Statutul Juridic Al Refugiatilor in Dreptul International Public [PDF]

Zitiervorschau

Statutul juridic al refugiaţilor în dreptul internaţional public

Cuprins

CAPITOLUL I.- Introducere în problematica refugiaţilor............... 1. Noţiunea de refugiat ............................................... 2. Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor............. 3. Recunoaşterea statutului de refugiat............................ 4. Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor............................

CAPITOLUL II.- Determinare procedurii statutului de refugiat.... 1. Depunerea cererii.............. 2. Interviul.......................... 3. Hotărârea………………………….. 4. Faza judecătorească…………………………. 5. Încheierea procedurii……………………..

CAPITOLUL III.-Prevederile internaţionale în ceea ce priveşte principiul non-refoulment........ 1. Originea ,conţinutul şi evoluţia principiului nonrefoulment.......... 2. Excepţii de la acest principiu................................ 3. Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului...... 4. Coroborarea cu legea străinilor în legislaţia românească...

CAPITOLUL IV.-Aspecte de jurisprudenţă privind situaţia refugiaţilor în statele europene şi non -europene.....................................

2

CAPITOLUL I

Introducere în problematica refugiaţilor

1. Noţiunea de refugiat O persoană poate fi considerată refugiat în sensul Convenţiei din 1951, în cazul în care îndeplineşte criteriile conţinute de definiţie. Astfel, conform acesteia termenul de refugiat se poate aplica oricărei persoane care „în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalitaţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei politice , se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau , datorită acestei temeri ,nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări; sau care , neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu poate , sau datorită acestor temeri, nu doreşte să se reîntoarcă”.(Convenţia din anul 1951 de la Geneva privind statutul refugiaţilor.) 1 Persoana care primeşte această denumire nu devine refugiat ca rezultat al recunoaşterii sale, ci este recunoscut fiindcă este un refugiat. Prin urmare, recunoaşterea statutului de refugiat nu îl face refugiat, ci îl declară ca atare. Aceasta va avea loc , în mod necesar anterior datei la care statutul de refugiat este declarat în mod normal.

1

Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor,Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 37

3

2. Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor

Prima manifestare a acestei solidarităţi internaţionale şi-a făcut apariţia după primul război mondial, în

efortul de a face faţa

mişcărilor de masă legate în principal de : revoluţia din Rusia şi prabuşirea Imperiului Otoman. În anii tulburi care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial au avut loc o serie de evenimente: Biroul Internaţional Nansen pentru Refugiaţi a fost creat, după decesul lui Nansen, în 1931, ca un organism autonom, sub autoritatea Ligii 2 . Acesta se ocupa atât de acţiuni umanitare, cât şi într-ajutorare şi a fost desfiinţat către sfârşitul anului 1938. Tot în 1938 a fost creat şi Comitentul Interguvernamental pentru Refugiaţi, în urma unei conferinţe de la Evian cu privire la « problema

emigrării

involuntare »

din

Germania

şi

Austria 3 .

Activitatea acestui Comitet a fost extinsă în cursul celui de-al doilea război mondial asupra tuturor grupurilor de refugiaţi 4 . A fost înlocuit în 1947 de către Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor. Administraţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reabilitare (ANUAR) a fost creată de către ţările aliate în 1943. Ea a organizat întoarcerea mai multor milioane de oameni în ţările sau regiunile lor de origine. Mulţi alţii, însă, ezitau din ce în ce mai mult să se intoarcă în statele unde domneau, acum, noi ideologii politice 5 . Ezitarea lor a însemnat apariţia unei probleme majore a refugiaţilor, problemă care va domina anii postbelici. 2

Vasile Popa, Refugiatul între speranţă şi deziluzie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 233 „Situaţia refugiaţilor în lume”, Editura de Carocom ’94 SRL, 1997, p. 51 4 Idem 5 Vasile Popa, op. cit., p. 234 3

4

În anii întunecaţi ai celui de-al doilea război mondial, mai multe milioane de oameni au fost deplasaţi forţat, deportaţi sau restabiliţi. În anul 1946, problema refugiaţilor a fost inclusă ca un punct prioritar pe agenda de lucru a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU 6 . Acţiunea preconizată trebuia să se bazeze pe următoarele principii :  problema refugiaţilor era, în amploare şi caracter internaţională ;  nici un refugiat sau persoană deplasată care îşi exprimase cu hotărâre şi în deplină libertate obiecţii întemeiate cu privire la întoarcerea în ţara de origine nu trebuie să fie constrânsă să se întoarcă ;  viitorul acestui tip de refugiaţi şi persoane deplasate trebuia să fie în preocuparea unui organism internaţional care trebuia să fie creat ;  principala sarcină era încurajarea şi asistarea pe toate căile posibile a întoarcerii lor cât mai rapide în ţările de origine. În anul 1947 a fost creată organizaţia interguvernamentală Organizaţia

Internaţională

a

Refugiaţilor

(OIR)

ca

o

agenţie

specializată a Naţiunilor Unite, pentru a rezolva problema refugiaţilor, lăsată în urma de al doilea război mondial. Aceasta a fost prima agenţie internaţională care a tratat în mod cuprinzător toate aspectele legate de problemele refugiaţilor : înregistrare, determiarea statutului, repatrierea, restabilirea, protecţia juridică şi politică. Organizaţia şi-a continuat activităţile până în anul 1951. Constituirea organizaţiei a reprezentat un pas important în dezvoltarea dreptului internaţional al refugiaţilor 7 . 6 7

„Les réfugiés dans le monde”, Editura La Découverte, 1993, p. 119 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureţti, 2003, p.175

5

În decembrie 1949 Adunarea Generală a decis, cu treizeci şi sase de voturi pentru, cinci contra şi unsprezece abţineri, să înfiinţeze Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite (I.C.N.U.R.) , pentru o perioadă iniţială de 3 ani, începând cu 1 ianuarie 1951, ca un organism subsidiar al Adunarii Generale, în conformitate cu Articolul 22 din Carta Naţiunilor Unite.. Ulterior, durata a fost extinsă , până în prezent, pentru perioade succesive de câte 5 ani. Acest lucru reflectă speranţadin

păcate

nejustificată

de

cursul

evenimentelor-

că

problema

refugiaţilor este de natură tranzitorie. Sarcinile Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi sunt următoarele : -

de

a

promova

şi

ratifica

convenţiile

internaţionale,

supraveghind aplicarea lor şi propunând amendamente ; -

de

a

încuraja

măsuri

pentru

ameliorarea

situaţiei

refugiaţilor şi pentru reducerea numărului celor care necesită protecţie ; -

de a sprijini eforturile de încurajare a repatrierii voluntare sau de stabilire locală ;

-

de a promova admiterea refugiaţilor ;

-

de a obţine de la guverne informaţii privitoare la numărul refugiaţilor şi condiţiile acestora, ca şi despre legile si reglementările în materie ;

-

de a păstra legătura cu guvernele şi cu organizaţiile inerguvernamentale ;

-

de a stabili contracte cu organizaţiile private ;

-

de a facilita coordonarea eforturilor lor. Pregătirea Convenţiei din 1951 cu privire la statutul

refugiaţilor s-a desfaşurat între 1947 şi 1950, ca urmare a unei 6

recomandări a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, anume ca ar trebui avut în vedere « statutul legal al persoanelor care nu se bucură de protecţia nici unui guvern ». Astfel la 28 iulie 1951, în cadrul Conferinţei Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite este adoptată Convenţia privind statutul refugiaţilor, convenţie ce porneşte de la afirmarea principiului dreptului tuturor fiinţelor umane de a se bucura de drepturile şi libertăţile fundamentale, principiu conţinut în Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În vederea respectării drepturilor fundamentale ale omului şi în cadrul acestora , ale persoanelor aflate în nevoie de protecţia internaţională, statele au agreat, în mod gradual, să confere competenţe anumitor

instituţii în vederea realizării controlului

aplicării lor. Instanţele chemate să se pronunţe cu privire la respectarea anumitor prevederi sau interpretarea anumitor termeni au fost cele care au creat jurisprudenţa internaţională în domeniul azilului, atât prin interpretarea adusă textelor de bază, cât şi prin soluţionarea practică a cazurilor aduse în atenţia acestora 8 . În continuare vom face trimitere la mecanismele

create

în

baza

a

trei

instrumente

internaţionale:

Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului

(Curtea

Europeană),

Convenţia

ONU

împotriva

Torturii

(Comitetul creat în baza acesteia) şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice ( Comitetul ONU pentru Drepturile Omului). Aplicabilitatea rationae personae a acestor norme se face cu privire la orice persoană aflata sub competenţa juridică a unui stat, nu numai a cetăţenilor acelui stat, cuprinzând aici şi străinii şi apatrizii, indiferent de statutul lor. 8

Mihai Delcea, op.cit., p. 38

7

Pentru aplicarea mecanismelor menţionate mai înainte, statele trebuie să fi adoptat instrumentele în baza cărora funcţionează şi să fi acceptat dreptul de petiţionare individuală către aceste instituţii.. Totodată

,

prin

intermediul

acestor

mecanisme,

persoanele

au

posibilitatea adresării către anumite instituţii după epuizarea căilor interne de atac în vederea supervizării respectării la nivel intern a standardelor internaţionale în materie, fără a vorbi de instanţele suprastatale 9 ; în plus o altă condiţie este a unicitaţii cererii, în sensul că plângerea se poate formula doar căre o singură instituţie, ea putănd fi respinsă în cazul apelării la mai multe astfel de instanţe. Un alt aspect important este dat de caracterul complementar 1 0 al acestor norme faţa de Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor în

intregirea

cadrului

protecţiei

internaţionale.

În

plus,

prin

intermediul lor, există posibilitatea controlului asupra aspectelor procedurale avute în vedere în judecarea unui caz, dreptul la un remediu efectiv în faţa instanţelor de judecată fiind considerat fundamental din perspectiva standardelor de respectare a drepturilor omului. Faţă de Convenţia de la Geneva din 1951, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are o sfera mai cuprinzătoare aplicându-se tuturor statelor aflate sub jurisdicţia statelor membre ale Consiliului Europei,

principiu

statuat

şi

in

cazul

Chahal

vs.

Marea

Britanie( paragraful 80); în plus , nu există limitări teritoriale sau temporale în aplicarea instrumentului european. În ceea ce priveşte principiul nereturnării se poate reţine că dreptul de azil şi statutul de refugiat nu sunt garantate prin Conventia Europeana, aceasta doar interzicănd returnarea 9

persoanelor spre o ţară în care pot fi supuse

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 46 Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006

10

8

unui tratament contrar art 3. Ceea ce este important la baza Convenţiei este

situaţia

unui

solicitant-

care

urmează

a

fi

returnat/expulzat/extrădat, iar nu dacă acesta aparţine în mod formal unei

anumite

categorii

de

persoane 11 .

Conform

dezvoltărilor

jurisprudenţiale şi prevederilor Convenţiei, acesta nu conţine derogări, nici chiar pe timp de conflict armat, în plus oferă posibilitatea apelării la măsurile interimare, în cazuri iminente (art 39 din Regulile Curţii). Convenţia Europeană stabileşte proceduri în vederea implementării precum şi instituirea unui mecanism de protecţie ( Curtea Europeana), care interpretează prevederile acesteia şi totodată hotărârile au efect obligatoriu pentru statele judecate. Impactul deciziilor pronunţate în cazurile individuale prin folosirea ca precedent în alte cauze şi mai ales, în aplicarea în cadrul dreptului intern „ nu este doar un simplu rol de redresare a

efectelor

nerespectării anumitor norme în domeniul

protecţiei drepturilor omului” 1 2 , ci şi unul de propagandă în vederea aplicării uniforme a acestora de către statele parţi. Ca un corolar în ceea ce priveşte principiul nereturnării, aplicarea acestuia în baza normelor europene este mai extinsă, cuprinzând şi cazurile legate de viaţa privată sau familie. Convenţia europeană prevede dreptul la petiţie individuală, în timp ce Convenţia de la Geneva nu are prevăzut acest drept, ceea ce înseamnă că solicitanţii de azil „trebuie să apeleze la administraţiile naţionale

şi instanţele interne pentru recunoaşterea drepturilor lor” 1 3 ;

în plus, include garanţii procedurale, precum dreptul la viaţă şi la securitate sau dreptul la un remediu efectiv şi o aplicare uniformă în

11

Vasile Popa, op. cit., p.235 Ibidem, p. 238 13 Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p.180 12

9

contextul regional, generat şi de Uniunea Europeană prin armonizarea politicilor în domeniul azilului. Ca rezultat al jurisprudenţei internaţionale, totodată cea a Curţii

Europene,

apariţia

formelor

subsidiare/complementare

de

protecţie a avut ca rezultat negativ scăderea standardelor de protecţie, conducând la anumite consecinţe de ordin practic, legate mai ales de faptul că refugiaţii convenţonali ca atare nu ar trebui să apeleze la Convenţia Europeană pentru a contracara returnarea şi să obţină un anumit statut şi

recomandarea UNHCR (United Nations High

Commissioner for Refugees = Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) ca statele să nu apeleze la o formă mai restrânsă de protecţie bazată exclusiv pe înlăturarea măsurilor de returnare.

