegalizat de consul [68, p. 278]. Ambele exemplare ale registrelor de stare civilă întocmite de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare se transmit, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, anual spre păstrare, după cum urmează: a) primul exemplar – Oficiului de Stare Civilă al municipiului Chişinău. b) exemplarul al doilea – Arhivei registrelor. Calitatea de delegat de stare civilă a funcţionarului consular este consacrată în toate convenţiile consulare. În principiu, atribuţiile consulului în materie de stare civilă se limitează la cetăţenii statului său care se găsesc în acel moment în circumscripţia consulară respectivă. Funcţionarul consular trebuie să îndeplinească şi obligaţiile prevăzute de legea statului de reşedinţă. Competenţa în materie de stare civilă aparţine şefului de oficiu consular sau misiunii diplomatice. Acesta poate împuternici pe unul sau mai mulţi funcţionari consulari sau diplomatici cu atribuţiile de a înregistra faptele şi actele de stare civilă ale cetăţenilor proprii. Astfel, în materie de stare civilă, consulul are următoarele atribuţii: înregistrează faptele şi actele de stare civilă (naşteri, decese, căsătorii); efectuează menţiunile de căsătorie şi deces pe baza actelor înregistrate şi a comunicărilor primite; înscrie pe actele de naştere şi căsătorie menţiunile de recunoaştere şi stabilire a filiaţiei pe altă cale, de adopţie, de divorţ, schimbarea numelui sau prenumelui; efectuează 61

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

rectificările sau anulările de acte pe baza hotărârilor judecătoreşti definitive; primeşte cererea de schimbare a numelui sau prenumelui, de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă; alte atribuţii prevăzute de lege [2, p. 235 şi urm.]. Toate aceste acte şi fapte de stare civilă vor fi înregistrate în conformitate cu legea naţională a beneficiarului. Spre deosebire de cetăţenii celor mai multe state, cetăţenii moldoveni pot divorţa, atunci când se află în străinătate, la oficiile consulare sau la misiunile diplomatice ale Republicii Moldova. Codul de familie al Republicii Moldova (art. 158, alin.3) prevede această posibilitate în situaţia când, conform legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută de oficiul de stare civilă. Astfel, desfacerea căsătoriei cetăţenilor moldoveni aflaţi în străinătate este de competenţa misiunilor diplomatice sau a oficiilor consulare ale Republicii Moldova. Desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă are loc în baza acordului comun al soţilor care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii soţi, când între aceştia nu există litigii referitoare la partajul averii sau întreţinerea soţului inapt de muncă (art.36 din Codul familiei al Republicii Moldova). Funcţia de supraveghere şi de control asupra activităţii misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în domeniul înregistrării actelor de stare civilă este exercitată pentru Republica Moldova de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi Ministerul Dezvoltării Informaţionale. Referitor la proba actelor de stare civilă întocmite în străinătate, textele menţionate mai sus prevăd că procedura de recunoaştere a acestor acte se răsfrânge numai asupra forţei probante în materia formei şi nu vizează fondul actului de stare civilă. Puterea doveditoare a acestuia este reglementată de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat. În acelaşi timp, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor naţionale numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale statului autorităţii sesizate (a se vedea, de exemplu, stipulaţiile art. 466 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova). Or, actul de stare civilă fiind un act oficial, impune procedura de supralegalizare pentru ca acest act să poată fi folosit în faţa instanţei. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată fie de supralegalizarea efectuată la misiunea diplomatică sau oficiul consular, fie la misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului de origine în ţara forului şi, ulterior, în ambele situaţii, la Ministerul Afacerilor Externe al ţării forului. Scutirea de supralegalizare este permisă în baza legii, al unei înţelegeri la care este parte ţara forului sau pe bază de reciprocitate. O asemenea scutire de supralegalizare va oprea pentru actele eliberate de către autorităţile statelor care sunt parte la Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 privind suprimarea exigenţelor legalizării actelor publice străine (R. Moldova a aderat prin Legea nr.42-XV din 23.03.2006). Conform prevederilor acestei convenţii, actele eliberate de organele de resort din 62

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

statele părţi nu vor fi supuse supralegalizării efectuate de oficiile consulare sau misiunile diplomatice, ci vor fi pasibile, pentru a avea eficacitate în străinătate, numai de procedura aplicării a apostilei din partea organelor competente. În Republica Moldova, apostila va fi aplicată, conform Legii nr.42-XV din 23.03.2006, fie de către Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (art.2), fie de subdiviziunea specializată din cadrul Ministerului Justiţiei (art.1) conform Regulamentului privind aplicarea apostilei. În cadrul tratatelor de asistenţă juridică, statele părţi soluţionează şi problema transmiterii documentelor privind actele de stare civilă. Astfel, conform art. 23 al Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 1996, „Instituţiile competente ale fiecărei Părţi Contractante transmit, la cerere, gratuit, instituţiilor competente ale celeilalte Părţi Contractante, certificate de stare civilă, extrase de pe registrele de stare civilă, precum şi copii certificate de pe hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, în materie de stare civilă, dacă aceste acte se referă la cetăţenii Părţii Contractante solicitante şi sunt cerute în interes oficial”. Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă, de familie şi penală a statelor CSI din 1993, prevede la art. 14 o procedură şi mai simplificată în acest sens: „Părţile contractante se obligă să-şi expedieze la solicitare, fără traducere şi gratuit, adeverinţele despre înregistrarea actelor stării civile nemijlocit prin intermediul organelor de înregistrare a actelor stării civile a Părţilor Contractante cu înştiinţarea cetăţenilor despre expedierea documentelor”. În cele din urmă, în anumite împrejurări excepţionale, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă [68, p. 275] şi, anume în aşa împrejurări cum ar fi: reconstituirea sau întocmirea în cazuri speciale a actelor de stare civilă; atunci când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori când se contestă realitatea cuprinsă în certificat; stabilirea paternităţii din afara căsătoriei; dovedirea rudeniei, dar nu pentru a se produce efecte de stare civilă, ci pentru interese patrimoniale etc. Aşadar, starea civilă se dovedeşte, de regulă cu actele de stare civilă. Certificatele de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele de stare civilă [68, p. 280]. 4. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă produse în împrejurări deosebite Legislaţiile diferitor state tratează la această categorie de împrejurări înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă avute loc la bordul unei nave sau aeronave în afara graniţelor ţării. Dacă naşterea sau decesul are loc pe o navă sau o aeronavă în timpul unei călătorii, care nu depăşeşte graniţele ţării, înregistrarea se face la organul de stare civilă de debarcare sau la un alt organ competent conform locus regit actum. În situaţia în care naşterea, căsătoria sau decesul au loc la bordul unei nave sau aeronave ce se află în afara apelor teritoriale sau în afara spaţiului aerian al 63

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

statului sub pavilionul căruia se află nava sau aeronava, înregistrarea se face de către comandantul acestei nave sau aeronave. Legea prevede că comandantul navei este învestit, în asemenea împrejurări, cu atribuţii de stare civilă, ce îi permit să consemneze faptele şi actele de stare civilă în registru de bord. Pentru a reglementa raporturile comerciale, atunci când legea aplicabilă este legea Republicii Moldova şi atunci când s-ar impune o normă imperativă, Parlamentul a adoptat în 1999 Codul navigaţiei maritime comerciale. În afară de raporturile nominalizate, legea dată cuprinde şi unele referiri la problema ce ne interesează. Astfel, conform art. 74, „dacă în timpul cursei se naşte un copil, comandantul este obligat să întocmească în prezenţa a doi martori şi a medicului de bord, un act şi să consemneze faptul în jurnalul de bord. Actul va fi prezentat autorităţilor de resort pentru eliberarea certificatului de naştere”. La fel, potrivit alin. 2 al art. 75 al aceleiaşi legi, „în caz de deces survenit pe navă, comandantul este obligat să întocmească un act în prezenţa a doi martori, precum şi a unui medic sau felcer, dacă se află la bord, să consemneze faptul în jurnalul de bord şi să anexeze la actul de deces lista bunurilor de la bord ale decedatului, asigurând păstrarea acestor bunuri până a fi predate rudelor sau autorităţilor de resort”. După cum se observă, legea se pronunţă numai cu privire la înregistrarea faptelor de stare civilă şi nu prevede nimic despre înregistrarea în asemenea împrejurări, de exemplu, a unei căsătorii. Chiar dacă o asemenea posibilitate poate fi concepută mai mult ipotetic, considerăm totuşi că reglementarea acestei proceduri ar fi binevenită. Spre exemplu, Legea română nr.119/1996 stipulează (art. 8, alin. 3) în această privinţă că „înregistrarea [...], căsătoriei [...] ce au avut loc pe o navă sub pavilion român în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării se face de către comandantul navei care este învestit cu atribuţii de delegat de stare civilă. Acesta, pentru motive temeinice, poate acorda dispensă de vârstă la căsătorie, precum şi dispensă de termen. Pe o navă care călătoreşte în afara graniţelor ţării nu se poate încheia căsătoria decât dacă amândoi viitori soţi sunt cetăţeni români. La sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută prin căpitănia portului de înscriere a navei, la primăria sectorului 1 din Bucureşti”. În ceea ce priveşte procedura de transmitere a actelor organelor de resort, aceasta se face prin intermediul căpitanului de port. La sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută prin căpitănia portului de înscriere a navei. Privitor la înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă avute loc la bordul aeronavei, Legea nr.100/2001 nu se pronunţă. Nici Legea Republicii Moldova cu privire la aviaţia civilă din 1997 nu prevede nimic în această privinţă. Cu toate acestea, nu înseamnă că raportul nu poate fi reglementat. În această ordine de idei, stipulările Codului navigaţiei maritime comerciale, citate mai 64

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

sus, ar putea fi aplicate, prin analogie şi asupra înregistrării faptelor de stare civilă avute loc la bordul aeronavelor. Cu titlu de drept comparat, Legea română nr.119/1996 stipulează în această privinţă că „naşterea sau decesul care au avut loc pe o aeronavă sub pavilion român, în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării se consemnează de comandantul aeronavei în carnetul de drum, care eliberează şi o dovadă constatatoare. La sosirea în ţară, comandantul aeronavei este obligat să înainteze un extras de pe carnetul de drum prin comandantul de aeroport, la primăria sectorului 1 din Bucureşti”. Dezvoltând acest principiu – legea pavilionului – faptele avute loc la bordul navei sau aeronavei aflate sub pavilionul Republicii Moldova sunt considerate că au avut loc pe teritoriul Republicii Moldova. Comandantul navei sau aeronavei nu face altceva decât să consemneze în registrul de bord sau carnetul de drum naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Comandantul navei sau aeronavei eliberează dovada constatatoare persoanelor interesate şi după ce soseşte în ţară, înaintează un extras din carnetul de drum sau registrul de bord prin comandantul portului sau aeroportului la organele de resort pentru ca aceste fapte sau acte de stare civilă să fie înregistrate în registrele de stare civilă ţinute de acestea. Organele de resort eliberează în baza acestor înregistrări certificatele de stare civilă corespunzătoare.

§3. Norme conflictuale cu privire la numele şi domiciliul persoanei fizice 3.1. Numele persoanei fizice În mod tradiţional, doctrina dreptului civil înfăţişează numele persoanei fizice ca fiind un element aparte de identificare a persoanei fizice, separat de starea civilă [22, 316]. La fel, se statuează [147, p. 278] că numele persoanei nu poate fi conceput numai ca un simplu atribut de identificare, ci mai implică în conţinutul noţiunii şi statutul de drept personal nepatrimonial. Dreptul la nume prezintă toate caracterele juridice specifice acestei categorii de drepturi, cum ar fi: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea extinctivă şi achizitivă, personalitatea, legalitatea, unitatea şi universalitatea [22, p. 355 şi urm.; 99, p. 17-21]. Deoarece numele apare, în acest context, ca un element aparte al statutului individual impune a fi supus legii naţionale. Pe de altă parte, aşa cum am arătat, există şi opinii care consideră că numele este un element indispensabil al stării civile. Unii autori de drept civil [147, p. 278], în intenţia de a nuanţa conţinutul stării civile şi făcând trimitere, în acest sens, la relatările tradiţional consfinţite în această materie [22, p. 355], le consideră ca fiind incomplete şi incorecte. Enumerarea se consideră a fi incompletă, deoarece nu include numele alături de altele elemente ce configurează conţinutul stării civile. Autorii susţin că nu numai numele ar fi un element cert al stării civile, dar şi alte elemente 65

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

care sunt omise de autorii din domeniul dreptului civil, atunci când aceştia trec în revistă componentele stării civile. Aceste elemente ar mai fi sexul şi cetăţenia persoanei. Discuţiile par a fi generate de sciziunea evidentă dintre statutul individual şi statutul familial şi impactul inevitabil al acestei sciziuni asupra numelui persoanei fizice. Determinarea numelui de familie depinde, în general, de starea persoanei şi, cu precădere, de filiaţie sau de statutul matrimonial [153, p. 46]. În legislaţia actuală a celor mai multe state noţiunea de nume este folosită în două înţelesuri – într-un înţeles larg şi într-unul restrâns. În înţelesul cel larg, numele unei persoane cuprinde numele de familie şi prenumele. O asemenea abordare se datorează viziunii extensive asupra numelui persoanei încă din perioada dreptului roman. Astfel, în timp ce în Grecia antică persoanele purtau un nume unic (cum ar fi Pericle, Solon etc.), în Roma era cunoscut un sistem onomatologic complex, numele fiind compus din trei elemente: numele comun pentru toţi membrii unei anumite ginte (nomen gentile), numele de identificare în cadrul gintei (praenomen) şi aşa-zisa poreclă (cognomen). În decursul timpului, acest sistem onomatologic, chiar dacă a suferit schimbări substanţiale, a guvernat permanent ştiinţa juridică în materia numelui persoanei fizice. Astfel, numele de familie sau numele patronimic indică şi desemnează astăzi pe toţi membrii unei familii, aplicându-se numai celor care descind dintr-un autor comun, iar prenumele sau numele mic (numele de botez) reprezintă numele individual dat unui om la naştere, prin care se distinge fiecare membru al unei familii. Unele sisteme mai includ în acest conţinut patronimicul persoanei fizice. Patronimicul poate fi privit ca parte componentă obligatorie din numele unei persoane, cum ar fi în legislaţia rusească (art.19, alin.1 Cod civil) sau poate fi luat în calcul, după cum prevede legislaţia moldovenească (art.28, alin.2 Cod civil), numai în anumite situaţii, prevăzute expres de lege. În acelaşi context extensiv interesează şi reglementarea juridică a pseudonimului care, deoarece beneficiază de acelaşi regim ca şi numele, impune de a va fi guvernat de aceeaşi lege. Nume de împrumut (creat sau adoptat, cu intenţia de a-şi ascunde adevărata identitate) sub care autorii operelor literare, artistice etc. sunt cunoscuţi publicului. Deoarece reprezintă un drept nepatrimonial personal, pseudonimul se bucură de aceeaşi ocrotire ca şi numele persoanei (a se vedea, de exemplu, prevederile art.9 din Legea Republicii Moldova nr.293/1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr13/24 din 23.11.1994). În sens restrâns, numele cuprinde numai numele de familie, fără a se lua în calcul prenumele persoanei. Noţiunea de nume în sens restrâns se referă la numele de familie ce urmează a fi purtat de soţi ca efect al căsătoriei [7, p. 82]. Numele persoanei fizice este, aşadar, un drept subiectiv personal nepatrimonial care se dobândeşte prin filiaţie, ca urmare a modificării stării civile sau ca urmare a schimbării lui pe cale administrativă, format din unul sau mai multe cuvinte, cu ajutorul căruia se individualizează în 66

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

societate o persoană fizică [98, p. 8-11; 1, p. 256 şi urm.; 96, p. 13-15; 147, p. 279-284; 76, p. 141 şi urm.]. Reieşind din conţinutul definiţiei reţinute, prin prisma mijloacelor ce generează efecte asupra numelui persoanei fizice şi prin prisma reglementărilor, uneori neuniforme, de la un stat la altul în această materie, apariţia unor conflicte de legi pare a fi inevitabilă. Prin urmare, este de competenţa dreptului internaţional privat de a determina legea ce va guverna dobândirea numelui prin filiaţie sau stabilirea acestuia de către autoritatea tutelară, modificarea numelui de familie ca urmare a schimbării stării civile sau schimbarea acestuia pe cale administrativă. Legea determinată nu va guverna numai stabilirea, modificarea sau schimbarea numelui, ci şi toate problemele legate de folosirea, protecţia şi valorificarea dreptului la nume. Punctul de plecare în această materie este aplicarea legii personale. Majoritatea sistemelor de drept internaţional privat înţeleg prin aceasta legea naţională a persoanei fizice. Principiul legii naţionale este consacrat de mai multe sisteme de drept, cum ar fi cea germană (art.10 din Legea introductivă din 1986 – EGBGB), franceză (art.31114 Cod civil din 1804), belgiană (art.37 Cod de drept internaţional privat din 2004), românească (art.14, alin.1 din Legea 105/1992), moldovenească (art.1589 Cod civil din 2002), rusească (art.1198 Cod civil din 2002). Acelaşi principiu al legii personale este prevăzut şi de sistemul common law, numai că prin aceasta se subînţelege legea domiciliului. Chiar dacă dreptul elveţian face parte din sistemul juridic romano-germanic, în materia legii aplicabile dreptului la nume, acesta a optat nu pentru legea naţională, ci pentru cea a domiciliului, concluzie ce derivă tacit din prevederile art.37, alin.1 al legii din 18 decembrie 1987. Totuşi, conform alin.2 al art.37, persoana poate oricând cere autorităţilor elveţiene să-i înregistreze numele conform legii sale naţionale. S-a susţinut că regula legii naţionale se referă numai la dobândirea numelui prin filiaţie [68, p. 281; 51, p. 69]. Altminteri, această soluţie pare a fi unica,deoarece numele va fi guvernat prin definiţie de legea care guvernează filiaţia. Este şi firesc să fie aşa, întrucât atâta timp cât numele de familie desemnează toate persoanele ce fac parte din aceeaşi familie, modul de dobândire a numelui de familie nu pare a fi altul decât filiaţia, iar legea aplicabilă numelui pare să fie aceeaşi ca şi cea aplicabilă filiaţiei. Totuşi, această regulă este absolută numai în situaţia când dreptul internaţional privat face trimitere în toate cazurile pentru raporturile de filiaţie către legea naţională. În mod cert, legea naţională va guverna dobândirea numelui pentru copilul născut în străinătate din părinţi cunoscuţi. Astfel, de exemplu, copilul născut în străinătate din părinţi cetăţeni moldoveni dobândeşte numele în conformitate cu legea moldovenească. În caz dacă dreptul internaţional privat stabileşte în materia filiaţiei o altă lege decât legea naţională sau instituie un sistem mixt, principiul legii naţionale aplicabile numelui persoanei pare a fi greu de realizat. Astfel, textele ce supun numele legii naţionale impun o coroborare cu prevederile ce constituie excepţii de la această regulă. În primul rând, persoanelor ce nu au nici o cetăţenie li se 67

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

va aplica legea domiciliului, iar în lipsa acestuia, legea reşedinţei. În al doilea rând, dobândirea numelui de familie prin filiaţie diferă după cum este vorba de copilul născut din căsătorie sau de cel din afara căsătoriei. Cu titlu de exemplu pot servi stipulaţiile Legii române nr.105/1992 care prevede că filiaţia faţă de copiii din căsătorie va fi cârmuită de legea care guverna efectele căsătoriei la momentul naşterii copilului (art. 25). Prin coroborarea prevederilor acestui articol cu acelea de la art.20 din aceeaşi lege, conchidem că legea naţională va fi aplicabilă numai în situaţia când ambii soţi aveau în momentul naşterii copilului aceeaşi cetăţenie. În caz contrar, legea aplicabilă va fi legea domiciliului sau a reşedinţei comune sau o altă lege care are cea mai strânsă legătură. În consecinţă, numele copilului din căsătorie va fi guvernat de legea naţională numai dacă soţii în momentul naşterii copilului lor deţineau aceeaşi cetăţenie. În cazul stabilirii filiaţiei faţă de copilul din afara căsătoriei, Legea nr.105/1992 prevede expres la art.28 că se va aplica legea naţională a copilului din momentul naşterii. Pare şi mai greu de armonizat stipulaţiile normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat moldovenesc. Principiul legii naţionale consacrat de art.1589 Cod civil cu referire la numele persoanei fizice pare a fi întru totul circumstanţiat sau chiar înlocuit de normele conflictuale din conţinutul codului familiei. Astfel, în materie de filiaţie, indiferent de cetăţenia copilului sau a părinţilor acestuia, indiferent de statutul copilului (din căsătorie sau din afara acesteia), stabilirea sau contestarea paternităţii/maternităţii în Republica Moldova va avea loc conform legii moldoveneşti (art.159 Codul familiei). În asemenea conjunctură, dacă numele copilului ar depinde numai de legea aplicabilă filiaţiei, acesta va fi condus, în consecinţă, de legea forului, adică de cea a Republicii Moldova. Ar părea că norma conflictuală prevăzută la art.1589 Cod civil are ca şi conţinut numai dreptul la nume al străinilor, dobândirea căruia, ca rezultat al filiaţiei, a avut loc în străinătate. În ceea ce ne priveşte, considerăm că norma din codul civil este o normă cu aplicabilitate specială în materia numelui. Astfel, chiar dacă filiaţia va fi guvernată de legea moldovenească, numele copilului, dacă acesta încă nu a fost stabilit, va fi guvernat de legea sa naţională [32, p. 13]. Există situaţii excepţionale când filiaţia unui copil nu poate fi stabilită datorită faptului că părinţii acestuia nu sunt cunoscuţi. Numele copilului găsit pe teritoriul unui anumit stat va fi stabilit de către autorităţile competente ale acelui stat. Autorităţile respective vor aplica legea statului său în baza regulii auctor regit actum (art.25, alin.5 din Legea Republicii Moldova nr.100/2001). Astfel, autoritatea publică locală în raza căreia a fost găsit copilul va fi obligată, înregistrând naşterea copilului găsit pe teritoriul satului, comunei, oraşului sau municipiului său, să stabilească şi numele acestuia. Evident că organul de resort va stabili nu numai numele de familie al copilului găsit, ci şi prenumele acestuia. Pe de altă parte, în favoarea copilului născut din părinţi necunoscuţi operează, 68

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

dacă nu există alte probe, prezumţia legală care îl consideră cetăţean al statului pe teritoriul căruia a fost găsit. Prin urmare, legea locului de înregistrare a naşterii copilului în registrele de stare civilă va fi, finalmente şi legea sa naţională. S-a susţinut [68, p. 282; 157, p. 174 şi urm.; 32, p. 70] că modificarea numelui de familie ca urmare a modificării stării civile va fi supusă legii care cârmuieşte materia respectivă (lex causae). Modificarea stării civile o înţelegem ca efect al căsătoriei, nulităţii, anulării, încetării sau desfacerii acesteia, ca efect al acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie, ca efect al adopţiei [68, p. 282; 98, p. 24 şi urm.]. Astfel, modificarea numelui ca urmare a încheierii unei căsătorii va fi guvernată de legea aplicabilă efectelor acesteia. Revenind asupra prevederilor legislaţiei moldoveneşti, prin prisma soluţiei tradiţional oferite şi datorită faptului că efectele căsătoriei nu sunt supuse nici sub o formă legii naţionale (art.157 Codul familiei), iar divorţul este guvernat în Republica Moldova de legea forului (art.158, alin.1 Codul familiei), considerăm că şi în această situaţie legea naţională îşi va găsi foarte rar aplicarea. În această ordine de idei, în literatura de specialitate, tot mai tranşant, se vehiculează opinia conform căreia numele persoanei căsătorite nu poate fi privit numai ca o instituţie legată indispensabil de statutul său familial. Discuţiile pe marginea acestui subiect au fost generate de o decizie a instanţelor germane din 12 martie 1971 asupra numelui femeii măritate. W. Wengler [173, p. 48-58] a criticat vehement decizia respectivă care a statuat că numele femeii măritate va fi supus, în caz dacă nu deţine aceeaşi cetăţenie ca şi soţul său, legii aplicabile efectelor căsătoriei care era, la acea dată, legea naţională a soţului. Teoria lui Wengler se axează în jurul principiului egalităţii sexelor şi are, ca finalitate, scopul de a menţine numele sub imperiul legii naţionale, indiferent dacă soţii au aceeaşi naţionalitate sau au naţionalităţi diferite. În consecinţă, legea aplicabilă efectelor căsătoriei poate fi orice lege prevăzută de dreptul internaţional, iar legea aplicabilă numelui în cazul căsătoriei va fi guvernat de legea naţională a fiecărui soţ aparte. O asemenea poziţie s-ar justifica şi datorită faptului că efectele căsătoriei asupra numelui sunt reglementate, de cele mai multe ori, destul de diferit în legislaţiile interne ale statelor. Astfel, în timp ce în Franţa mariajul nu are efecte asupra numelui soţilor, în Germania, România, Federaţia Rusă, Moldova soţii pot decide de a-şi păstra numele deţinut anterior, de a lua numele unuia dintre soţi sau de a purta un nume reunit. La fel, în statele musulmane, femeia are obligaţia, ca efect al căsătoriei, de a purta numele soţului, neîndeplinirea căreia poate conduce chiar la divorţ. S-a conturat, astfel, teoria ce impune numelui o dublă calificare, datorită căreia numele ar prezenta, chiar şi cazul unei căsătorii, o legătură mai strânsă cu statutul său individual. Conducându-ne de dubla calificare a numelui persoanei, menţinerea sau modificarea acestuia ca urmare a unei căsătorii nu ţine de legea aplicabilă efectelor acesteia, ci rămâne în continuare a fi condusă de legea aplicabilă statutului individual, adică de legea naţională. Prin urmare, legea naţională va guverna 69

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

condiţiile de modificare a numelui în situaţia în care legea aplicabilă efectelor căsătoriei este o altă lege decât legea naţională comună a soţilor sau când dreptul internaţional privat nu instituie sub nici o formă cetăţenia ca punct de legătură pentru legea aplicabilă efectelor căsătoriei. Schimbarea numelui pe cale administrativă va fi supusă legii domiciliului. Aceasta decurge expres sau tacit din prevederile legislaţiei interne (art.10, 49 Legea Republicii Moldova nr.100/2001). Altminteri, străinii au aceleaşi drepturi să-şi înregistreze actele de stare civilă şi modificările acestora ca şi cetăţenii. În final, legislaţia dispune că ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite pe teritoriul statului de reşedinţă, este asigurată potrivit legislaţiei acestui stat (art.1589 Cod civil al Republicii Moldova). Această ocrotire se referă la toată aria de probleme legate de instituţia dată, nerezumându-se numai la dobândirea numelui prin filiaţie.

3.2. Domiciliul persoanei fizice De obicei, dreptul internaţional privat nu conţine norme conflictuale pentru determinarea legii competente de a guverna domiciliul persoanei fizice. Codul de drept internaţional privat belgian din 2004 chiar dacă se pronunţă în materia domiciliului (art.4), nu face altceva decât să dea o calificare legală a ceea ce a înţeles legiuitorul sub noţiunea de domiciliu şi reşedinţă. Cunoscut este faptul că calificarea noţiunii de domiciliu în sistemul dreptului continental diferă faţă de sistemul anglo-saxon. În sistemul romano-germanic, domiciliul reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice prin localizarea acesteia în spaţiu, în înţelesul că este locul de locuinţă statornică sau principală. În sistemul anglo-saxon, domiciliul reprezintă mai mult decât locul unde persoana vieţuieşte permanent, apropiindu-se, în funcţie de efectele care le produce, de instituţia cetăţeniei. Deoarece asupra acestor aspecte ne-am referit deja cu ocazia scoaterii în evidenţă a avantajelor şi inconvenientelor domiciliului sau a cetăţeniei ca puncte de legătură în materia statutului personal, nu vom mai insista asupra aceloraşi detalii, ci vom consemna numai că, în baza regulii generale, conflictul de calificări se va soluţiona în favoarea legii forului. Ca urmare a celor prezentate, domiciliul interesează cu precădere dreptul conflictual în calitatea sa ca punct de legătură pentru normele conflictuale referitoare la statutul personal, raporturile de familie, condiţiile de fond ale actului juridic sau ca un element de determinare a competenţei jurisdicţionale [157, p. 176; 32, p. 70]. Doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa face distincţie între trei categorii ale domiciliului: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales. În funcţie de felul de domiciliu, dreptul internaţional privat impune reguli de reglementare distincte. Astfel, stabilirea domiciliului de drept comun sau voluntar, fiind o chestiune ce aparţine condiţiei juridice a străinului, este supusă

70

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

legii materiale a statului unde se stabileşte acesta. Chiar dacă majoritatea statelor declară că străinilor li se aplică dispoziţiile similare prevăzute pentru cetăţeni în vederea dobândirii domiciliului de drept comun, lucrurile par a fi complicate de unele prevederi speciale. Prin urmare, străinii îşi pot stabili domiciliul în statul de aflare numai cu întrunirea tuturor condiţiilor impuse de legislaţia acelui stat. Condiţii impuse prin legi speciale, cum ar fi Legea română nr.25/1969 privind regimul străinilor în România (art.5 şi urm.)) sau prin acte normative cu caracter general, cum ar fi Regulamentul cu privire la modul de perfectare şi eliberare a actelor de identitate ale Sistemului naţional de paşapoarte (HG RM nr.376 din 1995, art.33// Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.34/344 din 24.08.1995). Condiţiile legale în vederea pierderii domiciliului unui anumit stat vor fi cârmuite de legea acelui stat. Astfel, pierderea de către cetăţeanul Republicii Moldova a domiciliului său de drept comun din Republica Moldova, atunci când se află în străinătate, va fi guvernată de legislaţia moldovenească (prevedere expresă conform art.20-22 din Regulamentul cu privire la modul de perfectare şi eliberare a actelor de identitate ale Sistemului naţional de paşapoarte din 1995). Domiciliul legal al persoanei fizice, fiind o măsură de ocrotire, este supusă legii naţionale a ocrotitului [157, p. 176]. Conform dreptului continental, au domiciliul legal minorii şi interzişii judecătoreşti. Domiciliul ales, fiind o modalitate derogatorie de la prevederile legale referitoare la domiciliul de drept comun – modalitate stipulată expres de părţi în conţinutul unui anumit act juridic – va fi cârmuit de legea aplicabilă actului juridic respectiv. Reşedinţa persoanei fizice este supusă aceloraşi reguli, ca şi domiciliul de drept comun (voluntar), adică va fi guvernat de legea statului unde se constituie. Reşedinţa fiind un atribut de identificare a persoanei fizice cu caracter vremelnic sau temporar şi-a găsit foarte rar reglementări exprese în legislaţia internă. Totuşi, dreptul la reşedinţă este consacrat de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (art.12, pct.1). Pentru dreptul internaţional privat, reşedinţa prezintă mai mult interes, fiind privită ca punctul de legătură în aceeaşi materie ca şi domiciliul.