3. Recunoaşterea statutului de refugiat Conform art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ”orice om are dreptul să caute şi să se bucure de azil împotriva persecuţiei, în alte ţări.” Acordarea azilului este un act al suveranităţii statului şi nu poate sta la baza unor obiecţii juridice din partea altui stat. Este , de asemenea, un act paşnic şi umanitar şi nu trebuie privit ostil de către un alt stat, în special de către statul de origine a refugiatului. Pentru refugiat, oferirea azilului implică protecţia împotriva returnării şi posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, fie permanent, fie până când se gaseşte o soluţie alternativă. Aceasta este baza protecţiei internaţionale. Violările acestui drept au loc atunci când: 10

Refugiaţii

sunt

respinşi

la

frontieră,

atunci

când

nu

au

posibilitatea să solitice azil în altă parte; Refugiaţii sunt retrimişi forţat în ţara lor de origine, sau în orice altă ţară unde se pot teme de persecuţie; Persoanele sosite pe mare sunt îndepărtate de ţărm şi expuse, astfel ,unui pericol grav. Convenţia din 1951 este un instrument cu valoare universală ce cuprinde următoarele 3 tipuri de prevederi :  definiţia persoanelor care sunt refugiate şi a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie refugiate ;  statutul juridic al refugiaţilor precum şi drepturile şi obligaţiile acestora în ţara de azil ;  condiţiile de implementare a prevederilor mai sus menţionate, respectiv angajamentele statelor parţi de a coopera în vederea supravegherii aplicării acestor prevederi. Dispoziţiile Convenţiei din 1951 definesc şi delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei categorii de clauze : de includere, de excludere si de încetare. Clauzele de includere enunţă criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi refugiat. Ele formează criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat. Aşa numitele clauze de încetare şi de excudere au o semnificaţie negativă 1 4 : primele arată circumstanţele în care un refugiat pierde această calitate, iar cele din urmă enumeră circumstanţele în care o persoană este exclusă de la aplicarea Convenţiei din 1951, chiar dacă îndeplineşte criteriile pozitive ale clauzelor de includere.

14

Mihai Delcea, op. cit., p. 42

11

Convenţia avea iniţial în vedere doar persoanele care deveniseră refugiaţi datorită evenimentelor petrecute înainte de 1951. Totuşi, anii care au urmat au aratat ca mişcarea refugiaţilor nu era un fenomen limitat la cel de al doilea război mondial şi la urmările lui 1 5 . Au apărut noi grupuri de refugiaţi, mai ales in Africa, la sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960. A devenit astfel , necesară realizarea aplicabilitaţii Convenţiei în toate situaţiile în care apăreau refugiţi. În acest scop, Protocolul din 1967 a anulat 1951 ca dată limită, conferind Convenţiei un caracter cu adevărat universal. Protocolul este un instrument independent, la care statele pot adera fără să devină parte la Convenţie ( cu toate că acest lucru se întâmplă rareori). Statele care aderă

la

Protocol

se

obligă

să

aplice

prevederile

Convenţiei

refugiaţilor care se înscriu în definiţia din Convenţie, dar fără a lua în considerare

anul 1951 ca data limită. Dacă un stat aderă numai la

Protocol, nu există nici o posibilitate de a introduce

o limitare

geografică. Când aderă la Convenţie/ Protocol, statele pot face rezerve la articolele pe care cred că nu le vor putea aplica. Există, totuşi, anumite articole la care nu este permisă nici o rezervă, pe care statele trebuie, deci să le accepte din moentul aderării. Acestea sunt: -art. 1 (definiţia refugiatului) - art. 3 (nediscriminarea cu privire la rasă, religie sau ţara de origine) - art. 4 (libertatea de a practica religia) - art. 16(1) (accesul liber la justiţie) - art. 33 (nereturnarea) - art. 36-46 (informaţii cu privire la legislaţia naţională; clauze finale)

15

Dumitru Mazilu, op. cit., p. 287

12

Clauzele de includere enunţă criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat. Pornind-se de la principiul general că

«o

persoană nu este refugiat ca rezultat al recunoaşterii, ci este recunoscut pentru ca este refugiat », definiţiile cuprinse in Conventţe vizează următoarele categorii de persoane :  Refugiaţii Statutari, respectiv persoana care a fost considerată refugiat conform dispoziţiilor instrumentelor internaţionale ce au precedat Convenţia de la Geneva. Spre exemplu , un posesor al « paşaportului Nansen » sau al « certificatului de eligibilitate » eliberat de Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi este considerat, in continuare, refugiat.  Refugiaţii în baza Convenţiei de la Geneva, respectiv persoana care în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi pe baza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, nationalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări ; sau care neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, dotorită respectivei temeri, nu doreşte să se întoarcă. » Clauzele de excludere enumeră condiţiile în care o persoană nu poate beneficia de prevederile Convenţiei din 1951, chiar dacă îndeplineşte criteriile prevăzute în clauzele de includere16 :  Persoanele care beneficiază deja de protecţie şi asistenţă din partea Naţiunilor Unite;

16

Mihai Delcea, op. cit., p. 48

13

 Persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecţie internaţională, respectiv persoanele care şi-au stabilit reşedinta într-o ţară, alta decat ţara de origine, şi care au drepturi şi obligaţii similare cetăţenilor respectivei ţări;  Persoanele care nu sunt considerate a merita protecţie internaţională : - persoanele care au comis crime împotriva păcii şi umanităţii şi criminalii de război ; - persoanele care au comis o crimă gravă de drept comun ; - persoanele vinovate de acţiuni contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

În Convenţia de la Geneva din 1951 sunt abordate explicit :  Cazurile speciale de refugiaţi- refugiaţii de război, dezertorii, persoanele care refuză să efectueze stagiul militar şi persoanele care au recurs la forţă sau au comis acte de violenţă nu dobândesc în mod automat statutul de refugiat ci numai dacă au « o temere bine întemeiată de persecuţie » ;  Principiul unităţii familiei- prin menţinerea unităţii familiei refugiatului care a îndeplinit condiţiile necesare pentru recunoaşterea statutului şi protecţia minorilor refugiaţi. Convenţia din 1951 lasă statelor contractante posibilitatea de a stabili modalitaţile concrete ale procedurii de determinare a statutului de refugiat, în funcţie de structura administrativă şi constituţonală a fiecărui stat17.

17

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 48

14

Clauzele de încetare a statutului de refugiat se referă la conditiţile în care un refugiat pierde această calitate pe considerentul că nu îi mai este necesar sau nu se mai justifică acest statut. Clauzele de încetare sunt grupate dupa cum urmează :  Schimbări ale situaţiei generale de refugiatul însuşi : repunerea voluntară sub protecţia ţării a cărei cetăţenie o are, redobândirea voluntară a cetaţeniei, dobândirea unei noi cetăţenii sau restabilirea voluntară a reşedinţei în ţara in care se temea de persecuţie.  Dispariţia împrejurărilor care au determinat refugiul, respectiv schimbarea stuaţiei din tară în care se temea de persecuţie.

4.Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor Un refugiat are dreptul la protecţie. Refugiatul trebuie să beneficieze de cel puţin aceleaşi drepturi ca orice alt străin care are un drept de şedere legal, inclusiv libertatea de gândire, libertatea de mişcare şi de a nu fi supus torturii şi tratamentelor degradante. Persoana de alta cetăţenie sau apatridul care a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat într-un punct de frontieră va rămâne în zona de frontieră până la pronunţarea unei hotărâri de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, dar nu mai mult de 20 de zile. În cazul în care străinul sau apatridul a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat în România, are dreptul să rămână pe teritoriul României până la expirarea unui termen de 15 zile de la data la care dispoziţia de părăsire a teritoriului devine executorie, adică din momentul în care cererea este respinsă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

15

Cât se află pe teritoriul ţării are dreptul la asistenţă medicală primară şi spitalicească de urgenţă gratuită. Pe întreaga durată a procedurii are dreptul să fie asistat sau reprezentat de un avocat şi de a i se asigura , în mod gratuit, un interpret. Are dreptul de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al ONG-urilor, române sau străine precum şi de

a fi informat , într-o

limbă pe care o cunoaşte, în momentul depunerii cererii, cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are pe parcursul procedurii 1 8 . Pe toata durata procedurii i se va elibera un document temporar de identitate, a cărei valabilitate va fi prelungită succesiv . Va beneficia de protecţie referitor la toate detaliile in legatură cu cererea sa, cât şi datele sale personale. Are dreptul de a fi cazat în centrele de primire şi cazare, aflate în subordinea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, în limita locurilor disponibile, până la încetarea dreptului său de şedere, daca nu dispune de mijloace materiale necesare pentru întreţinere şi de asemenea va beneficia, la cerere, de hrană în limita sumei de 3 lei/persoana/zi, de cazare în limita sumei de 1,8 lei/persoana/zi şi de alte cheltuieli, în limita sumei de 0,6 lei/persoana/zi, sume ce se asigură de la bugetul de stat 1 9 . Pe toata durata procedurii solicitantul de azil are dreptul la confidenţialitate. Confidenţialitatea procedurii de determinare a statutului de refugiat a solicitantului de azil/ străinului este esenţiala în vederea creării unei atmosfere de securitate şi încredere solicitantului de azil/ străinului. Toţi membrii CNRR-ului , inclusiv traducătorii şi paznicii, 18 19

„Legislaţie privind azilul în România”, ed. Monitorului Oficial, p.26 Art. 55, H.G. nr. 1251, 13 septembrie 2006

16

precum şi orice partener de implementare a programului, consilieri sau medici care asistă solicitanţii de azil şi refugiaţii în cadrul proiectului cu UNHCR-ul, trebuie să asigure confidenţialitatea informaţiilor primite de la şi despre solicitanţii de azil/străini şi refugiaţi, inclusiv faptul că o persoana este asistată de către CNRR. Solicitanţii de azil trebuie informaţi cu privire la dreptul la confidenţialitate în perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Orice limitarea a dreptului la confidenţialitate, inclusiv împărtaşirea de informaţii, înţelegeri cu autorităţile ţării gazdă sau ţărilor unde poate fi relocat, trebuie sa fie explicate solicitantului. Solicitanţii de azil trebuie să fie informaţi că CNRR-ul comunică informaţiile legate de cazul acestora UNHCR-ului România. Oferirea de informaţii din dosarele de determinare a statutului de refugiat se poate realiza în cazul în care aceste informaţii sunt necesare pentru motive legitime 2 0 , dacă nu va pune în pericol siguranţa persoanei în cauză, a membrilor familiei sale, a altor persoane cu care este asociată persoana sau a angajaţilor CNRR. Trebuie ţinut cont de faptul că oferirea de informaţii trebuie să fie în concordanţă cu mandatul

de

caracterul

protecţie

umanitar

internaţionala

UNHCR,

cuprinzând

aici

şi apolitic şi nu subminarea performanţelor

CNRR-ULUI şi a obligaţiilor acestuia. Cât despre regulile pe care refugiatul trebuie să le respecte trebuie

specificat

faptul

că

pe

teritoriul

României,

acesta

are

obligaţia 2 1 :  de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în scris, cererea motivată cuprinzând datele indicate de organul la care o depune. 20 21

Vasile Popa, op. cit., p. 172 „Legislaţie privind azilul în România”, p. 29

17

 să se supună amprentării şi fotografierii.  de a preda documentul pentru trecerea frontierei, urmând să primească document temporar de identitate.  de a urmări stadiul procedurii şi de a declara orice schimbare de reşedintă precum şi de a nu părăsi localitatea de reşedintă fără autorizarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.  de a se prezenta la examenele medicale ce sunt stabilite.  de a răspunde la solicitările organelor cu atribuţii în domeniul refugiaţilor şi de a furniza acestora date complete şi reale cu privire la persoană şi la cererea sa.  de a respecta legile statului român , precum şi măsurile dispuse de organele competente în materie de refugiaţi.  de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse de autorităţile competente în materie de refugiati. Dacă încearcă să plece din România ilegal, fără paşaport valabil, încalcă legea şi ca urmare va fi închis. Consecinţa acestui lucru constă în faptul că va întrerupe procedura pentru că, fiind închis , nu poate respecta termenele. De asemenea, nu i se va plelungi dreptul de şedere. Daca cererea sa de azil va fi respinsă irevocabil, nu i se va permite intrarea în România şi ca urmare va fi obligat să părăsească ţara.

CAPITOLUL II

Determinarea procedurii statutului de refugiat

18

Procedura de azil – ca denumire generică,se regaseşte în prezent ca procedură a acordării statutului de refugiat 2 2 . În principiu, ea cuprinde totalitatea procedurilor prin care este soluţionată o cerere de azil/ acordare a unei forme de protecţie. Momentele importante ale derulării procedurii sunt date de : 1.depunerea cererii, 2. interviul, 3. hotărârea, 4. faza judecătorească (pângerea, recursul) şi 5. încheierea procedurii. Actorii implicaţi în procedură : solicitantul statutului de refugiat / de azil, Oficiul

Naţional pentru Refugiaţi (ONR) ,

structurile sale teritoriale, structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor- MAI (Poliţia de Frontiera, Autoritatea pentru

Străini

etc),instanţele

de

judecată,

avocaţii,

UNHCR,

organizaţiile neguvernamentale care derulează proiecte în domeniu etc), instituţiile cu atribuţi în domeniul securităţii naţionale sau ordinii publice.

1.Depunerea cererii Primirea cererilor, activităţile de înregistrare şi evidenţă a solicitanţilor statutului de refugiat şi a persoanelor care au dobândit o formă de protecţie, intervievarea solicitanţilor, analizarea motivelor invocate 22

pentru

acordarea

statutului

de

refugiat,

procedura

de

Dumitru Mazilu, op. cit., p. 289

19

soluţionare a cererilor pentru acordarea statutului de refugiat, precum şi activităţile legate de asigurarea asistenţei solicitantilor statutului de refugiat şi a persoanelor care au dobândit o formă de protecţie se desfăşoara potrivit dispoziţiilor Legii nr. 122/4 mai 2006 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România 2 3 . Declanşarea procedurii - conform reglementărilor în vigoare, o persoană este considerată solicitant al statutului de refugiat din momentul manifestării de voinţă 2 4 , exprimată în scris sau oral în faţa autorităţilor competente, din care să rezulte

că aceasta solicită

protecţia statului român pentru unul dintre motivele prevăzute în prezenta ordonanţă. Totodată, pentru acordarea statutului de refugiat în România străinul se adresează personal cu o cerere scrisă la ONR din cadrul MAI sau organelor teritoriale ( structuri specializate) ale MAI , ca singure organe competente , potrivit legii să primească astfel de cereri . Se face astfel o distincţie clară între momentul manifestării de voinţă, care stă la baza declanşării procedurii, şi cel al redactării cererii, ca act formal.

Cererea pentru acodarea statutului de refugiat este individuală (cererile colective nu sunt acceptate) fiind înaintata personal de către solicitant sau pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu de către reprezentantul legal (aceasta împreună cu depunerea cererii

de

către persoana care a dobândit statutul de refugiat pentru membrii familiei sale în cazul în care aceştia nu se află pe teritoriul României fiind singurele excepţii de la principul depunerii personale a cererii). Cererea se completează în limba română sau într-o limbă pe care 23 24

Mihai Delcea, op. cit., p.110 Coordonator Vasile Popa, op. cit., p.34

20

solicitantul o cunoaşte. Funcţionarul autorităţilor cu competenţă primirea cererilor pentru acordarea statutului de refugiat solicitantului

în

înmânează

formularul special 2 5 prevăzut în normele metodologice

şi îi explică modul în care

trebuie completat, iar în cazul în care

solicitantul nu ştie să scrie, funcţionarul care primeşte cererea va completa

formularul potrivit declaraţiei orale a solicitantului, iar

cererea va fi semnată sau amprentată de solicitant şi va fi semnată de funcţionarul care a completat această cerere şi de interpret, după caz. În

cazul

în

care

solicitantul

deţine

documente

de

identitate,

funcţionarul va verifica ceea ce e scris în cerere şi semnalează solicitantului neconcordanţele apărute în conţinutul cererii, pentru a fi remediate. Singura excepţie legată de redactare este admisă în cazul procedurii la frontieră, în cazul în care solicitantul nu vorbeşte limba română şi nu i se poate asigura un interpret, lucrătorul poliţiei de frontieră va transmite de îndată ONR cererea redactată de solicitant în limba pe care o cunoaşte , datată şi semnată de acesta, făcând menţiune despre acest aspect. Lipsa termenului - Un alt element de interes îl reprezintă lipsa unui termen în care să fie formulată cererea de azil. Conform textului ordonanţei, cererea de acordare a statutului de refugiat se depune de îndată ce: a) solicitantul s-a prezentat într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat; b) solicitantul a intrat pe teritoriul României; c)au intervenit evenimente în ţara de origine a solicitantului de azil, care îl determină să ceară protecţie, pentru străinul cu drept de şedere în România. În primele două situaţii se face o distincţie asupra locului depunerii cererii de azil în România: într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat sau pe teritoriul României (aşa cum s25

„Legislaţie privind azilul în România”, p. 65

21

a mai menţionat anterior, în cazul membrilor de familie ai persoanei recunoscute ca refugiat- aflaţi în afara României- cererea este depusă de cel aflat deja pe teritoriu). Inregistrarea - Cererile pentru acordarea statutului de refugiat, depuse într-un punct de control pentru trecerea frontierei şi cele depuse la Autoritatea Pentru Străini, sunt înregistrate în registre speciale 2 6 . În cazul cererilor depuse într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare şi transmise ONR, acestea sunt însoţite de o informare cu privire la solicitant, care va cuprinde ora la care acesta s-a prezentat, cursa cu care a sosit în România şi compania transportatoare, documentele pe care le are asupra sa, persoanele care îl însoţesc, alte elemente de natură să contribuie la soluţionare operativă a cazului. Dupa înregistrarea/ primirea cererii, solicitantului i se eliberează, în funcţie de locul unde s-a realizat , un document temporar

de

identitate

(ONR)

sau

valabilitate de 48 de ore, care ţine

adeverinţă

provizorie

cu

loc de document temporar

o de

identitate în România ( la structurile teritoriele MAI); în plus, trebuie să i se asigure

transportul gratuit până la ONR 2 7 . În cazul în care

cererea a fost depusă de organele teritoriale ale MAI dintr-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat, organele poliţiei de frontiera vor elibera documentul temporar numai dupa

ce străinul primeşte

permisiunea de a intra pe teritoriul României. Dupa înregistrarea cererii, ONR şi structurile teritoriale ale acestuia, prin personalul desemnat , efectuează verificări ale identităţii solicitantului,

reţine

documentul

de

călătorie,

amprentează şi informează solicitantul cu privire la

26 27

fotografiază, drepturile,

Dumitru Mazilu, op. cit., p. 147 Ibidem, p.148

22

obligaţiile şi procedura 2 8 , întocmeşte dosarul personal, comunică în scris data şi ora pentru susţinerea interviului, eliberează documentul temporar

de

identitate,

înregistrează

cererea

pentru

acordarea

ajutorului material, poate stabili un loc de reşedinţă şi să asigure asistenţa materială necesară pentru întreţinere, de asemenea poate stabili un loc de reşedinţă şi poate dispune transportarea lui

cu

însoţitor în acel loc, la solicitarea autorităţilor competente, pe toată durata procedurii, pentru motive justificate de interesul public, siguranţa naţională, ordinea publică, protecţia sănătăţii şi moralităţii publice, protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane- chiar dacă străinul are mijloace materiale necesare pentru întreţinere. Cererile pentru acordarea statutului de refugiat, depuse într-un punct de control pentru transmise

trecerea frontierei de stat aeroportuare şi

ONR, sunt însoţite de o informare cu privire la solicitant

care va cuprinde ora la care acesta s-a prezentat, cursa cu care a sosit în România şi compania transportatoare, documntele pe care le are asupra sa, persoanele care îl însţesc 2 9 . Principala consecinţă a înregistrării cererii de azil este aceea că împotriva solicitantului statutului de refugiat nu pot fi luate măsuri de expulzare

sau de returnare forţată de la frontieră

ori de pe

teritoriul României, atâta vreme cât nu a existat o dispoziţie executorie

de

părăsire

a

teritoriului,

cuprinsă

în

hotărârea

de

respingere

a cererii sale de acordare a statutului de refugiat. A se

reţine totodată că solicitanţilor statutului de refigiat nu li se aplică sancţiuni penale pentru motivul intrării sau şederii ilegale de pe teritoriul României.

28 29

Mihai Delcea, op. cit.., p. 120 Dumitru Mazilu,op. cit., p. 150

23

Stabilirea tipului de procedură Faţă de procedura ordinară, derivate din acestea , se pot distinge următoarele tipuri de procedură30: - accelerată, în cazul în care cererea poate fi respinsă ca evident nefondată, solicitantul e un pericol pentru singuranţa naţională, provine dintr-o ţară sigură de origine sau face obiectul clauzelor de excludere; - frontieră, pentru cererile depuse într-un punctde trecere a frontierei de stat; acordare a accesului la o noua procedură, dupa respingerea ca irevocabilă a unei cereri, în masura îndeplinirii condiţilor legale; - ţară terţă sigură, în cazul în care solicitantul a tranzitat anterior o astfel de ţară şi i s-a oferit sau a avut ocazia să contacteze autorităţile pentru a obţine protecţie; - încetare sau anulare, pentru anumite motive expres prevăzute de lege. Transferul de procedură a)faza administrativă – situaţii:  în procedura la frontieră se poate decide acordarea dreptului de a intra în România şi de a avea acces la procedura ordinară, dacă cererea sa nu poate fi respinsă

ca evident nefondată. Totodată,

funcţionarul poate hotărî asupra dreptului de intrare în România şi a accesului la procedura ordinară în cazul în care solicitantul statutului de refugiat este minor neînsotit.  în cazul cererii străinului care provine dintr-o ţară în care în general nu există un risc de persecuţie şi în situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existenţa unei temeri bine întemeiate

de persecuţie, acesta primind accesul la procedura

ordinară. 30

Mihai Delcea, op. cit., p. 53

24

În cazul tranzitării unei ţări terţe sigure 3 1 , se poate emite o hotărâre prin care solicitantului i se conferă accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat,

daca nu sunt îndeplinite cerinţele

expres prevăzute de lege. O situaţie aparte, de opţiune, se întâlneşte în cazul procedurii încetării sau anulării 3 2 , funcţionarul putând decide, după caz, în procedura ordinară sau în procedura accelerată. b) faza judecătorească—situaţii:  în procedura accelerată, prin admiterea plângerii şi dispunerea către structura competentă a ONR care a emis hotărârea sâ analizeze cererea în procedura ordinară.  în procedura la frontieră , prin admiterea plângerii şi dispunerea către structura competentă a ONR care a emis hotărârea

să

analizeze cererea în procedura ordinară şi să permită accesul solicitantului în teritoriu.  în procedura de soluţionare accesului

a unei noi cereri, prin acordarea

la o nouă procedură

de acordare a statutului de

refugiat.

SITUAŢIA MINORILOR: În cazul străinului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, interesele acestuia sunt susţinute de reprezentantul său legal, iar în lipsa acestuia i se numeşte un reprezentant legal în conformitate cu prevederile legii române. Dupa împlinirea vârstei de de 14 ani minorul 31 32

„Legislaţie privind azilul în România”, p. 68 Idem

25

poate depune cererea personal şi i se poate numi un reprezentant legal în condiţiile

prevăzute

de legea română. În lipsa unui reprezentant

legal, ONR sesizează autoritatea competentă în a cărei rază teritorială este situat centrul de cazare unde se află minorul, în scopul declanşării procedurii de numire a unui

reprezentant legal. Până la numirea

acestuia, ONR asigură minorului protecţia necesară, procedura fiind suspendată. Minorul neînsoţit, care nu poate să-şi probeze vârsta, va fi supus unei expertize medico-legale, în

situaţia în care nu rezultă în

mod evident acest fapt din aspectul său fizic. Cererea pentru acordarea statutului de refugiat pentru minorul neînsoţit este analizată cu prioritate, iar în analizarea cererilor şi a motivelor invocate de acesta se ţine seama şi de gradul de dezvoltare intelectuală şi de maturitatea sa, în timp ce reunificarea se va face în funcţie de interesul superior al copilului. Cererile de acordare a statutului de refugiat minorilor neînsoţiţi nu pot fi soluţionate în procedura accelerată. În cazul procedurii la frontieră, funcţionarul poate hotărî asupra dreptului de intrare în România şi a accesului la procedura ordinară în cazul în care solicitantul statutului de refugiat este minor neînsoţit.

2. Interviul de determinare a motivelor de acordare a unei forme de protecţie constă într-o audiere a solicitantului statutului de refugiat de către unul dintre funcţionari. Interviul va clarifica aspectele necesare în vederea soluţionării cererii pentru acordarea statutului de refugiat 3 3 , 33

Vasile Popa, op. cit., p. 78

26

consemnate

într-o notă de interviu ce va cuprinde:

datele de

identificare a solicitantului, numele funcţionarului care efectuează interviul şi după caz numele interpretului, al reprezentantului legal şi/sau al avocatului care îl asistă pe solicitant, limba în care se desfăşoară interviul, angajamentul solicitantului din care să reiasă că toate datele şi informaţiile prezentate la interviu sunt reale, întrebările şi respectiv, răspunsurile date de solicitant pe durata interviului. Dupa citirea celor consemnate în nota de interviu aceasta va fi semnată pe fiecare pagină de solicitantul statutului de refugiat sau de reprezentantul său legal, precum şi de interpretul, avocatul şi funcţionarul prezenţi la interviu. La interviu pot asista, cu acordul solicitantului şi reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniu, precum şi reprezentantul în România al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, iar în cazul minorilor, aceştia sunt însoţiţi de către reprezentantul lor legal. Acolo unde este necesar funcţionarul care se ocupă de caz poate efectua

un nou interviu.