71

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL III CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT §1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice în dreptul internaţional privat 1.1. Conflictul de legi în materia capacităţii de folosinţă Tratarea capacităţii de folosinţă în lumina dreptului internaţional privat impune elucidarea unor aspecte esenţiale, clarificarea cărora va conduce la stabilirea consecutivităţii şi dimensiunii relatărilor subiectului ce urmează a fi discutat în continuare. Dintru început, putem susţine cu certitudine că subiectul ce ne interesează a adunat în jurul său suficiente controverse care, dacă ar fi amănunţit analizate, ar constitui material pentru mai multe studiu aparte. În această ordine de idei, vom încerca să ne rezumăm la o scurtă sinteză a tezelor nuanţate în doctrină, enunţând argumentele pe care acestea sunt fondate, rezervându-ne, în acelaşi timp, dreptul de a subscrie unora din opiniile ce ne par a fi mai convingător prezentate. Un prim aspect ce vizează capacitatea de folosinţă, cu referire la dreptul internaţional privat, derivă din discuţiile purtate în doctrină asupra faptului dacă capacitatea de folosinţă aparţine sau nu dreptului conflictual. Cu alte cuvinte, s-a pus mai întâi problema dacă o normă conflictuală poate avea sau nu ca obiect, pe lângă capacitatea de exerciţiu, de asemenea şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice [30, p. 63]. În continuare, ne interesează dacă capacitatea de folosinţă este guvernată de aceeaşi lege ca şi capacitatea de exerciţiu sau este supusă unei alte legi, dacă este guvernată în totalitate de aceeaşi lege ori cunoaşte o reglementare neuniformă, fiind supusă concursului a mai multor legi. În final, dilema ce a provocat discuţii pe marginea subiectului care ne preocupă vizează posibila corelaţie dintre capacitatea de folosinţă şi condiţia juridică a străinului. Dacă există o asemenea corelaţie, suscită atenţie în ce măsură capacitatea de folosinţă şi regimul străinilor se intersectează şi care este punctul de delimitare dintre aceste două diviziuni ale dreptului internaţional privat. Referitor la primul aspect, discuţiile par a fi generate de evoluţia lentă a capacităţii de folosinţă ca noţiune juridică proprie. La etapa instituirii legii naţionale în materia statutului personal, capacitatea era înţeleasă în sensul de capacitate de exerciţiu. În asemenea situaţii, evident că capacitatea de exerciţiu „epuiza întreg conţinutul noţiunii de capacitate civilă” [31, p. 14] a normei conflictuale atât din Codul civil francez (art.3, alin.3), cât şi din textele celorlalte legislaţii 72

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ce au preluat ca model stipulaţiile de drept internaţional privat franceze. Autorii francezi au susţinut, fără echivoc, că la data punerii în aplicare a Codului civil francez, legiuitorul nu disociase încă noţiunea de capacitate din conţinutul normei conflictuale de la art.3, alin.3 [27, p. 180 şi urm.]. Doctrina a calificat o asemenea interpretare drept restrictivă [94, p. 671-676]. Ulterior, interpretarea art. 3, alin. 3 din Codul civil a suferit o redimensionare evidentă. Aceasta s-a datorat faptului că în prima jumătate a secolului al XX-lea, datorită impactului doctrinei germane [27, p. 349], capacitatea de folosinţă şi-a câştigat în totalitate locul cuvenit şi s-a cimentat ireversibil, alături de capacitatea de exerciţiu, formând, împreună cu aceasta din urmă, capacitatea juridică a persoanei fizice. Cu toate acestea, teza tradiţională a susţinut încă mult timp că dreptul conflictual are ca obiect numai capacitatea de exerciţiu, iar condiţia juridică a străinilor, dimpotrivă, reglementează folosinţa drepturilor [89, p. 21]. În această concepţie, elaborarea sau interpretarea unei norme conflictuale referitoare la capacitatea de folosinţă pare a fi lipsită de raţiune. Totuşi, evoluţia conceptelor din dreptul civil în materia capacităţii de folosinţă a avut un impact evident şi asupra dreptului conflictual. În această ordine de idei, textul normei conflictuale ce lega capacitatea persoanei de legea naţională, a permis interpretului să-i atribuie o semnificaţie mai largă decât cea iniţială. O astfel de interpretare se consideră că este bazată pe concepţia extensivă asupra capacităţii civile a persoanei fizice [94, p. 676]. În realitate, s-a căutat de a se extinde conţinutul normei conflictuale (deja consfinţită în materia statutului personal) şi la capacitatea de folosinţă. În fond, situaţia a condus la generalizarea prevederilor conflictuale în materia statutului personal, legea naţională fiind considerată lex causae pentru starea, familia, capacitatea de exerciţiu şi cea de folosinţă a persoanei fizice. Etapa ce urmează, impune configurarea limitelor în care acţionează legea naţională în domeniul capacităţii de folosinţă. Această etapă necesită concursul dreptului substanţial. Ştiinţa dreptului civil va califica instituţia capacităţii de folosinţă, adică va circumscrie înţelesul juridic al conceptului dat. În acest sens, doctrina relatează o unanimitate de opinii. Majoritatea autorilor de drept civil oferă studiului în materia capacităţii de folosinţă o structură tripartită, statuând că ne interesează, în acest sens, începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii de folosinţă. Interesează, astfel, poziţia fiecărui element al capacităţii de folosinţă faţă de posibilitatea generării de către fiecare în parte a unui conflict de legi. În ceea ce priveşte supunerea începutului şi sfârşitului capacităţii de folosinţă conflictului de legi, a fost adoptată o poziţie afirmativă sigură. Pe de altă parte, plasarea sub incidenţa normelor conflictuale a conţinutului capacităţii de folosinţă a impus o polemizare continuă. În cele ce urmează vom încerca o dezvoltare a noţiunilor date prin prisma dreptului material, pornind, evident, de la definirea capacităţii de folosinţă.

73

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice a primit în dreptul civil o definiţie relativ uniformă. Definiţiile doctrinare diferă de cele legale mai mult sub aspectul acurateţei de exprimare, sancţionând unele tautologii evidente. Astfel, în timp ce art. 5, alin. 2 din Decretului nr. 31/1954 al României defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind „[…] capacitatea (s.n.) de a avea drepturi şi obligaţii”, doctrina, considerând această definiţie deficitară [147, p. 124], definind capacitatea de folosinţă ca fiind „[…] aptitudinea (s.n.) unei persoanei de avea drepturi şi obligaţii” [158, p. 22]. Într-o altă formulare se arată că „[…] putem defini capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile” [96, p. 26]. Unii autori, încearcă să dezvolte înţelesul definiţiilor date, optând pentru o noţiune mai adecvată şi anume pentru cea de capacitate subiectivală [42, p. 46; 94, p. 67; 30, p. 164] sau pentru cea de personalitate [147, 124]. Într-adevăr, capacitatea de folosinţă fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii „în cele din urmă, parcă se contopeşte cu însuşi calitatea de subiect a persoanei” [147, p. 124]. Conform acestei opinii „cuvântul „personalitate” sau chiar expresia „personalitate juridică”, utilizată şi în textele unor convenţii internaţionale (de exemplu, cazul art. 16 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice) sau chiar în conţinutul unor prevederi constituţionale (art.23 din Constituţia Republicii Moldova), ar fi cele mai în măsură să exprime aptitudinea persoanei de a participa la raporturile juridice şi de a fi titular de drepturi şi obligaţii” [147, p. 125]. Subscriem într-o oarecare măsură acestor opinii, mai ales că textele legale din dreptul internaţional privat asimilează conceptul de capacitate de folosinţă cu acel de personalitate. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 105/1992 prevede că „începutul şi încetarea personalităţii (s.n.) sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane”. Totuşi, de cele mai multe ori, autorii renunţă la această terminologie reieşind din faptul că astfel s-ar ajunge la formulări supărătoare şi echivoce (personalitatea persoanei fizice), iar atâta vreme cât chiar textele legale folosesc conceptul de capacitate de folosinţă, doctrina este obligată să şi-l însuşească. Reticenţa faţă de acest termen ar mai fi dictată de grija de a nu confunda noţiunea ce subînţelege calitatea de subiect de drept a persoanei fizice de personalitatea juridică oferită unor categorii de organizaţii. La fel, noţiunea de personalitate faţă de fiinţa umană comportă şi un înţeles aparte în limbajul curent, desemnând o totalitate de trăsături morale şi/sau intelectuale proprii unei persoane, prin care aceasta se individualizează. Cu toate acestea, înţelesul noţiunii nu se schimbă, legiuitorul nereglementând altceva decât aptitudinea abstractă a persoanei fizice de avea calitatea de subiect de drept din momentul naşterii sau concepţiei, cu condiţia să se nască viu. În dreptul anglo-saxon, capacitatea de folosinţă este denumită passive legal capacity (capacitate juridică pasivă), care lasă să se înţeleagă că pentru a fi beneficiar de totalitatea drepturilor recunoscute, persoana nu trebuie să îndeplinească vre-o acţiune anume, ci esenţial este ca persoana să existe [197, p. 59]. 74

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Susceptibilă de interpretări este, după părerea noastră, şi teza conform căreia capacitatea de folosinţă este o parte a capacităţii civile, reprezentând, astfel, numai aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. O asemenea poziţie nu este proprie numai doctrinei. Unele prevederi ale legislaţiei civile au consacrat această terminologie în mod tradiţional. Astfel, art. 4 din sus citatul Decret român nr. 31/1954 dispune că „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.” În aceeaşi ordine de idei, nu numai Codul civil moldovenesc abrogat din 1964, dar şi Codul civil din 2002, prevede că capacitatea de folosinţă se referă la posibilitatea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile. Mutatis-mutandis, pentru a beneficia de drepturile şi de a fi supus obligaţiilor reglementate de alte ramuri de drept, persoana trebuie să beneficieze de o alta capacitate dar care, după cum reiese din prevederile enunţate, nu mai este capacitatea de folosinţă, deoarece aceasta se referă numai la capacitatea civilă. Prin urmare, este firesc să ne întrebăm: dacă nu este capacitate de folosinţă a persoanei, atunci ce fel de capacitate este. Pentru a găsi explicaţiile de rigoare, doctrina a formulat şi alte noţiuni, cum ar fi cea de capacităţi de ramură sau cea de capacitate juridică care ar include toate capacităţile de ramură [21, p. 85]. Mai mult ca atât, terminologia doctrinară a fost preluată şi de legiuitor, fiind consacrată legislativ. Astfel, art. 1588 Cod civil al Republicii Moldova prevede următoarele: „În materie de capacitate juridică (s.n.), cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional (s.n.), cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte”. Nu sesizăm însă o distincţie esenţială dintre conţinutul oferit de acest text de lege şi de conţinutul textului de la alin.1 al art. 19 din Constituţia Moldovei (întitulat Statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor) care prevede că „cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege”. Cu alte cuvinte, capacitatea juridică a străinilor s-ar identifica, după cum reiese, cu condiţia juridică acordată acestora în calitate de străini, adică va reprezenta volumul lor de drepturi şi obligaţii conferit de legea forului. Generalizând, capacitatea juridică a persoanei fizice ar constitui totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are persoana la un anumit moment dat, conferită de dreptul obiectiv în vigoare. Textul de la art.18, alin.1 Cod civil al Republica Moldova ne oferă următorul conţinut: „Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice”. Prin urmare, capacitatea civilă, în înţelesul art. 18, alin.1 Cod civil moldovenesc, ar constitui acea parte a capacităţii juridice prevăzută la art. 1588 Cod civil care s-ar referi numai la drepturile civile ale străinului. Dar şi în acest context, credem că legiuitorul a dorit să se refere numai la conţinutul capacităţii juridice. În cele ce urmează, vom încerca să elucidăm aspectele, controversate după părerea noastră, ce se referă atât la

75

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

terminologia juridică lansată de doctrină în materia capacităţii persoanei fizice, cât şi la tendinţa tradiţională de a atribui capacităţii de folosinţă un anumit conţinut. În literatură s-a menţionat că corelaţia dintre capacitatea juridică şi capacitatea civilă ar fi de tipul parte-întreg. Unii autori au susţinut că „[…] noţiunea „capacitate juridică” este genul proxim, iar „capacitatea civilă” este diferenţa specifică, alături de capacitatea omului în alte ramuri de drept, precum: dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul penal ş.a.” [22, 251]. Tot în acelaşi context, alţi autori au afirmat următoarele: „Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice care constă în aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte juridice” [166, p. 21-23]. În această ordine de idei, capacitatea civilă, fiind o parte a capacităţii juridice, s-ar referi numai la drepturile şi obligaţiile civile ale persoanei care ar forma conţinutul capacităţii ei de folosinţă. Or, capacitatea de folosinţă are o vocaţie generală, ea desemnând capacitatea omului în societate, înţeleasă ca posibilitate abstractă a acestuia de a deveni subiect de drept din momentul naşterii, adică desemnează aptitudinea de a dobândi calitatea de persoană fizică. Această capacitate îi oferă persoanei, în consecinţă, calitatea potenţială de subiect de drept în general, şi nu numai aceea de subiect al drepturilor civile [147, p. 127]. În doctrina franceză, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu sunt prezentate ca fiind părţile ce compun capacitatea juridică a persoanelor fizice. Henry Capitant, în lucrarea sa Cours élémentaire de droit civil français, susţine următoarele: « La capacité juridique (s.n.) peut être définie : l’aptitude à acquérir des droits et à les exercer. Cette définition montre qu’il y a degrés dans la capacité : 1o La capacité de jouissance ou l’aptitude à devenir titulaire des droits civils; 2o La capacité d’exercice, ou le pouvoir de mettre ces droits en valeur et de les transmettre à des tiers »6 [27, p. 28]. Din definiţie se observă cu uşurinţă ca părţile componente ale capacităţii juridice sunt capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu şi nu capacitatea civilă, capacitatea din dreptul familiei, din dreptul muncii etc. Pe de altă parte, Codul civil italian, referindu-se la capacitatea de folosinţă, în înţelesul polemicii pe care o purtăm, foloseşte termenul de capacitate juridică, capacitate care apare din momentul naşterii persoanei sau din momentul concepţiei. Astfel, art.1, alin.1 din Codul civil italian prevede următoarele: „La capacità giuridica (s.n.) si acquista dal momento della nascita”. Reieşind din cele enunţate, argumentele ce ne-ar justifica să scindăm noţiunea de capacitate a persoanei fizice în capacitatea juridică, cea civilă etc. nu ni se par destul de fondate. Dimpotrivă, aceste 6

“Capacitatea juridică (s.n.) poate fi definită ca fiind aptitudinea de a dobândi drepturi şi de a le exercita. Această definiţie demonstrează prezenţa unor grade (niveluri) în cadrul capacităţii: 1) Capacitatea de a se bucura de drepturi sau aptitudinea de a deveni titularul drepturilor civile; 2) Capacitatea de exerciţiu sau posibilitatea de a valorifica aceste drepturi şi de a le transmite terţilor” (t.a.).

76

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

noţiuni par a fi sinonime, referindu-se la calitatea de subiect de drept a fiinţei umane ce îi conferă acesteia aptitudinea de a avea drepturi şi de a beneficia de acestea, de a fi supusă unor obligaţii, de a le şi asuma, precum de a avea posibilitatea să-şi execute obligaţiile asumate. În ceea ce priveşte schiţarea unui anumit conţinut pentru capacitatea de folosinţă a străinului, şi referitor la tangenţa acestui conţinut cu dreptul conflictual, în doctrină s-au conturat câteva puncte de vedere. Iniţial, s-a considerat că, în general, capacitatea de folosinţă i n t e r e s e a z ă c o n d i ţ i a j u r i d i c ă a s t r ă i n u l u i , iar conflictului de legi fiind-i supusă numai capacitatea de exerciţiu [120, p. 1; 18, p. 180 şi urm.; 100, p. 751 şi urm.]. Într-o opinie apropiată, prof. I.P. Filipescu a susţinut că în timp ce începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă se înglobează în dreptul conflictual, conţinutul acesteia este guvernat de condiţia străinilor [62, p. 121]. Totuşi, autorul susţine ulterior că „Dacă este vorba de capacitatea de folosinţă, cu precizările făcute în ce priveşte începutul şi sfârşitul personalităţii, trebuie avute în vedere cele arătate de regimul juridic al străinului, a cărui capacitate de folosinţă poate fi privită atât după legea lui naţională, cât şi după legea statului unde se găseşte în calitate de străin” [68, p. 293]. Pentru a evita eventualele confuzii, autorii indică să se folosească noţiunea de capacitate de folosinţă numai când aceasta este cercetată în raport cu legea personală, iar când capacitatea de folosinţă este privită în opoziţie cu legea statului de reşedinţă a străinului, să se folosească formularea „drepturile şi obligaţiile acordate străinilor” [68, p. 219; 29, p. 203]. Această opinie pare a fi tradiţională şi pentru dreptul internaţional privat rusesc. Majoritatea autorilor ruşi [177, p. 108; 180, p. 99; 183, p. 197; 179, p. 115; 184, p. 201; 190, p. 312; 195, p. 213], atunci când se referă la legea aplicabilă capacităţii de folosinţă, susţin cu fermitate că dreptul conflictual este interesat numai de problemele legate de apariţia şi încetarea personalităţii, pe când conţinutul capacităţii de folosinţă este în totalitate guvernat de legea forului, nefiind altceva decât condiţia străinului. Aşa şi s-ar explica prevederile art.1196 din Codul civil al Federaţiei Ruse care prevede următoarele: «Гражданская правоспособность физического лица определяется его личным законом. При этом иностранные граждане и лица без гражданства пользуются в Российской Федерации гражданской правоспособностью наравне с российскими гражданами, кроме случаев, установленных законом». Un alt studiu conchide următoarele: „[…] condiţia străinilor are ca obiect să accepte şi să circumstanţieze capacitatea de folosinţă preexistentă a străinului, în vederea inserării ei în raporturile juridice locale, folosind ca etalon de comparaţie capacitatea naţionalului, pe când dreptul conflictual ne arată legea de care atârnă şi care defineşte începutul, conţinutul şi sfârşitul capacităţii preexistente a străinului” [30, p. 167]. Ca punct de reper în acest sens se ia teza lui H. Batiffol, care, atunci când se întreabă ce rol îi revine condiţiei juridice a străinului, relatează că aceasta are 77

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

menirea „de a şti dacă străinul este apt să se folosească de drepturile sale cu acelaşi titlu ca naţionalul” [18, p. 167]. Într-o altă opinie, conţinutul capacităţii de folosinţă ar cuprinde cumulativ un conţinut pozitiv, format din drepturile civile ale persoanei şi un conţinut negativ, format din incapacităţile de folosinţă [94, p. 674 şi urm., 677 şi urm.]. Astfel, după părerea autorului, conflicte de legi poate genera numai conţinutul negativ al capacităţii de folosinţă, fiind vorba de nişte îngrădiri legate de exercitarea anumitor drepturi, prevăzute le legea naţională a străinului. Cu toate că a fost supusă unor critici [30, p. 164-166], această opinie nu a rămas însă izolată, ci a fost dezvoltată de alţi autori. În final, în doctrina dreptului internaţional privat se susţine că conflictul de legi privind capacitatea de folosinţă apare atunci când legea personală nu recunoaşte un drept care este acordat de legea ţării unde se găseşte străinul [68, 220]. Asemenea discuţii pot fi purtate numai dacă admitem că în cazul capacităţii de folosinţă am putea discuta de existenţa unui anumit conţinut. Referitor la aceasta s-au adus următoarele obiecţii:”[…] inventarierea unui asemenea conţinut este atât imposibilă, cât şi inutilă. Ca urmare, un demers în această privinţă este, cel puţin, hazardat şi lipsit de orice interes practic”. Capacitatea de folosinţă fiind o noţiune abstractă, ce se referă, după cum am văzut, la calitatea de subiect de drept a unei persoane, „pare absurd să determini conţinutul unei abstracţiuni” [147, p. 133]. O asemenea încercare de a circumscrie conţinutul capacităţii de folosinţă o putem înregistra şi în unele texte legale, cum ar fi, de exemplu, stipulaţia art. 10 din Codul civil al Republicii Moldova din 1964. Astfel, art. 10 din acest act normativ abrogat, întitulat Conţinutul capacităţii de folosinţă a cetăţenilor, prevedea că „În conformitate cu legea, cetăţenii pot avea bunuri în proprietate personală, pot avea dreptul de folosinţa asupra locuinţelor si altor bunuri, pot moşteni si testa bunuri, îşi pot alege ocupaţia si domiciliul, pot avea drepturi de autor asupra operelor ştiinţifice, literare si de artă, asupra descoperirilor, propunerilor de raţionalizare, prototipurilor industriale, p r e c u m s i a l t e d r e p t u r i (s.n.) patrimoniale si personale nepatrimoniale.” După cum se arată, o enumerare limitativă a tuturor drepturilor ce le-ar putea avea persoana fizică pare a fi imposibilă şi nu prezintă nici un interes practic. Altminteri, acest volum de drepturi şi obligaţii se află într-o fluctuaţie permanentă fie datorită modificării dreptului pozitiv, fie datorită altor împrejurări, cum ar fi cele legate de calitatea profesională a persoanei, calitatea de cetăţean sau străin, fie, pentru unele state, chiar de apartenenţa persoanei la o religie, la o anumită pătură socială sau la o anumită castă familială [162, p. 41-43]. Altfel spus, nu putem vorbi despre persoana fizică ca subiect de drepturi şi obligaţii în afara capacităţii de folosinţă şi nu putem concepe, chiar în ciuda terminologiei folosită de legislaţie, că această capacitate interesează doar drepturile şi obligaţiile civile. Pe de altă parte, o referire la 78

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

capacitatea de folosinţă nu ar trebui să fie însoţită în mod imperativ de o enumerare a tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce le are, le-a avut sau le va avea persoana, sub pretextul de a configura conţinutul capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă nu reprezintă altceva decât aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii şi aceasta indiferent de volumul de drepturi ce i le oferă sau i le poate oferi legea. O apreciere cantitativă a capacităţii de folosinţă ar fi, după părerea noastră, lipsită de orice interes în materia dată. În această ordine de idei, acordarea persoanei fizice a unui anumit număr de drepturi, nu ne îndreptăţeşte de a susţine că persoanei i s-a acordat capacitate juridică într-un anumit volum. Prin urmare, stabilirea statutului juridic pentru străini nu este altceva decât circumscrierea de către ţara forului a volumului de drepturi de care aceştia beneficiază şi de obligaţii de care sunt ţinuţi. Modalitatea de a dobândi unele drepturi reale şi de a le exercita, procedura anevoioasă de valorificare a dreptului la muncă sau îngrădirea dreptului de a opta pentru o anumită funcţie, nu au legătură cu capacitatea de folosinţă a străinului, ci cu regimul acelor drepturi reale, cu regimul raporturilor de muncă ori cu statutul unei anumite funcţii. Astfel, prevederile legii care interzic străinilor de a dobândi pe cale contractuală în proprietate o anumită categorie de bunuri imobile (terenuri arabile sau cele din fondul silvic), nu interesează capacitatea străinilor, ci regimul dreptului de proprietate asupra terenurilor [147, p. 129]. Legislaţiile statelor, chiar dacă consacră dreptul la muncă tuturor persoanelor, indiferent de cetăţenie, prevăd, totuşi, că străinul îşi va putea exercita acest drept numai după obţinerea unui permis de muncă de la organele de resort. Excepţie de la această regulă pot fi cetăţenii statelor cu care ţara forului a încheiat un tratat, normele căruia scutesc cetăţenii statelor părţi de această procedură. La fel, străinii nu pot fi desemnaţi în funcţii din cadrul autorităţilor publice ale statului sau ale autorităţilor publice locale. Asupra celor prezentate, în doctrină s-a statuat opinia, conform căreia: „condiţia juridică a străinului nu trebuie confundată cu starea şi capacitatea acestuia. Astfel, în timp ce condiţia juridică a străinului este în mod invariabil şi consecvent supusă legii materiale a statutului pe al cărui teritoriu aceasta se găseşte, starea şi capacitatea străinului sunt supuse legii personale (lex personalis) [138, p. 23 şi urm.]. În acest context, regimul juridic al străinului la care ne-am referit, nu vizează însăşi persoana şi capacitatea ei de folosinţă, ci se referă la drepturile şi obligaţiile concrete ale acesteia. Legea română nr. 105/1992, întăreşte această concluzie prin stipulaţia art. 2 care menţionează că „Străinii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi civile (s.n.) cu cetăţenii români în tot ce priveşte aplicarea dispoziţiilor prezentei legi. Asimilarea se aplică şi în beneficiul persoanelor juridice străine”. Respectiv, „[…] ceea ce se cheamă regimul străinilor, apatrizilor, refugiaţilor este în realitate regimul juridic al drepturilor în raport cu calitatea de străin, apatrid ori refugiat al unei 79

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

persoane” [147, p. 128]. „Prin urmare, capacitatea de folosinţă este unică şi egală. Drepturile subiective sunt acelea care diferă prin regimul lor şi creează, după caz, aparenţa unor incapacităţi ori aparenţa unor capacităţi speciale” [147, p. 129]. Reiterând, constatăm următoarele: capacitatea de folosinţă interesează dreptul conflictual numai când se pune problema legii aplicabile începutului şi încetării capacităţii de folosinţă întrucât aceste momente corespund, în totalitate, cu începutul şi sfârşitul calităţii de subiect de drept a persoanei fizice. Aşadar, nu ne interesează dacă conţinutul capacităţii de folosinţă aparţine sau nu conflictului de legi, deoarece această noţiune nici nu aparţine capacităţii de folosinţă şi nu se referă la aceasta, ci reprezintă, aşa cum s-a arătat, regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor unei persoane care raportat la străini formează condiţia juridică a străinilor. Un interes aparte în dreptul internaţional privat reprezintă regimul aşa-numitelor incapacităţi de folosinţă. S-a relatat că aceste incapacităţi de folosinţă sunt incapacităţile ce lipsesc persoana de avea numai anumite drepturi şi obligaţii [4, p. 11-13]; 46, p. 71 şi urm.] şi constituie conţinutul negativ al capacităţii de folosinţă. Doctrina a statuat, în mod tradiţional, că incapacităţile de folosinţă sunt supuse conflictului de legi, soluţiile fiind diferite în funcţie de calificarea dată fiecărei incapacităţi în parte [157, p. 168; 106, p. 373]. Conflictul de legi, în fond, este generat numai de situaţia când legea forului nu stabileşte într-un anumit domeniu incapacităţi de folosinţă, dar acestea sunt prevăzute de legea naţională a străinului. Dimpotrivă, dacă un anumit drept nu este recunoscut străinului de legea forului, conflictul de legi este lipsit de obiect, deoarece nici nu se pune problema de a şti după care lege se va exercita acel drept. Am dori să specificăm că incapacităţile interesează conflictul de legi numai atunci când sunt prevăzute expres de legea personală a străinului. În caz contrar, chiar dacă un drept nu este prevăzut de legea personală dar este prevăzut de legea statului de reşedinţă, credem, că străinul va beneficia de acel drept. Astfel, după cum s-a afirmat, străinul poate beneficia uneori de mai multe drepturi în străinătate decât i lear oferi statul său de origine [183, p. 196]. În acelaşi timp, străinul nu va putea invoca acel volum de drepturi ce este consacrat de legea statului său dacă aceste drepturi nu sunt prevăzute în ţara forului. Incapacităţile de folosinţă au fost împărţite în incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de ocrotire, iar aceste din urmă, la rândul lor, au fost divizate, în funcţie de interesul pe care îl urmăresc, în două mari grupe: incapacităţi de folosinţă absolute şi incapacităţi de folosinţă relative [157, p. 168]. Cu toate acestea, s-a precizat că incapacităţile de folosinţă absolute nu sunt neapărat generatoare de nulitate absolută, la fel cum incapacităţile de folosinţă relative nu sunt generatoare de nulitate relativă [147, p. 132]. Pentru dreptul internaţional privat un interes sporit îl prezintă şi acea categorie de incapacităţi care sunt categorisite în literatură ca fiind incapacităţi speciale de folosinţă a p l i c a b i l e d o a r c u p r i v i r e l a s t r ă i n i [4, p. 13]. Referitor 80