În situaţia analizării pentru acordarea

accesului la o nouă procedură , intrviul va fi realizat de către un alt funcţionar decât cel care s-a pronuţat anterior. În practică, dupa depunerea cererii la ONR, solicitantului i se realizează un interviu preliminar în care se consemnează datele personale şi cele legate de rutele tranzitate, fără a se discuta despre motivele solicitării statutului de refugiat 3 4 . În procesul decizional funcţionarii au dreptul de a consulta experţi. Ministerul Afacerilor Externe (MAE) furnizează periodic materiale de sinteză referitoare la

situaţia din ţările de origine

ale

solicitanţilor statutului de refugiat, precum şi răspunsuri la solicitările 34

Mihai Delcea, op. cit., p.89

27

punctuale ale ONR, necesare în vederea soluţionării cererilor de acordare a statutului de refugiat. ONR consultă MAE în vederea stabilirii ţărilor unde in general nu există risc serios de persecuţie şi ţărilor terţe sigure. În ceea ce priveşte sarcina probei 3 5 , principiul general este acela ca aceasta este împărţită între funcţionar şi solicitant. O situaţie aparte se întâlneşte în cazul cererii străinului care provine dintr-o ţară în care în general nu există un risc de persecuţie , care este respimsă ca evident nefondată, cu excepţia cazului în care situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant

arată existenţa unei temeri bine

întemeiate de persecuţie.

Termenele Analizarea cererii se face într-un termen de 30 de zile de la preluarea cazului, prelungirea acestuia cu încă 30 de zile urmând a se face în cazul în care este necesară o documentare suplimentară (situaţie în care

funcţionarul întocmeşte o notă în care motivează

necesitatea prelungirii procedurii şi o supune spre aprobare şefului ONR). În cazul procedurii accelerate, termenul în care trebuie să se pronunţe funcţionarul este de trei zile de la primirea cererrii , timp ce la frontieră, acest termen se reduce la doua zile. Termenul de soluţionare a cererii de acces la o nouă procedură este de cinci zile 3 6 .

Soluţionarea 35 36

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 139 Idem

28

Cererea pentru acordarea statutului de refugiat va fi soluţionată pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului şi a motivelor invocate de solicitant la interviu 3 7 , care vor fi analizate în raport cu situaţia concretă din ţara de origine şi cu credibilitatea solicitantului. În cazul în care solicitantul, în mod nejustificat, nu s-a prezentat la data fixată pentru susţinerea interviului, funcţionarul care se ocupă de caz întocmeşte un proces-verbal, dupa care soluţionează cererea pentru acordarea statutului de refugiat pe baza elementelor existente în acel moment la dosar.

3.Hotărârea: În urma analizării cererii în procedura ordinară, în termen de 30 de zile de la primirea acesteia funcţionarul ONR poate hotărî: acordarea statutului de refugiat sau protecţiei umanitare condiţionate ori respingerea cererii. Hotărârea

de acordare a protecţiei umanitare

condiţionate cuprinde şi motivele neacordării statutului de refugiat, în timp

ce

hotărârea

de

respingere

a

cererii

cuprinde

motivele

corespunzătoare pentru fiecare formă de protecţie, precum şi dispoziţia de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii definitive şi irevocabile. Hotărîrea se comunică de îndată, în scris, solicitantului, prin comunicare directă de către reprezentantul ONR sau prin trimitere poştală la ultima reşedinţă declarată a acestuia. Cererea va fi respinsă în procedura accelerată în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege 3 8 : este evident nefondată, 37 38

„Legislaţie privind azilul în România”, p. 85 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 67

29

este formulată de către o persoană care, prin activitatea ori prin apartenenaţa lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori penru ordinea publică în România sau care provine dintr-o ţară unde, în general, nu există risc serios de persecuţie ori persoană care nu este considerată a merita protecţie internaţională (clauzele de excludere). În cazul cererilor formulate de către persoane care provin dintr-o ţară în care în general nu există un risc de persecuţie, hotărârea poate fi de respingere ca evident nefondată sau de acces la procedura ordinară, dacă situaţia de fapt sau dovezile prezentate de către acesta arată existenţa unei temeri bine întemeiate de persecuţie. În cazul procedurii derulate într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat, funcţionarul, după efectuarea interviului şi analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, în raport cu datele privind situaţia din ţara de origine , poate hotărî: a) acordarea unei forme de protecţie şi a dreptului de a intra în România, b)acordarea dreptului de a intra în România şi de a avea acces la procedura ordinară de soluţionare a cererii sale de acordare a statutului de refugiat, daca cererea sa nu poate fi respinsă pentru unul dintre motivele

prevăzute

pentru

cererile

evident

nefondate,

sau

c)

respingerea cererii ca nefondată. În cazul solicitării accesului la o nouă procedură, hotărârea se pronunţă în 5 zile, numai în baza noii cereri depuse, motivate corespunzător, şi a documentaţiei prezentate anterior de solicitant. Hotărârile se pronunţă fără să se analizeze pe fond motivele invocate de solicitant pentru acordarea statutului de refugiat şi se comunică, în scris, de îndată acestuia. Hotărârea prin care se acordă accesul

la

soluţionarea unei noi cereri de acordare a statutului de refugiat are ca 30

efect si anularea dispoziţiei de a părăsi teritoriul României, prevăzută în

hotărârea

anterioară,

solicitantul

urmând

să

beneficieze

de

drepturile prevăzute de lege. În cazul în care străinul a tranzitat anterior o ţară terţă sigură şi i s-a oferit deja protecţie în acea ţară sau a avut ocazia, la frontieră ori pe teritoriul acesteia, să contacteze autorităţile pentru a obţine protecţie, ONR poate decide remiterea străinului în ţara respectivă, fără analizarea pe fond a cererii sale. Într-o astfel de situaţie este absolut necesar acceptul statului aflat pe lista cuprinzând ţările terţe sigure de a-l readmite pe solicitant pe teritoriul său şi de a-şi asigura succesul la procedura de acordare a statutului de refugiat. Hotărârea ONR va fi de respingere a accesului la procedura de acordare a statutului de refugiat comunicată solicitantului şi totodată se va solicita autorităţilor române competente să procedeze la remiterea solicitantului către ţara terţă. Totuşi ,ONR poate decide să analizeze cererea depusă de străin chiar dacă acesta se află într-o astfel de situaţie, cu acordul expres al solicitantului, funcţionarul anume desemnat să efectueze interviul şi să soluţioneze această cerere emiând o hotărâre prin care solicitantului i se conferă accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat. Un alt gen de hotărâre- privind încetarea formei de protecţie acordate- vizează cazurile în care survin modificări majore în situţtia din ţara de origine sau în tratamentul aplicat unei categorii de persoane din acea ţară, ONR poate demara o procedură de realizare a situaţiei persoanelor care au dobândit statutul de refugiat sau protecţia umanitară condiţionată şi care provin din ţara respectivă. Funcţionarul ONR, din oficiu sau la propunerea uneia dintre instituţiile în domeniul securităţii naţionale sau al ordinii publice, 31

constată prin hotărâre motivată încetarea sau dispune anularea formei de protecţie, după caz, în procedura ordinară sau în procedura accelerată. Constatarea încetării sau dispunerea anulării formei de protecţie nu produce efecte cu privire la membrii de familie ai persoanei cu privire la care a fost emisă hotărîrea 3 9 . În

funcţie

de

motivele care au stat la baza pronunţării unei astfel de hotărâri, funcţionarul poate dispune, după caz, părăsirea teritoriului.

4.Faza judecătorească (plângerea şi recursul) Împotriva hotărârii de respingere se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află ultima

reşedinţă

declarată.

Introducerea

plângerii

în

la

termenul

menţionat suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului României. În cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, plângerea se depune de către reprezentantul său legal, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani poate depune plângere personal sau prin reprezentantul său legal 4 0 . Plângerea se depune la ONR sau la structurile teritoriale ale acestuia şi va fi însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a cererii de acordare a unei forme de protecţie. Funcţionarul care înregistrează cererea verifică şi , dacă este cazul, îl îndrumă pe solicitant cu privire la aspectele de formă ce lipsesc din conţinutul plângerii. Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente, împreună cu toate documentele necesare în vederea soluţionării acesteia. Soluţionarea se va face în termen de 30 de zile (recomandare). Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a 39 40

coordonator Vasile Popa, op. cit.., p. 84 „Legislaţie privind azilul în România”, p. 90

32

cărei rază teritorială se află structura competentă a ONR care a emis hotărârea. Instanţa se pronunţă printr-o hotărâre motivată. Plângerea precum şi celelalte acte de procedură privind soluţionarea acesteia sunt scutite de taxă de timbru. Pentru cererile respinse în procedura accelerată, ca evident nefondate sau clauze de excludere, termenul de depunere a plângerii este de 2 zile de la comunicare. Plângerea este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura

competentă

ONR care a emis hotărârea şi suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului. Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care: a) respinge plângerea ca evident nefondată ; sau b) admite plângerea şi dispune ca structură competentă a ONR care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedura ordinară. Hotărârea instaţei este definitivă şi irevocabilă. În cazul procedurii de frontieră, împotriva hotărârii de respingere a cererii străinul poate depune o plângere în termen de două zile de la comunicare. Plângerea se depune la structura ONR care a emis hotărârea, care o înaintează de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială se află. Instanţa soluţionează plângerea în termen de 5 zile şi se pronunţă şi o hotărârea motivată prin care : a) respinge plângerea ca evident nefondată ; b) admite plângerea, dispune ca structura competentă a ONR care a emis hotărârea să analizeze cererea de procedură ordinară şi permite accesul solicitantului în teritoriu. Hotărârea

instanţei

este

irevocabilă.

Transferul

solicitantului

şi

asigurarea prezenţei sale la proces, la cererea instanţei, se vor face fără ca solicitantul să fie considerat admis din punct de vedere legal pe teritoriul României.

33

Plângerea formulată de solicitant împotriva hotărârii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o nouă cerere pentru acordarea statutului de refugiat este analizată de instanţa competentă 4 1 , iar în cazul în care instanţa acordă dreptul la o nouă procedură de acordare a statutului de refugiat, cererea este trimisă de ONR pentru a fi analizată pe fond în cadrul unei noi proceduri de acordare a statutului de refugiat. Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau ONR poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Declararea recursului în termen suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului. Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa pe rolul instanţei de recurs. Hotărârile instanţei de fond nerecurate în termenul legal şi hotărârile pronunţate în recurs sunt irevocabile şi executorii. Nu există recurs în cazul cererilor soluţionate în procedura accelerată şi la frontieră, iar in cazul soluţionării unei noi cereri sau a procedurii ţării terţe sigure, căile de atac se derulează în baza prevederilor pentru procedura ordinară.

5.Încheierea procedurii Străinul este obligat să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la data la care dispoziţia de părăsire a teritoriului, pronunţată în

hotărârea de respingere a cererii sale de acordare a

statutului de refugiat, a devenit executorie. În cazul în care, din motive obiective, străinul nu poate părăsi teritoriul României în acest termen, MAI acordă acestuia dreptul de şedere în ţară, în condiţiile prevăzute de reglementările privind regimul srăinilor în România.

41

Ibidem, p. 94

34

CAPITOLUL III

Prevederile internaţionale în ceea ce priveşte principiul non-refoulement

1. ORIGINEA, CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA PRINCIPIULUI NON-REFOULEMENT

Principiul nereturnării ( non-refoulement) prevede, în linii mari, că nici un refugiat nu trebuie să fie returnat în ţara unde acesta riscă să fie supus persecuţiei sau torturii 4 2 . Noţiunea de nereturnare ( non-refoulement) provine din franţuzescul „refouler”, care înseamnă a reîntoarce sau a respinge. În contextul mişcărilor de imigrare, returnarea este noţiunea care se

42

Dumitru Virgil Diaconu, Drept internaţional public, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 136

35

referă, îndeosebi, la întoarcerea sumară 4 3 la frontieră a persoanelor depistate a fi intrat ilegal într-o ţară şi refuzul sumar de admitere a celor care nu posedă documente valabile. Prin urmare, există o distincţie între returnare şi expulzare sau deportare, proceduri cu caracter mai formal 4 4 , prin intermediul cărora statul poate cere ori îl poate forţa pe un cetăţean străin, stabilit în mod legal pe teritoriul său, să părăsească acest teritoriu. Concepţia potrivit căreia, în anumite împrejurări, statul nu trebuie să returneze persoanele în alte state, este relativ recentă. În trecut erau utilizate, în mod curent, acordurile formale dintre puterile de stat în privinţa predării reciproce a persoanelor ce desfăşoară activităţi subversive, a dizidenţilor sau a trădătorilor 4 5 . Conceptul de azil şi principiul ne-extrădarii delincvenţilor politici, în sensul protecţiei pe care puterea de stat poate şi, eventual, trebuie să o acorde, începe să se concretizeze abia spre sfârşitul secolului al XIXlea. La vremea respectivă, principiul ne-extrădării reflecta sentimentul popular conform căruia persoana ce încearca să se refugieze de propriul guvern, de regulă despotic, merita să primească protecţie. La începutul secoluluinal XIX-lea, unele ţări exceptau de la refuzul de acordare a permisiunii de intrare, datorită lipsei mijloacelor de întreţinere, persoanele care „încearcă să evite urmărirea judiciară sau pedepsirea pe motive religioase sau politice ori pentru săvârşirea unor infracţiuni cu caracter politic sau persecuţia, reprezentând riscul de încarcerare ori o ameninţare la adresa vieţii sau a integrităţii corporale, pe baza convingerilor religioase” 4 6 . Cu toate acestea, prima referire la principiul nereturnării refugiaţilor în ţările lor de origine, a 43

Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.169 Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.145 45 Dumitru Mazilu, op. cit.,p. 289 46 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 148 44

36

fost exprimată în cadrul unui instrument internaţional abia in 1938. Articolul 3 al Convenţiei din 1933 în privinţa statutului internaţional al refugiaţilor obliga statele contractante să nu îndepărteze refugiaţii cu reşedinta stabilită pe teritoriiile lor şi să nu interzică acestora accesul pe teritoriile respective „prin aplicarea de măsuri poliţieneşti, cum ar fi expulzarea sau neadmiterea la frontieră (refoulement)”, decât în cazurile dictate de necesitatea apărării siguranţei naţionale sau a ordinii publice. Fiecare stat se obligă „să nu refuze, în orice caz, dreptul de a intra refugiaţilor aflaţi la frontierele ţărilor de origine” 4 7 . De asemenea, acordurile din 1936 şi 1938 referitoare la refugiaţii proveniţi din Germania cuprindeau unele limitări în privinţa expulzării sau a returnării. Aceste limitări conţineau, de la caz la caz, mici variaţii; în ansamblu, refugiaţilor cărora li se cerea să părăsească teritoriul unuia dintre statele contractante li se acorda o perioadă rezonabilă pentru efectuarea angajamentelor necesare; refugiaţii cu reşedinta legală nu puteau fi expulzaţi sau trimişi în afara teritoriului, cu excepţia cazurilor când pentru luarea unor astfel de măsuri erau invocate motive legate de siguranţa naţională sau ordinea publică. Deşi în perioada interbelică au inceput să se contureze principiile referitoare la protecţia refugiaţilor, numărul limitat de ratificări ale instrumentelor şi faptul că acestea conţineau prevederi echivoce

sau

prea

restrictive,

au

împiedicat,

în

mod

efectiv,

consolidarea principiului nereturnării. Totuşi, această perioadă a fost remarcabilă tocmai datorită numărului extrem de mare de refugiaţi nereturnaţi în ţările lor de origine, fie că fugiseră din Rusia postrevoluţionară ori din Spania, Germania sau Imperiul Otoman.

47

Mihai Delcea, op. cit.,p.99

37

Dupa cel de-al doilea război mondial a început o nouă eră prin acceptarea explicită a faptului ca „refugiaţii sau persoanele deplasate” care refuză, pe baza unor „obiecţiuni valabile”, să se întoarcă în ţările lor de origine nu trebuie să fie obligaţi să facă acest lucru. Mai mult decât atât, a fost desemnat un Comitet ad-hoc care trebuia „să ia în considerare necesitatea de elaborare a unei convenţii revizuite şi consolidate în privinţa statutului internaţional al refugiaţlor şi persoanelor apatride şi care să redacteze o astfel de convenţie dacă va ajunge la concluzia ca această acţiune este necesară”48. Comitetul ad-hoc pentru probleme de apatridie, întrunit de două ori la New York, în perioada ianuarie-februarie şi august 1950, a formulat următoarea prevedere care a fost considerată atât de importantă încât nu s-au propus nici un fel de excepţii de la aceasta: „Nici un stat contractant nu va expulza sau returna nici un refugiat, sub nicio formă, în teritoriile unde acestuia i-ar putea fi primejduită viaţa sau libertatea datorită rasei, religiei, naţionalităţii sau opiniilor sale politice”49. Totuşi, exact în perioada aceasta, statele s-au opus introducerii dreptului de azil atât în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, cât şi în Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. La rândul său, Conferinţa Plenipotenţiarilor din 1951, preocupată de riscul absolutizării principiului nereturnării, a adăugat precizarea că „de principiul nereturnării nu poate să beneficieze refugiatul despre care există motive întemeiate să se considere că reprezintă un pericol la adresa siguranţei ţării în care se află sau care, fiind condamnat definitiv şi irevocabil pentru o infracţiune deosebit de gravă, constituie un pericol pentru comunitatea acelei ţări”. În afara anumitor situaţi de excepţie, este evident că intenţia celor care au elaborat proiectul Convenţiei din 1951 a fost ca nici un refugiat să nu fie returnat fie în ţara sa de origine ori în alte ţări unde acesta ar putea fi în pericol.

48 49

Stelian Scăunaş, op. cit.,p. 147 Mihai Delcea, op. cit., p. 103

38

Dupa cum este formulat în articolul 33, principiul non-refoulement ridică sermne de întrebare în privinţa scopului şi legăturii sale cu chestiunea admiterii şi nerespingerii la frontieră. Acesta este, în mod evident, un principiu de care trebuie să beneficieze refugiatul, adică persoana care, în sensul articolului 1 al Convenţiei, are o temere bine întemeiată de persecuţie datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau convingerilor sale politice. În general, conferirea drepturilor pe baza acestui principiu nu trebuie să se întemeieze în mod obligatoriu pe recunoaşterea formală a statutului de refugiat, care este dificil de realizat în absenţa unor proceduri eficiente sau în cazul deplasărilor masive de populaţie. În mod similar, statul care încearcă să nu respecte principiul nonrefoulement, prin refuzul determinării statutului de refugiat, poate fi considerat că nu este de bună-credinţă. Din perspectiva dreptului internaţional, chestiunea devine şi mai problematică în contextul evoluţiei definiţiei refugiatului, al incertitudinilor în ceea ce priveşte scopul şi poziţia principiului non-refoulement în afara instrumentelor internaţionale relevante. Totodată, statele susţin că, în privinţa categoriei din ce în ce mai extinse a refugiaţilor, obligaţiile lor ţin mai curând de domeniul umanitar decât de cel juridic. Totuşi, chiar şi în cazurile deplasărilor masive de populaţii, practica statelor se manifestă în sensul respectării principiului non-refoulement care este aplicabil atât în cazul refugiaţilor individuali, care au o teamă bine întemeiată de persecuţie, cât şi al grupurilor mari de persoane care, în anumite împrejurări suficient de bine definite, nu se bucură, în fapt, de protecţia guvernelor din ţările lor de origine.

2. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL NON-REFOULEMENT

39

Definiţia refugiatului, conţinută în Convenţie, nu reprezintă o garanţie absolută a protecţiei, după cum nici nereturnarea nu este un principiu absolut deşi unele instrumente regionale şi unii autori îl consideră ca un principiu de jus cogens. „Siguranţa naţională” şi „ordinea publică”, de exemplu, sunt recunoscute ca potenţiale justificări pentru derogare50. Articolul 33(2) prevede în mod explicit că dreptul la nereturnare nu poate fi revendicat de solicitantul de azil sau de refugiatul „despre care există motive întemeiate să fie considerat ca un pericol pentru siguranţa ţării sau care, fiind condamnat printr-o sentinţă definitivă pentru o infracţiune deosebit de gravă, constituie o ameninţare faţă de comunitatea acelei ţări”. Excepţiile de la principiul nereturnării sunt formulate în termeni individuali, iar aprecierea dacă individul respectiv poate sau nu să fie considerat ca reprezerntând un risc la adresa siguranţei unei ţări, rămâne în mare măsura la latitudinea autorităţilor de stat ale acelei ţări. Aprecierea că o persoana condamnată pentru un delict deosebit de grav reprezintă o ameninţare la adresa comunităţii, nu este uşor de făcut, iar jurisprudenţa este destul de limitată. În plus, noţiunea de „infracţiune deosebit de gravă” nu este definită. O interpretare numai în raport cu termenii pedepsei impuse ar fi într-o oarecare măsura arbitrară, iar aplicarea articolului 33(2) ar trebui să ţină întotdeauna cont de problema proporţionalităţii51 şi de natura consecinţelor probabile pe care le va suferi refugiatul dupa returnare. Infracţiunea în sine şi ameninţarea presupusă la adresa comunităţii trebuie să fie extrem de grave daca nu se ţine cont de pericolul la adresa vieţii solicitantului de azil sau refugiatului, însă o infracţiune mai puţin gravă şi o ameninţare mai redusă pot justifica returnarea unei persoane în cazul în care aceasta nu va fi supusă decât, într-o anumită măsură, hărţuirii şi discriminării. Această interpretare nu a fost întotdeauna înţeleasă sau aprobată de instanţele de judecată naţionale, deşi practica, în general, ar putea fi compatibilă cu o astfel de interpretare. 50

coordonator Vasile Popa, op. cit., p.171 Mihai Delcea, op. cit., p.117

51

40

Spre deosebire de Convenţia din 1951, Convenţia Organizaţiei pentru Unitate Africană (O.U.A.) nu prevede nicio exceţie de la principiul nereturnării. Nu se face nicio concesie formală pe baza securităţii naţionale cu toate că, în cazuri de dificultate, „în menţinerea acordării azilului se poate face apel direct la state membre şi prin OUA” şi se poate acorda permis de şedere temporară până la găsirea unui loc de reinstalare. Articolul 3 al Declaraţiei privind azilul teritorial, adoptata de Adunarea Generală cu numai doi ani înainte de Convenţia OUA, nu numai că stipulează exceptia pe baza apărării securităţii naţionale, ci pare să autorizeze excepţii suplimentare „pentru salvgardarea populaţiei”, de pildă „în cazurile de afluxuri masive de persoane” 52. Această din urmă prevedere reapare în cadrul Conferinţei din 1977 privind azilul teritorial când Turcia, într-o atitudine anticipativă, a propus adoptarea unui amendament potrivit căruia principiul nereturnării nu poate fi invocat „în cazuri excepţionale, de un număr mare de persoane al căror aflux masiv poate constitui o problemă serioasă pentru securitatea unuia dintre statele contractante”53. Decizia Turciei de a-şi închide graniţele în faţa refugiaţilor kurzi şi sprijinul sau atitudinea pasivă manifestată în favoarea acestei decizii de către un număr mare de state constituie o excepţie de la acest principiu. Referitor la decizia Turciei, reacţia comunităţii internaţionale a fost ambiguă, unele state acceptând totuşi ideea că înfiinţarea în Irak a unei zone sigure pentru kurzi a eliminat baza juridică a refugiului persoanelor din această zonă. Cu toate acestea, caracterul sui generis al acestor circumstanţe poate sugera că ele nu au în mod necesar o valoare de precedent, chiar dacă principiului nereturnării i-a fost adusă o atingere, considerată de unii autori ca nesemnificativă. În opinia unor autori, un aflux masiv de persoane nu reprezintă, în sine, un motiv suficient pentru a justifica returnarea, îndeosebi în contextul probabilităţii apariţiei unei reacţii de ajutorare din partea comunităţii internaţionale în scopul eliminării oricărei ameninţări potenţiale la adresa securităţii naţionale a unei ţări. Totuşi, eventualitatea unui aflux mare de 52 53

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 187 Vasile Popa, op. cit., p. 245

41

refugiaţi şi solicitanţi de azil scoate în evidenţă problemele practice, deosebite, cu care se confruntă statele, respectând obligaţia acestora de a nu-i returna sau de a nu le refuza refugiaţilor accesul pe teritoriile lor. 3.EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN MATERIA AZILULUI Transformările care au avut loc in Europa Centrală la sfârşitul anilor 80 au deschis pentru guvernele ţărilor din regiune o serie de noi perspective şi probleme în domeniul protecţiei refugiaţilor. Ţări percepute în trecut doar ca „surse” de refugiaţi 5 4 care voiau să scape de regimul comunist au devenit în scurt ţări care primeau refugiaţi, crescând astfel grupul de state europene în care persoanele care aveau nevoie de protecţie internaţională puteau solicita şi obtine azil. Toate ţările Europei Centrale au aderat la Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul din 1967 (România a aderat în 1991). În scurt timp , România a promulgat legi privind regimul statutului de refugiat, s-a instituit procedura de azil şi au fost reglementate structurile administrative necesare 5 5 . Principalele prevederi legislative actualmente sistemul

ce reglementează

de azil în România sunt Ordonanţa Guvernului

43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în România şi Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004

privind integrarea socială a

străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România. Autoritţăile statale cu competenţe în asistenţa solicitanţilor de azil

şi refugiaţilor sunt: Oficiul Naţional Român pentru Refiugiaţi

(ONR), structură a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta 54 55

Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p.181 „Legislaţie privind azilul în România”, p.45

42

este autoritatea desemnată pentru procesarea cererilor de azil în etapa administrativă. La nivelul ONR se realizează: depunerea cererii de azil , fotografierea si amprentarea, eliberarea documentului temporar de identitate, intervievarea solicitantului, soluţionarea cererii de azil şi comunicarea soluţiei. Conform legii , procedura administrativă de determinare a statutului de refugiat ( la nivelul ONR) durează între 30 si 60 de zile. Ea se poate suspenda în cazuri speciale cum ar fi de exemplu lipsa interpretului. Solicitanţii de azil au dreptul de a fi intervievaţi într-o limbă pe care o cunosc şi de a beneficia gratuit de un interpret pe toată perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Serviciile

de traducere şi interpretare

pot fi asigurate din

bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor/ Ministerul Justiţiei numai dacă sunt acordate de traducători autorizaţi. Judecătoriile procesează cererile de azil respinse de ONR (solicitantul de azil trebuie să depună plângere la judecătorie în termen de 10 zile de la comunicarea soluţiei de către ONR. Această etapă de realizare a cererii de azil are durata de 30 de zile de la înregistrarea plângerii şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecatoreşti cu privire la cererea de azil), iar tribunalele, pe cele respinse de judecătorii

sau cazurile împotriva cărora procurorul a depus recurs.