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

la aceste îngrădiri aduse străinului în materia unor anumite drepturi, axate în jurul statutului său de cetăţean străin sau de apatrid, considerăm că nu este vorba de incapacităţi propriu-zise, ci, aşa cum am arătat mai sus, de regimul drepturilor respective ori de regimul unor anumite funcţii consacrate de legea forului. Referitor la incapacităţile absolute cu caracter de ocrotire s-a afirmat că acestea sunt şi trebuie să fie guvernate de legea naţională, lege care le-a dispus în considerarea calităţilor (particularităţilor) persoanei faţă de care operează incapacitatea. Aceste incapacităţi au fost considerate absolute deoarece „operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi toate celelalte persoane nedeterminate – erga omnes” [157, p. 168 şi urm.]. Printre aceste incapacităţi sau enumerat, de exemplu, incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin testament sau donaţie de bunurile sale (art. 806 Cod civil român); incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 Cod civil român); incapacitatea minorilor de a dispune prin donaţii; incapacitatea minorului de a face donaţii şi de a garanta obligaţiile altuia (art. art. 128 Codul familiei român) ş.a. Se poate lesne observa, că în aceste cazuri este vorba de liberalităţi şi anume, de liberalitatea de a dispune prin testament sau prin donaţie. În timp ce legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte reglementări de acest gen, conflictul de legi este inevitabil în ipoteza în care un cetăţean român ar dori să-şi exercite un anumit drept în Republica Moldova, drept care este prohibit sau restrâns de legea sa naţională. Alături de aceste incapacităţi de a dispune au fost prezentate (din interpretarea art. 808 Cod civil român) şi unele incapacităţi de a primi liberalităţi [68, p. 295]. Au fost calificate ca fiind astfel de incapacităţi: incapacitatea persoanelor neconcepute de a primi donaţii; şi incapacitatea aceloraşi persoane de a fi gratificate prin testament. S-a afirmat că, spre deosebire de incapacităţile de a dispune care sunt supuse legii personale, incapacităţile de a primi liberalităţi vor fi guvernate de lex causae. În ceea ce ne priveşte, nu credem că putem vorbi în aceste cazuri de existenţa anumitor incapacităţi. În cazul persoanei neconcepute nu putem vorbi de o oarecare capacitate, cu atât mai mult de existenţa unei incapacităţi cu privire la ea. Într-o anumită ierarhie ar trebui mai întâi să se vorbească de capacitatea unei persoane ca apoi să se pună problema anumitor incapacităţi. Astfel, nu se poate vorbi de un conflict de legi cu privire la capacitatea sau incapacitatea persoanei neconcepute, deoarece aceasta nici nu există. Conflictul de legi în materia primirii de liberalităţi ar putea fi cauzat numai de problema stabilirii începutului capacităţii de folosinţă, adică a momentului din care persoana poate fi gratificată sau poate transmite cu titlu gratuit. În concluzie, art. 808 din Codul civil român, nu se referă la incapacitatea persoanei neconcepute de a primi liberalităţi, ci la momentul din care orice persoană poate fi gratificată prin testament sau donaţie, adică la începutul 81

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

personalităţii ce i-ar permite de a fi subiect a dreptului respectiv. Capacitatea de a primi o liberalitate depinde de legea naţională, deoarece aceasta apare din momentul naşterii sau din momentul concepţiei (dacă legea naţională prevede dobândirea de drepturi şi pentru infans conceptus). Spre deosebire de cele absolute, incapacităţile relative cu caracter de ocrotire operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi o altă persoană determinată [157, p. 169]. Aceste incapacităţi acţionează în materia unor anumite acte concrete cu participarea unor anumiţi subiecţi. Printre numărul incapacităţilor relative au fost enumerate următoarele: incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donaţie în favoarea tutorelui său; incapacitatea persoanelor de a primi legate sau donaţii din partea celor de care au îngrijit şi care au murit din cauza ultimii boli; incapacitatea soţilor de a încheia între ei anumite contracte, cum ar fi cele de vânzare-cumpărare sau de donaţie etc. Fiind în mod organic legate de natura efectelor juridice pe care aceste acte ar urma să le producă între persoanele respective, ele vor fi supuse, în principiu, legii aplicabile actului prohibit – lex succesionis sau lex contractus, după caz. Achiesăm la toate cele specificate în ceea ce priveşte dreptul aplicabil acestor incapacităţi. În acelaşi timp, ţinând cont de unele observaţii aduse recent în literatura juridică de drept civil, ţinem de a face o transpunere a acestor opinii pe tărâmul dreptului internaţional privat. Aşadar, în doctrină s-au purtat discuţii interesante asupra conceptului de îngrădire a capacităţii de folosinţă. Sa apreciat, argumentat după părerea noastră, că majoritatea acestor incapacităţi, pe care le-am enunţat mai sus, ar fi într-adevăr nişte îngrădiri ale capacităţii, însă, nu îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, ci ale capacităţii de exerciţiu. Prin urmare, acestea au fot denumite ca fiind incapacităţi speciale de exerciţiu. În sprijinul acestei opinii sunt aduse următoarele argumente: „Interpretarea potrivit căreia prohibiţiile de a încheia anumite contracte instituie incapacităţi speciale de folosinţă, pleacă, după cum se pare, de la concepţia potrivit căreia capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de folosinţă. Or, după părerea noastră, numai libertatea (dreptul) de a încheia acte juridice civile este parte a capacităţii de folosinţă” [147, p. 130-132]. Pe de altă parte, „capacitatea de a contracta este parte a capacităţii de exerciţiu, adică parte a aptitudinii persoanei de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prin încheierea de acte juridice şi în special prin încheierea de contracte” [147, p. 135]. Astfel, alături de incapacitatea generală de exerciţiu de care sunt afectaţi minorii de până la 14 ani şi interzişii judecătoreşti, cunoaştem şi unele incapacităţi speciale de exerciţiu ale celor cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Această incapacitate îl împiedică să încheie acte juridice – fie cu orice altă persoană, fie cu anumite persoane determinate – atât personal, cât şi prin reprezentant şi este instituită, după caz, fie pentru protejarea unui interes privat, fie pentru protejarea unui interese public [147, p. 131 şi urm.]. În această ordine de idei, 82

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

incapacităţile de exerciţiu speciale vor fi guvernate fie de legea naţională (când operează erga omnes), fie, atunci când sunt prevăzute în interesul unor persoane concrete – de legea actului prohibit care poate fi lex contractus sau lex succesionis, după caz. În celelalte cazuri, când se pun în discuţie anumite drepturi recunoscute unei persoane la o oarecare vârstă sau numai când a îmbrăţişat o anumită profesie ori a dobândit o calitate specială de care legea condiţionează recunoaşterea acestor drepturi, nu mai suntem pe tărâmul incapacităţilor, ci pe tărâmul regimului juridic al acestor drepturi [147, p. 132]. Considerăm că incapacităţile de folosinţă cu caracter de sancţiune, cel puţin în cazul sancţiunilor civile, acestea vor fi guvernate de legea naţională a persoanei fizice [157, p. 168; 138, p. 25]. Astfel, incapacitatea generată de sancţiunea civilă de decădere din drepturile părinteşti este supusă legii naţionale a persoanei căreia i s-a aplicat sancţiunea respectivă. Potrivit considerentelor sintetizate de teza în discuţie [147, p. 132], aceste îngrădiri pot fi calificate ca incapacităţi de folosinţă numai în situaţia când persoanele cărora li s-au aplicat aceste sancţiuni au fost lipsite de unele drepturi pe o perioadă determinată sau nedeterminată de timp. Cu toate acestea, „şi în aceste cazuri se poate discuta însă dacă restrângerea priveşte folosinţa sau exerciţiul dreptului respectiv”. În sprijinul acestei dileme se aduce textul art. 49 din Constituţia României şi un exemplu elocvent ce priveşte decăderea din drepturile părinteşti numai asupra unuia dintre copii [ 147, p. 132-133]. Din contextul celor relatate până acum, este evident că legea aplicabilă capacităţii de folosinţă este o singură lege şi, evident că aceasta va fi legea personală. Nici nu poate fi altfel în timp ce această capacitate echivalează cu însuşi calitatea de subiect de drept a fiinţei umane. Prin urmare, nu are importanţă dacă unele texte legale prevăd aceasta expres, iar altele nu, adică faptul de a supune capacitatea de folosinţă legii personale. Acest lucru pare a fi atât de sigur, încât asemenea texte, cum ar fi, cel de la art. 3, alin. 3 Cod civil francez, cel de la art. 1587, alin.1 Cod civil moldovenesc sau cel de la art. 11, alin. 1 din Legea română de drept internaţional privat nr. 105/1992, au fost interpretate extensiv, în sensul că domeniul legii naţionale va cuprinde ambele componente ale capacităţii persoanei fizice. Aceasta, chiar dacă art. 13 din Legea nr. 105/1992 se referă, în mod repetat, la începutul şi sfârşitul personalităţii, fără a face acelaşi lucru şi cu privire la capacitatea de exerciţiu. Norma de la art. 11 al acestei legi a fost interpretată ca fiind o adevărată normă conflictuală bilaterală cu aspect general şi care cuprinde în conţinutul său atât capacitatea de exerciţiu, cât şi capacitatea de folosinţă. Dimpotrivă, art. 1587, alin. 1 din Codul civil moldovenesc este dublat de prevederile art. 1590, alin. 1, prevăzând expres că capacitatea de exerciţiu a străinilor este supusă legii naţionale. Cu toate acestea, norma dată, în opoziţie cu cea de la art. 1587, poate fi privită ca o normă de aplicaţie specială, deoarece se referă numai la străini, în timp ce cea de la art. 1587 Cod civil – ca o normă cu caracter general, deoarece se referă la persoana fizică în general. 83

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Astfel, atât capacitatea de exerciţiu, cât şi cea de folosinţă sunt supuse legii naţionale sau legii domiciliului. Interesant este faptul că articolele în discuţie s-au limitat la noţiunea de capacitate, fără a insista asupra altor termeni, cum ar fi capacitatea civilă sau capacitatea juridică. Acest fapt, subscrie, o dată în plus, la principiul conform căruia capacitatea persoanei este unică şi indivizibilă. De altfel, capacitatea de folosinţă constituind o însuşire fundamentală a persoanei, ar fi necorespunzător naturii ei să fie tratată, pe planul dreptului internaţional privat, ca un simplu accesoriu al fiecărui raport juridic, fiind supusă legii care guvernează fiecare raport juridic în parte. Fiind unică, indivizibilă şi intangibilă aceasta poate fi guvernată numai de o singură lege, în speţă, de legea naţională.

1.2. Începutul capacităţii de folosinţă Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice echivalează cu începutul calităţii de subiect de drept, respectiv, cu momentul de când persoana există. Datorită acestui fapt, capacitatea de folosinţă a persoanei apare din momentul naşterii acesteia. Detaliile ce ţin de stabilirea acestui moment vor fi cârmuite de legea naţională. Anume aceste detalii, ce pot să difere de la un stat la altul, pot naşte conflicte de legi. Într-adevăr, dacă toate sistemele juridice ar reglementa uniform acest capitol al capacităţii de folosinţă, conflictul de legi în această materie ar fi exclus. Altminteri, indiferent de legea aplicabilă s-ar ajunge la acelaşi rezultat. În pofida aparenţelor, lucrurile par a fi complicate atunci când unele legislaţii, pentru a atribui calitatea de subiect de drept unei persoane fizice, impun condiţia ca persoana să se nască vie şi viabilă. Astfel, legislaţia franceză prevede cerinţa ca copilul să se nască viabil [145; p. 171]. Această condiţie se materializează prin existenţa la copilul născut a tuturor organelor vitale, normal constituite, fapt care i-ar permite acestuia să trăiască. Jurisprudenţa a apreciat că un copil nu este viabil atunci când din punct de vedere fiziologic el nu este în măsură să supravieţuiască, ca de exemplu, atunci când copilul este exagerat de prematur sau monstruos [147, p. 137]. Sigur că problema stabilirii viabilităţii copilului se ridică doar atunci când copilul moare la scurtă vreme după naştere, iar dovada neviabilităţii se poate face, în principal, prin expertiză medicală. În timp ce legea naţională este lex causae, un copil, cetăţean francez, va dobândi capacitatea de folosinţă numai dacă a întrunit condiţiile legii franceze, chiar dacă s-ar fi născut în altă ţară. La fel, un cetăţean spaniol nu va putea fi recunoscut ca subiect de drepturi nici în ţara sa şi nici în străinătate, decât dacă a trăit după naştere timp de 24 de ore, deoarece astfel spune legea sa naţională (art. 30 Cod civil spaniol) [31, p. 20]. Chiar dacă unele sisteme de drept nu prevăd expres ca copilul să se nască viu, această condiţie, totuşi, se prezumă. Astfel, pentru a deveni subiect de drept copilul trebuie să existe, adică să se nască şi să nu fi decedat [147, p. 134]. În diferite state, medicina stabileşte diferite criterii de determinare a faptului dacă

84

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

copilul s-a născut viu. Se consideră că copilul s-a născut viu dacă a trăit şi câteva fracţiuni de secundă. În practică pentru a proba acest fapt poate servi proba docimaziei (constatarea prezenţei aerului în plămâni). Conflicte de legi în această materie pot fi generate şi de situaţia aşa-numitei capacităţi anticipate – capacitate ce apare din momentul concepţiei (infans conceptus pro iam nato habetur quotiens de commodis eius agitur) [78, p. 74]. Foarte multe sisteme de drept prevăd că capacitatea civilă generală sau capacitatea de a dobândi anumite drepturi apare de la concepţie, dar cu condiţia ca copilul să se nască viu. Prin urmare, această modalitate de dobândire a capacităţii reprezintă o excepţie de la regula conform căreia capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere. Este o capacitate anticipată, deoarece se dobândeşte înainte de naştere; este o capacitate condiţionată, fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci când copilul se naşte viu; este limitată deoarece priveşte numai drepturile copilului, nu şi obligaţiile acestuia [78, p. 133 şi urm.]. Deoarece legea aplicabilă capacităţii de folosinţă o va guverna în totalitate, ea se va referi nu numai asupra instituirii acestei excepţii, dar şi va scoate în evidenţă acele condiţii în care aceasta va opera. De exemplu, art. 61 din Codul familiei al României este interpretat ca fiind prezumţia legală de concepţie „timpul cuprins între a trei suta şi a suta zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei”. Cu privire la această prevedere s-au făcut unele concretizări. Astfel, „această prezumţie îşi vădeşte utilitatea doar în cazul concepţiei fireşti, naturale, întrucât, în cazul fecundării în „vitro” şi a însemînării artificiale – denumită generic procreare asistată medical – momentul concepţiei poate fi stabilit” [147, p. 139]. Aici trebuie avut în vedere şi faptul dacă capacitatea anticipată priveşte aptitudinea de a avea de la concepţie toate drepturile sau numai unele drepturi concrete. Astfel, legislaţia franceză reglementează numai dobândirea unor drepturi izolate privind filiaţia, succesiunea şi liberalităţile în general (art. 312-315, 725 şi 906 Cod civil francez). La fel, art. 18, alin.3 din Codul civil al Republicii Moldova prevede că „Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie”. De altfel, Codul Bustamante (art.28) dispune că legea personală decide dacă un copil conceput poate fi socotit ca născut, în vederea realizării unor efecte care îi sunt profitabile.

1.3. Încetarea capacităţii de folosinţă 1.3.1. Încetarea capacităţii de folosinţă prin constatarea fizică a morţii Stabilirea momentului morţii este, în principiu, o problemă a ştiinţelor medicale şi coincide cu momentul decesului biologic al fiinţei umane. Moartea unei persoane este un proces fiziologic progresiv şi ireversibil ce face imposibilă reîntoarcerea persoanei la viaţă. Sub aspect juridic, efectul principal al morţii biologice a persoanei fizice constă în încetarea aptitudinii acesteia de a mai fi subiect de drept, adică în încetarea capacităţii sale de folosinţă. În baza certificatului medical de

85

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

constatare a morţii în registrul de stare civilă se înregistrează decesul persoanei. Organele de stare civilă eliberează în baza acestei înregistrări certificatul de deces, data morţii fiind considerată data prevăzută de certificatul medical. Astfel, data morţii înregistrată în actul de stare civilă va fi şi data de încetare a capacităţii subiectivale a fiinţei umane, adică a capacităţii de folosinţă. Prin urmare, este şi firesc ca încetarea capacităţii de folosinţă, de fapt, ca şi începutului acesteia, să fie supusă legii personale. Cu toate acestea, nu credem că în practică stabilirea momentului decesului biologic al persoanei fizice ar putea genera un adevărat conflict de legi. Evident că fiinţa umană este aceeaşi oriunde, indiferent de cetăţenie şi de domiciliu, iar procesele de încetare a funcţiilor vitale cunosc aceeaşi procedură, având ca finalitate încetarea metabolismului celular. Prin urmare, nu putem admite, că indiferent de sistemul de drept, calificarea juridică a momentului morţii biologice ar cunoaşte o neuniformitate esenţială în reglementare. Pot apărea, însă, conflicte de legi cu privire la instituţia comorienţilor. Astfel, unele legislaţii instituie prezumţia de supravieţuire în cazul comorienţilor, iar altele nu, iar soluţiile pe care cele dintâi le adoptă nu sunt întotdeauna identice [28, p. 348; 35, p 389; 149, p. 33]. Asemenea prezumţii erau cunoscute, de exemplu, legislaţiei franceze. Astfel, dintre mai multe persoane cu vârsta între 15 şi 60 de ani care au murit împreună în aceleaşi împrejurări, opera prezumţia că tinerii supravieţuiau pe cei mai în vârstă, iar bărbaţii supravieţuiau femeilor dacă erau de aceeaşi etate sau dacă diferenţa de vârstă nu depăşea un an. Determinarea momentului morţii în aceste situaţii prezintă interes major în materie de succesiuni. Ne referim la situaţia când comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă. În cazul în care nu se instituie prezumţii de supravieţuire, succesiunea fiecăruia dintre comorienţi se va deschide în acelaşi moment şi se va transmite către propriii moştenitori aflaţi în viaţă. În această ordine de idei, chiar dacă instituţia comorienţilor interesează capacitatea, adică încetarea acesteia, sa statuat [31, p. 19] că o legătură mai strânsă va exista cu lex succesionis, deoarece situaţia comorienţilor nu pare să intereseze sub aspect practic alte raporturi decât cele legate de succesiune. Cu toate acestea, sub aspect teoretic, însuşirea de comorienţi nu poate fi rezumată numai la problemele legate de vocaţia succesorală. Altminteri, conflicte de legi în această materie pot apărea îndeosebi în cadrul litigiilor succesorale legate atât de stabilirea momentului morţii pentru de cujus, cât şi legate de constatarea calităţii de subiect de drept la acea dată a succesibililor. S-a precizat, în acest sens, că se impune de a-i considera comorienţi pe toţi cei care mor în aceeaşi împrejurare, fie că au vocaţie succesorală reciprocă – cum sunt, de exemplu, părintele şi copilul –, fie că au doar vocaţie succesorală unilaterală – cum sunt autorul legatului şi legatarul -, fie că nu au între ei nici o legătură care să aibă consecinţe succesorale [147, p. 143]. Cu alte cuvinte, stabilirea momentului morţii este legat, cu prioritate, de stabilirea a datei certe de când a încetat să existe subiectul de drept. Dreptul internaţional privat, ţinând cont de asemenea observaţii, se pronunţă în favoarea legii 86

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

naţionale, aşa cum decurge, de exemplu, din prevederile Legii române nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Astfel, art.16 din Legea nr.105/1992 prevede că: „[…] prezumţiile de supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţionala a persoanei dispărute”. Codul Bustamante cuprinde la art.29 o combinaţie a materiilor stipulând următoarele: „Prezumţia de supravieţuire a unei persoane alteia sau moartea persoanelor în acelaşi timp, în lipsa unor dovezi, sunt reglementate de legea personală a celor decedaţi cu referire la raporturile de succesiune”. 1.3.2. Declararea judecătorească a morţii Legislaţia statuează şi alte procedee ce au ca efect constatarea morţii, adică a încetării capacităţii sale de folosinţă. În acest scop a fost instituită procedura judiciară de declarare a morţii. Chiar dacă o hotărâre în acest sens are aceleaşi efecte ca şi moartea biologică, totuşi, spre deosebire de constatarea biologică a decesului, declararea judecătorească a morţii se fondează numai pe o prezumţie a morţii, prezumţie relativă care poate fi răsturnată oricând prin proba contrară. Ca motiv pentru declararea judecătorească a morţii serveşte dispariţia fără veste a persoanei pe un anumit termen de la locul său permanent de trai. Lipsa persoanei poate fi îndelungată şi nejustificată, sau datorată unor situaţii ce ar prezuma temeinic decesul acesteia. Drept evenimente ce ar prezuma indiscutabil moartea persoanei ar putea fi considerate calamităţile naturale, acţiunile de război, accidentele etc. Aceste evenimente pot servi ca indici obiectivi ce ar adeveri moartea unei persoane care se afla în astfel de împrejurări, iar cadavrul acesteia nu a fost găsit sau identificat. În cazul lipsei îndelungate şi nejustificate a persoanei de la locuinţa sa statornică, legislaţia impune ca condiţie esenţială scurgerea unui anumit timp din momentul ultimelor ştiri şi până la momentul când se cere declararea judecătorească a morţii. Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, conflictele de legi sunt generate de reglementări, uneori foarte diferite în această materie, iar conflictul de legi se soluţionează, de regulă, în favoarea legii naţionale. Dificultăţile în dreptul conflictual sunt generate şi de faptul că instituţia de declarare a absenţei şi a morţii prezumate nu şi-a găsit reflectarea în toate sistemele de drept. În acelaşi timp, statele, în care aceasta există, prevăd reglementări de drept material destul de variate în ceea ce priveşte condiţiile şi termenele pentru ca instituţia respectivă să opereze. Astfel, potrivit art.16, alin.1 din Decretul român nr.31/1954 „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol „Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani”. Articolul 52, alin.1 din Codul civil moldovenesc prevede următoarele: „Persoana poate fi declarată decedată prin hotărârea instanţei de judecată dacă timp de 87

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident”. După cum se observă, legislaţia românească nu numai că prevede o procedură prealabilă de declarare a dispariţiei, ci şi un termen de 4 ani, spre deosebire de termenul de 3 ani instituit de legislaţia moldovenească. Potrivit art. 16, alin.3 al aceluiaşi Decret, „cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”. Pentru asemenea împrejurări, Codul civil moldovenesc prevede un termen de 6 luni. Termenul de 2 ani se referă numai la dispariţia persoanei în legătură cu acţiunile militare şi se calculează din momentul încetării unor asemenea acţiuni (art.52, alin.2 Cod civil al Republicii Moldova). Prevederi similare celor moldoveneşti cuprinde Codul civil rusesc (art.45, alin.1), însă cu o singură deosebire – termenul stabilit pentru cel ce lipseşte nejustificat de la locul său de trai este de 5 ani din momentul ultimelor ştiri. În vederea celor enunţate, chiar dacă legea moldovenească nu cere pentru declararea judecătorească a morţii, în prealabil, declararea dispariţiei persoanei fizice, totuşi, ea se va conforma ierarhiei impuse de legea română dacă pe teritoriul Republicii Moldova va avea loc o asemenea procedură cu referire la un cetăţean român. Luarea în calcul a legii naţionale va asigura şi procedura ulterioară de recunoaştere a unei asemenea hotărâri judecătoreşti în ţara de cetăţenie a străinului. Conform Codului civil elveţian, judecătorul poate declara absenţa persoanei. Declararea morţii prezumate nu apare reglementată expres, însă declararea absenţei are aceleaşi efecte ca şi declararea judecătorească a morţii (art.35-38 Cod civil elveţian), adică încetarea personalităţii. Termenul, scurgerea căruia poate conduce la declararea morţii prezumate, este de un an de la data ce ar prezuma moartea evidentă a persoanei sau de 5 ani din ziua ultimelor ştiri în cazul dispariţiei nejustificate de la locul de trai. Unele sisteme prevăd scurgerea unui termen mai mare de 5 ani. Astfel, Codul civil al statului Québec stabileşte un termen de 7 ani din momentul ultimelor ştiri sau se declară data când a avut loc evenimentul ce ar impune certitudinea morţii persoanei (art.94 Cod civil Québec). O categorie de state, cum ar fi Franţa, Algeria şi altele ce au adoptat sistemul romanogermanic de drept, nu prevăd expres principiul declarării absenţei sau a morţii prezumate. Totuşi, aceste sisteme admit ca în cadrul unui proces să existe posibilitatea de a stabili absenţa sau moartea unei persoane. Hotărârea pronunţată în acest sens va fi valabilă numai pentru cazul respectiv. Această posibilitate vizează numai situaţia când nu există înscrisuri constatatoare a morţii. Astfel, 88

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

părţile interesate pot dovedi faptul morţii prin diferite mijloace de probă, inclusiv proba cu martori (mecanism prevăzut expres, de exemplu, în legislaţia algeriană (art.29 Cod civil şi de art.79 al Ordonanţei cu privire la starea civilă nr.70.20 din 1970)) [183, p. 210]. Un principiu asemănător este consacrat de Codul civil italian care stabileşte un termen de doi ani din momentul ultimelor ştiri pentru declararea absenţei. Între timp, persoanele interesate pot cere declararea judecătorească a morţii prezumate dacă aduc în instanţă probe temeinice care ar convinge instanţa că persoana nu mai există, iar după scurgerea a 10 ani de la data ultimelor ştiri se poate declara moartea prezumată fără o procedură prealabilă de declarare a absenţei (art.58 Cod civil italian). Dreptul englez şi cel al Statelor Unite nu cunosc instituţia declarării absenţei. Cu toate acestea, în instanţa engleză este admisă acţiunea menită de a constata prezumţia de moarte a persoanei despre care, timp de 7 ani, nu s-a cunoscut nimic. Această hotărâre are putere numai pentru cazul concret [183, p. 210]. Din retrospectiva comparată a prevederilor enunţate se poate conchide că procedura de declarare a morţii prezumate nefiind decât o prezumţie relativă, legiuitorul poate prevedea condiţii diverse în această materie atât în plan material, cât şi în cel procesual. De altfel, sistemul german, austriac sau cel italian, conţin legi speciale în domeniu, cum ar fi, de exemplu, legea germană cu privire la dispariţia fără veste din 1951 cu completările şi modificările ulterioare. Conflictul de legi se soluţionează, de obicei, în favoarea legii naţionale a persoanei în cauză. De regulă, legea naţională va fi aceea care va stabili dacă prezumţia morţii operează sau nu şi, în caz afirmativ, care sunt condiţiile şi procedura de declarare a morţii în asemenea cazuri. Unele sisteme prevăd expres acest lucru, cum ar fi, de exemplu, cel al Belgiei, Austriei, României, Poloniei sau cel al Republicii Moldova. Astfel, Codul de drept internaţional privat al Belgiei din 2004 stipulează următoarele: « L’absence est par le droit de l’État dont la personne avait la nationalité lors de sa disparition »7. Legea austriacă de drept internaţional privat din 1 ianuarie 1979, supune declararea decesului prezumat şi proba decesului unui străin ultimului statut personal cunoscut al dispărutului, iar prin statut personal se înţelege legea naţională a persoanei [84, p. 285]. Art. 16 al Legii nr. 105/1992 conţine următoarele: „Condiţiile, efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constata moartea prezumată, absenţa sau dispariţia, precum şi prezumţiile de supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţionala a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română”. Art.13 din această lege prevede acelaşi principiu printr-o prevedere mai generală: „Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane”. Principiul declarat de Legea poloneză de drept internaţional din 12 noiembrie 1965 7

„Absenţa este guvernată de legea statului al cărui cetăţean era persoana în momentul în momentul dispariţiei sale” (t.a.).

89

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

rămâne, datorită prevederilor ulterioare, numai la nivel declarativ. Astfel, instanţa poloneză este competentă de a declara absenţa sau moartea unui străin dacă reclamantul are domiciliul în Polonia. Sesizăm o poziţie mai specială a dreptului internaţional privat polonez vizavi de această problemă. Astfel, în timp ce majoritatea sistemelor leagă competenţa instanţelor proprii de domiciliul sau reşedinţa străinului, sistemul polonez porneşte de la domiciliul reclamantului. De asemenea, instanţa va fi competentă dacă bunurile ce aparţin străinului sau o parte dintre acestea se află pe teritoriul polonez. Conform art.11 al § 2 din legea poloneză de drept internaţional privat, dacă în materia declarării absenţei sau a morţii prezumate se pronunţă instanţa poloneză, se aplică dreptul polonez [183, p. 211]. Art. 1593 Cod civil al Republica Moldova, prevede expres că „Hotărârea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale”. Controversată apare poziţia Franţei în materia ce ne interesează. Astfel, considerată promotoarea principiului legii naţionale în materia statutului personal, Franţa deţine reglementări de natură să impună competenţa legii instanţei. Or, hotărârea judecătorească cu privire la moartea prezumată constituie un statut nou pentru persoană – cea de persoană decedată – cu toate efectele ce decurg din această stare, inclusiv, încetarea capacităţii de folosinţă. Credem că reglementările franceze în materia declarării absenţei sau a morţii prezumate în persoana unui străin derogă de la principiul legii naţionale prevăzut de art.3, alin.3 Cod civil francez, conform căruia, ca urmare a interpretărilor doctrinare, capacitatea este guvernată de legea naţională. Legislaţia franceză nu instituie expres o normă conflictuală cu privire la legea aplicabilă declaraţiei judecătoreşti a absenţei sau morţii prezumate. Codul civil francez admite declararea dispariţiei sau a morţii prezumate a cetăţeanului străin sau a apatridului care au dispărut în Franţa, pe o navă sau aeronavă franceză ori, dacă au dispărut în străinătate, îşi aveau domiciliul sau reşedinţa în Franţa (art.88, alin.2 Cod civil francez). În asemenea situaţii, Codul civil francez statuează că vor avea aplicabilitate normele ce se referă la procedura de declarare a morţii prezumate a francezului, adică legea forului. Autorii consideră că normele franceze aplicabile procedurii de declarare a morţii prezumate sunt norme de aplicare necesară. Această concluzie pare a fi desprinsă din prevederile art.3. alin.1 Cod civil francez care se referă la legile de poliţie şi de siguranţă, legi ce conţin norme de aplicare necesară asupra tuturor celor ce locuiesc pe teritoriul francez [102, p. 295 şi urm.; 84, p. 284]. Pentru a suplini materialul probator în vederea convingerii instanţei asupra circumstanţelor ce adeveresc dispariţia nemotivată a persoanei, judecătorul adoptă orice măsură de informare suplimentară, inclusiv o anchetă administrativă (art.90, alin.2 Cod civil francez). O poziţie similara adoptă şi Legea de drept internaţional privat din 1979 a Ungariei şi, anume, normele ce se referă la

90

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

declararea absenţei sau a morţii prezumate sunt norme de aplicare necesară [183, p. 211]. Prin urmare, instanţa maghiară va aplica dreptul statului său. Specifică apare şi reglementarea dată de §43, pct.2 din Legea cehoslovacă de drept internaţional privat şi proces din 1963 (aplicabilă, în prezent, pe teritoriul Cehiei). Această normă instituie competenţa instanţei cehe în vederea declarării morţii prezumate a străinului dacă efectele hotărâri pronunţate în acest sens vizează interesele persoanelor stabilite în Cehia sau situaţia bunurilor situate în acest stat. Dreptul material aplicabil este dreptul Cehiei, adică lex fori. Respectiv, competenţa instanţelor cehe va fi dictată de cererea introdusă de persoanele al căror interes faţă de această procedură decurge din dreptul ce acţionează în acest stat. Dreptul internaţional privat rusesc conţine o normă conflictuală unilaterală, supunând declararea judecătorească a dispariţiei fără veste sau a morţii prezumate dreptului Federaţiei Ruse. Art.1200 din Codul civil al Federaţiei Ruse are următorul conţinut: «Признание в Российской Федерации физического лица безвестно отсутствующим и объявление физического лица умершим подчиняются российскому праву». Această soluţie este menţinută şi de majoritatea tratatelor internaţionale la care este parte Federaţia Rusă. Conform prevederilor internaţionale, preemţiunea este acordată statelor de naţionalitate a străinilor. De la această regulă există excepţii care conferă competenţa instanţelor celuilalt stat parte la tratat. Competenţa poate fi oferită de: 1) cererea părţii ce urmăreşte de a-şi realiza drepturile sale succesorale sau regimul matrimonial cu privire la bunurile imobile ale celui dispărut aflate în ţara instanţei sesizate; 2) cererea soţului celui dispărut dacă la momentul depunerii cererii locuieşte pe teritoriul statului instanţa căruia urmează să se pronunţe. Asemenea prevederi conţin majoritatea tratatelor la care este parte Federaţia Rusă, inclusiv Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă, penală şi de familie încheiat cu Republica Moldova din 1993 sau Convenţia cu privire la asistenţa juridică a statelor CSI din 1993. Secunda, alături de declararea dispariţiei sau a morţii cetăţenilor străini, reglementează procedura similară pentru apatrizi, punctul de legătură fiind domiciliul. În asemenea situaţii, instanţa aplica legislaţia sa proprie. În ceea ce priveşte competenţa în materia declarării absenţei sau morţii prezumate, după cum se observă, aceasta ţine de domiciliul sau reşedinţa atât a celui dispărut, cât şi a persoanei interesate, fie că acesta are calitatea de reclamant sau fie că este orice altă persoană care suportă efectele stării civile nou constituite. Înţelegem prin aceasta orice persoana interesată care avea domiciliul stabilit în ţara forului la momentul cererii de declarare a morţii prezumate. La fel, competenţa poate fi atribuită de situarea bunurilor celui dispărut pe teritoriul instanţei sesizate. În acelaşi timp, pentru unele state, competenţa instanţelor sale este exclusivă în vederea declarării absenţei sau a morţii prezumate a cetăţenilor săi sau când bunurile celui dispărut situate pe teritoriul 91

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

său sunt calificate ca fiind bunuri imobile. Referitor la anularea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a declarat absenţa sau moartea prezumată, competenţa o are numai instanţa care a pronunţat hotărârea. Astfel, instanţa românească va putea anula o hotărâre prin care s-a pronunţat absenţa sau moartea cetăţeanului român sau a unui străin numai dacă aceasta aparţine instanţelor româneşti. Anularea unei hotărâri prin care s-a declarat moartea prezumată a străinului va avea loc conform legii naţionale a acestuia. 1.3.3. Probleme de ordin conflictual legate de calificarea datei morţii prezumate stabilită prin hotărârea judecătorească După cum se observă, reglementările referitoare la procedura şi condiţiile de declarare a absenţei şi a morţii prezumate diferă esenţial de la stat la stat. Asemenea distincţii pot naşte uneori conflicte de calificări destul de contradictorii care ţin să stârnească rezonanţe pronunţate pentru instanţa forului. Altminteri, această procedură comportă atât aspecte de fond, cât şi unele aspecte de procedură. O chestiune care suscită interes ar fi cea legată de momentul stabilit prin hotărârea judecătorească a morţii prezumate. Astfel, conform prevederilor art.52, alin.3 Cod civil a Republicii Moldova, „Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă.” Prin excepţie, conform aceluiaşi aliniat, data morţii stabilită de instanţă coincide cu ziua morţii prezumate la persoana „dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident”. Chiar dacă rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti ţine de procedură, considerăm că în această situaţie aspectul procesual este absorbit de fondul cauzei. Astfel, de exemplu, art.3 din Legea română nr.105/1992, referitor la conflictul de calificări, stabileşte următoarele: „Legea română stabileşte dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material”. Respectiv, un cetăţean moldovean va fi considerat că a murit, chiar în baza unei hotărâri străine, în momentul când această hotărâre a rămas definitivă (evident, dacă dreptul internaţional privat al instanţei declară competenţa legii naţionale în materie). O asemenea poziţie faţă de data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească reprezintă o abordare mai izolată, majoritatea sistemelor suprapun acest moment cu momentul ultimelor ştiri despre persoana dispărută. Evident că legiuitorul moldovean s-a „inspirat” în această direcţie din legislaţia rusească (art.45, alin.3 din Codul civil rusesc are conţinut similar celui citat mai sus din Codul civil moldovenesc: „Днем смерти гражданина, объявленного умершим, считается день вступления в законную силу решения суда об объявлении его умершим”). Considerăm că o asemenea abordare a lucrurilor nu poate fi lipsită de critică din mai multe puncte de vedere. Fără a intra în detalii, sesizăm un nonsens evident – o persoană se consideră că a murit în momentul când hotărârea cu privire la moartea sa a rămas definitivă. Mai mult decât atât, sesizăm că în hotărâre 92

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

nu apare nici o referire la data morţii, ci aceasta decurge direct din lege, fiind legată indispensabil de o chestiune procesuală. Or, instanţa este chemată de a stabili data morţii, prezumată evident şi nu de a se limita la simpla pronunţare a unei hotărâri în acest sens. Respectiv, data morţii se va stabili în funcţie de anumiţi indici ce ar justifica convingerea instanţei de a declara persoana ca fiind moartă la o anumită dată. Hotărârea de declarare a morţii prezumate, chiar dacă are un caracter constitutiv, efectele sale au caracter retroactiv. În caz contrar, o eventuală procedură de rectificare a datei morţii pare a fi lipsită de obiect. Altminteri, ar prezenta interes cum s-ar soluţiona situaţia declarării morţii prezumate a unui cetăţean moldovean într-o instanţă românească. Ţinând cont de prevederea normei conflictuale statuată la art.16 din Legea română nr.105/1992, interesează în ce măsură instanţa română se va conduce de prevederea sus citată a legislaţiei moldoveneşti în cazul în care efectele acestei hotărâri ar interesa cetăţenii români, persoane domiciliate în România sau ar ţine de unele bunuri situate în România. Reieşind din cuprinsul normei conflictuale române, condiţiile şi efectele unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată vor fi cârmuite de legea naţională a persoanei dispărute, în speţă – de legea moldovenească. Dacă data morţii ar fi data ultimelor ştiri, toate efectele ce decurg din această stare vor retroactiva până la acea dată. Dacă însă această dată este data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, efectele se vor naşte din acel moment. O asemenea stare a lucrurilor nu pare a fi deloc oportună din mai multe puncte de vedere. Evident că data morţii, are o strânsă legătură cu momentul deschiderii succesiunii. În raport cu această dată se determină reglementările legale aflate în vigoare în momentul respectiv şi care urmează a-şi găsi aplicarea. Pe această bază se stabileşte cercul moştenitorilor legali sau testamentari şi drepturile succesorale ale acestora. Într-o ipoteză, data ultimelor ştiri poate fi anterioară datei naşterii unui copil de către soţia celui declarat mort. Or, data morţii stabilită prin hotărârea declarativă a morţii prezumate este şi data încetării căsătoriei. Până la acel moment soţul mamei este prezumat a fi tatăl copilului. Este şi firesc că cel a cărui moarte a fost declarată nu va mai putea introduce, în caz dacă nu mai reapare, acţiunea în tăgadă a paternităţii. Respectiv, copilul născut, de exemplu, după doi ani de la data ultimelor ştiri despre cel declarat mort va întruni totuşi calitatea de moştenitor din clasa I în cazul succesiunii legale sau de moştenitor rezervatar în cazul succesiunii testamentare. La fel, momentul morţii stabilit de către instanţă are implicaţii directe şi asupra reprezentării sau transmisiei succesorale (prevăzute, de exemplu, de art.1504 şi 1523 Cod civil moldovenesc). Astfel, în situaţia în care unul dintre moştenitorii legali moare după dispariţia celui pe care are dreptul de-al moşteni, dar mai înainte de data stabilită prin hotărârea judecătorească, operează instituţia reprezentării prin care succesorii celui dintâi vor veni la moştenirea ce i s-ar cuveni acestuia în caz dacă era în viaţă. Dacă data morţii este data ultimelor ştiri, atunci moartea succesorului decedat după acea dată nu va mai naşte un 93

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

raport de reprezentare succesorală, ci va opera instituţia transmisiei succesorale, adică moştenitorii celui decedat vor putea accepta cota din moştenirea celui declarat mort în locul succesorului decedat. În schimb, dacă data morţii este data când hotărârea a rămas definitivă, atunci succesorii celor aflaţi în relaţii de rudenie de clasa I cu cel declarat mort îl vor putea moşteni prin instituţia reprezentării, venind în locul succesorilor celui declarat mort, decedaţi după data ultimelor ştiri, iar transmisia succesorală nu va mai putea retroactiva, deoarece succesiunea se deschide de la data de când hotărârea cu privire la moartea prezumată a rămas definitivă. În aceeaşi ordine de idei, o asemenea abordare a lucrurilor provoacă reflecţii şi asupra regimului matrimonial. Astfel, celălalt soţ va fi ţinut de incertitudinea legată de actele ce le încheie referitor la anumite bunuri care le-a dobândit personal după data ultimelor ştiri. Până la data când hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, aceste bunuri vor fi considerate a fi bunuri comune. Respectiv, atât preţul înstrăinării (ca urmare a subrogaţiei de bunuri), cât şi fructele reieşite din operaţiunile juridice obiectul cărora au constituit aceste bunuri se vor include în proprietatea comună în devălmăşie a soţilor. La deschiderea succesiunii, toate bunurile dobândite de soţul supravieţuitor de la momentul ultimelor ştiri, precum şi fructele ce le-au generat acestea vor face obiectul proprietăţii comune. Cu toate acestea, chiar în ciuda acestor dezacorduri derivate din legislaţia moldovenească, instanţa română va fi obligată de a se conduce după această lege, rămânând să ţină cont nu numai de acel termen de 3 ani, dar va trebui şi să se abţină de stipularea unei anumite date ca fiind data morţii prezumate. Această dată va decurge direct din legea naţională, adică va fi data de când hotărârea judecătorească a rămas definitivă. În acelaşi timp, instanţa românească va trebui să armonizeze prevederile din legea naţională a străinului cu dispoziţiile procedurale din dreptul instanţei, cum ar fi cele legate de administrarea probelor sau alte dispoziţii de aplicare necesară. La fel, calificarea legată de momentul când hotărârea judecătorească rămâne definitivă va avea loc conform dreptului românesc.

§2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în dreptul internaţional privat 2.1. Conflictul de legi în materia capacităţii de exerciţiu. Prin prisma dreptului comparat, materia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice denotă, cel puţin în dreptul continental, o anumită uniformitate de tratare a instituţiei. În dreptul anglo-saxon, capacitatea de exerciţiu este denumită activ legal capacity (capacitatea juridică activă). Aceasta având ca scop evidenţierea, pe de o parte, a rolului activ al persoanei fizice în valorificarea drepturilor sale subiective recunoscute de lege şi, pe de altă parte, deosebirea acesteia de capacitatea

94

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

de folosinţă, denumită passive legal capacity (capacitate juridică pasivă), care lasă să se înţeleagă că pentru a fi beneficiar de totalitatea drepturilor recunoscute persoana nu trebuie să îndeplinească vreo acţiune anume [197, p. 59]. Deosebirile de formulare a textelor de lege sau a tratărilor doctrinare de la un autor la altul nu sunt fundamentale. Cu titlu de exemplu, în legislaţia românească, capacitatea de exerciţiu este definită ca fiind “[…] capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (art.5, alin.3 din Decretul nr.31/1954); Codul civil al Republicii Moldova la art.19 defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind „aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita”; art.21, alin.1 din Codul civil al Federaţiei Ruse, prevede următoarele: „Способность гражданина своими действиями приобретать и осуществлять гражданские права, создавать для себя гражданские обязанности и исполнять их (гражданская дееспособность) возникает в полном объеме с наступлением совершеннолетия, то есть по достижении восемнадцатилетнего возраста”; conform Codului civil italian (Titlu I, art.2, alin.1): „La maggiore età è fissata al compimento del diciottesimo anno. Con la maggiore età si acquista la capacità di compiere tutti gli atti per i quali non sia stabilita una età diversa”8 etc. Prin urmare, conceptul de capacitate de exerciţiu, aşa cum este el perceput în diferite sisteme de drept, nu poate isca un conflict de calificări major [170, p. 27]. Credem că o definiţie ar trebui să sumeze toate elementele ce reprezintă potenţialul unei persoane capabile. Raţiunea prevederilor legale referitor la instituţia capacităţii de exerciţiu reprezintă dorinţa de a înzestra persoana cu aptitudinea ce i-ar permite acesteia de a dobândi şi de a exercita drepturi subiective, precum şi de aşi asuma şi executa obligaţiile ce-i stau în sarcină în mod independent. Pe de altă parte, se urmăreşte trasarea unui hotar fără echivoc dintre persoanele ce pot participa la circuitul civil de sine stătător şi persoanele care, datorită unor motive temeinice, nu pot participa la acest circuit decât prin intermediul reprezentării sau cu încuviinţarea prealabilă a terţelor persoane. Sistemele juridice moderne consideră asemenea motive fiind minoritatea şi unele boli mintale (cum ar fi alienaţia şi debilitatea mentală). Practic toate sistemele de drept prevăd că persoana fizică devine capabilă de la o anumită vârstă instituită de legislaţie, premisa fiind existenţa discernământului [11, p. 268]. Această vârstă se stabileşte numai prin efectul legii consacrând caracterul de legalitate a capacităţii de exerciţiu. Momentul majoratului este legat de unele aptitudini psihice ale persoanei, adică de existenţa facultăţii de a judeca şi de a aprecia corect asupra necesităţii şi oportunităţii încheierii unui act “Vârsta majoratului este fixată odată cu împlinirea a 18 ani. Cu atingerea vârstei majoratului se dobândeşte capacitatea de a semna toate actele pentru care nu este prevăzută o vârsta concreta” (t.a.). 8

95

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

juridic, ca urmare a evaluării raţionale a consecinţelor acestuia [147, p.170]. Referitor la vârstă de la care apare această facultate mintală şi experienţă de viaţă necesare pentru un discernământ viabil nu mai sesizăm aceeaşi unanimitate de opinii. Acest aspect a impus dreptului internaţional privat sarcina găsirii unor soluţii conflictuale pentru a determina legea materială competentă în materia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. În acest context, o trecere în revistă a câtorva situaţii ce vizează capacitatea de exerciţiu şi care ar putea provoca conflicte de legi ar fi binevenită. Astfel, referitor la vârsta majoratului, în România, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Polonia, Franţa, Anglia ş.a., persoana fizică este considerată că a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu de la vârsta de 18 ani, pe când în Germania, persoana este deplin capabilă de a participa personal la circuitul civil prin încheierea actelor juridice începând cu ultima zi a vârstei de 18 ani. În Japonia, capacitatea deplină de exerciţiu apare o dată cu împlinirea vârstei de 20 ani, iar în Statele Unite, în funcţie de statul federal, vârsta de la care intervine majoratul persoanei variază între 18 şi 21 de ani [180, p. 100]. Printr-o modificare intrată în vigoare în 1996 a art.14 din Codul civil elveţian, minorul devine capabil la vârsta de18 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea vârsta majoratului la 20 de ani. Aşadar, conflictele de legi în această materie sunt generate de reglementările distincte legate de vârsta de la care apare majoratul persoanei. Chiar dacă, în ipoteză, chestiunea referitoare la majorat se soluţionează cu privire la o persoană legea căreia stabileşte o vârstă similară cu legea forului, conflictul în această materie este inevitabil şi, în consecinţă, i se va da prioritate uneia sau alteia dintre legile din conflict: legii naţionale, legii domiciliului, legii forului sau legii încheierii actului. Pe de altă parte, legislaţia unor state reglementează şi o capacitate de exerciţiu restrânsă. Aceasta apare ca rezultat al generalizării făcute de legiuitor asupra capacităţii de exerciţiu, stabilind anumite praguri de vârstă până la care capacitatea de exerciţiu nu există, de la care ea începe să existe, dar este restrânsă şi de la care ea devine deplină [147, p. 171; 40, p. 112]. Legislaţia românească, rusească, precum şi cea moldovenească instituie o asemenea capacitate restrânsă de exerciţiu pentru minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani. În doctrină [134, p. 69; 11, p. 276-277; 116, p. 48; 117, p. 61] s-a relatat că ar exista şi o capacitate restrânsă a minorilor cu vârsta între 7 şi 14 ani (o interpretare în acest sens ar impune art.22, alin.2 din Codul civil al Republica Moldova). În ceea ce ne priveşte, nu credem că încheierea personală de către minorul cu vârsta între 7 şi 14 ani a unor categorii de acte juridice (cum ar fi actele de mică valoare ce se execută instantaneu (sau, după cum prevede art.110 Cod civil german, acte posibile în măsura „banilor de buzunar”) de obţinere gratuită neimpuse autentificării sau actele de conservare) ne justifică să susţinem că persoana ar avea capacitate de exerciţiu restrânsă. Or, persoana este capabilă dacă poate încheia de sine stătător acte 96

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

juridice în general (şi nu unele acte juridice), astfel că persoana care nu are această calitate este lipsită de capacitate de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu restrânsă în această ordine de idei o poate avea numai minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani (art.21, alin.1 CC), deoarece numai acesta poate încheia orice act juridic personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal (aceasta de fapt şi fiind restrângerea în materie). Astfel, posibilitatea dată unui elev de 7 ani să achiziţioneze unele rechizite şcolare personal nu credem că i-ar atribui acestuia o capacitate restrânsă de exerciţiu, ci, mai degrabă, că ar beneficia, prin excepţie, de unele efecte ale capacităţii depline de exerciţiu (adică ar putea încheia personal unele acte juridice). Conform dreptului englez, persoana este lipsită de capacitate până la împlinirea vârstei de 18 ani. Legislaţia franceză prevede că minorul este incapabil până la majorat, actele juridice fiind încheiate de reprezentanţii săi legali (părinţi sau tutori). Totuşi, la vârsta de 16 ani acesta poate încheia personal anumite acte juridice, cum ar fi contractul de muncă, poate dispune personal de salariu, de veniturile bancare etc. În fine, legislaţia poate prevedea o capacitate limitată de exerciţiu şi pentru persoanele majore, dar care au fost limitate în capacitate de exerciţiu datorită unor motive întemeiate. Conform art.22 Cod civil al RM, asemenea persoane sunt cei ce consumă abuziv alcool, substanţe narcotice, psihotrope şi în acest mod înrăutăţesc substanţial starea familiei lor. Limitarea capacităţii de exerciţiu are loc numai în baza legii şi numai prin hotărâre judecătorească. Asupra acestor persoane se instituie curatela. Tot în aceeaşi ordine de idei, unele legislaţii ale dreptului continental prevăd situaţii când minorul poate dobândi capacitatea deplină până la împlinirea majoratului, cum ar fi, spre exemplu, situaţia minorului ce se căsătoreşte sau a persoanei care lucrează în baza unui contract de muncă ori practică activitatea de întreprinzător. În cea de-a două situaţie, atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor poartă denumirea de emancipare. Emanciparea este reglementată în mod tradiţional în legislaţia Federaţiei Ruse (art. 27 din Codul civil) sau în cea a Republicii Moldova. Codul civil moldovenesc prevede o asemenea procedură la art. 20, alin. 3. Ne permitem să avem o mare rezervă faţă de o asemenea modalitate de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu de către minorul angajat într-un raport de muncă. Altminteri, un caracter al capacităţii de exerciţiu este legalitatea acesteia. Astfel, instanţele de judecată pot lipsi sau restrânge o persoană în capacitatea de exerciţiu dar nici într-un caz nu-i pot atribui această calitate. O singură excepţie, aparent, ar fi situaţia când temeiurile ce au condus la lipsirea de capacitate au dispărut şi instanţa constată lipsa impedimentelor şi o declară capabilă. Această declarare nu are însă un efect constitutiv ci unul declarativ. Prin urmare, atribuirea capacităţii depline nu poate fi lăsată la dispoziţia instanţelor de judecată care pot satisface sau respinge cererea. Mai mult ca atât, după cum prevede art.20, alin.3 97

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Cod civil al Republicii Moldova sau art.27 Cod civil al Federaţiei Ruse, procedura de emancipare este lăsată la arbitrariul autorităţilor tutelare, fapt care, după părerea noastră, ar putea naşte unele abuzuri din partea celor interesaţi ce ar conduce, în unele situaţii, la lezarea intereselor minorului sau la o fraudare de lege. Probleme conflictuale ar putea naşte şi soarta capacităţii depline a minorului, dobândite din căsătorie, atunci când această căsătorie ar fi desfăcută, anulată sau va înceta până la majorat prin moartea celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, ne interesează care va fi legea ce va arăta dacă minorul îşi păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie în cazul divorţului sau în cazul decesului celuilalt soţ sau dacă o va pierde retroactiv în cazul declarării anulării căsătoriei. Şi dacă o va pierde care va fi momentul din care va fi considerat că nu o mai avea. Prevederi discutabile, în acest sens, conţine art.20, alin.2 din Codul civil al R.M. care prevede ca “Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate lipsi (s.n.) pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea (s.n.)”. Prevederi similare conţine şi art.30 al Codului familiei al FR. Din textele acestor prevederi reiese nu numai faptul că instanţa poate decide în mod arbitrar să lipsească soţul minor de capacitatea deplină, dar şi că această lipsire poate opera retroactiv, însă nu din momentul încheierii căsătoriei, ci din momentul stabilit de instanţă. Ceea ce vrem să subliniem aici, este faptul că ideea pierderii capacităţii depline a soţului minor şi, mai ales retroactiv, este susceptibilă de criticată (ne referim aici, în special, la crearea unei incertitudini asupra actelor încheiate de minorul căsătorit), iar lăsarea stabilirii acestui moment la libera alegere a instanţei după „intima ei convingere” poate stârni comentarii controverse. Încetarea capacităţii de exerciţiu doar la moartea persoanei apare ca fiind regula în materie. Totuşi, prin excepţie, legea reglementează posibilitatea lipsirii persoanei fizice de capacitatea de exerciţiu în timpul vieţii, ca urmare a punerii acesteia sub interdicţie prin hotărâre judecătorească, datorită lipsei sale de discernământ cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală [147, p. 178]. Legislaţia civilă prevede că persoana poate fi declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată şi numai atunci când există motive temeinice. Şi este evident să fie aşa, deoarece o persoană poate fi limitată în drepturile sale numai de către instanţa de judecată [33, p. 13 şi urm.]. Astfel, ar putea provoca conflict de legi situaţia când s-ar pune problema eficacităţii internaţionale a unei decizii pronunţate în străinătate cu privire la declararea incapacităţii unei persoane fizice de către un alt organ decât instanţa de judecată sau când la baza hotărârii au stat alte motive decât cele prevăzute de legea forului. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia de a recunoaşte sau nu incapacitatea celui pus sub interdicţie în străinătate. Pe de altă parte, s-ar putea ivi un conflict de calificări legat de motivele ce ar sta la baza declarării nulităţii actelor încheiate de persoana lipsită de capacitate 98

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

până la rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie. Aşadar, actele vor fi nule ca urmare a lipsei de capacitate sau ca urmare a lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic. În acelaşi timp, poate apărea situaţia când instanţa este sesizată cu o cerere de declarare a incapacităţii unui străin. Pe lângă un conflict de jurisdicţii privind competenţa instanţei va apărea şi un conflict de legi în spaţiu între legea naţională şi legea forului privind legea materială competentă de a stabili condiţiile ce ar justifica interdicţia.

2.2. Soluţiile propuse Deoarece spaţiul acestei lucrări nu ne permite o analiză detaliată a ceea ce prevede dreptul conflictual a mai multor state în această materie, vom orienta cercetarea noastră cu prioritate asupra prevederilor conflictuale din dreptul internaţional privat moldovenesc. În materia conflictului de legi, cu referire la capacitatea persoanei fizice, dreptul internaţional privat a schiţat anumite soluţii conflictuale, apelând la principii de fixare inspirate din regulile dreptului conflictual continental. Astfel, norma conflictuală ce are ca şi conţinut capacitatea de exerciţiu este fundamentată pe legea naţională, tradiţională legislaţiei noastre. Astfel, Codul civil din 1964 (abrogat) prevedea la art.597/1 că „capacitatea civilă de exerciţiu a cetăţeanului străin este reglementată de legea ţării a cărui cetăţean este, adică legea naţională. Capacitatea civilă de exerciţiu a unei persoane fără cetăţenie este reglementată de legea domiciliului acestuia”. Tratatele de asistenţă juridică a ţării noastre stabilesc la fel principiu legii naţionale. Art.1587, alin.1 din Codul civil din 2002 al Republicii Moldova, referindu-se la statutul personal, dispune că „starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională”. Stipulaţia dată reprezintă o normă conflictuală bilaterală, în sens că se referă atât la capacitatea cetăţenilor moldoveni în străinătate, cât şi la capacitatea cetăţenilor străini în ţara noastră. Prin urmare, şi într-un caz şi în altul, capacitatea va fi guvernată de lex patriae a persoanei fizice. În acelaşi timp, textul nu distinge expres că este vorba de capacitatea juridică în general sau numai de capacitatea civilă, numai de capacitatea de exerciţiu sau şi de capacitatea de folosinţă. Nefăcând distincţie, credem că legiuitorul a vrut să includă în conţinutul acestei norme conflictuale atât capacitatea de exerciţiu, cât şi capacitatea de folosinţă. Susţinem acest punct de vedere, bazându-ne nu numai pe stipulaţiile codului civil abrogat care prevedea expres la art.597/1 că „capacitatea civilă de exerciţiu (s.n.) a cetăţeanului străin este reglementată de legea ţării a cărui cetăţean este, adică legea naţională [...]”, ci şi pe o analiză comparată cu prevederile legislative ale altor state. Astfel, legea română nr.105/1992 prevede la art.11 că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”. Chiar dacă nici această prevedere nu distinge expres, autorii de

99

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

specialitate nu fac nici o insinuare că ar fi vorba numai despre capacitatea de exerciţiu, ci includ în conţinutul acestei norme atât capacitatea de exerciţiu, cât şi pe cea de folosinţă [63, p. 33 şi urm.; 28, p. 349; 121, p. 33-36; 30, p. 163 şi urm.; 31, p. 15 şi urm.; 68, p. 295 şi urm.; 51, p. 65 şi urm.; 141, p. 136 şi urm.]. Cu alte cuvinte, un cetăţean străin va fi considerat capabil pe teritoriul Republicii Moldova, dacă este capabil conform prevederilor legale ale statului său de cetăţenie, iar cetăţeanul Republicii Moldova va fi capabil în statele de reşedinţă, dacă este capabil conform dreptului moldovenesc chiar dacă legile acelor state ar prevedea altfel. Per a contrario, dacă o persoană este incapabilă după legea sa personală, ea va fi considerată incapabilă în orice ţară unde se va duce [136, p. 26]. Pe de altă parte, pronunţându-se asupra unui eventual conflict mobil de legi cu privire la legea aplicabilă majoratului, Codul civil al Republicii Moldova la art.1590, alin.4 prevede că „apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit şi recunoscut conform legii aplicabile anterior”. Astfel, dacă o persoană a devenit capabilă în baza legii naţionale anterioare schimbării cetăţeniei, ea îşi va păstra capacitatea dobândită chiar dacă legea nouă prevede o altă vârstă pentru majorat.