Aceasta etapă are o durată prevazută de

lege de 30 de zile de la

înregistrarea recursului (recursul se depune în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei de către judecătorie) şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cazurile respinse intră sub incidenţa legii străinilor. Solicitanţii de azil

pot beneficia de asistenţă materială/

financiară pentru acoperirea nevoilor de cazare, hrană, igienă. În centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, două în 43

Bucureşti, unul la Galaţi, unul la Timişoara sunt cazate in special cazurile vulnerabile 5 6 . Centrele respectă standardele minime de locuit şi sunt dotate cu facilităţi rezonabile pentru

activităţi educative,

reactive, culturale sau gospodareşti (în fiecare centru de cazare există bucătării comune - dotate cu mese, maşini de gătit, frigidere - grupuri sanitare, maşini de spălat) Nevoile de hrană şi nutriţie ale solicitanţilor de azil sunt acoperite prin alocaţii lunare 5 7 acordate din resurse guvernamentale, ONG-urile suplimentând ocazional asistenţa în vederea acoperirii standardelor minime de nutriţie. Solicitanţii de azil cazaţi în centre beneficiază de materiale/ condiţii pentru igiena personală- întreţinerea centrelor de cazare este suportată de către stat, fiecare locuitor al centrului primeşte lunar produse de igienă personală, iar necesarul de articole de curăţenie este acoperit în cooperare

cu organizaţiile non-guvernamentale, care

efectuează distribuţii periodice de materiale de igienă generală şi colectivă. Asistenţa medicală primară

şi de urgenţă este acordată de

către cabinetele medicale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care funcţioneză în centrele de cazare sau, după caz, în instituţii specializate. Probleme întâlnesc solicitanţii de azil care suferă de boli cronice, care nu reprezintă urgenţe. Asistenţa medicală a acestor cazuri se încearcă a fi acoperită de organizaţiile non-guvernamentale active în domeniu. În România se depun în medie 1000 de cereri de azil pe an. Principalele ţări de origine ale solicitanţilor statutului de refugiat în România sunt Irak, India, China, Somalia, Iran 5 8 . Durata procedurii de 56

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 145 Vasile Popa, op. cit., p. 105 58 „Situaţia refugiaţilor în lume”, p.147 57

44

determinare a statutului de refugiat pentru un solicitant de azil poate fi în România şi de un , un an şi jumătate. Rata recunoaşterii cererilor a fost în anul 2003 de aproximativ 19%. Dupa ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România, problema prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a refugiaţilor necesita măsuri practice care să le permită acestora

atingerea unui nivel

corecpunzător de independenţa economică pentru a se putea integra în mediul social, economic, cultural al ţării în care trăiesc. Odată cu primirea unei forme de protecţie, persoanele pot fi incluse la cerere într-un program de integrare implementat de Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi. Acest program oferă cazarea pentru cazurile vulnerabile pe o perioadă de 6 luni în Centrul nr.2, situat în Bucureşti, precum şi participarea la cursurile de limbă română şi orientarea culturală. Persoanele înscrise în program primesc un ajutor rambursabil din partea statului român în valoare de aproximativ 70 de USD/persoană/lună pe o perioadă de 6 luni , cu posibilitatea de prelungire până la 9 luni. Prin parteneriatele încheiate

cu Agenţia

Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi prin contractarea diverşilor angajatori, ONR încearcă integrarea refugiaţilor pe piaţa forţei de muncă. Este încurajată integrarea refugiaţilor în alte regiuni ale ţării. Conform legii , refugiatul care îşi găseşte un loc de muncă în afara Bucureştiului

poate

beneficia

de

autorităţilor din partea respectivă

locuinţă

socială

din

partea

sau de plata a 50% din chiria

locuinţei dacă nu are posibilitatea să-şi plătească integral chiria. Fără îndoială, integrarea refugiaţilor în România întâmpină impedimente majore legate în special de condiţiile socio-economice 5 9 .. 59

Mihai Delcea, op. cit., p.174

45

Refugiaţii întampină o serie

de obstacole

în procesul integrării ,

obstacole determinate de experienţa exilului involuntar, necunoaşterea limbii din ţara gazdă, izolare, probleme de adaptare în primii ani, tulburări fizice şi psihice generate de traumele din trecut şi în primul rând de torturi. Ei se confruntă, de asemenea, cu o serie de dezavantaje de factură socio-economică. De cele mai multe ori unui refugiat îi este foarte greu să-şi găsească un loc de muncă la nivelul pregătirii pe care o are din ţara de origine în special datorită lipsei documentelor de studii necesare sau recunoaşterii acestora de către autorităţile române. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi implementează în România prin Organizaţiile sale partenere (Consiliul Naţional Pentru Refugiaţi, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi, Salvaţi Copiii România), un program anul de asistenţă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor care are în vedere în special monitorizarea respectării standardelor

internaţionale de asistenţă

umanitară, promovarea asumării responsabilităţilor de către autorităţile române, finanţarea programelor de asistenţă directă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor (consiliere psihosocială, asistenţă psihologică, cursuri de limbă română pentru solicitanţii de azil) sau a celor de asistenţă indirectă (cum ar fi specializarea practicienilor în domeniul asistenţei sociale). Practicieni în domeniu, refugiaţi, cetăţeni români, sărbătoresc an de an Ziua Internaţională a Refugiatului pe 20 iunie. Diverse manifestări sunt organizate în Bucureşti şi în ţară (concerte, concursuri

radio,

campanii

informative)

având

drept

scop

sensibilizarea societăţii româneşti cu problema refugiaţilor 6 0 . Momentele marcante ale consolidării sistemului legislativ al azilului în România includ aderarea la Convenţia din 1951 privind 60

Idem

46

statutul refugiaţilor şi la Protocolul adiţional (Legea nr.46/1991), adoptarea

primei

legi

privind

statutul

şi

regimul

refugiţtilor

(nr.15/1996) şi a celor doua ordonanţe de guvern (nr.102/2000 şi nr. 43/2004), aprobate ulterior prin lege. Tendinţele europene în materie, precum şi nevoia de armonizare cu legislaţia comunitară au dus la elaborarea unei noi legi (Legea nr.122/2006 privind azilul în România), prin care au fost păstrate majoritatea prevederilor anterioare, dar în acelaşi timp au fost introduse şi noi concepte, precum stabilirea statului

membru

responsabil,

protecţia

subsidiară,

transferul

de

responsabilitate etc. Non-refoulement este un concept care interzice statelor returnarea refugiaţilor sau solicitanţilor de azil caăre teritorii în care viaţa sau libertatea acestora

ar putea fi ameninţate pentru motive de rasă, religie naţionalitate,

apartenenţă la un anumit grup social, sau opinie politică. În cazul solicitantului de azil

se aplică până la

finalizarea procedurii

printr-o hotărâre definitivă

şi

irevocabilă. Non-refoulment se referă la orice măsură ce poate fi atribuită autorităţilor statului şi care poate avea ca efect returnare unui solicitant de azil sau refugiat incluzând interceptarea, returnarea de la frontieră sau returnare indirectă. Principiul nereturnării se aplică şi ca o parte componentă a interzicerii torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante:  Art.3 al Convenţiei Internaţionale împotriva torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante din 1984;  Art. 3 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 1950 Non-refoulment îşi găseşte expresia şi în standardele stabilite cu privire la extrădare: 47

 Art.3(2) al Convenţiei Europene cu privire la Extrădare din 1957;  Art. 4 (5) al Convenţiei Americane cu privire la Extrădare din 1981 Studiu de caz Domnul T , solicitant de azil din ţara x , cu ocazia interviului invocă obţinerea statutului de refugiat într-o ţară y (ţară terţă sigură), anterior sosirii în ţara de destinaţie. În acest sens, prezintă o copie a unui document de călătorie conform Convenţiei de la Geneva din 1951, expirat în urmă cu câtţva ani. Primeşte acces la procedură şi cererea sa este respinsă definitiv şi irevocabil, fără a se verifica dacă autorităţile din ţara y confirmă existenţa statutului , în ciuda faptului că , urmare a insistenţelor, înainte de soluţia dată în faza de recurs, se primesşe o confirmare oficială a statutului de refugiat în ţara y. Pentru motive care nu îi pot fi comunicate, dl. T este declarat indezirabil pe parcursul procedurii.

4. COROBORAREA CU LEGEA STRĂINILOR ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ La data de 27 noiembrie 2001, Guvernul a adoptat Hotărârea 1191 cu privire la integrarea refugiaţilor, publicată în Monitorul Oficial din 18 decembrie 2001. Aceasta include accesul refugiaţilor la cursuri de limba română, cursuri vocaţionale, locuri de muncă, asigurare socială şi medicală, precum şi cazare pentru o perioadă de maximum un an în centrele de primire/cazare ale Guvernului 6 1 . Decizia mai sus menţionată a fost abrogată prin OG 44/2004, care a fost adoptată ca Legea 185 (denumită si Legea Integrării), care a 61

„Legislaţie privind azilul în România”, p.92

48

intrat în vigoare în mai 2004, şi care elimină diferenţele dintre refugiaţi şi persoanele cu protecţie umanitară în ceea ce priveşte drepturile lor economice şi sociale, punându-i astfel pe picior de egalitate cu cetăţenii români. Ordonanţa acordă persoanelor care au primit o formă de protecţie în România accesul la următoarele drepturi : dreptul la un loc de muncă şi cazare, accesul la asistenţă medicală şi socială, dreptul la educaţie, la orientare culturală, consiliere, cursuri de învăţare a limbii române. Legea furnizează o lista exhaustivă de persoane cu nevoi speciale 6 2 : persoanele handicapate, minori neînsoţiţi, victimele torturii şi familiile monoparentale cu copii minori cărora li se acordă asistenţă suplimentară. Autorităţile locale joacă un rol important în integrarea persoanelor cărora li s-a acordat o formă de protecţie. Normele Metodologice de aplicare a Ordonanţei 44/2004 cu privire la integrarea refugiaţilor în România a intrat în vigoare la data de 22 septembrie 2004. OG 44/2004 asigură de asemenea şi baza legală pentru cooperare inter-ministerială în privinţa programelor de integrare. Departamentul pentru Integrarea Refugiaţilor din cadrul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi conduce un grup de lucru inter-ministerial de implementare a Legii Integrării. Ministerul Educaţiei a publicat Ordinul 4041/16 iunie 2004 prin care aprobă curricula pentru cursurile de limbă română pentru copiii refugiaţi. Implementarea planului de acţiune bazat pe acest Ordin Ministerial pentru crearea de manuale şi formarea profesorilor în anii viitori este monitorizată de către grupul de lucru inter-ministerial. Programul guvernamental de Integrare, iniţiat în 2004 , a continuat în 2005 prin includerea altor 30 de refugiaţi şi persoane cu 62

Vasile Popa, op. cit., p. 95

49

protecţie umanitară în cadrul programului de integrare. În iunie 2005, ONR a publicat primul rapot de evaluare a realizărilor şi obstacolelor întâlnite în timpul primului an de implementare a legii integrării, care include şi propuneri pentru acţiunile viitoare şi care a fost supus spre aprobare Guvernului. Pentru a îmbunătăţii calitatea şi eficienţa programelor de integrare, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a pregătit şi o broşură nouă pentru a furniza personalului diferitelor organizaţii, autorităţi sau alţi actori relevanţi cu competenţe în domeniul integrării, recomandări juridice şi practice. Recomandările privind Integrarea Refugiaţilor în societatea românescă au fost aprobate de către Ministerul Administraţiei şi Internelor în iunie şi publicate în iulie.Grupul de lucru pentru Integrare incluzând UNHCR, ONG-uri şi Departamentul de Integrare al ONR a iniţiat şi dezvoltat

metode de monitorizare comune ONR/ONG a

integrării refugiaţilor 6 3 . Obstacolele întâlnite de către refugiaţi în timpul

programului de integrare s-au referit la lipsa locuinţelor

sociale pentru refugiaţi, lipsa de cursuri vocaţionale adaptate nevoilor refugiaţilor, recunoaşterea diplomelor din ţările de origine

şi a

certificatelor refugiaţilor care nu au nici o diplomă. Realizările foarte semnificative în România sunt cele legate de consultările periodice şi de relaţiile de cooperare dintre Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi ONG-uri care asistă refugiaţi 6 4 . În ianuarie 2006, unul dintre ONG-urile partenere de implementare a primit fonduri de la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, pentru un proiect mic pentru consiliere şi asistenţa in-kind a celor mai vulnerabile cazuri de persoane dintre cei cărora li s-a acordat o formă de protecţie în România, cetăţeni români provenind din familii mixte şi 63 64

Mihai Delcea, op. cit., p. 169 Ibidem, p.171

50

alte categorii de imigranţi. În ciuda acestui semnal pozitiv şi a bunei relaţii dintre Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi ONG-uri care asistă refugiaţi, există doar minime fonduri de bani de la Guvern sau de la alte surse în afara UNHCR pentru ONG-uri. CAPITOLUL IV