2.3. Precizări legate de coroborarea reglementărilor în materie Într-o abordare mai atentă, legată de acurateţea exprimării a unor texte din legislaţia moldovenească, se impune elucidarea unor chestiuni de principiu, care impun de a supune criticii unele reglementări confuze în această materie. Pornind de la aceasta, ne propunem să examinăm în cele ce urmează câteva aspecte legate de reglementări controversate pe care le considerăm de esenţă şi care conduc inevitabil la interpretări echivoce, fapt ce provoacă repercusiuni nu numai sub aspect teoretic, dar şi sub aspect practic. Necătând la toată claritatea aparentă în reglementare, lucrurile par a fi complicate de alte prevederi şi anume de acelea ale articolelor imediat următoare a art.1587 Cod civil moldovenesc. Astfel, art.1590 apare având ca titlu „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor” care nu face, la prima vedere, altceva decât să repete la alin.1 soluţia dată de art.1587, alin.1, arătând că „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională”. Cu două aliniate mai jos (art.1590, alin.3), se prevede printr-o formulă unilaterală că „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice (s.n.) încheiate pe teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudicii (s.n.) se stabileşte conform legislaţiei Republicii Moldova”. Chiar la prima vedere, fără a intra în detalii de conţinut, reglementările enunţate ridică mai multe subiecte de discuţii. Primul, ar fi legat de învederata dublare de reglementări impusă de textele art.1587, alin.1 şi a art.1590, alin.1, cel puţin în ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu.

100

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Prin urmare, întrebarea logică care se impune este următoarea: dacă legiuitorul s-a referit la art.1590, alin.1 expres la capacitatea de exerciţiu, de ce nu s-a referit, în aceeaşi ordine de idei şi la capacitatea de folosinţă şi, prin urmare, dacă a înţeles la art.1587, alin.1 că în conţinutul normei este inclusă capacitatea persoanei în general, care ar fi logica textului de la art.1590, alin.1 de a se mai referi la capacitatea de exerciţiu în particular. În acelaşi timp, cu referire la prevederile art.1590, alin.3, nu credem că atunci când a prevăzut că capacitatea persoanei fizice este guvernată de legea sa naţională (art.1587, alin.1), legiuitorul s-a referit numai la cetăţenii Republicii Moldova cu reşedinţa în străinătate sau că a avut în vedere de a supune legii naţionale capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice străine numai în materia actelor juridice încheiate în străinătate (când eficacitatea dreptului dobândit se urmăreşte în Moldova). Altminteri, aşa cum reiese din stipulaţiile al.3 al art.1590, capacitatea străinilor în materie de acte juridice în Republica Moldova va fi supusă legii moldoveneşti. În consecutivitatea celor relatate, pare inexplicabilă aşa numita excepţie de la aplicabilitatea legii naţionale a străinilor în materie de acte juridice (art.1590, alin.3), capacitatea de exerciţiu în acest caz fiind supusă lui lex loci actus (şi indirect lex fori). Nu înţelegem în care altă materie decât în cea de încheiere a actelor juridice ar putea interesa dreptul internaţional privat moldovenesc capacitatea de exerciţiu a străinilor, dacă capacitatea de exerciţiu este legată direct de încheierea actelor juridice. În acelaşi timp, după cum relatează definiţia legală oferită capacităţii de exerciţiu, persoana capabilă nu numai dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin încheierea de acte juridice, dar şi îşi exercită drepturile existente şi execută obligaţiile asumate. Astfel, capacitatea de exerciţiu îi oferă posibilitatea unei persoane de a-şi realiza atât drepturile sale patrimoniale şi, mai cu seamă, dreptul de proprietate, cât şi drepturile personal nepatrimoniale [198, p. 123]. Pe de altă parte, o persoană incapabilă după legea moldovenească, dar capabilă după legea sa naţională care ia admis încheierea unui anumit act în altă ţară, poate executa obligaţiile ce reies din acest act în ţara noastră, ca şi cum ar fi capabilă. Totuşi, acest lucru pare imposibil de realizat atunci când obligaţia ar consta în încheierea de anumite acte juridice (cum ar fi cele reieşite din contractul de mandat, comision, agenţie sau expediţie). Astfel, chiar dacă nu limităm capacitatea de exerciţiu a unui străin numai la încheierea de acte juridice, constatăm (prin prisma prevederilor de la alin.3 al art.1590) că, cel puţin, executarea de obligaţii deja asumate pare uneori greu de realizat. Coroborând respectiva stipulaţie cu reglementările de mai sus constatăm că această prevedere excede hotarele unei excepţii şi conduce chiar la ineficienţa şi inutilitatea reglementărilor respective (ne referim la art.1587, alin.1 şi art.1590, alin.1 Cod civil). Altminteri, chiar pare straniu că legea mai întâi vorbeşte (de altfel chiar în mod „repetat”) că în materie de capacitate de exerciţiu, persoana fizică este guvernată de legea sa naţională, ca apoi cu două aliniate mai jos să instituie lex 101

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

loci actus în aceeaşi materie. Mai mult ca atât, la alin.2 al aceluiaşi articol (art.1590) apare reglementată aşa zisa „teorie a interesului naţional”, care prin sine însăşi este deja o excepţie de la aplicarea legii personale capacităţii de exerciţiu în favoarea legii locului de încheiere a actului, dar şi aceasta numai cu întrunirea anumitor condiţii. Cu această ocazie, instanţele franceze au decis că atunci când aplicarea legii naţionale a unui străin are drept urmare de a leza în mod nejust interesele franceze, legea naţională trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea locală [139, p. 163]. Datorită acestui fapt, nu în toate situaţiile actul încheiat de un incapabil după legea sa naţională, dar capabil după legea locului de încheiere va fi valabil, ci numai în situaţia când sunt întrunite cumulativ unele condiţii, adică existenţa unor motive justificate şi de care dacă nu s-ar ţine cont ar conduce la prejudicierea unei persoane de bună-credinţă. Pe de altă parte, chiar dacă au fost instituite aceste excepţii, de ce textul de la art.1587, alin.1 nu prevede existenţa acestora, ci respectă cu aşa zel „semnele de punctuaţie”. Cu titlu de exemplu, art.11 din Legea română de drept internaţional privat care prevede că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel (s.n.)”. Din cele enunţate, sesizăm că o asemenea reglementare încearcă de a impune în materia legii aplicabile capacităţii de exerciţiu un „sistem mixt”. Conform sistemului mixt, capacitatea persoanei se determină pentru străini după legea proprie (a statului unde se găsesc străinii), iar pentru cetăţenii proprii aflaţi în străinătate potrivit legii lor naţionale. Ideea de a aplica capacităţii de exerciţiu legea locului de încheiere a actului în locul legii personale s-a perpetuat în legislaţiile moderne încă din perioada statutarilor (la acea etapă punctul de legătură în materie era domiciliul). D’Argentré accentua că legea personală se referea numai la capacitatea generală, abstracţie făcând de orice materie reală. Astfel, ori de câte ori capacitatea era legată de un act anumit juridic de înstrăinare, de dispoziţie, ne găseam în faţa unui statut mixt, care era reglementat de legea teritoriului unde se încheia actul [84, p. 9 şi urm.]. În această ordine de idei, pot apărea situaţii când unul sau altul din elementele raportului juridic are o importanţa mai mare [84, p. 17]. De exemplu, lucrul care formează obiectul raportului este un imobil şi atunci poate fi condus să se aplice capacitatea dictată de legea locului unde este situat imobilul. Aceeaşi soluţie poate fi dată şi atunci când capacitatea este pusă în legătură cu o anumită instituţie, cum ar fi, de exemplu, testamentul. Aici capacitatea poate fi guvernată de lex succesionis. Legea japoneză cu privire la sistemul juridic din 1898 prevede la art.3, alin.3 că în materie de succesiune capacitatea este guvernată de lex succesionis [177, p. 213]. Majoritatea legislaţiilor, chiar dacă prevăd aplicarea legii naţionale capacităţii de exerciţiu, totuşi, în materia tranzacţiilor cu privire la bunurile imobile stabilesc regula lex rei sitae. În dreptul englez, capacitatea este supusă unor reguli diferite după materia în care interesează aceasta. Astfel, capacitatea de a se căsători este supusă legii 102

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

domiciliului, capacitatea de a încheia un contract comercial este supusă legii locului încheierii, capacitatea de a se obliga când este vorba despre imobile este supusă legii situaţiei bunului, capacitatea delictuală este supusă legii locului delictului [72, p. 232; 68, p. 286]. Un exemplu elocvent pentru legislaţia noastră ar fi chiar stipulaţiile Codului civil al Republicii Moldova din 1964 (abrogat) care prevedea la art.597/1, alin.3 că capacitatea de exerciţiu a străinilor în materie de tranzacţii încheiate în Republica Moldova va fi supusă legii moldoveneşti. Chiar dacă avem rezerve faţă de o aşa abordare a lucrurilor, credem, totuşi, că referitor la anumite acte juridice, capacitatea de exerciţiu poate fi guvernată le lex loci actus sau de lex causae. Unii autori susţin că „În materia actelor juridice, în raporturile individului cu terţii (s.n.), pare a fi mai convenabil să se aplice legea locului unde se contractează, lege pe care o cunosc sau se poate mai bine presupune că o cunosc ambele părţi” [84, p. 12]. Mai mult chiar, suntem întru totul de acord cu ideea că în materie de obligaţii din cauzare de prejudicii, capacitatea delictuală să fie guvernată de lex loci delicti commissi. Cu atât mai mult că capacitatea delictuală, chiar dacă se află într-o strânsă legătură, nu se identifică cu capacitatea de exerciţiu [60, p. 255-229; 147, p. 120-123]. Asemenea prevedere pare a fi uşor coroborată cu cea de la art.1615, alin.2, lit.a Cod civil moldovenesc care prevede că capacitatea delictuală va fi guvernată de legea locului delictului comis. Din încercarea de a da o soluţie, am putea înclina spre o interpretare restrictivă a prevederilor art.1590, alin.3, adică de a restrânge aplicarea sa în materia tranzacţiilor („tranzacţiilor” – în sensul contractelor şi nu a „tranzacţiilor” reglementate de legislaţia procesuală) încheiate pe teritoriul Republicii Moldova, prevedere, după cum am arătat mai sus, prezentă în Codul civil din 1964, dar neregăsită expres în reglementările actuale. Credem că prevederea a fost preluată din legislaţia civilă rusească anterioară codului civil actual („Гражданская дееспособность иностранных граждан и лиц без гражданства в отношении сделок, совершаемых в России [...] определяется по российскому праву” (п. 4. ст.160 Основ)). Codul civil al Federaţiei Ruse din 2002 nu mai cuprinde această prevedere, singura excepţie de la aplicarea legii naţionale fiind instituirea teoriei interesului naţional. Art. 1197, alin.2 Cod civil al Federaţiei Ruse cuprinde următorul conţinut: „Физическое лицо, не обладающее гражданской дееспособностью по своему личному закону, не вправе ссылаться на отсутствие у него дееспособности, если оно является дееспособным по праву места совершения сделки, за исключением случаев, когда будет доказано, что другая сторона знала или заведомо должна была знать об отсутствии дееспособности”. Chiar şi până la adoptarea Codului civil al Federaţiei Ruse, doctrina rusească [174, p. 13 şi urm.; 177, p. 115; 200, p. 75; 180, p. 100 şi urm.], în lipsa instituirii interesului naţional, interpreta art. 4 din Bazele legislaţiei civile tocmai în sensul pe care îl oferă această teorie, adică în sensul că se aplică numai în situaţia când străinul nu este 103

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

capabil conform legii naţionale, dar este capabil conform legii unde încheie actul (în speţă Federaţia Rusă). Astfel, apare inexplicabilă utilitatea alin.3 de la art.1590 Cod civil dacă la alin.2 al aceluiaşi articol se instituie teoria interesului naţional. Pe de altă parte, capacitatea de a contracta este parte a capacităţii de exerciţiu, adică parte a aptitudinii persoanei de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prin încheierea de acte juridice şi în special prin încheiere de contracte [147, p. 131]. Prin urmare, între capacitatea de a încheia acte juridice şi capacitatea de a contracta există corelaţia de parteîntreg. Astfel, în timp ce legea nu distinge (nu se referă expres la anumite categorii de acte la încheierea cărora legea aplicabilă capacităţii ar fi legea locului de încheiere a acestora), nu distingem nici noi. În formula actuală, textul se referă la conţinutul capacităţii străinilor în general, cuprinzând toate actele juridice încheiate pe teritoriul statului nostru, fapt care, după părerea noastră, este inadmisibil din mai multe considerente. Concluzionând, suntem de părere că acest text de lege (alin.3 de la art.1590 Cod civil) s-a preluat accidental din codul civil abrogat, dar şi aceasta, după cum se nuanţează, în mod eronat. Indiferent însă de erorile de text, semnificaţia materiei ce ne interesează trebuie cercetată îndeosebi în lumina principiilor de drept internaţional privat şi anume al unicităţii şi indivizibilităţii statutului personal. În adevăr, aplicându-se străinilor în Republica Moldova în materie de stare civilă şi capacitate legea lor naţională li se asigură invariabilitatea, continuitatea şi stabilitatea statutului lor personal, fiindcă, după cum s-a opinat într-o teză cu un subiect similar [121, p. 35], îi menţinem (pe străini) sub imperiul legii care i-ar fi cârmuit în propria patrie. Dimpotrivă, dacă îi supunem dreptului moldovenesc în materia capacităţii, care poate fi diferit de lex patriae, este posibil să se ajungă la soluţii de natură să contrazică capacitatea de care străinii se bucură potrivit legii lor naţionale. În acest context, în ipoteză, o persoană capabilă conform legii sale personale, dar incapabilă conform legii noastre, nu va putea, de exemplu, perfecta în Moldova un contract, denunţa la un contract sau de a renunţa la un anumit drept, lansa o ofertă sau o promisiune publică, confirma un act anulabil, precum şi orice alt act juridic care impune capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă ar fi să ne conducem în continuare de prevederile enunţate mai sus, un minor care poate după legea sa naţională face anumite acte de dispoziţie, dar care nu sunt prevăzute de legislaţia moldovenească, nu şi-ar mai putea valorifica acest drept în Republica Moldova. La fel de incertă ar apărea eficacitatea testamentului perfectat pe teritoriul Republicii Moldova de minorul cetăţean român de peste 16 ani (chiar dacă legislaţia română îi permite să dispună prin testament la această vârstă nu mai mult de jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi fost major). Codul civil al Republicii Moldova prevede expres la art.1449, alin.2 că “testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu (s.n.)”, neadmiţând nici o excepţie. În acelaşi timp, legislaţia nu prevede că în materia întocmirii testamentului străinii în ceea ce priveşte capacitatea vor fi conduşi de legea lor naţională, 104

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

iar atunci când se referă la obiectul de reglementare a legii aplicabile succesiunii (la art.1621 Cod civil moldovenesc) nu enumără printre altele şi capacitatea de a testa (enumerare exhaustivă, de altfel, spre deosebire de prevederile art.67 din Legea română nr.105/1992 care stipulează că „legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi (s.n.) ...”, ceea ce înseamnă ca vârsta de la care se poate întocmi un testament poate sa cada sub incidenţa prevederilor acestui articol). Astfel, conform dreptului internaţional privat moldovenesc vârsta de la care se poate întocmi un testament, în principiu, nu poate să cadă sub incidenţa prevederilor art. 1621 Cod civil şi, ca urmare, referitor la legea care va arăta din ce moment persoana poate testa se vor aplică prevederile art.1590, alin.3 Cod. Civil. Viceversa, un cetăţean al Statelor Unite de 18 ani, dar care devine capabil conform legii statutului său la vârsta de 19 ani, va fi considerat capabil la încheierea actelor juridice pe teritoriul Moldovei, situaţie, de altfel, reglementată prin textul alin.2 al aceluiaşi articol, dar care prevede în acest sens că actele juridice vor fi valabile dacă cealaltă parte era de bună-credinţă, adică nu ştia sau nu putea să ştie că străinul este incapabil conform lex patriae. Astfel, instituirea „teoriei interesului naţional”, în conţinutul actual al codului civil moldovenesc, subscrie o dată în plus la celelalte argumente privitoare la inutilitatea şi contradictorialitatea prevederilor de la art.1590, alin.3. Or, tocmai ceea ce ar trebui să urmărească legiuitorul în reglementarea unei instituţii juridice este consecutivitatea tratării, iar în situaţia când se sesizează o contradicţie ca urmare a coroborării unor norme juridice, cel puţin ad literam, atunci cel ce aplică legea ar trebui să interpreteze textul în ideea de a produce efecte juridice şi nu invers. Cu toată silinţa depusă (chiar prin aplicarea argumentului reductio ad absurdum), credem totuşi că discordanţa naşte un impediment de natura mai degrabă să impună eliminarea uneia dintre soluţii. În ce ne priveşte, bazându-ne pe argumentele aduse mai sus şi altele ce vor fi arătate în continuare, optăm ca singura excepţie de la aplicarea legii naţionale să fie situaţia când operează teoria interesului naţional sau când suntem în faţa unor impedimente de natură să înlăture lega aplicabilă, cum ar fi ordinea publică şi fraudarea legii. Este adevărat că în unele state, cum ar fi de exemplu în Elveţia, Cile, Columbia, Peru, Costa Rica, Ecuador, Mexic, Ukraina, Cazahstan ş.a., s-a stabilit un principiu mixt cu referire la capacitatea de exerciţiu, conform căruia capacitatea cetăţenilor în străinătate este guvernată de legea lor naţională (de exemplu, cea elveţiană), iar capacitatea străinilor ce îşi au reşedinţa în ţară va fi guvernată de legea domiciliului sau a reşedinţei. Tot în acest sens, unele tratate de asistenţă juridică prevăd urmăatoarele: „capacitatea în contractele de mai mică importanţă, privind nevoile vieţii de toate zilele, se apreciază după legea locului unde se încheie contractul” [84, p. 11 şi urm.]. Cu toate acestea, concepţia mixtă de reglementare a capacităţii de exerciţiu în raporturile de drept internaţional privat în statele care o adoptă este prevăzută expres şi fără a ridica interpretări 105

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

echivoce. În acest sens, Codul civil federal elveţian (art.61) prevedea că „dacă un străin îndeplineşte pe teritoriu un act pentru care e incapabil după legea sa naţională, el trebui să fie totuşi socotit capabil, dacă este după legea teritorială şi aceasta spre a se împiedica ca terţii de bună credinţă să fie înşelaţi” [139, p. 164]. În cadrul unor asemenea prevederi, teoria interesului naţional nu prea îşi găseşte rostul, deoarece în orice situaţie, capacitatea străinilor va fi reglementată de legea reşedinţei. În legislaţia moldovenească urmărim încercarea de a consacra pe de o parte regula legii naţionale, iar pe de altă parte sistemul mixt în materia capacităţii de exerciţiu, un „melanj”, după părerea noastră, destul de nereuşit. În statele ce adoptă regula aplicabilităţii legii naţionale capacităţii de exerciţiu, singura cale de a deroga de la aceasta în materia de acte juridice a fost cristalizarea (ca urmare a celebrului proces Lizzardi) teoriei interesului naţional [84, p. 10-14]. Ar mai fi de remarcat faptul că textul art.1590, alin.3 reprezintă neajunsul de a nu ţine seama de unele principii generale, cum ar fi, spre exemplu, cel al reciprocităţii. În acest sens, dacă înţelegem ca cetăţenii noştri să se bucure într-un stat străin de aplicarea legii lor naţionale în materie de stare şi capacitate, ideea de reciprocitate creează obligaţia corespunzătoare pentru Republica Moldova de a respecta aplicarea legii străine în domeniul statutului personal şi pentru cetăţenii altor state, chiar şi în materia de încheiere a actelor juridice. Altfel spus, s-ar ajunge la o vădită inegalitate în tratamentul pe care îl asigurăm legii moldoveneşti, comparativ cu legea străină. Aceasta, chiar dacă Codul civil prevede expres că aplicarea legii străine nu este legată de principul reciprocităţii (art.1580). Prin urmare, pentru a se ţine cont de convergenţa reglementărilor în domeniul statutului personal, unica concluzie este de a-i aplica legea naţională nu numai în materia stării civile, dar şi a capacităţii civile şi mai ales a celei de exerciţiu.

2.4. Teoria interesului naţional Cu riscul de a ne repeta, susţinem că unica excepţie de la aplicarea legii personale capacităţii de exerciţiu pentru persoana fizică ar trebui să fie cea generată de teoria interesului naţional. Teoria interesului naţional o găsim reglementată practic în mai multe sisteme de drept (cum ar fi art.7 din Legea introductivă la Codul civil german din 1900; art.17 din Codul civil italian din 1942; art.23 din Codul civil portughez din 1966; art.1197 din Codul civil rusesc din 2000; art.5 al legii suedeze din 1904; art.18 din legea română de drept internaţional privat din 1992; artart.3 al legii japoneze din 1898 cu privire la aplicarea legilor ş.a.), precum şi cadrul unor convenţii internaţionale, cum ar fi, art.2 din Convenţia de la Geneva cu privire la soluţionarea conflictelor de legi în materia cambiei din 1930, art.3 din Convenţia de la Geneva privind conflictele de legi în materie de cec din 1931 sau art.23 al Convenţiei CSI cu privire la asistenţa juridică din 1993. Credem că este plauzibil faptul că şi legiuitorul moldovean a inclus în actuala reglementate a raporturilor de drept internaţional privat

106

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

şi teoria interesului naţional. Aceasta, mai cu seamă că respectiva teorie are ca substrat apărarea în general a circuitului civil de pe un anumit teritoriu împotriva prejudiciilor ce ar putea fi cauzate partenerilor de bună credinţă datorită diferitor reglementări naţionale incomode pentru dreptul forului, fapt ce ar conduce la incertitudinea relaţiilor civile cu element străin, incertitudine ce ar impune ca părţile unui act juridic să cunoască ce stipulează legile naţionale a cocontractanţilor săi în materia capacităţii. În sprijinul acestei teorii au fost aduse mai multe argumente. În principal, printre temeiurile ce stau la baza teoriei interesului naţional au fost numite următoarele: ocrotirea bunei credinţe a partenerului local; necunoaşterea scuzabilă de către partenerul local al legii naţionale a străinului cu care a încheiat actul juridic; îmbogăţirea fără just temei a străinului, în dauna partenerului local; ocrotirea ordinii publice de drept internaţional privat al forului [51, p. 64]. În lucrarea de faţă, subscriem opiniei că teoria interesului naţional s-ar justifica în ocrotirea bunei credinţe a partenerului local [157, p. 172]. În acelaşi timp, s-a relatat că actul nu este nul sau anulabil, ci este numai inopozabil, măsură suficientă pentru apărarea intereselor securităţii juridice a tranzacţiilor [139, p. 164]. În fine, reglementările respective apără nu numai interesul unui naţional care a tratat cu un străin, ci şi interesele oricărei peroane care tratează cu un străin, care este capabil după legea locului unde încheie actul [68, p. 290]. Teoria interesului naţional prevede că persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu excepţia cazurilor în care va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu. Conţinutul acestei prevederi impune, pentru a opera teoria interesului naţional, întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii [157, p. 171]: a) persoana să fie lipsită de capacitatea de exerciţiu sau să aibă capacitatea de exerciţiu restrânsă, potrivit legii sale personale (lex patriae sau lex domicilii), dar să fie pe deplin capabilă potrivit legii forului; b) actul să fi fost întocmit în ţara forului; c) cocontractantul local să fie de bună credinţă, adică acesta trebuie să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic, adică incapacitatea străinului potrivit legii naţionale; d) anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat cocontractantului naţional.

2.5. Incapacităţile de exerciţiu Revenind asupra soluţionării conflictului de legi în materia incapacităţilor speciale de exerciţiu, insistăm asupra principiului conform căruia acestea vor fi guvernate fie de legea naţională atunci când operează erga omnes, fie, atunci când sunt prevăzute în interesul unor persoane concrete – de legea actului prohibit care poate fi lex contractus sau lex succesionis, după caz (vezi

107

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

infra.1). Incapacitatea generală de exerciţiu, care se referă la toate actele juridice ale incapabilului, sunt supuse legii naţionale [157, p. 169]. Legea naţională a minorului sau a interzisului judecătoresc va determina, în special: categoriile de acte juridice pe care nu le poate face (sau, prin excepţie, le poate face); sancţiunea încălcării incapacităţii şi anume nulitatea actului (cazurile de nulitate şi felurile acesteia, persoanele care o pot invoca şi în ce condiţii etc.) [157, p. 170]. În materia incapacităţii de exerciţiu prezintă interes şi următoarele două situaţii: procedura punerii sub interdicţie a străinului şi admiterea incapacităţii celui pus sub interdicţie în străinătate. Asemenea situaţii nasc inevitabil conflicte de legi şi conflicte de jurisdicţii [168, p. 58]. Admiterea incapacităţii de exerciţiu a celui pus sub interdicţie în străinătate presupune că hotărârea judecătorească străină produce efecte în ţara sa sau în orice alt stat terţ [68, p. 293]. În această materie, s-a admis, în principiu, că hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept. Este şi firesc să fie aşa în situaţia când se cere eficacitatea internaţională a unei hotărâri străine prin care s-a declarat interdicţia propriului său cetăţean. În caz dacă hotărârea a fost pronunţată într-un alt stat decât cel de cetăţenie a interzisului, adică cu concursul dreptului internaţional privat al instanţei ce a pronunţat hotărârea, aceasta va fi recunoscută într-un stat terţ dacă a fost recunoscută mai întâi în statul de cetăţenie a interzisului [48, p. 327 p.]. În final, hotărârile judecătoreşti referitoare la statutul personal vor fi recunoscute oriunde de plin drept fără a fi impusă o procedură prealabilă de recunoaştere. Prin urmare, legea naţională cârmuieşte incapacitatea de exerciţiu, fie că aceasta rezultă direct din lege, fie că decurge, în condiţiile legii, dintr-o hotărâre judecătorească străină [68, p. 294]. Când este vorba de eficacitatea altor hotărâri decât cele referitoare la statutul personal, recunoaşterea sau executarea lor se face pe cale judecătorească şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele procesuale cuprinse în legea forului referitoare la procedura civilă cu element de extraneitate (condiţii impuse de art.467, 471 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova). S-a susţinut că incapacitatea de exerciţiu care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească penală străină nu poate fi recunoscută, în lipsa de reglementare contrară, expresă, în ţara forului, dat fiind efectul teritorial al normelor penale [68, p. 293]. În ceea ce ne priveşte, subscriem opiniei [84, p. 22 şi urm.] conform căreia nimic nu ar împiedica nici în această situaţie de a recunoaşte efectele civile ce pot decurge dintr-o sentinţă penală străină sau din actele administrative adoptate de autorităţile altor state. Procedura punerii sub interdicţie a străinului este o procedură mult mai complicată decât admiterea unei hotărâri străine în materie. O poziţie aparte a fost adoptată de legislaţia Republicii Moldova. Astfel, art.1591, alin.1 Cod civil moldovenesc relatează următoarele: „Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi (s.n.) declarat incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu (s.n.), conform legislaţiei Republicii Moldova”. Respectiv formula poate fi arată că această situaţie reprezintă o 108

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

excepţie, regula fiind că nu poate fi. Este şi firesc să fie aşa, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, legea naţională este aceea care guvernează nu numai capacitatea, ci şi incapacitatea unui străin. Cu toate acestea, legiuitorul poate prevedea, pe cale de excepţie, că străinul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitatea sa de exerciţiu conform legii forului. Evident, aceasta numai în situaţia când sistemul de drept al forului este interesat în mod direct. De exemplu, un cetăţean străin este căsătorit cu un cetăţean al republicii Moldova, domiciliază în Moldova, dar, ca urmare a unui accident, suferă de o boală mintală. Astfel, fiind lipsit de discernământ şi, nefiind pus sub interdicţie, poate cauza un prejudiciu prin încheierea de acte juridice atât terţelor persoane, cât şi poate fi lezat personal în unele drepturi. În această materie competenţa o au instanţele naţionale ale străinului care vor proceda la efectuarea acestei proceduri după legea lor. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, această competenţă nu este exclusivă. Prin urmare, fiind vorba de o excepţie, aceasta trebuie să fie stipulată cât mai exact şi să nu dea temei pentru interpretări echivoce. Cu titlu de exemplu poate servi articolul 1197, alin.3 din Codul civil rus care prevede: „Признание в Российской Федерации физического лица недееспособным или ограниченно дееспособным подчиняется российскому праву”. După cum vedem, legiuitorul rus nu utilizează noţiuni de genul poate fi, ci prevede expres că punerea unui străin sub interdicţie pe teritoriul Federaţiei Ruse va avea loc după legislaţia rusească. Prevederi similare cuprind legislaţiile şi altor state, cum ar fi art.15 al legii federale din Austria cu privire la dreptul internaţional privat din 1978; art.8 al legii introductive germane din 1986; art.8 al Codului civil grecesc [24, p. 141]. În această ordine de idei, se impune în mod imperios, elucidarea acelor condiţii care ar conduce spre o atribuire de competenţă, în speţă, autorităţilor moldoveneşti. Cu părere de rău, sesizăm o lacună legislativă în această privinţă, fapt care totuşi nu poate conduce la nesoluţionarea conflictului de jurisdicţii în materie sau soluţionarea acestuia în mod arbitrar. Altminteri, punerea sub interdicţie a străinilor rezidenţi apare detaliat reglementată în cadrul tratatelor de asistenţă juridică (cu titlu de exemplu, a se vedea prevederile art.32-34 din Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală din 1996 încheiat între Republica Moldova şi România). Evident, că în mod prioritar sunt competente autorităţile statului de naţionalitate a persoanei faţă de care există motive temeinice de a fi declarată incapabilă sau de a fi limitată în capacitate de exerciţiu. Numai în ipoteza în care aceste autorităţi, după ce au fost sesizate de instanţa străină, refuză să soluţioneze cazul, sau se află în pasivitate nesoluţionându-l în timp util, instanţa căreia i se cere declararea străinului se va simţi obligată să acţioneze fie pentru a aplica măsuri provizorii cu caracter de urgenţă, fie chiar de a declara incapacitatea sau limitarea în capacitate a străinului. Aşadar, tratatele de asistenţă juridică admit efectuarea unor asemenea proceduri de către partea 109

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

contractantă unde îşi are reşedinţa cetăţeanul celeilalte părţi contractante cu îndeplinirea unor condiţii, cum ar fi [180, p. 102]: a) avizul prealabil al statului de cetăţenie; b) delegarea competenţei de către instanţele avizate; c) necomunicarea în timpul prevăzut de acord a deciziei de către autoritatea avizată; c) motivul de punere sub interdicţie sau de limitare în capacitate sunt prevăzute şi de legea statului a cărui cetăţean este persoana. În acest context, dacă instanţa moldovenească va fi competentă să se pronunţe asupra incapacităţii unui străin, legea materială după care se va conduce pentru îndeplinirea măsurilor punerii sub interdicţie poate fi legea moldovenească. Legea Republicii Moldova se va aplica numai dacă conflictul de jurisdicţii a fost soluţionat în favoarea instanţelor moldoveneşti şi dacă aplicarea legii forului în această materie este prevăzută de clauzele tratatului internaţional. Totuşi, legea forului se va aplica cu luarea în consideraţie a stipulaţiilor legii naţionale a străinului în acest sens.

2.6. Legea aplicabilă ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitate în capacitate de exerciţiu Ocrotirea minorului, exercitată de către ambii părinţi sau de către unul dintre aceştia, este cârmuită de legea aplicabilă raporturilor dintre copil şi părinte. Soluţia poate să difere în funcţie de poziţia copilului care poate fi din căsătorie sau din afara acesteia [65, 113 p.]. La fel, legea aplicabilă ţine de punctul de legătură instituit de dreptul internaţional privat în această materie, care poate fi domiciliul sau cetăţenia copilului sau a părintelui. Astfel, unele sisteme de drept leagă soluţiile conflictuale de statutul copilului. Conform Legii române nr.105/1992, de exemplu, ocrotirea minorului din căsătorie va fi guvernată, dacă soţii deţin aceeaşi cetăţenie, de legea naţională comună a soţilor. Atunci când au cetăţenii diferire, relaţiile dintre copil şi părinţi, respectiv şi obligaţia de întreţinere, va fi supusă legii statului unde soţii îşi au stabilit domiciliul comun. În lipsa acestuia, relaţiile dintre părinţi şi copii în vederea ocrotirii celor din urmă, vor fi cârmuite de legea reşedinţei comune a soţilor ori de legea statului cu care aceştia întreţin cele mai strânse legături (această ierarhie este prevăzută de art.20, prin coroborare cu art.36 din Legea nr.105/1992). Aşadar, dacă soţii nu au nici domiciliul comun se va aplica principiul proper law. Unele legislaţii încearcă să ofere şi în acest caz o soluţie mai concretă. Astfel, Codul civil al Portugaliei din 1966, prevede, la art. 57, că în caz dacă soţii, ce nu au cetăţenie comună, locuiesc în state diferite, ocrotirea copiilor din căsătorie se va realiza conform legii naţionale a tatălui. Numai în cazul când mama exercită în totalitate atribuţiile de părinte asupra copilului poate fi aplicată legea naţională a mamei. Legislaţiile statelor ce se conduc după principiile enunţate, extind aceste reguli şi asupra copilului adoptat, însă, cu condiţia ca adopţia să fie încheiată de ambii soţi împreună. În caz contrar,

110

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

se va aplica legea naţională a adoptatorului, soluţie prevăzută expres de art. 31 din Legea română nr.105/1992. Ocrotirea părintească a minorului din afara căsătoriei va fi guvernată, în contextul celor relatate, de obicei, de legea naţională a copilului. Astfel, art. 28 din Legea română nr.105/1992 stabileşte că ocrotirea minorului, copil din afara căsătoriei, va fi cârmuită de legea naţională a copilului de la data naşterii, iar când acesta are şi o alta cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă. Alte sisteme de drept nu fac distincţie dintre copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei în materia legii aplicabile ocrotirii copilului incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Conform dreptului moldovenesc (art.160 din Codul familiei al Republicii Moldova din 2000) şi cel rusesc (art.163 din Codul familiei al Federaţiei Ruse din 1995), de exemplu, obligaţiile părinţilor de a-şi întreţine copiii vor fi supuse legii statului pe teritoriul căruia aceştia îşi au domiciliul comun. Numai în lipsa unui asemenea domiciliu se va aplica legea naţională a copilului. Totuşi, legea naţională a copilului va putea fi aplicabilă şi în cazul când acesta are domiciliul comun cu părinţii sau părintele său. Excepţia se referă numai la măsurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere. Acelaşi principiu, al domiciliului comun, este consacrat şi de tratatele la care sunt parte aceste state, cum ar fi Tratatul de asistenţă juridică din 1994 încheiat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (art. 30 din tratat). Într-un sens mai restrâns se pronunţă Convenţia din 1993 a statelor CSI cu privire la asistenţa juridică, care prevede că ocrotirea minorilor va fi cârmuită de statul unde aceştia îşi au stabilit domiciliul permanent. Astfel, observăm că chiar dacă legislaţiile naţionale ale Moldovei şi ale Rusiei prevăd principii similare, tratatele la care sunt parte instituie principii deosebite de cele naţionale şi chiar deosebite de la un tratat la altul. În timp ce concurenţa dintre normele naţionale şi cele internaţionale se soluţionează simplu, adică în favoarea celor din urmă, concursul dintre normele internaţionale se soluţionează, ţinând cont de o anumită ierarhie. În caz de concurs între normele naţionale şi cele internaţionale, prioritate vor avea normele internaţionale. În caz de concurs între normele tratatelor multilaterale şi ale celor regionale, prioritate vor avea normele prevăzute de tratatele regionale. Când intră în concurs normele prevăzute de tratatele multilaterale universale sau regionale şi cele prevăzute de tratatele bilaterale se vor aplica normele tratatelor bilaterale [183, p. 585]. Cu referire la cele două tratate de asistenţă juridică, tratatul bilateral la care sunt parte statele menţionate vor avea prioritate faţă de normele stabilite prin tratatul CSI. Efectele incapacităţii în materia tutelei asupra minorului sau asupra interzisului judecătoresc, raporturile dintre tutore şi cel aflat sub tutelă, sunt supuse, în principiu, legii naţionale a minorului

111

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

sau a interzisului judecătoresc (cu titlu de exemplu, art.37 din Legea română nr.105/1992; art.1592, alin.1 Cod civil al Republica Moldova; art.24 din Legea germană pentru o nouă reglementare a dreptului internaţional privat). Aceste efecte pot fi supuse şi legii autorităţii ce îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii atunci când minorul sau interzisul locuiesc în statul de care aparţine autoritatea (cu titlul de exemplu, prevederile art.38 din Legea română nr.105/1992 sau a art.1592, alin.3 Cod civil moldovenesc, precum şi cele prevăzute de art.2 al Convenţiei privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în materie de protecţie a minorului). În asemenea situaţii, legea naţională intră în concurs cu legea forului. Se pot deci aplica în parte dispoziţiile legii naţionale (de fond) şi, în parte, dispoziţiile autorităţii competente. Raporturile dintre tutore sau curator şi cel aflat sub tutelă sau curatelă trec, de această dată, de sub imperiul legii naţionale a acelui ocrotit sub guvernarea legii autorităţilor ce au preluat tutela sau curatela. S-a susţinut [84, p. 118 şi urm.] că o asemenea abordare flexibilă de soluţii conflictuale este mai eficientă şi oportună pentru cei ce necesită ocrotire. S-a susţinut [51, p. 93], că trebuie, în acelaşi timp, făcută o distincţie între legea aplicabilă măsurilor de ocrotire care se iau faţă de cel ocrotit şi legea aplicabilă reprezentării sau asistării acestuia. Astfel, reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu în cazul în care se află în încetare de plăţi, precum şi asistarea persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naşte atribuţia de reprezentare sau asistare.

112

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ÎNCHEIERE Capitolul I al lucrării cuprinde o relatare de maximă generalitate asupra statutului persoanei fizice în dreptul internaţional privat. Cercetarea de faţă evidenţiază, în conformitate cu resorturile ei intenţionale, aspectele esenţiale ale evoluţiei conceptului de statut personal, relevând acele elemente care susţin ideea complexităţii noţiunii. De altfel, acesta este sensul demersului de faţă: de a propune lărgirea perspectivei, astfel încât să fie decelabile variabilele unui concept rămas deschis. În primul rând, este supus atenţiei polisemantismul noţiunii de statut personal, alegând teze şi autori a căror apartenenţă la acest concept este mai învederat. Opiniile autorilor selectaţi marchează trăsăturile definitorii ale conceptului de statut personal. Fiecare reprezintă un „vârf” în evoluţia istorică a noţiunii. Dintru început, trebuie să menţionăm că cercetarea de faţă, fără a avea pretenţia exhaustivităţii, imposibilă, de altfel, în cazul conceptului de statut personal, a fost determinată de caracterul polimorf care se dezvăluie cu fiecare nouă abordare. De aceea, am intenţionat să scrutăm şi acele orizonturi care, la prima vedere, nu dezvăluie proiectul statutului personal dar care, după cum am văzut, ascund dincolo de text mecanismele conceptului de statut. Având în vedere că în spiritul acestui capitol al dreptului internaţional privat se afirmă noi teze, nu este exclus ca în viitor să asistăm în continuare la redimensionarea acestui concept. 1. Noţiuni ca statutul personal, legea personală (concretizată prin formele sale: legea naţională, legea domiciliului şi legea reşedinţei) reclamă, sub aspect etimologic, repercusiuni nuanţate cu un caracter istorico-evolutiv pronunţat, constituind chiar primele premise de recunoaştere extrateritorială a legilor dincolo de graniţele unui anumit teritoriu. În fond, ceea ce numim astăzi statut personal, ar fi acea realitate, unanim admisă, ce impune terminologiei dreptului internaţional privat să înregistreze un anumit conservatorism, sancţionând de multe ori o derogare arbitrară de la noţiunile uzuale din cadrul ştiinţei date. Numai dintr-o asemenea perspectivă se poate explica şi perpetuarea multor expresii de origine latină, folosite şi astăzi de către ştiinţa dreptului internaţional privat. Pe de altă parte, statutul personal poate fi privit şi ca un cumul de consecinţe juridice în favoarea fiinţei umane, ce i le conferă legea sa personală şi care impun eficacitatea conferită de această lege oricărui stat în care, prin ipoteză, s-ar deplasa persoana respectivă. 2. Din reglementările dreptului internaţional privat al Republicii Moldova se evidenţiază concluzia, aşa cum reiese explicit din textul articolului 1587, alin.1 Cod civil, că fac parte din conţinutul statutului personal starea şi capacitatea persoanei fizice, fiind supuse legii naţionale. Raporturile de familie apar scoase din acest conţinut. Acest lucru pare a fi firesc dacă coroborăm

113

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

prevederile acestui articol cu normele conflictuale din domeniul familiei. Astfel, pentru efectele căsătoriei, pentru divorţ, precum şi pentru stabilirea (contestarea) filiaţiei, relaţiile dintre părinţi şi copii, legiuitorul moldovean a dat prioritate legii domiciliului comun (art.157 şi 160 Codul familiei) sau instanţei sesizate (art.158 şi 159 Codul familiei) şi nu legii naţionale. Tot astfel, capacitatea de a încheia acte juridice poate fi supusă legii locului de încheiere. Pe de altă parte, am putea admite că această poziţie subscrie, o dată în plus, la ideea că o viziune prea largă asupra conţinutului statutului personal sau conferirea unui teren prea întins legii naţionale implică în practică mai mult sentimentalism decât raţiune. Altminteri, putem vorbi de statut personal în dreptul internaţional privat numai în măsura când acesta este guvernat de o singură lege. Conform celor relatate, putem conchide că statutul personal este o noţiune destul de abstractă şi contradictorie atât sub aspectul conţinutului său, cât şi sub aspectul legii aplicabile, probleme, ce sunt, după cum putem constata, interdependente. Lucru explicabil, întrucât, aşa după cum a fost conceput, statutul personal reprezintă tot ceea ce urmează persoana şi este supus legii sale personale. Or, anume la acest capitol sesizăm în practică o tendinţă de a supune legii personale nu toate elementele statutului personal, lezându-se, astfel, raţionalismul ce a stat la originea acestei noţiuni. 3. În materia conflictului de legi în spaţiu, cu referire la statutul personal, în dreptul conflictual al diferitelor state s-a cristalizat o unanimitate în acest sens – aplicarea legii personale. Precizarea imediată care se impune în această ordine de idei, este că, în fond, soluţiile diferă şi că legea personală este concepută în mod diferit, cel puţin, în funcţie de acele două mari sisteme de drept – common law şi civil law. În timp ce sistemul de common law ia ca punct de legătură pentru starea şi capacitatea persoanei fizice domiciliul acesteia, sistemul de drept continental optează în aceeaşi materie pentru cetăţenie. Astfel, în sistemul anglo-saxon legea personală care va guverna statutul personal va fi legea domiciliului (lex dommicilii), cu unele precizări esenţiale, iar în sistemul de drept continental, legea personală apare sub forma legii naţionale, adică legea cetăţeniei (lex patriae). În prezenta lucrare şi-au găsit exprimarea şi acele avantaje şi dezavantaje care au fost descrise, atât cu referire la criteriul legii naţionale, cât şi cu referire la criteriul legii domiciliului, de care în mod cert s-a condus legiuitorul atunci când a optat pentru un criteriu sau altul. Ţinând cont de observaţiile critice asupra celor două principii adoptate de sistemele existente, această împărţire nu trebuie absolutizată. 4. În această lucrare am sistematizat definiţiile date statutului personal de autorii notorii în materie, deoarece, în reglementarea dreptului nostru, unele noţiuni sub aspect terminologic lasă de dorit şi nu înfăţişează un conţinut unic, având un îndoit interes, referindu-se, deopotrivă, atât la noţiunile tradiţionale folosite de doctrina şi legislaţia dreptului internaţional privat, cât şi la noţiunile utilizate în limbajul curent făcând, în acest sens, o confuzie evidentă. Ne-am permis să 114

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

dăm soluţii proprii chiar cu riscul omnis definitio periculosa est, care proclamă caracterul întotdeauna primejdios pe care îl înfăţişează încercarea oricărei definiţii în domeniul dreptului. Din punctul nostru de vedere, legiuitorul moldovean, nu a fost destul de perseverent în a se conduce de terminologia tradiţională, fapt care provoacă unele neclarităţi legate de interpretare. Astfel, calificarea noţiunii de lege naţională, dată la art.1587, alin. 2, suscită o inevitabilă confuzie. Ne referim aici la un evident pleonasm ce rezultă din terminologia utilizată în cadrul acestui articol. Susţinem că la aceasta s-a ajuns deoarece legiuitorul a evitat, pe cât posibil, să ţină cont de terminologia tradiţională şi a confundat, se pare, noţiunea de „lege naţională” cu cea de „lege personală”. Astfel, „legea naţională (s.n.) a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau reşedinţa (alin.3); „legea naţională (s.n.) a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil” (alin.4). Este evident că noţiunea de „lege naţională” în acest context este inclusă în mod eronat, termenul corect ar fi fost de „lege personală”. Altminteri, legea naţională, după cum s-a arătat, desemnează legea cetăţeniei. Or, anume apatridul fiind persoana fără cetăţenie nu poate fi condus în materie de stare şi capacitate de legea naţională deoarece nu-i poate fi atribuită prin definiţie. Refugiatul, la rândul său, de cele mai multe ori este cetăţean străin şi nu apatrid. Prin urmare, legea lui naţională va fi legea statului său şi nici într-un caz legea statului de azil (art.1587, alin.4). Pentru a se evita asemenea confuzii am considerat că textul art.1587 din Codul civil moldovenesc, ar putea să îmbrace următoarea formulare: starea şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa personală; legea personală a c e t ă ţ e a n u l u i s t r ă i n este l e g e a s a n a ţ i o n a l ă ; legea personală a a p a t r i d u l u i se consideră l e g e a s t a t u l u i î n c a r e e l î ş i a r e d o m i c i l i u l sau în lipsa acestuia r e ş e d i n ţ a ; legea personală a r e f u g i a t u l u i se consideră l e g e a s t a t u l u i c a r e î i a c o r d ă a z i l . 5. Deoarece punctul de legătură pentru legea aplicabilă statutului personal este cetăţenia, o relatare a acestei instituţii prin prisma dreptului internaţional privat s-a impune de la sine. Stipulaţiile moldoveneşti sunt în totală concordanţă cu art. 1 al Convenţiei de la Haga cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetăţeniei din 12 aprilie 1930. Soluţionarea tuturor chestiunilor, care ar arăta dacă o persoană posedă sau nu cetăţenia unui anumit stat va avea loc în conformitate cu legislaţia naţională a acelui stat. Această prevedere consacră o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice după legea forului. Capitolului II este dedicat unui component esenţial al statutului personal – stării civile. În acelaşi timp, în cadrul acestui capitol am analizat şi alte atribute de identificare a persoanei fizice – numele şi domiciliul, precum şi problemele de drept internaţional privat legate de acestea. Am considerat că este esenţial de a studia în comun aceste instituţii, mai ales, că unii autori consideră că numele face parte din starea civilă a persoanei. 115

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

6. Normele conflictuale din dreptul internaţional privat al Franţei, Italiei, Germaniei, Austriei, României, Republicii Moldova şi ale altor câtorva state instituie expres pentru starea civilă, ca şi pentru capacitate, ca punct de legătură, cetăţenia. Prin urmare, o persoană care este căsătorită sau necăsătorită, născută din căsătorie ori adoptată conform unei legi, ar trebui să fie considerată astfel şi pe teritoriul altui stat chiar când legea materială a forului ar considera-o altfel. Cu alte cuvinte, starea civilă ar trebui să fie guvernată oriunde şi oricând de aceeaşi lege care este, în principiu, legea personală, fie aceasta lex patriae sau lex domicilii. Normele conflictuale ce pornesc de la regula, conform căreia starea civilă este cârmuită de legea naţională nu consacră, în acest sens, decât un deziderat care are astăzi viabilitate, mai mult, în baza principiului recunoaşterii drepturilor câştigate. Aceasta se poate realiza numai dacă dreptul internaţional privat în care intervine modificarea stării civile admite acelaşi criteriu al legii naţionale. În practică, însă, această condiţie este greu de realizat, aşa încât aplicarea legii naţionale actelor ce generează starea civilă se impune mai mult pe cale de excepţie. Reieşind din acest fapt, sistemele care în mod tradiţional au îmbrăţişat şi au subscris legii naţionale în materia statutului personal fac tot posibilul ca acest deziderat să funcţioneze chiar în materia cea mai controversată, adică în materia stării civile a persoanei fizice. 7. Înregistrarea faptelor şi actelor de stare civilă se face prin înscrierea acestora de către delegatul (ofiţerul) de stare civilă în registrele de stare civilă. În baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează certificatul de stare civilă în scopul de probă o anumită stare. În dreptul internaţional privat, deosebim situaţia înregistrării actelor de stare civilă, privind străinii la noi în ţară şi situaţia înregistrării actelor de stare civilă a naţionalilor în străinătate. În materia înregistrării căsătoriei funcţionează regula locus regit actum. Aceeaşi regulă reiese implicit şi din normele actelor legislative, care extind acest principiu asupra condiţiilor formale ale tuturor actelor de stare civilă. 8. În ceea ce priveşte înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă privind străinii în Republica Moldova, potrivit art.10 din Legea Republicii Moldova nr.100/2001 privind actele de stare civilă, „cetăţenii străini care locuiesc sau se află temporar în Republica Moldova pot cere înregistrarea actelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova” (alin.1). La fel, „apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova au aceleaşi drepturi şi obligaţii la înregistrarea actelor de stare civilă ca şi cetăţenii Republicii Moldova” (alin.2). Articolul citat impune, credem noi, unele obiecţii de rigoare. Astfel, după cum apare în formularea actuală, în timp ce străinilor li se recunoaşte dreptul de înregistrare a actelor de stare civilă pe teritoriul Republicii Moldova, s-ar părea că se omite dreptul de înregistrare a faptelor de stare civilă. În consecinţă, prevederea ar părea, la prima vedere, ca fiind una lacunară. Evident că în registrele moldoveneşti vor fi 116

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

înregistrate şi faptele de stare civilă cu participarea străinilor. Mai mult ca atât, legislaţia prevede expres că, în caz de deces al unui cetăţean străin, declararea morţii se face obligatoriu în faţa autorităţilor statului unde a decedat chiar dacă moartea sa a fost declarată şi la oficiul diplomatic sau consular străin. 9. Pe de altă parte, pare chiar stranie condiţia impusă pentru apatrid de a avea neapărat domiciliul stabilit în Moldova pentru a-şi putea înregistra actele de stare civilă. Altminteri, Codul civil stabileşte că apatridul este guvernat de legea domiciliului său care poate fi stabilit şi în străinătate. Astfel, în timp ce apatridul cu domiciliul în străinătate are în Moldova calitatea de subiect de drept şi poate participa la circuitul civil, fiind guvernat de legea domiciliului său, ar fi un nonsens ca acesta să nu poată încheia în acest stat, de exemplu, o căsătorie. Credem că şi acest text este susceptibil de critică şi impune de a fi interpretat în context cu alte prevederi, aşa încât persoanele fără nici o cetăţenie, indiferent de domiciliul lor, să beneficieze de dreptul de a înregistra în Moldova orice act sau fapt de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii. 10. Cetăţenii străini au opţiunea de a cere înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă la organele de stare civilă ale acestor state sau să ceară înregistrarea acestora în registrele ţinute de reprezentanţii lor diplomatici sau consulari acreditaţi în ţările respective. Opţiunea oferită străinului de a înregistra acte consulare de stare civilă se justifică, în primul rând, din dorinţa de a-l scuti de unele proceduri formale în plus. De exemplu, căsătoriile cu participarea străinilor au loc numai în baza unor atestări suplimentare obţinute de la autorităţile de resort străine. În acelaşi timp, actele de stare civilă trecute în registrele străine sunt supuse, la întoarcerea în ţară, procedurii transcrierii în registrele naţionale, procedură, urmată de riscul recunoaşterii eficacităţii actului respectiv. 11. Sistemul de drept al Republicii Moldova a reglementat şi întocmirea actelor de stare civilă a cetăţenilor proprii în străinătate, ţinând cont de principiul legii naţionale aplicabile statutului personal şi ţinând cont de opţiunea amintită mai sus, conform căreia aceştia se pot adresa nu numai misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale statului lor acreditate în străinătate, ci şi autorităţilor de resort locale. Aceste stipulaţii ale legislaţiei moldoveneşti impun unele explicaţii suplimentare. Astfel, conform art.1594 Cod civil, „Înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţa în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare (s.n.) ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade (s.n.)”. Prevederea aceasta este întărită de cea a art. 156, alin. 1 din Codul familiei care stipulează că „Cetăţenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la misiunile diplomatice (s.n.) sau oficiile consulare (s.n.) ale Republicii Moldova”. În raport cu alte reglementări în materie, conţinutul acestor prevederi ar necesita o completare. Ne referim aici la posibilitatea oferită cetăţenilor moldoveni de a înregistra actele şi faptele de stare civilă la autorităţile locale 117

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

competente din străinătate, posibilitate ce nu pare a fi reţinută expres de lege. Cu toate acestea, considerăm că această prevedere nu are intenţia de a circumscrie posibilitatea moldovenilor de a se adresa autorităţilor de stare civilă din străinătate. 12. Privitor la înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă avute loc la bordul aeronavei, Legea moldovenească nr.100/2001 nu se pronunţă. Nici Legea Republicii Moldova cu privire la aviaţia civilă din 1997 nu prevede nimic în această privinţă. Cu toate acestea, nu înseamnă că raportul nu poate fi reglementat. În această ordine de idei, stipulările Codului navigaţiei maritime comerciale, citate mai sus, considerăm că ar putea fi aplicate, prin extensie şi asupra înregistrării faptelor de stare civilă avute loc la bordul aeronavelor. 13. În ceea ce priveşte numele persoanei fizice, prin prisma reglementărilor, uneori neuniforme, de la un stat la altul în această materie, apariţia unor conflicte de legi pare a fi inevitabilă. S-a susţinut că regula legii naţionale se referă numai la dobândirea numelui prin filiaţie. Altminteri, această soluţie pare a fi unica, deoarece numele va fi guvernat prin definiţie de legea care guvernează filiaţia. Modificarea numelui de familie ca urmare a modificării stării civile va fi supusă legii care cârmuieşte materia respectivă (lex causae). Astfel, modificarea numelui ca urmare a încheierii unei căsătorii va fi guvernat de legea aplicabilă efectelor acesteia. Schimbarea numelui pe cale administrativă va fi supusă legii domiciliului. Aceasta decurge expres sau tacit din prevederile legislaţiei interne. Altminteri, străinii au aceleaşi drepturi să-şi înregistreze actele de stare civilă şi modificările acestora ca şi cetăţenii. În final, legislaţia dispune că ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite pe teritoriul statului de reşedinţă, este asigurată potrivit legislaţiei acestui stat. 14. Domiciliul interesează cu precădere dreptul conflictual în calitatea sa de punct de legătură pentru normele conflictuale referitoare la statutul personal, raporturile de familie, condiţiile de fond ale actului juridic sau ca un element de determinare a competenţei jurisdicţionale. Stabilirea domiciliului de drept comun sau voluntar, fiind o chestiune ce aparţine condiţiei juridice a străinului, este supusă legii materiale a statului unde se stabileşte acesta. Capitolul III apare dedicat capacităţii persoanei în dreptul internaţional privat. În materia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, pentru a vedea care este impactul dreptului conflictual, sau impus de a fi elucidate următoarele aspecte: s-a pus mai întâi problema dacă o normă conflictuală poate avea sau nu ca obiect, pe lângă capacitatea de exerciţiu, de asemenea şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice; dacă capacitatea de folosinţă este guvernată de aceeaşi lege ca şi capacitatea de exerciţiu sau este supusă unei alte legi; posibila corelaţie dintre capacitatea de folosinţă şi condiţia juridică a străinului.

118

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

15. În această ordine de idei, constatăm următoarele: capacitatea de folosinţă interesează dreptul conflictual numai când se pune problema legii aplicabile începutului şi încetării capacităţii de folosinţă întrucât aceste momente corespund, în totalitate, cu începutul şi sfârşitul calităţii de subiect de drept ale persoanei fizice, adică cu durata personalităţii sale juridice. Aşadar, nu ne interesează dacă conţinutul capacităţii de folosinţă aparţine sau nu conflictului de legi, deoarece această noţiune nici nu aparţine capacităţii de folosinţă şi nu se referă la aceasta, ci reprezintă, aşa cum s-a arătat, regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor unei persoane care raportat la străini formează condiţia juridică a străinilor. 16. În ceea ce priveşte legea aplicabilă incapacităţilor speciale de folosinţă, în doctrină s-a apreciat, argumentat după părerea noastră, că majoritatea acestor incapacităţi ar fi într-adevăr nişte îngrădiri ale capacităţii, însă, nu îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, ci ale capacităţii de exerciţiu. Prin urmare, acestea au fost denumite ca fiind incapacităţi speciale de exerciţiu. În această ordine de idei, incapacităţile de exerciţiu speciale vor fi guvernate fie de legea naţională (când operează erga omnes), fie, atunci când sunt prevăzute în interesul unor persoane concrete – de legea actului prohibit care poate fi lex contractus sau lex succesionis, după caz. 17. În ceea ce priveşte încetarea acesteia, s-au impus unele precizări în materia declarării judecătoreşti a morţii prezumate. O chestiune care a suscitat interes a fost cea legată de momentul stabilit prin hotărârea judecătorească a morţii prezumate. Astfel, conform prevederilor art.52, alin.3 Cod civil a Republicii Moldova, „Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă.” O asemenea poziţie faţă de data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească reprezintă o abordare mai izolată, majoritatea sistemelor suprapun acest moment cu momentul ultimelor ştiri despre persoana dispărută. O asemenea stare a lucrurilor nu pare a fi deloc oportună din mai multe puncte de vedere care au fost detaliat enunţate. 18. În materia conflictului de legi, cu referire la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, dreptul internaţional privat al acestor state a schiţat anumite soluţii conflictuale, apelând la principii de fixare inspirate din regulile dreptului conflictual continental. Astfel, norma conflictuală ce are drept conţinut capacitatea de exerciţiu este fundamentată pe legea naţională, tradiţională legislaţiei noastre (art.1587, alin.1 Cod civil). Necătând la toată claritatea aparentă în reglementare, lucrurile par a fi complicate de alte prevederi şi anume de acelea ale articolelor imediat următoare ale art.1587 Cod civil moldovenesc. Astfel, art.1590 apare având ca titlu „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor” care nu face, la prima vedere, altceva decât să repete la alin.1 soluţia dată de art.1587, alin.1, arătând că „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională”. Cu două aliniate mai jos (art.1590, alin.3), se 119

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

prevede printr-o formulă unilaterală că „capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice (s.n.) încheiate pe teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudicii (s.n.) se stabileşte conform legislaţiei Republicii Moldova”. Mai mult ca atât, la alin.2 al aceluiaşi articol (art.1590) apare reglementată aşa zisa „teorie a interesului naţional”, care prin sine însăşi este deja o excepţie de la aplicarea legii personale capacităţii de exerciţiu în favoarea legii locului de încheiere a actului, dar şi aceasta numai cu întrunirea anumitor condiţii. Astfel, apare inexplicabilă utilitatea alin.3 de la art.1590 Cod civil, dacă la alin.2 al aceluiaşi articol se instituie teoria interesului naţional. Concluzionând, suntem de părere că acest text de lege (alin.3 de la art.1590 Cod civil) s-a preluat accidental din codul civil abrogat, dar şi aceasta, după cum se nuanţează, în mod eronat. 19. Procedura punerii sub interdicţie a străinului este o procedură mult mai complicată decât admiterea unei hotărâri străine în materie. Legislaţia Republicii Moldova a adoptat o poziţie aparte în acest sens. Astfel, art.1591, alin.1 Cod civil moldovenesc relatează următoarele: „Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi (s.n.) declarat incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu (s.n.), conform legislaţiei Republicii Moldova”. Respectiv formula poate fi arată că această situaţie reprezintă o excepţie, regula fiind că nu poate fi. În această ordine de idei, se impune în mod imperios, elucidarea acelor condiţii care ar conduce spre o atribuire de competenţă, în speţă, autorităţilor moldoveneşti. Cu părere de rău, sesizăm o lacună legislativă în această privinţă, fapt care totuşi nu poate conduce la nesoluţionarea conflictului de jurisdicţii în materie sau soluţionarea acestuia în mod arbitrar. Altminteri, punerea sub interdicţie a străinilor rezidenţi apare detaliat reglementată în cadrul tratatelor de asistenţă juridică. În acest context, dacă instanţa moldovenească va fi competentă să se pronunţe asupra incapacităţii unui străin, legea materială după care se va conduce pentru îndeplinirea măsurilor punerii sub interdicţie poate fi legea moldovenească. Totuşi, legea forului se va aplica cu luarea în consideraţie a stipulaţiilor legii naţionale a străinului în acest sens. 20. Ocrotirea minorului, exercitată de către ambii părinţi sau de către unul dintre aceştia, este cârmuită de legea aplicabilă raporturilor dintre copil şi părinte. Soluţia poate să difere în funcţie de poziţia copilului, care poate fi din căsătorie sau din afara acesteia. Conform dreptului moldovenesc, obligaţiile părinţilor de a-şi întreţine copiii vor fi supuse legii statului pe teritoriul căruia aceştia îşi au domiciliul comun. Numai în lipsa unui asemenea domiciliu se va aplica legea naţională a copilului. Totuşi, legea naţională a copilului va putea fi aplicabilă şi în cazul când acesta are domiciliul comun cu părinţii sau părintele său. Excepţia se referă numai la măsurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere. Efectele incapacităţii în materia tutelei asupra minorului sau asupra interzisului judecătoresc, raporturile dintre tutore şi incapabil, sunt supuse, în principiu, legii 120

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

naţionale a minorului sau a interzisului judecătoresc. Aceste efecte pot fi supuse şi legii autorităţii ce îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii atunci când minorul sau interzisul locuiesc în statul de care aparţine autoritatea. S-a susţinut că o asemenea abordare flexibilă de soluţii conflictuale este mai eficientă şi oportună pentru cei ce necesită ocrotire. 21. În final conchidem că investigaţiile efectuate în cadrul prezentei lucrări au demonstrat că cercetarea multiaspectuală a subiectului nu poate fi efectuată fără a studia şi analiza literatura de specialitate din diferite ţări în materia dată, fără a studia şi analiza legislaţia altor ţări la acest capitol şi a face o comparaţie a acestora cu literatura de specialitate şi legislaţia Republicii Moldova, care reglementează statutul persoanei fizice. De asemenea, pentru a depista lacunele existente în actuala legislaţie de drept internaţional privat al Republicii Moldova şi a face propuneri în vederea înlăturării acestora, a fost necesară studierea şi analiza minuţioasă a prevederilor vechiului Cod civil şi a altor acte normative prin care au fost sau mai sunt încă reglementate relaţiile din domeniul statutului personal.

121

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

BIBLIOGRAFIE Literatura de specialitate 1. ANDREI, P. APETREI, I. Drept civil. – Iaşi: Editura Ankarom, 1998. – 403 p. 2. ANGHEL, I. M. Dreptul consular. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978. – 509 p. 3. ANTONESCU, E., Tratat teoretic şi practic de drept internaţional privat. vol.I. – Bucureşti, 1934. – 488 p. 4. ANTONESCU, MĂDĂLINA-VIRGINIA. Regimul juridic al străinilor în România. Străinul persoană fizică. – Bucureşti: Editura All Beck, 2001. – 622 p. 5. ALEXANDRESCO, D. Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine. Tom.8. – Iaşi: Tipografia Naţională, 1898. – 957 p 6. ALEXANDRESCO, D., Principiile dreptului civil român cuprinzând doctrina şi jurisprudenţa până la zi. Tom. I – Bucureşti: Ed. III, 1926. – 656 p. 7. AVRAM, MARIETA, Filiaţia. Adopţia internaţională şi naţională. – Bucureşti: Editura All Beck, 2001. – 330 p. 8. AUDIT, B. Droit international privé. – Paris: Ed. Economica 3 éd., 2000. – 973 p. 9. A.E. von OVERBECK. Le droit des personnes, de famille, des régimes matrimoniaux et des successions dans la nouvelle loi fédérale suisse sur le droit international privé// Revue critique de droit international privé, 1988. – p. 353-355. 10. BABĂRĂ,V. Drept internaţional privat. – Chişinău: Editura Tipografia Centrală, 2002. – 271 p. 11. BAEŞ, S., ROŞCA, N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Chişinău: Editura Tipografia Centrală, 2004. – 400 p. 12. BARASCH, E.A. Consideraţii asupra unui drept internaţional privat al coexistenţei paşnice. Efecte ale acestui drept privitoare la proprietate socialistă, în volumul „Probleme privind dezvoltarea şi apărarea proprietăţii socialiste în dreptul Republicii Populare Române”. – Bucureşti: Editura Academiei, 1959. – p. 251-257. 13. BATIFFOL, H. Traité élémentaire de droit international privé. – Paris: Libraire Générale de Droit et de Jurisprudence, 1959. – 941 p. 14. BATIFFOL, H. Aspects philosophiques du droit international privé. – Paris: Dalloz, 2002. – 346 p. 15. BATIFFOL, H. Principes de droit international privé. vol. II. – Paris: Revue critique de droit international privé, 1959. – 586 p.

122

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

16. BATIFFOL, H. Choix d’Articles rassemblé par ses amis, une possible de la conception du statut personnel dans l’Europe continentale, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1976. – 504 p. 17. BATIFFOL, H. Une évolution possible de la conception du statut personnel dans l’Europe continentale//Choix d’articles rassemblés par ses amis, 1976. – 458 p. 18. BATIFFOL, H., LAGARDE, P. Droit international privé. vol. I. – Paris: Librairie générale de droit et de jurisprudence, 1970. – 650 p. 19. BATIFFOL, H., LAGARDE, P. Droit international privé. Tome 2. – Paris: Librairie generale de droit et de jurisprudence, 7 éd., 1983. – 656 p. 20. BĂIEŞU, V., CĂPĂŢÎNĂ, I. Drept internaţional privat. Note de curs. – Chişinău: Editura Garuda-art, 2000. – 325 p. 21. BELEIU, Gh. Capacitatea juridică şi capacitatea civilă în dreptul român//Studii de drept românesc, 1990, nr.2. p. 129-136. 22. BELEIU, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: Editura „Şansa”, 1992. – 438 p. 23. BERCEANU, B. Cetăţenia. Monografie juridică. – Bucureşti: Editura All Beck, 1999. – 386 p. 24. BORRAS, ALEGRIA, CAMPOS, JULIO D. GONZALES. La loi nationale à l’heure de la réforme du droit international privé espagnol//Le droit international privé: esprit et méthodes. – Paris: Dalloz, 2005. – p. 137-153. 25. BUCHER, A. La protection de la personnalité en droit international privé suisse. – Lausanne: Me Engel, 1989. – 198 p. 26. BUCHER, A. Droit international privé. – Bâle: Ed. Helbing&Lichtenhahn, 2004. – 205 p. 27. CAPOTORTI, Fr. La capacité en droit international privé//Recueil des cours de l’Academie de droit international de la Haye. vol. III, 1963. – p. 190-219. 28. CĂPĂŢÂNĂ, O. Delimitarea dintre regimul străinilor şi dreptul conflictual din punctul de vedere al obiectului de reglementare//SCJ, 1967, nr.3. – p. 343- 357. 29. CĂPĂŢÂNĂ, O. Regimul persoanei juridice străine în România. – Bucureşti: Editura Academiei, 1969. 30. CĂPĂŢÂNĂ, O. În legătură cu norma conflictuală referitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice//CSJ, 1970, nr.1. – p. 163-173. 31. CĂPĂŢÂNĂ, O. Aplicarea legii naţionale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice//RRD, 1970, nr.10. – p. 13-25. 32. COJOCARU, VIOLETA. Legea aplicabilă filiaţiei copilului din afara căsătoriei//Revista Naţională de Drept, 2000, nr. 4. – p. 13-14. 123

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

33. CREŢU, V. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu//Revista Naţională de Drept, 2003, nr.4. – p. 13-14. 34. CALIER, J., FALLON, M., BERNADETTE, MARTIN-BOSLY. Cod de droit international privé. – Bruxelles: édition Bruylant, 2004. – 780 p. 35. CĂRPENARU, St. Dreptul de moştenire în dreptul civil. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1983. – 167 p. 36. CHARBONNIER, J. Droit civil. Les personnes. Tome I. – Paris: Presses Universitaires de France, 1996. – 642 p. 37. CHELARU, I. Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat. – Iaşi: Editura A 92 ACTEON, 2003. – 694 p. 38. CHESHIRE, G.H. Privat International Law. London, 1965. – 709 p. 39. CRIŞU, C. Acţiuni civile în justiţie. Teorie şi practică judiciară. – Curtea de Argeş: Editura ARGESIS, 1992. – 238 p. 40. CRIŞU, C., CRIŞU, Şt. Ghidul juristului. – Curtea de Argeş: Editura ARGESIS, 1999. – 718 p. 41. CIUCA, STEFANIA-AURORA. Statutul personal şi naţionalitatea în dreptul internaţional privat. (teză de doctorat), Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, 1998. – 174 p. 42. COSTIN, M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român. Vol. 2. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984. – 187 p. 43. COSTIN, M., MUREŞAN, M., URSA, V. Dicţionar de drept civil. – Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980. – 550 p. 44. COWEN and MENDES da COSTA. Canadian Family Law. Vol. I. – Toronto: Butterworths, 1972. – 409 p. 45. CHRISTIAN von BAR. Internationales Privatrecht. – München: C.H. Beck, 1987. – 547 p. 46. DEAK, Fr., CĂRPENARU, Şt. Drept civil. – Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1983. – 580 p. 47. DEACONU, Şt. Naţionalitatea şi cetăţenia în dreptul român//Dreptul, 1999, nr.12. – p. 17-24. 48. DELEANU, I. Tratat de procedură civilă. – Arad: Editura Servo-Sat, 1997. – 482 p. 49. DELEANU, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. vol.II. – Bucureşti: Editura Europa Nova, 1996. – 480 p. 50. DERRUPE, J. Droit international privé. – Paris: édition Dalloz, 1999. – 149 p. 51. DIACONU, NICOLETA. Regimul juridic al persoanei fizice în dreptul internaţional privat român. – Bucureşti: Editura Sylvi, 2004. – 199 p. 52. DICEY and MORRIS. Family Law Act. London, 1980. – 1622 p.

124

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

53. Dicţionar de dreptul familiei(Coordonator Tomşa Gh.). – Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984. – 181 p. 54. Dicţionar enciclopedic român. Vol. 2. – Bucureşti: Editura politică, 1964. – 946 p. 55. DRĂGANU, T. Acte administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc în temeiul Legii nr.1/1967. – Bucureşti: Editura Dacia, 1970. – 946 p. 56. DRĂGANU, T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1998. – 416 p. 57. DUMITRACHE, SIMONA. Persoana juridică în dreptul internaţional privat. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999. – 151 p. 58. DUTUIT, B., Droit international privé suisse. Commentaire de la loi fédérale du 18 décembre 1987. – Bâle: 4e édition revue et augmentée, Helbing&Lichtenhahn, 2005. – 235 p. 59. FLOREAN, EMEŞ, PÎNZARI, V. Căsătoria în dreptul legislaţiei României şi a Republicii Moldova. – Cluj-Napoca: Editura Sfera Juridică, 2006. – 331 p. 60. ELIESCU, M. Răspunderea civilă delictuală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972. – 515 p. 61. FILIPESCU, A.I. Filiaţia firească şi filiaţia prin adopţie. – Bucureşti: Editura All Beck, 2002. – 298 p. 62. FILIPESCU, I.P., JAKOTĂ, M.V. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1964. – 560 p. 63. FILIPESCU, I. P. Capacitatea persoanei fizice în dreptul internaţional privat//AUB, Seria Ştiinţe sociale, Ştiinţe juridice, 1966. – p. 33-37. 64. FILIPESCU, I.P., ANCA, P., CALMUSCHI, O., EREMIA, M.-I. Încheierea căsătoriei şi efectele ei. – Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1981. – 211 p. 65. FILIPESCU, I.P., CALMUSCHI, O. Raporturile juridice dintre părinţi şi copii. – Bucureşti: Editura Academiei, 1985. – 221 p. 66. FILIPESCU, I.P. Despre acţiunea de stat şi acţiunea în rectificarea unei înregistrări în registrul de stare civilă//RRD, 1987, nr.6. 312-319. 67. FILIPESCU, I.P. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: Editura All, 1998. – 552 p. 68. FILIPESCU, I.P. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Ed. Actami, 1999. – 575 p. 69. FILIPESCU, I.P. Tratat de drept internaţional privat. – Bucureşti: Universul juridic,, 2005. – 506 p. 70. FREDERICH CARL von SAVIGNY. Private International Law, A treatise on the Conflict of Law and the Limits of their Operation in Respect of Place and Time. – Edinburgh: T&T Clark, Law Publishers, 1869.

125

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

71. GLASER, E. Le principe de l’avantage réciproque//Revue roumaine des sciences sociales. – Série de sciences juridiques, 1966, nr. 2. 72. GRAVESON, R.H. Conflict of Laws. London: Sweets Maxwell edition, 1980. – 623 p. 73. GUREŞOAE, I. Divorţul şi efectele sale juridice. – Bucureşti: Editura Gir Pres, 1997. – 62 p. 74. GUTMANN, D. Droit international privé. – Paris: Dalloz, 2 édition, 2004. – 345 p. 75. GUYON-RENARD, ISABELLE et Secrétariat Général de la CIEC (Commission International de l’Etat Civil). La fraude en matière d’état civil. – Strasbourg: Edition actualisée, 2000. – 111 p. 76. HAMANGIU, C., ROSETTI-BĂLĂNESCU, I., BĂICONEANU, Al. Tratat de drept civil. vol.I. – Bucureşti: Editura ALL, 1998. – 648 p. 77. HANGA, V., M.V., JAKOTĂ. Drept privat roman. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1964. – 392 p. 78. HANGA, V., BOCŞAN, M.D. Curs de drept privat roman. – Bucureşti: Editura Rosetti, 2005. – 241 p. 79. IONAŞCU, A.R. Actele de stare civilă în dreptul român. – Cluj-Napoca: Editura „Cartea Românească”, 1963. 80. IONAŞCU, Tr. Drept civil. Partea generală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1963. 81. IONAŞCU, Tr. Persoana fizică în dreptul R.P.R. – Bucureşti: Editura Academiei, 1963. – 446 p. 82. IONAŞCU, A., MUREŞAN, M., COSTIN, M.N., URSA, V. Filiaţia şi ocrotirea minorilor. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1980. – 320 p. 83. JAKOTĂ, M.V. Drept internaţional privat. vol. I. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1997. – 290 p. 84. JAKOTĂ, M.V. Drept internaţional privat. vol. II. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1997. – 276 p. 85. JITARU, L. Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, latin, român, rus. – Chişinău: Editura MUSEUM, 2001. – 256 p. 86. JONSON, W.S. Conflict of Laws. – Montreal: Wilson and Lafleur Ed., 1962. 87. JUVARA, A. Curs de drept internaţional privat. Conflictele de legi. – Bucureşti: Tipografia şi Legătoria Penitenciarului „Văcăreşti”, 1934. – 138 p. 88. LAURENT, F. Droit civil international. Vol. II. – Paris: Ed. Dalloz, 1968. – 603 p. 89. LEREBOURS-PIGEONNIÈRE, P. Précis de droit international privé. – Paris: Ed. Dalloz, 8° édition, 1962. – 665 p.

126

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

90. LIPOVANU, I. Probleme de drept internaţional privat comparat în domeniul statutului persoanelor fizice//SCJ, 1973, nr.4. – p. 599-605. 91. LIPOVANU, I. Norme conflictuale române referitoare la căsătorie şi divorţ//RRD, 1970, nr.11. – p. 14-20. 92. LIPOVANU, I. Capacitatea de folosinţă în dreptul internaţional privat român, cu specială aplicare la condiţia juridică a străinului persoană fizică//CSJ, 1968, nr.3. – p. 389-402. 93. LIPOVANU, I. Norme conflictuale unilaterale stabilite în materia dreptului familiei de tratatele bilaterale încheiate de R.P.R. cu unele ţări socialiste//Justiţia nouă, 1962, nr. 6. – p. 298-303. 94. LIPOVANU, I. Capacitatea civilă, conţinut al legii personale//CSJ, 1969, nr.4. – p. 673-678. 95. LUPAN, E., RĂCHITĂ, M., POPESCU, D. Drept civil. Teoria generală. – Cluj-Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Drept, 1992. – 207 p. 96. LUPAN, E. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999. – 288 p. 97. LUPULESCU, D. Actele de stare civilă. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1980. – 134 p. 98. LUPULESCU, D. Numele şi domiciliul persoanei fizice. – Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982. – 126 p. 99. LUPULESCU, D., LUPULESCU, ANA MARIA. Identificarea persoanei fizice. Numele de familie, domiciliul, actele de stare civilă. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2002. – 340 p. 100.

LOUSSOUARN, Y., BOUREL, P. Droit international privé. – Paris: Ed. Précis, 1978. –

789 p. 101.

LOUSSOUARN, Y., Bourel, P. Droit international privé. – Paris: Ed. Précis, 1980. – 800 p.

102.

LOUSSOUARN, Y., BOUREL, P. Droit international privé. – Paris: Ed. Dalloz, 1993. –

832 p. 103.

MACOVEI, I. Drept internaţional privat. – Iaşi: Ed. ARS LONGA, 1999. – 269 p.

104.

MAYER, P. Droit international privé. – Paris: Montchrestien, Gualina éditeur, 1998. – 700

p. 105.

MAYER, P. Evolution du statut de la famille en droit international privé//Journal du droit

international privé, 104e année, 1997. 106.

MAYER, P., HEUZÉ, V. Droit international privé. – Paris: Montchrestien, 8 édition, 2004.

– 729 p. 107.

MAZEAUD, H., DAVID, R., MAURY, J. L’influence du Code civil dans le

monde//Travaux de la semaine internationale du Droit, Paris, 1950. 108.

MENDES da COSTA, Studies in Canadian Family Law. vol. II, 1972. – 409 p. 127

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

109.

MENGOZZI, P. La riforma del diritto internazionale privato italiano: la legge 31 magio

1995, n.218, - Napoli: II edizione, Editoriale Scientifica, 1997. – 256 p. 110.

MIHĂILĂ, M. Elemente de drept internaţional public şi privat. – Bucureşti: Ed. ALL

BECK, 2001. – 480 p. 111.

MIHUŢĂ, I.G. Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990. – Bucureşti: Casa de

editură şi presă “Şansa” S.R.L., 1991. – 286 p. 112.

MIGA-BEŞTELIU, R. Introducere în dreptul internaţional public. – Bucureşti: Editura All,

1997. – 433 p. 113.

MORRIS, C. The Conflict of Laws. – London: second edition, Stevens and Sons, 1980. –

552 p. 114.

MOLCUŢ, E. Drept privat roman. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003. – 270 p.

115.

MURARU, I. Dreptul constituţional. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001. – 703 p.

116.

MUREŞAN, M. Drept civil. Persoanele (note de curs). – Cluj-Napoca: Editura “Cordial”,

1992. 117.

MUREŞAN, M., BOAR A., DIACONESCU, Ş. Drept civil. Persoanele. – Cluj-Napoca:

Editura „Cordial Lex”, 1997. 118.

NESTOTR, I. Câteva precizări în legătură cu dreptul internaţional privat al coexistenţei

paşnice//Studii şi cercetări juridice, 1964, nr.4. – p. 251-257. 119.

NIBOYET, J.P. Traité de Droit international privé français. – Paris: Sirey, 1ére ed., 1994. –

533 p. 120.

NYBOYET, J.P. Traité de droit international privé français. vol. II. – Paris: 2° édition,

1951. – 582 p. 121.

NESTOR, I., CĂPĂŢÂNĂ, O. Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit

dreptului internaţional privat român//Revista română de drept, 1967, nr. 9. – p. 33-43. 122.

NORTH, P.M. Cheshire’s Private International Law. – London: Butterworth, 9-th edition,

1974. 123.

PENCULESCU, Gh., ANGHENE, M. Regimul juridic al actelor de stare civilă: studiu

teoretic şi practic. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1958. – 176 p. 124.

PETRESCU, Rodica-Narciza. Acţiunile privind statutul civil al persoanei. – Bucureşti:

Editura Ştiinţifică, 1968. – 184 p. 125.

PETRESCU, Rodica-Narciza. Drept administrativ. vol. I. – Cluj-Napoca: Editura Lex, 1997.

– 288 p. 126.

PEROZ, E. La réception des jugements étrangers dans l’ordre juridique françaises. – Paris:

Ed.L.G.D.J., 2005. – 310 p. 128

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

127.

PILLET, A. Traité pratique de droit international privé. Vol.II. – Paris: Ed. La Société

Anonyme du Recueil Sirey, 1924. – 960 p. 128.

PÎNZARI, V. Dreptul familiei. – Chişinău: Editura Universitas, 2000. – 162 p.

129.

PÎNZARI, V. Căsătoria în legislaţia Republicii Moldova. – Bălţi: Presa Universitară

Bălţeană, 2002. – 148 p. 130.

PÎNZARI, V. Unele considerente pe marginea noului Cod al familiei//materialele

Conferinţei Ştiinţifico-Practice din 6.04.2001 “Poliţia şi societatea civilă”. – Chişinău: Editura Colo Graf Com, 2001. – p. 123-125. 131.

PÎNZARI, V. Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei//Revista Naţională de Drept,

2003, nr.5. – p. 52-56. 132.

PLASTARA, G. Manual de drept internaţional public. – Bucureşti, 1927. – 378 p.

133.

PLASTARA, G. Droit international privé de la Roumanie//Répertoire de droit international.

Vol. VII. – Paris, 1930. – 525 p. 134.

POGOLŞA, SILVIA. Starea civilă a persoanei fizice în dreptul internaţional privat. (Teză

de doctorat). – Iaşi: Biblioteca Centrală Universitară, 1998. – 195 p. 135.

POP, T. Tratat de drept civil. Partea generală. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1989.

136.

POPA, C. Legea aplicabilă capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. – Bucureşti: Ed.

Focus, 2001. – 40 p. 137.

POPESCU, D., NĂSTASE, A. Drept internaţional public. – Bucureşti: Editura Şansa, 1997.

– 470 p. 138.

POPESCU, D.A., HAROSA, M. Drept internaţional privat. Vol.I. Tratat elementar. –

Bucureşti: Ed. Lumina LEX, 1999. – 471 p. 139.

POPESCU, Tudor R. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Editura ROMFEL, 1994. –

272 p. 140.

PREDESCU, BIANCA MARIA CARMEN. Drept constituţional şi comunitar. – Craiova:

Editura Universitară, 1999. – 267 p. 141.

PREDESCU, BIANCA MARIA CARMEN. Fundamentele normelor conflictuale. –

Bucureşti: Ed. Actami, 2001. – 267 p. 142.

PRICOPI, A., FUEREA, A. Drept internaţional privat. Note de curs. – Bucureşti: Ed.

Actami, 1999. – 256 p. 143.

RAUSCHI, M. Adopţia în dreptul internaţional privat. – Bucureşti: Editura Ministerului de

Interne, 2000. – 266 p. 144.

RĂDULEŢU, S., SĂULEANU, L. Dicţionar de expresii juridice latine. – Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1999. – 396 p. 129

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

145.

RĂUSCHI, Şt., UNGUREANU, T. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana

juridică. – Iaşi. Editura Fundaţiei “Chemarea”, Ediţia II, 1997. – 330 p. 146.

REGHINI, I. Dreptul familiei. vol.I. – Târgu-Mureş: Universitatea Ecologică “Dimitrie

Cantemir”, Facultatea de Drept, 1994. – 228 p. 147.

REGHINI, I., DIACONESCU, Ş. Introducere în dreptul civil. vol. I. – Cluj-Napoca: Ed.

Sfera, 2004. – 296 p. 148.

RIGAUX, Fr. Droit international privé. Vol. II. – Bruxelles: Ed. Bruyant, 1987. – 253 p.

149.

ROBU, OXANA. Comorienţii – persoane care nu au capacitate succesorală//Legea şi viaţa,

2000, nr.2. – p. 33-34. 150.

RUSNAC, ALA. Drepturile omului. Acte legislative internaţionale. – Bucureşti: Editura

Epigraf, 2005. – 208 p. 151.

SANTAI, I. Introducere în studiul dreptului. – Bucureşti: Editura Universitară Aisteda,

1999. – 128 p. 152.

SANTAI, I. Formele de activitate ale autorităţilor publice locale în domeniul stării civile//

Dreptul, 2000, nr.1. 153.

SCHERER, M. Le nome n droit international privé. Étude de droit comparé français et

allemand. – Paris: édition L.G.D.J., 2004. – 295 p. 154.

SCHWARZENEGGER, V. International Law as applied by International Court and

Tribunals. – London, 1957. 155.

SCOLES, E.F., HAY, P. Conflict of Law. – London: Second Edition, West Publishing Co.,

1992. – 1416 p. 156.

SILVIAN, Al., GHEORGHE, EMILIA. Actele de stare civilă. – Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1969. 157.

SITARU, D.-Al. Drept internaţional privat. Tratat. – Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001.

– 575 p. 158.

STĂTESCU, C. Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale. –

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970. – 248 p. 159.

SUCEAVA, I., MARCU, V., CONSTANTIN, Gh. Omul şi drepturile sale. – Bucureşti:

Editura Europa Nova, 1991. 160.

SZASZY, I. Private International Law in the European People’s Democracies. – Budapesta,

1964. 161.

TAVERNE, M. La dissolution du mariage par volonté unilatérale dans les pays du

Maghreb// Journal des tribunaux, 1981, nr. 5171.

130

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

162.

TORRES, D. Statutul juridic al femeilor in India//Buletinul Clinicilor Juridice, 2005, nr.3. –

p. 41-43. 163.

TURIANU, C., Dreptul familiei. Practică judiciară adnotată. – Bucureşti: Pigiun Book,

2004. – 253 p. 164.

UNGUREANU, O., JUGASTRU, C. Manual de drept internaţional privat. – Bucureşti: Ed.

All Beck, 1999. – 226 p. 165.

UNGUREANU, O. Drept civil. Introducere. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000. – 248

p. 166.

UNGUREANU, O., JUGASTRU, CĂLINA. Drept civil. Persoanele. – Bucureşti: Editura

„Rosetti”, 2003. – 358 p. 167.

URS, IOSIF R., ANGHENI, S. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Vol.I. – Bucureşti:

Editura Oscar Print, 2000. – 278 p. 168.

VITTA, E. Corso di diritto internazionale privato e procesuale. – Roma, 1991. – 316 p.

169.

ZILBERSTEIN, S. Procesul civil internaţional. – Bucureşti: Ed. Lumina LEX, 1994. – 183

p. 170.

ZLĂTESCU, Victor D. Drept privat comparat. – Bucureşti: Editura Oscar Print, 1997. –

346 p. 171.

WATTE, N. Droit international privé. – Paris: édition Larcier, 1992. – 371 p.

172.

WEISS, A. Traité de droit international privé. vol. III. – Paris, 1912. – 898 p.

173.

WENGLER, W. Der Name der natürlichen Person im internationalen Privatrecht. – Berlin:

STAZ, 1973. – 1408 p. 174.

АНУФРИЕВА, Л. П. Международное частное право. – Москва: Изд. БЕК, 2000. – 768

p. 175.

БАРАТЯНЦ Н.Р. и др. Международное частное право. – Москва: Изд. International

Publishing group, 1994. – 507 p. 176.

БОГУСЛАВСКИЙ, М. М. Международное частное право. – Москва: 2-е изд.,

Международные отношения, 1994. – 416 p. 177.

БОГУСЛАВСКИЙ, М. М. Международное частное право. – Москва: Изд. Юристъ,

1999. – 430. 178.

БОРОВИК, В. Функции консульских учреждений в вопросах регистрации актов

гражданского состояния//Закон и жизнь, 2005, nr.7. – p. 46-47. 179.

ГАЛЕНСКАЯ, Л.Н. Международное частное право. – Ленинград, 1983. – 233 p.

180.

ГАВРИЛОВ, В.В. Международное частное правo: Краткий учебный курс. – Moсквa:

Изд. NORMA-INFRA M, 2000. – 304 p. 131

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

181.

ГРИБАНОВ, В.П. Основные проблемы осуществления и защиты гражданских прав. –

Москва: Автореф. дисс., 1970. – 6 p. 182.

ГРИМАЙЛОВ, С. П. Гражданское право. – Москва: Изд. Юристъ, 2000.

183.

ДМИТРИЕВА, Г.К. и др. Международное частное право. – Москва: Изд. «Проспект»,

2005. – 656 p. 184.

ЕРМОЛАЕВ, В.Г., СИМАКОВ, О.В. Международное частное право: курс лекций. –

Москва, 1998. – 176 p. 185.

ЕРПЫЛЕВА, В.Г. Международное частное право: учебник для вузов. – Москва, 1999.

– 597 p. 186.

ЗВЕНКОВ, В. П. Международное частное право. – Москва: Изд. Норма, 2000. – 668

p. 187.

КУЗНЕЦОВА, И.М. Комментарий к Семейному Кодексу Российской Федерации. –

Москва: Юристъ, 2002. – 596 p. 188.

ЛЕБЕДЕВ, В. Правовая реформа в Молдове и совершенствование международного

частного права//Национальный Правовой журнал, 2000, nr. 1. – p. 54-56. 189.

ЛУНЦ, Л. А. Международное частное право. – Москва, 1970. – 336 p.

190.

МАРЫШЕВА, Н.И. Иностранец: правовая защита. – Москва: Изд. INFRA-M, 1993. –

133 p. 191.

МАРЫШЕВА, Н.И., ХЛЕСТОВА, И.О. Правовое положение российских граждан за

границей (вопросы и ответы). – Москва, 1994. – 95 p. 192.

МИХАЙЛОВА, И. Возникновение и прекращение правоспособности физических лиц:

новые аспекты//Российский судья, 2004, nr. 10. – p. 20-23. 193.

МИСРОКОВА, И. Коллизии законов о гражданстве РФ и республики в ее составе//

Закон и право, nr.6/2005. – p. 12-13. 194.

НЕЧАЕВА, А. О правоспособности и дееспособности физических лиц//Государство и

право, 2001, nr. 2. – p. 29-30. 195.

ПИТЕРСКИЙ, И.С., КРЫЛОВ, С.Б. Международное частное право. – Москва: Изд.

Горюриздат, 1959. 196.

ПОКРОВСКИЙ, И.А. История римского правa. – Москва: Издательство «Статут»,

2004. – 539 p. 197.

СКАРИДОВ, А.С. Международное частное право. – Санкт-Петербург: Изд.

Михайлова В. А., 1998. – 765 p. 198.

СУХАНОВ, Е. А. Гражданское право. Том. I. – Москва: Изд. БЕК, 2000. – 268 p.

132

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

199.

ТУМАНОВА, Л. Правовое регулирование внебрачных детей и установления

отцовства//Закон и право, 2004, nr.6. – p. 48-49. 200.

ФЕДОСЕЕВА, Г. Ю. Международное частное право. – Москва, Издательство

«Профессиональное образование», 2002. – 320 p. 201.

ЦВАЙГЕРТ, И.С., КЕТЦ, Х. Введение в сравнительное правоведенье в сфере

частного право. – Москва, 1995. – 480 p. 202.

ЧЕШИР, Дж., НОРТ, П. Международное частное право. – Москва: Изд. « Прогресс »,

1982. – 496 p. Izvoare normative 1. Izvoare internaţionale: − Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948// R. Moldova a aderat prin Hotărârea Sovietului Suprem nr.217-XII din 28.07.1990// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.1, 1998, p. 11; − Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04 noiembrie 1950//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 22.07.1997// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.1, 1998, p. 341; − Convenţia asupra drepturilor politice a femeilor din 20 decembrie 1952// R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.707-XII din 10.09.1991// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.I, 1998, p. 73; − Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 relativă la statutul refugiaţilor//R. Moldova a aderat prin Legea nr.677-XV din 23.11.2001; − Protocolul din 1967 privind statutul refugiaţilor// R. Moldova a aderat prin Legea nr.677-XV din 23.11.2001; − Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale din 29 mai 1993//R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XIII din 29.01.1998// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.15, 1999, p. 81; − Convenţia europeană din 20 mai 1980 asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor// R. Moldova a aderat prin Legea nr.315-XV din 18.07.2003// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.38, 12006, p. 99; − Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956 privind legea aplicabilă obligaţiilor alimentare faţă de copii//www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia de la Haga din 1961 privind ocrotirea minorilor// www.hcch.net-vision.nl;

133

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Convenţia Europeană din 15 octombrie 1975 asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei// R. Moldova a aderat prin Legea nr.772-XV din 07.12.2001//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.35, 2006, p. 51; − Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii// R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XIII din 29.01.1998//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.15, 1999, p. 67; − Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973 asupra legii aplicabile obligaţiilor alimentare// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi în materie de căsătorie// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia ONU privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătorie din 10.12.1962; − Convenţia de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii în materie de divorţ şi de separaţie de corp// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia din 5 octombrie 1961 privind suprimarea exigenţei legalizării actelor publice străine // R. Moldova a aderat prin Legea nr.42-XVI din 02.03.2006; − Convenţia europeană din 07.06.1968 privind abolirea legalizării actelor îndeplinite de către agenţii diplomatici sau consulari// R. Moldova a aderat prin Legea nr.923-XV din 21.03.2002; − Convenţia din 18 martie 1970 referitoare la obţinerea în străinătate a dovezilor în materie civilă sau comercială// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia de la Haga cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetăţeniei din 12 aprilie 1930// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia de la Haga din 15 iunie 1955 privind reglarea conflictelor între legea naţională şi legea domiciliului// www.hcch.net-vision.nl //(pentru textul în limba română – BOMBOŞ, S.G., DRAGOŞ, V., DULOIU, I., BĂJAN, D. Reglementări şi uzanţe internaţionale comerciale şi civile. Vol. I. – Bucureşti: Ed. „Cutuma”, 1992, p. 385-387); − Convenţia de la Strasbourg din 1961 privind reducerea cazurilor de pluralitate de cetăţenii şi obligaţiile militare în caz de pluralitate de cetăţenii//www.coe.fr/fr/txtjur; − Convenţia privind cetăţenia femeii măritate din 29 ianuarie 1957//www.coe.fr/fr/txtjur; − Convenţia europeană privind cetăţenia din 06 noiembrie 1997//www.coe.fr/fr/txtjur; − Convenţia de la New York din 1954 privind statutul apatrizilor; − Convenţia din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatridie;

134

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Convenţia de la Haga privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în materie de protecţie al minorului din 05 octombrie 1965// www.hcch.net-vision.nl; − Convenţia ONU din 1 martie 1980 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare care privesc femeile//R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIII din 28.04.1994//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.1, 1998, p. 114; − Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală din 1993 a statelor CSI//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.402-XIII din 16.03.1995// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.16, 1999, p. 262; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală din 1993 încheiat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă// Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.260-XIII din 04.11.1994//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.2, 1999, p. 49; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală din 1996 încheiat între Republica Moldova şi România// Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1018-XIII din 03.12.1996// Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.20, 1999, p. 364; − Codul Bustamante de drept internaţional privat, adoptat la Havana 20 februarie 1928 (ДМИТРИЕВА,

Г.К.,

ФИЛИМОНОВА,

М.В.

Международное

частное

право.

Действующие нормативные акты. – Москва, 1999); 2. Izvoare internaţionale cu titlu consultativ − Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.1, 1998, p. 30; − Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.1, 1998, p. 18; − Carta Socială Europeană din 03.05.1996/Ratificată prin Legea nr.484-XV din 28.09.2001; − Convenţia asupra protecţiei drepturilor investitorilor din 28 martie 1997//Ratificată prin Legea nr.1259-XV din 19.07.02; − Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1 februarie 1995//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.1001-XIII din 22.10.1997//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.26, 2001, p. 93; − Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989//R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.I, 1998, p. 51;

135

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969// R. Moldova a aderat prin Hotărârea

Parlamentului

nr.1135-XII

din

04.08.1992//Editura

Oficială

„Tratatele

Internaţionale”, vol.4, 1998, p. 53; − Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961//R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1135-XII din 04.08.1992//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.4, 1998, p. 37; − Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963// R. Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1135-XII din 04.08.1992//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.4, 1998, p. 7; − Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului/ R. Moldova a aderat prin Hot. Parl. nr.707-XII din 10.09.91; − Convenţia O.I.M. nr. 100 privind egalitatea de remunerare a mîinii de lucru masculine şi feminine pentru o muncă de valoare egală/ Ratificată prin Hot. Parl. nr.610-XIV din 01.10.99/ Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 2001, volumul 27, pag.223; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală din 1993 încheiat între Republica Moldova şi Republica Letonia//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1487-XIII din 10.06.1993//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.19, 199, p. 278; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală din 1993 încheiat între Republica Moldova şi Republica Lituania//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1487-XIII din 10.06.1993//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.19, 1999, p. 313; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală din 1993 încheiat între Republica Moldova şi Ucraina//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.261-XIII din 04.11.1994//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.22, 1999, p. 85; − Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă, comercială şi penală din 1996 încheiat între Republica Moldova şi Turcia//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1017-XIII din 03.12.1996//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.29, 2000, p. 355; − Acordul consular din 1996 între R. Moldova şi Turcia//Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1024-XIII din 06.07.1996//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.20, 1999, p. 127; − Convenţia consulară din 1994 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.946-XIII din 18.12.1996//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.20, 1999, p. 364;

136

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Convenţia consulară din 1994 între Republica Moldova şi Republica Polonia//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.946-XIII din 18.12.1996//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.20, 1999, p. 94; − Convenţia consulară din 1995 între Republica Moldova şi Ucraina//Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.761-XIII din 06.03.1996//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.22, 1999, p. 197; − Convenţia consulară din 1997 între Republica Moldova şi Republica Kazahstan// Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.1449-XIII din 28.01.1998//Editura Oficială „Tratate Internaţionale”, vol.23, 1999, p. 162; − Regulamentul CE nr.2201 din 27 noiembrie 2007 cu privire la competenţa, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie matrimonială şi în materia obligaţiile părinteşti. 3. Legislaţia Republicii Moldova: − Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994; − Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107-XV din 6 iunie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003, Moldpres, Chişinău, 2002//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002; − Codul civil al Republicii Moldova din 26 decembrie 1964 (abrogat); − Codul familiei al Republicii Moldova Nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, Moldpres, Chişinău, 2000//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001; − Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV, din 30 mai 2003, în vigoare din 12 iunie 2003, Editura “Cartea”, Chişinău, 2003//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.20/234 din 12.06.2003; − Codul navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova din 30 septembrie 1999// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/2 din 11.01.2001; − Legea Republicii Moldova nr.275 din 1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldova//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.20/234 din 29.12.1994; − Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024 din 2000//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.98-101/709 din 02.06.2000; − Legea Republicii Moldova nr.100 din 2001 privind actele de stare civilă//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.96-97/765 din 26.04.2001;

137

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Legea Republicii Moldova nr.1518 din 2002 cu privire la migraţiune//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-127/1003 din 06.12.2002; − Legea

Republicii

Moldova

nr.1286

din

2002

cu

privire

cu

privire

la

statutul

refugiaţilor//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-2/2 din 12.09.2002; − Legea Republicii Moldova cu privire la aviaţia civilă nr.1237 din 1997//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70/582 din 23.10.1997; − Legea Republici Moldova nr.293 din 1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr13/24 din 23.11.1994; − Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.62/03.02.94 privind înfierea copiilor de către cetăţenii străini //Monitorul Oficial nr.2/42, 28.02.1994; − Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1322/29.12.2000 cu privire la unele măsuri de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare //Monitorul Oficial 1-4/20, 1.01.2001; − Instrucţiunile Departamentului de Tehnologii Informaţionale al Republicii Moldova (în prezent Ministerul Dezvoltării Informaţionale) cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă din 21.01.04//Monitorul Oficial nr.59-61/200, 15.04.2005. 4. Legislaţia Republicii Moldova cu caracter consultativ: − Legea Republicii Moldova nr.273 din 1994 privind actele de identificare din sistemul naţional de paşapoarte//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.9/89 din 09.11.1994; − Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului nr.338-XIII din 15.12.1994//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13-127/1003 din 02.03.1995; − Legea Republicii Moldova nr.269 din 1994 cu privire la ieşire şi intrarea în Republica Moldova//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6/54 din 26.01.1995; − Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.376 din 1995 cu privire la măsurile suplimentare de realizare a Sistemului naţional de paşapoarte//Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34/344 din 24.08.1995; − Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1706/27.12.2002 cu privire la organele de stare civilă ale Departamentului Tehnologii Informaţionale//Monitorul Oficial nr.185-189/1855, 31.12.2002; − Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.33/22.01.2004 pentru aprobarea Regulamentului privind eliberarea de invitaţii cetăţenilor străini şi apatrizilor //Monitorul Oficial nr.19-21/160, 30.01.2004;

138

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Scrisoarea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.10-2-09/1-1041-5637 din 18.10.2001 cu privire la eliberarea certificatelor cetăţenilor, ce pleacă peste hotare pentru a se stabili cu domiciliul permanent. 5. Acte normative străine − Codului civil al României din 9 septembrie 1865//Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1995, 303 p.//www.legal.dntis.ro; − Codul de procedură civilă al României din 1 decembrie1865, Editura Argessis, 1998//www.legal.dntis.ro; − Codul de familie al României din 1 februarie 1954//www.legal.dntis.ro; − Codul de drept internaţional privat al Belgiei din 16 iulie 2004 (Moniteur belge, 27 juillet 2004)//CALIER, JEAN-YVES, FALLON, MARC, BERNADETTE, MARTIN-BOSLY. Cod de droit international privé. – Bruxelles: édition Bruylant, 2004. – p. 581-652; − Codul civil (Partea I) al Federaţiei Ruse din 1994//www.gorweb.ru; − Codul civil (Partea II) al Federaţiei Ruse din 1996//www.gorweb.ru; − Codul civil (Partea III) al Federaţiei Ruse din 2001//www.gorweb.ru; − Codul familiei al Federaţiei Ruse din 8 decembrie 1995 (в редакции Федеральных законов РФ от 2 января 2000 г. Nr.32-Ф3)//www.gorweb.ru; − Codul civil al Cehiei din 2006//www.czech.cz; − Codului civil al Franţei din 1804 (Code civil. – Paris: Dalloz, 1997-1998, 1931 p.) // www.legifrance.gouv.fr//www.rebenou.org; − Codul civil al Austriei din 01 iunie 1811 (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch/ABGB)// www.gesetre.art; − Codului civil al Elveţiei din 1907//www.admin.ch/ch/i/rs/c.291.html; − Codul

civil

al

statului

Québec din

1994//www.thecanadianianencyclopedia.cfm//

www.iigcan.org; − Codul civil al Germaniei (B.G.B.) din 1900//wwwremark.de; − Codul civil al Portugaliei din 1966//www.cr3.cea.ucp.pt; − Codul civil al Spaniei din 1821//www.civil.udg.es; − Codul civil al Italiei din 1942//www.jus.unitn.it; − Legea introductivă la Codul civil german din 1986 pentru o nouă reglementare a dreptului internaţional privat (Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuche – E.G.B.G.B.) //www.remark.de;

139

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− Legea federală a Austriei cu privire la dreptul internaţional privat din 1 iunie 1978//www.gesetre.art; − Федеральный Закон РФ «Об Актах Гражданского Состояния» от 5 ноября 1997 г. nr.143Ф3; − Legea italiană din 31 mai 1995 cu privire la reforma sistemului de drept internaţional privat italian (Legislacion basica de Derecho internacional privado. 12 ed.-Tecnos, 2002.-1077 p.)// www.notarelex.it/riforma.jsp; − Legea elveţiană din 18 decembrie 1987 cu privire la dreptul internaţional privat (R.C.D.I.P.1988.-Nr.77(2)avr.-juin.-P.409-445)// www.geneve.ec/legislation/welcom.html; − Legea română nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat//Monitorul Oficial al României, nr.245 din 1.10.1992 // www.legal.dntis.ro // POPESCU, TUDOR, R. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Editura „ROMFEL S.R.L.”, 1994, p.243270; − Legea română nr.119 din 1996 cu privire la actele de stare civilă//Monitorul Oficial al României nr.282 din 11.11.1996//www.legal.dntis.ro; − Legea română a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr.487/2002//Monitorul Oficial al României, nr.589 din 08.08.2002//www.legal.dntis.ro; − Legea cehoslovacă de drept internaţional privat din 1963//www.radio.cz/ru/; www.czech.cz; − Legea poloneză din 1965 cu privire la dreptul internaţional privat// www.bap-psp.lex.pl; − Legea maghiară cu privire la dreptul internaţional privat din 1979; − Legea iugoslavă din 1982 cu privire la soluţionarea conflictelor dintre lege şi normele dreptului străin în anumite raporturi juridice; − Legea turcă din 1982 cu privire la dreptul internaţional privat şi la procesul civil internaţional (Gazette Officielle, 22 mai 1982/17701); − Legea statului Lihtenshtein din 1 ianuarie 1997 cu privire la dreptul internaţional privat (Rev. crit. dr. int. pr.-1997.-Nr.86(4)); − Legea engleză din 1995cu privire la dreptul internaţional privat (Rev. crit. dr. int. pr.-1996.Nr.85(2))//www.dti.gov.uk; − Decretul român nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice// Buletinul Oficial nr.8 din 30 ianuarie 1954//www.legal.dntis.ro; − Decretul

român

nr.975/1968

cu

privire

la

nume//

Buletinul

Oficial

nr.136

din

29.09.1968//www.legal.dntis.ro;

140

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

− OG nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România//Monitorul Oficial al României din 3 septembrie 2000; − Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.194/2002 privind regimul străinilor în România//Monitorul Oficial al României nr.68 din 02.02.2003; − Metodologia nr.1 din 13.10.1997 elaborată de Departamentul pentru Administraţie Publică Locală şi Ministerul de Interne al României//Monitorul Oficial al României nr.318 (bis) din 19.11.1997. 6. Acte normative străine cu titlu consultativ: − Codul comerţului internaţional al Cehoslovaciei din 1963//www.radio.cz/ru/; www.czech.cz; − Codul comercial al Cehiei din 1991//www.radio.cz/ru//www.czech.cz; − Codul de procedură civilă al Poloniei din 1964//www.bap-psp.lex.pl; − Codul navigaţiei maritime al Italiei din 1942//www.jus.unitn.it; − Legea poloneză din 1962 cu privire la dreptul aerian// www.bap-psp.lex.pl; − Legea poloneză din 1963 cu privire la dreptul maritim// www.bap-psp.lex.pl; − Legea engleză din 1963 cu privire la succesiuni// www.dti.gov.uk; − Legea engleză din 1968 cu privire la adopţie// www.dti.gov.uk; − Legea engleză din 1971 cu privire la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materia divorţului şi separaţiei de corp// www.dti.gov.uk; − Legea engleză din 1982 cu privire la procedura civilă// www.dti.gov.uk; − Legea engleză din 1996 cu privire la arbitraj// www.dti.gov.uk; − Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice//Monitorul Oficial al României nr.955 din 27.12.2002//www.legal.dntis.ro; Practica judecătorească − Hotărârea Plenului CSJ a RM din 31.05.2004 nr.17, cu privire la practica examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice; − Hotărârea Plenului CSJ a RM din 23.03.1998 nr.4-2r/e-3/98 Legislaţia în vigoare nu prevede lipsirea cetăţeanului de capacitate de exerciţiu numai în baza explicaţiilor unor martori, fără a fi efectuată o expertiză medico-judiciară de psihiatrie; − Hotărârea Plenului JS a Republicii Belorus din 16.12.2004 nr.13, despre practica examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind declararea cetăţeanului cu capacitate de

141

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

exerciţiu limitată sau incapabilă şi despre declararea cetăţeanului capabil sau despre anularea limitării capacităţii incapacităţii; − Hotărârea Nr.3 a Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 23.05.1974 “Despre practica judiciară în cauzele despre decăderea din drepturile părinteşti a cetăţenilor care nu asigură educaţia corespunzătoare a copiilor”, în Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a R.S.S.M. (1962-1980), Chişinău, 1982; − Hotărârea Nr.12 a Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 21.12.1990 “Cu privire la aplicarea de către instanţele judiciare a legislaţiei referitoare la reglementarea constatării unor inexactităţi în înscrisurile actelor stării civile”, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999), Chişinău, 2000; − Hotărârea Nr.10 a Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 15.11.93 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei”, în Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993), Chişinău, 1994; − Hotărârea Nr.8 a Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 24.10.1994 “Cu privire la practica de aplicare de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la judecarea cazurilor referitoare la stabilirea paternităţii”, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (19741999), Chişinău, 2000; − Hotărârea nr. 16 a Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 23.12.1996 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind înfierea copiilor”, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1994-04.1997), Chişinău, 1997; − Culegere de Hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova 1990-1993, Chişinău, 1994; − Материалы судебной практики о применении судами законодательства при рассмотрении дел об установлении отцовства и взыскания алиментов, Постановление Пленума Верховного Суда РФ от 25 октября 1996 г. Nr.9, Российская газета, 5 ноября 1996 г.; − Материалы судебной практики о применении судами законодательства при разрешении споров, связанных с воспитанием детей, Постановление Пленума Верховного Суда РФ от 27 мая 1998 г. Nr.10, Бюллетень ВС РФ, 1998, Nr.7.

142

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ADNOTARE la teza de doctor în drept „Statutul juridic al persoanei fizice în dreptul internaţional privat”, realizată de Corneliu Vrabie Specialitatea 12.00.03: drept privat (internaţional privat) În contextul poziţiei ocupate actualmente de Republica Moldova pe arena politică şi economică internaţională şi, ţinând cont de tendinţele tot mai pronunţate ale statului nostru de a se implica activ în procesul de simplificare a deplasării persoanelor în spaţiul european, se impune, în mod imperios, adoptarea unui cadru juridic corespunzător ce ar garanta, ar simplifica şi ar proteja eficient un asemenea circuit. Teza de faţă analizează situaţiile specifice ce ţin de soluţionarea conflictelor de legi în materia statutului juridic al persoanei. Ne-am propus să contribuim la suplinirea a spaţiului liber dispus unor analize ştiinţifice prin elaborarea unei lucrări teoretice asupra statutului juridic al persoanei fizice, aşa cum acesta apare reglementat în legislaţia actuală a Republicii Moldova. Catalogăm noţiunea de statut juridic al persoanei fizice ca fiind statul individual al acesteia privit prin prisma dreptului civil sau statutul personal privit prin prisma dreptului internaţional privat. Astfel, subiectul tezei are în vizor starea civilă, capacitatea, precum şi, pentru a rămânea în contextul statutului individual, numele şi domiciliul persoanei fizice. Am analizat, în conjunctura unor polemici şi problema regimului juridic al străinului, însă fără a ne lansa în studii detaliate care, credem noi, pot forma conţinutul unei teze aparte. Scopul lucrării ţine de trecerea în revistă a evoluţiei conceptului de statut al persoanei fizice în dreptul internaţional privat; evidenţierea problemelor legate de legea aplicabilă elementelor ce îl compun; analiza reglementărilor naţionale în domeniu şi punerea acestora în opoziţie cu reglementările internaţionale şi ale altor state; expunerea soluţiilor oferite de legislaţia naţională şi oferirea soluţiilor proprii ce pot îmbrăca uneori chiar haina unor propuneri de lege ferenda. În acest sens, noutatea ştiinţifică a lucrării constă şi în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare teoretică sistematizată a statutului persoanei, aşa cum apare acesta în lumina reglementărilor legislaţiei Republicii Moldova. Rezultatele cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate la perfecţionarea cadrului legislativ în materia dreptului internaţional privat, dreptului civil, precum şi în materia altor ramuri ale dreptului privat. De asemenea, rezultatele investigaţiei pot fi folosite la perfecţionarea

143

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

programelor de studiu ale instituţiilor şi facultăţilor de drept, la predarea disciplinei de Drept internaţional privat, la perfecţionarea specialiştilor din domeniul, la elaborarea cursurilor sau a manualelor de drept internaţional privat.

Cuvinte-cheie ale tezei: drept internaţional privat; persoană fizică; statut juridic; statut personal; legea personală; legea naţională; legea domiciliului; drept continental; drept anglo-saxon; drept comparat; capacitatea persoanei; starea civilă; numele; domiciliul; cetăţenie; căsătoria; divorţ; teoria interesului naţional; regimul juridic al străinului; conflict de legi; conflict de jurisdicţii; recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine.

144

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

АННОТАЦИЯ к докторской диссертации «Правовой статус физического лица в международном частном праве», автор Корнелиу Врабие Специальность 12.00.03: частное право (международное частное право) Основываясь, на нынешнюю позицию занимаемую Республикой Молдова на международной арене, в политическом и экономическом плане, и ссылаясь на серьезные намерения нашей страны участвовать в международном процессе упрощения передвижения лиц в европейском пространстве, государство обязуется создать соответствующую юридическую базу, способную гарантировать и защищать данный процесс. Диссертационная работа посвящена изучению специфических ситуаций связанных с разрешением правовых коллизий в области юридического статуса субъекта права. Необходимость изучения данного института возникла из-за существенных пробелов, существующих в законодательстве и недостаточного освещения его в юридической литературе. В работе определение правового статуса физического лица представлено с двух позиций: с позиции гражданского права, как индивидуальный статус лица и с позиции международного частного права, как личный статус лица. В диссертации исследованы гражданское состояние, правосубъектность, имя и место жительства физического лица; проанализированы некоторые научные позиции и проблемы, связанные с юридическим статусом иностранцев, поскольку более детальное изучение данного субъекта, по нашему мнению, может служить основой для другой научной работы. Цель данной работы состоит в подчеркивание развития такого понятия как правовой статус физического лица в международном частном праве; выявление проблем связанных с применяемым законом; сравнительный анализ национального законодательства в данной области с международными нормами и законодательствами других стран; изложение личных решений и взглядов, которые могут служить как основой для усовершенствования национального правового регулирования. Научная новизна работы состоит и в том, что впервые в юридической литературе Республики

Молдова,

была

предпринята

попытка,

реализовать,

теоретически

систематизированное исследование правового статуса физического лица в международном частном праве, основанного на национальном законодательстве.

145

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Результаты исследования и сформулированные теоретические выводы могут быть использованы: для усовершенствования законодательства в области международного частного права, гражданского права, и других отраслей частного права; для разработки учебных программ, пособий и учебников для преподавания международного частного права; для повышения квалификации специалистов в данной области. Ключевые слова диссертации: международное частное право; физическое лицо; правовой статус; личный статус; национальный закон; закон места жительства; римскогерманское право; англо-саксонское право; сравнительное право; правосубъектность; имя; место жительства; гражданство; брак; развод; теория национального интереса; правовой статус

иностранца;

коллизии

законодательства;

коллизии

юрисдикций;

признание

иностранных судебных решений.

146

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

ANNOTATION to the doctoral thesis in law "The juridical status of the physical person in the private international law", written by Corneliu Vrabie Speciality 12. 00. 03: Private Law (Private International Law) The actual position of the Republic of Moldova on the international political and economic arena, and taking into account the evident tendencies of our state to get actively involved in the process of simplifying the ways of going abroad in Europe, enforces imperiously the implementation of a proper juridical frame that would guarantee, simplify and protect efficiently such a free circuit. The present thesis analyses specific cases dealing with the resolving of conflicts of laws in the matter of juridical status of a person. We think to bring our contribution to the problem with a scientific analysis, thus elaborating a theoretical study on the juridical status of the physical person in the way it is regulated in the present legislation of the Republic of Moldova. We regard the notion of juridical status of a physical person as its individual status within the civil law or as the personal status within the frame of the private international law. Thus, we focus on the civil status, capacity as well as to keep it in the context of the individual status, name and residence of the physical person. We have also analyzed the problem of the foreigner’s juridical regime but without throwing too much light on it because it can make the content of another thesis. The goal of the paper is to examine thoroughly the evolution of the status concept of the physical person within the law of conflicts; to mark out the issues concerning the applied law to its component elements; to analyze the domestic regulations in this field and put them in opposition with the international regulations and those of other states, to set forth solutions offered by the national legislation and to put up our own solutions which could be even taken as proposals of lege ferenda. In this context, the scientific innovation of the paper is that it is for the first time in the Republic of Moldova when such an attempt has been undertaken to accomplish a well –systemized scientific research on the status of a person as it appears in the light of the regulations in the legislation of the Republic of Moldova. Research results and the formulated theoretical conclusions can be used to improve the legislative framework in the field of private international law, civil law as well as in other branches of Private Law. The results of the investigations can also be used to make better the curricula of the

147

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Institutions and Faculties of Law when teaching the subject of Private International Law; it can be of great help and use for the specialists in the domain while elaborating courses or text – books in Private International Law. Key words in the paper: private international law, physical person, juridical status, personal status, personal law, domestic law, residence law, European law, Anglo-Saxon law, comparative law, capacity of the person, civil state, name, residence, citizenship, marriage, divorce, national interest theory, the juridical regime of the foreigner, conflict of laws, concurrence of jurisdiction, recognition of foreign courts’ decisions.

148

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEXT Alin. – alineat; art. – articol; Cap. – capitol; Cod civ. – Cod civil; CE – Consiliul Europei; C.J.C.E. – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie; ed. – editura; Изд. – Издательство; ex. – exemplu; L.D.I.P. – Legea română nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; L.G.D.J. – Librairie generale de droit et de jurisprudence; lit. – litera; nr. – numărul; op.cit. – operă citată; pct. – punctul; R.C.D.I.P. – Revue critique de droit international privé;

R.I.D.C. – Revue internationale de droit comparé; R.R.D. – Revista română de drept; S.C.J. – Studii şi cercetări juridice; trad. – traducere (traducere); urm. – următorul; vol. – volumul.

149