Aspecte de jurisprudenţă privind situaţia refugiaţilor în statele europene şi non-europene Considerată în doctrină drept principala obligaţie a statelor semnatare ale Convenţiei din 1951, normă de drept cutumiar, nereturnarea a fost instituită în folosul persoanelor care sunt recunoscute sau care se află într-o procedură în cederea recunoaşterii ca refugiate65. Aşa cum sublinia şi Nicholas Blake, expert în cadrul Consiliului Europei menţionând prevederile paragrafului 28 din Manualul Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, urmare a efectului declarativ al statutului, „refugiaţii sunt doar recunoscuţi de către state şi nu creaţi ca atare.” Prin urmare, „ dacă o persoană care solicită protecţie internaţională, nu a fost admisă în procedura de determinare a statutului de refugiat într-un stat semnatar, această persoană urmează a fi considerată ca refigiat până când nu se determină în mod definitiv că nu este.” În legatură cu apelarea la CEDO în contextul aplicării principiului nereturnării, Peer Lorenzen a făcut următoarele comentarii în 2000: 1. cererile pot fi respinse pe motive formale (de exemplu, expirarea perioadei de 6 luni pentru formulare sau a epuizării căilor interne de atac), chiar şi în cazul în care acestea par fundamentate, ceea ce ar putea da naştere la interpretări legate de intervenţia în cazurile în care invocă un risc de tortură; 65

Mihai Delcea, op. cit., p. 121

51

ALLAOUI VS. Germania (1999), Djilali vs. Germania (1999)- Curtea a reţinut că „ solicitanţii care invocă art 3 al Convenţiei nu sunt dispersaţi de epuizarea căilor interne de atac care le sunt disponibile şi efective.”66 Jahaddar vs Turcia(2000)- Curtea a considerat că în fapt au existat ”circumstanţe speciale” care o absolvă pe solicitantă de respectarea cerinţei de a formula cererea de azil într-un termen de 5 zile, într-un termen foarte strict aplicat de către autorităţile turceşti. Bahaddar vs.Olanda(1998)- Curtea a reţinut obiecţiile guvernului legate de neepuizarea căilor interne de atac şi a considerat că în speţa concretă, solicitantul ar fi putut spre exeplu, să depună o nouă cerere şi să solicite o măsură interimară cu efect suspensiv. 2. standardul probatoriu de găsire a „ motivelor substanţiale” pentru un „risc real” al tratamentului contrar articolul 3 este prea exigent. Sarcina probatoriului îi revine reclamantului, care trebuie să arate existenţa unor „motive substanţiale” de a crede că a existat un risc de rele tratamente în cazul expulzării şi totodată, că acest risc este „real” în sensul că este individualizat. Ceea ce merită subliniat în legatură cu acest aspect este faptul că soluţia cea mai convenabilă pentru părţile implicate a fost dată rezolvarea pe cale amiabilă a speţei sau înlaturarea iminenţei implicării măsurii de returnare. În practică , Curtea nu a fost restrictivă în materia probelor, ţinând cont de toate elementele puse la dispoziţie şi, acolo unde a fost necesar, obţinute şi care au fost disponibile la momentul judecării cazului (Chahal vs. Marea Britanie, paragraful 97)67. Totuşi, de o deosebită importanţă a fost evaluarea credibilităţii solicitantului, iar Curtea s-a bazat mai mult pe evaluarea făcută de către autorităţile statului pârât, care au avut beneficiul audierii directe a acestuia. Mai mult, sub acest aspect merită menţionat faptul că foarte rar, solicitantul a fost considerat credibil (vezi Hatami vs. Suedia, Comitetul Împotriva Torturii). 66 67

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p.187 „Les réfugiés dans le monde”, p.78

52

În ceea ce priveşte considerarea situţiei generale dintr-o ţară, chiar în cazul în care ar conduce la violări masive ale drepturilor omului, Curtea a considerat acest argument ca fiind insuficient. Solicitantul trebuie să arate existenţa unui „risc real”. S-a considerat chiar că este posibil ca acest argument să fi fost aplicat mai restrictiv decat la nivelul Comitetului Împotriva Torturii. 3. procedurile sunt de lungă durată datorită încărcării cu dosare a Curţii, motiv pentru care măsurile interimare dispuse în baza Regulamentului Curţii au căpătat valenţe spectaculoase.

Responsabilitatea statului Principiul răspunderii statului faţă de individ a fost inclus ca atare în cadrul art 1 al Convenţiei din 1951, care a fost conceput să acorde protecţie internaţională celor care şi-au pierdut sau o refuză pe cea a propriului stat, fiind în genere acceptat faptul că ea apare în momentul lipsei protecţiei ţării de origine. În cazul Soering vs Marea Britanie (1999), Curtea a statuat că „ nu se pune problema de a constata sau a aproba responsabilitatea statutui solicitant, fie conform jurisdicţiei internaţionale, fie al Convenţiei în alt mod.”(paragraful 91). Totodată pornindu-se de la prevederile Convenţiei ONU împotriva torturii, care solicită în mod expres ca tortura să provină de la autorităţile statului, a fost invocat argumentul că şi Convenţia Europeană ar trebui să fie aplicată în acest sens. Curtea Europeană a statuat într-o serie de cazuri cu privire la aplicarea convenţiei şi în cazurile în care sunt implicaţi agenţi ne-statali. Totodată, în cazurile D. vs. Marea Britanie (1997), BB .vs .Franţa (1998), s-a acceptat de către toate părţile implicate faptul că ţara de origine nu poate fi 53

făcută responsabilă pentru sărăcia care a condus la lipsa suportului sociomedical, de care solicitanţii se bucurau în ţara gazdă. Astfel, de fiecare dată când există motive serioase şi dovedite de a crede că o persoană este în pericol de a fi supusă unui tratament contrar art. 3, şi acea persoană este expulzată în altă ţară răspunderea statului contractant- de protecţie împotriva

unor tratamente de acest fel- este angajată în cazul expulzării

(Vilvarajah vs. Marea Britanie, paragraful 103). În cazul Chahal vs. Marea Britanie, Curtea, meţionând paragraful 89 din hotărârea Soering vs. Marea Britanie a statuat că „ riscul de a submina fundamentul extrădarii , nu permite punerea în balanţă a riscului de a fi supus unor rele tratamente, cu motivele pentru expulzare, pentru a determina dacă răspunderea statului este angajată conform art. 3 (paragraful 81) . Accesul la protecţie în statul de azil 1. Cazuri în care pericolul emană de la autorităţile din statul în care urmează să fie returnată persoana. Această situaţie reprezintă situaţia cea mai des întâlnită în jurisprudenţa Curţii. Ca observaţie general valabilă, se poate menţiona faptul că modul de formulare al concluziei Curţii în cazuri referitoare la art 3 ia în considerare riscul, prin menţiunea că nu ar fi vorba despre o încălcare, ci , mai degrabă, că ar fi o încălcare dacă o anumită măsură ar fi pusă în executare. - Vilvarajah vs. Marea Britanie ( 1991)68, referitoare la cetăţenii srilankezi, ale căror cereri de azil au fost respinse, fără drept de contestare înaintea punerii în aplicare

a măsurii de returnare.

Întorşi în Sri –Lanka au fost supuşi unor rele –tratamente despre 68

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 187

54

care afirmaseră că se tem, la momentul formulării cererii de azil. La o analiza subsecventă a unui judecător din Marea Britanie, acesta a considerat că solicitarea lor de azil a fost respinsă în mod eronat şi a ordonat aducerea lor înapoi. Curtea Europeană a exonerat Marea Britanie de răspundere faţă de returnare şi relele – tratamente suferite, considerând că, în ciuda tuturor dovezilor prezentate de solicitanţi în susţinerea lor- pe care un judecător independent le-a găsit ulterior a fi întemeiate, nu puteau fi prevăzute de către stat:” cazurile lor nu prezentau nici un element distinct care ar fi putut sau ar fi trebuit să permită ministrului (britanic) să prevadă ce se va întâmpla.” - Cruz Varas şi alţii vs. Suedia(1991) 69, referitor la o familie de cetăţeni chilieni ale căror cereri de azil au fost respinse şi care au contestat ulterior ordinul de returnare. Reţinând proba adusă de solicitanţi- un certificat medical- care considera că, atât urmele fizice cât şi comportamentul reclamantului, când îşi relata experienţa, sunt în concordanţă cu afirmaţiile sale, Curtea a afirmat că

nu existau elemente în materialul prezentat, în afara

declaraţiilor, care să conducă la concluzia Comisiei, conform căreia singura explicaţie pentru tortură este aceea că a fost aplicată de către persoane pentru care „ regimul chilian” este responsabil. Prin urmare, cererea a fost respinsă.

2.Cazuri în care pericolul emană de la agenţi nestatali

69

Idem

55

Aplicabilitatea art. 3 poate fi pusă în discuţie în cazul în care releletratamente ar proveni de la clanuri rivale, organizaţii criminale, grupări rebele, etc., în măsura în care autorităţile se dovedesc a fi incapabile să asigure protecţia propriilor cetăţeni: -Ahmed vs. Austrioa(1996)70 , referitor la deportarea unui cetăţean somalez în ţara de origine, al cărui statut de refugiat recunoscut în ţara gazdă a fost anulat din cauza condamnării penale survenite ca urmare a unei tentative de furt.Curtea a ţinut cont de activităţile desfăşurate de către solicitant într-un grup de opoziţie şi situaţia generală din Somalia- o ţară cu conflict civil cu lupte duse între diverse clanuri pentru controlul acesteia, concluzionând că „ nu există indicii că pericolul la care reclamantul a fost expus în 1992 a încetat să existe sau că orice autoritate publică ar fi capabilă să-l protejeze” (paragraful 43). Chiar şi guvernul Austriei a recunoscut că solicitantul a fost în risc de a fi supus unui tratament contrar articolului 371. -H.L.R. vs. Franta (1997), referitor la expulzarea unui columbian care se temea de persecuţie din partea traficanţilor de droguri care îl recrutaseră. Deşi Curtea a decis cu majoritate de voturi că nu există un risc real sau că autorităţile columbiene au fost incapabile să-i acorde protecţia adecvată, reţinând doar că dat fiind caracterul absolut al art 3, acesta se poate aplica totuşi atunci când pericolul emană din partea unor persoane sau grupuri de persoane care nu sunt autorităţi. Totuşi trebuie arătat că riscul este real şi că autorităţile statului de destinaţie nu sunt capabile să prevină riscul prin acordarea protecţiei adecvate”(paragraful 40). Merită menţionat faptul că , în acest caz, , în cadrul procedurii de admisibilitate, Comisia a decis tot cu majoritate că există un anumit risc din moment cartelul drogurilor se infiltrase în securitate şi serviciile speciale.

70 71

„Lés refugiés dans le monde”, p. 188 Ibidem, p.190

56

-Ould Barar vs. Suedia(1999), referitor la un cetăţean din Mauritania care a susţinut că risca să fie luat în sclavie în cazul returnării. Curtea a reţinut că returnarea unei persoane spre o ţară în care este oficial recunoscut regimul de sclavie, în anumite circumstanţe, poate ridica o problemă în baza art. 3 din Convenţie. Evaluarea situaţiei personale a solicitantului a fost cea carea condus la respingerea cererii ca evident nefondată, deşi, printre altele, Curtea a reţinut că sclavia, deşi interzisă prin lege, exista totuşi, iar guvernul nu a luat suficiente măsuri împotriva acesteia ori că, potrivit declaraţiilor solicitantului, tatăl său fusese sclav. -D. vs. Marea Britanie(1997), referitor la returnarea unui străin , în ţara de origine, unde nu ar fi avut acces la tratament medical adecvat sau cazare şi sprijin familial sau financiar, a inclus concluzii legate de responsabilitatea autorităţilor :”dată fiind importanţa fundamentală a art. 3 în sistemul Convenţiei, Curtea trebuie să-şi rezerve o flexibilitate suficientă în analizarea aplicării acestui articol în alte contexte care pot apare. Aşadar, nu este necesar să se abţina de la analizarea unei cereri în baza art. 3 acolo unde sursa riscului aplicării tratamentului în ţara de destinaţie provine din factori care nu pot angaja direct

sau

indirect

responsabilitatea

autorităţilor

publice

din

acea

ţară.”(paragraful 49). 3. Cazuri în care există o lipsă a tratamentului medical adecvat Acest gen de cazuri prezintă o complexitate faţă de considerente umanitarenevoia de a acorda posibilitatea tratării în ţara gazdă pentru o boală netratabilă în ţara de origine , în opoziţie cu situaţia reală în care foarte rar a fost acceptat acest lucru de către statele responsabile72. Protecţia în baza art. 3 s-a dovedit din nou a fi absolută în jurisprudenţa Curţii: ea trebuie aplicată indiferent de circumstanţele individuale, cum ar fi faptul că solicitantul a avut o şedere de scurtă durată. 72

„Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 228

57

- Nasri vs. Franta(1995), referitor la intenţia de returnare a unui algerian surdo-mut sosit în Franţa împreună cu familia sa la vârsta de 4 ani. Curtea a găsit, în acest caz, o violare a art. 8 şi nu a mai considerat necesar să o examineze din perspectiva art 3. - D. vs. Marea Britanie(1997)73, referitor la returnarea unui străin, implicat în transportul de droguri, care suferea de SIDA în stagiul final, în ţara de origine, unde nu ar fi avut acces la tratament medical adecvat sau la cazare şi sprijin familial sau financiar. Curtea a reiterat fapul că art 3 nu cere un tratament intenţionat realizat de către autorităţi sau agenţi nestatali, ci se aplică totodată atunci cand autorităţile statale nu sunt capabile să acorde protecţia adecvată: ”limitarea aplicării art 3 în această manieră submină caracterul absolut al protecţiei sale.” S-a concluzionat astfel că ar fi o violare în cazul returnării avându-se în vedere circumstanţele excepţionale („riscul real de deces în circumstanţe dintre cele mai dureroase”.) Curtea a stabilit de principiu că străinii care sunt supuşi măsurilor de returnare nu pot în principiu pretinde orice motiv pentru a rămâne pe teritoriul statului contrctant în vederea continuării beneficierii de tratament medical, social sau alte forme de asistenţă oferite de către statul gazdă. Totuşi, în circumstanţe speciale, implementarea deciziei de îndepărtare de pe teritoriu a unui străin poate, în baza unor considerente umanitare puternice, să rezulte în încălcare art 3 (paragraful 54). - B.B. vs. Franţa (1998)74, referitor la un solicitant congolez bolnav de SIDA. Curtea a acceptat că ordinul de reşedinţă obligatorie reprezintă „intenţia guvernului francez de a nu-l explulza pe reclamant în ţara de origine, riscul unei potenţiale încălcări ale art. 73 74

„Les réfugiés dans le monde”, p. 158 Ibidem, p. 167

58

3 a încetat să mai existe, cel puţin până vor apărea noi elemente care să justifice o nouă examinare a cazului” (paragraful 57), în conscinţă, s-a decis scoaterea de pe rol a cazului, cu menţiunea rezervării dreptului de a-l pune pe rol dacă aprar noi motive care să justifice aceasta (paragraful 39). 4. Cazuri legate de returnarea indirectă În orice situaţie , măsurile adoptate la nivelul Uniunii Europene nu pot absolvi un stat de responsabilităţile pe care le are în baza Convenţiei Europene75. T.I. vs. Marea Britanie(2000), referitor la un cetăţean sri-lankez care urma să fie returnat în Germania în baza Convenţiei de la Dublin. Cererea acestuia fusese anterior respinsă în Germania şi se tema de faptul că va fi trimis direct în ţara sa de origine. Curtea a stabilit

un principiu important al angajării responsabilităţii

primului stat care efctuează returnarea către un alt stat care l-ar returna mai departe. În speţă, un rol deosebit l-au avut şi comentariile UNHCR. Totuşi, cazul a fost declarat inadmisibil („evident nefondat”) în urma asigurărilor date de guvernul german (intervenit în proces) că reglementările şi practica vor permite celor returnaţi în baza Convenţiei de la Dublin să se bucure de protecţie, mai mult ca persoanele într-o situaţie în acest gen nu vor fi trimise automat în ţara lor de origine, fără a li se oferi posibilitatea formulării unei cereri ulterioare. Interesant este faptul că, la câteva zile dupa pronunţarea soluţiei de către Curte, a apărut o situaţie similară legată de un kurd din Turcia. Trimis din Marea Britanie în Germania în baza Convenţiei de la Dublin, fără a avea posibilitatea contestării în vreun fel, el a fost returnat în Turcia, unde a fost imediat reţinut şi închis.

5. Cazuri legate de siguranţa naţională

75

Mihai Delcea, op. cit., p.195

59

Instrumentele generale de protecţie a drepturilor omului cuprind toate fiinţele umane, iar protecţia în baza Convenţiei Europene, la rândul ei, este absolută, spre deosebire de Convenţia de la Geneva din 1951, care se adrsează unui grup distinct de persoane, care pe deasupra, o pot pierde foarte uşor76. -Soering vs. Marea Britanie(1989), referitor la extrădarea in SUA în vederea răspunderii la acuzaţiile de omor deosebit de grav comis anterior admiterii pe teritoriul statului parte. Curtea a decis că: „nu ar putea fi compatibil cu valorile subliniate în Convenţie, cum ar fi moştenirea comună a tradiţiilor politice, a idealurilor, a libertăţii şi a supremaţiei legii” la care se referă Preambulul, fapta unui stat contractant de a preda, în cunoştinţă de cauză, un fugar unui alt stat unde există motive evidente de a crede ca ar fi în pericol de a fi supus torturii, oricât de oribilă ar fi crima comisă.”(paragraful 88). Curtea a mai reţinut că „ în situaţia în care un reclamant declară că decizia de a-l extrăda, daca este executată, ar fi contrară art. 3, din cauza motivelor uşor de prevăzut în ţara solicitantă, o derogare de la acest principiu este necesară considerând natura serioasă şi ireparabilă a suferinţelor pe care le risca, pentru a asigura eficienţa garanţiilor prevăzute de art. . 3”(paragraful 90)77, dupa ce anterior susţinuse că „inerent întregii Convenţii este realizarea unui echilibru corect între probleme de interes general ale comunităţii şi cerinţele protejării drepturilor fundamentale ale individului”(paragraful 89). Curtea a considerat că avându-se în vedere „perioada lungă de timp petrecută în culoarul morţii, în condiţii cu totul speciale, cu angoasa prezentă mereu şi crescândă în aşteptarea executării pedepsei cu moartea şi circumsţantele personale ale reclamantului, în special vârsta şi starea lui mentală la momentul savârşirii infracţiunii, extrădarea în SUA îl expun la un real risc de tratament care depăşeăte pragul prevăzut de art 3. O analiză suplimentar de relevantă este, în acest caz particular, aceea că scopul legitim al extrădarii poate fi atins prin alte mijloace care nu implică o suferinţă de intensitate şi o durată aşa de mare.”(paragraful 111) 76 77

Coordonator Vasile Popa, op. cit., p. 162 „Les réfugiés dans le monde”, p. 203

60

7. Aplicarea conceptului de ţara sigură de origine În cazul Irruretagoyena vs. Franţa(1998), referitor la un membru ETA care se temea de represalii din partea poliţiei spaniole în cazul întoarcerii, solicitarea sa de aplicare a măsurilor interimare a fost respinsă şi a fost predat poliţiei spaniole care l-a supus la rele-tratamente, inclusiv administrarea de şocuri electrice. Cererea sa a fost respinsă, printre altele, datorită Comitetului pentru Prevenirea Torturii, care raportase o diminuare a practicilor foarte bine documentate utilizate de poliţia spaniolă, contrare art. 3 şi prin urmare, a considerat la acel moment că returnarea sa nu ar conduce la aplicarea unor rele –tratamente, pe care însă, de fapt le-a suferit. Comisia a reţinut , totuşi, că solicitantul putea formula o plângere împotriva Spaniei cu privire la tortura pe care a suferit-o după returnarea din partea poliţiei. Curtea a notat totodată că solicitantul nu a formulat cerere de azil în Franţa; în baza dreptului european, el avea drept la şedere direct în Franţa.

61

Concluzii : Este de netăgăduit faptul că munca în domeniul azilului necesită cunoştinţe, deprinderi şi atitudini specifice. UNHCR are convingerea ca profesionalizarea lucrului cu refugiaţii şi solicitanţii de azil este obligatorie în toate problemele legate de protecţia internaţionala şi în toate tipurile de asistenţă oferite de stat şi de organizaţiile non-guvernamentale. Fie că este vorba de un prim contact cu autorităţile la graniţă, de asistenţă materială sau nematerială, socială, juridică, medicală, educaţională sau de orice alta natură un interviu cu autorităţile sau o audiere în instanţă, cei care vin în contact cu solicitanţii de azil sau cu refugiaţii trebuie să posede cunoştinţe, deprinderi şi atitudini specifice muncii cu refugiaţii. Astfel de competenţe ar putea fi dobândite prin programe complexe de formare, dar şi prin pregatire la locul de muncă, schimburi de experienţă, ateliere tematice, lecturi bogate, etc. Cunoştinţele de bază pentru toate aceste categorii de personal vor trebui să cuprindă, fără a se limita la acestea, cunoştinţe cu privire la legislaţia naţională şi internaţională privind refugiaţii, precum şi terminologia aferentă, principiile asistenţei umanitare, informaţii despre ţara de origine, aspectele legate de vârsta şi sex în contextul refugiaţilor, categoriile cu nevoi speciale (de exemplu femeile, copiii, invalizii, părinţii care îşi cresc copiii singuri etc), principiile integrării refugiaţilor în societatea gazdă. Deprinderile de bază care trebuie să fie dobândite se referă la comunicarea interculturală, lucrul prin intermediul interpreţilor, confidenţialitate, precum şi abordarea conflictelor şi dezvoltarea încrederii. Atitudinile de bază ar trebui să includă empatia şi toleranţa, nediscriminarea şi sensibilitatea culturală. Refugiaţii nu sunt o ameninţare, ei sunt cei ameninţaţi. 62

Refugiaţii nu vor să devină o povară, ci vor să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa în condiţii de siguranţă şi demnitate. Daca li se dă ocazia, refugiaţii îţi pot aduce contribuţia la dezvoltarea ţării care le oferă găzduire, acest lucru fiind dovedit de personalităţi cum ar fi Albert Einstein, Marlene Dietrich, George Enescu şi Nadia Comaneci, precum şi de mulţi alţii. O buna înţelegere a contextului refugiaţilor este esenţială pentru orice persoană care lucrează în domeniu. De ce sunt unii oameni obligaţi să-şi părăsească ţara şi casa şi de ce nu se pot întoarce? În ce fel diferă refugiaţii faţă de alte categorii de migranţi, şi de ce are statul obligaţia juridică şi morală de a asigura accesul acestora pe teritoriu, de a-i proteja de returnarea forţată, precum şi de a-i ajuta să trăiască în condiţii demne? De aproape 10 ani, Programul de ţară pentru România al UNHCR cuprinde şi activităţi de dezvoltare a competenţei, care sunt orientate în primul rând spre persoanele implicate în mod concret în determinarea statutului de refugiat, abordând deci mai ales aspectele juridice ale noţiunii de azil. Persoanele din sectorul nejuridic trebuie, la rândul lor, să aibă ocazia de a dobândi competenţe specifice privind refugiaţi. S-a recunoscut faptul ca violenţa împotriva femeilor va rămâne un fenomen răspândit în toate societăţile şi prezintă consecinţe directe asupra a milioane de tineri reprezentând un obstacol pentru realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi, pentru dezvoltarea şi consolidarea unei societăţi liniştite şi pentru respectul faţă de membrii societăţii civile. Violenţa nu are absolut nicio scuză şi nu poate fi justificată pe baza culturii, religiei, tradiţiei, dezvoltării economice sau condiţiilor sociale. Violenţa comisă împotriva femeilor reprezinta reflecţia contribuţiei la un nivel ridicat de violenţă. De remarcat este faptul că în pofida faptului că violenţa împotriva femeilor este o realitate bine cunoscută, în majoritatea cazurilor încă rămâne o preocupare marginală. 63

Combaterea violenţei sexuale şi de gen şi promovarea egalităţii între genuri solicită educaţie şi implicarea tuturor sectoarelor societăţii, în special participarea tinerilor femei ţi bărbaţi şi a membrilor grupurilor minoritare. Este nevoie de prezenţa bărbaţilor care trebuie să se implice activ în desfăşurarea activităţilor de educare împotriva violenţei. Conştientizarea şi educaţia trebuie combinate cu multiple măsuri de prevenire asupra problemelor specifice, precum traficul de persoane, dar şi cu suport efectiv acordat victimelor şi supravieţuitorilor. Violenţa sexuală şi de gen încalcă drepturile umane. Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi împreună cu statul împart responsabilitatea pentru a asigura faptul că refugiaţii sunt protejaţi. Femeile şi fetele fac parte din marea majoritate a victimelor/supravieţuitorilor violenţei sexuale şi de gen. Un plan comprehensiv de prevenire şi răspuns ar trebui să se focalizeze pe rolurile şi nevoile femeilor. Cei care comit violenţă sexuală şi de gen sunt chiar persoanele de care supravieţuitorii depind în asistenţă şi protecţie. Uneori actele de violenţă sexuală şi de gen sunt înfaptuite de persoane cunoscute victimelor. Violenţa sexuală şi de gen intervine în toate clasele sociale, culturile, religiile, rasele, genurile şi vârstele. Intervenţiile de prevenire sau răspuns la violenţa sexuală şi de gen trebuie să vizeze persoanele în mod individual, relaţiile strânse, comunitatea şi societatea în general. Numai întţlegand cauzele violenţei sexuale şi de gen ne va ajuta să dezvoltăm acţiuni eficiente de prevenire. De asemenea înţelegând consecinţele violenţei sexuale şi de gen ne permite să dezvoltam răspunsuri corespunzătoare pentru victime/supravieţuitori. Accesul egal şi controlul materialelor, resurselor şi asistenţei, participarea egala în procesul de luare a deciziilor ar trebui să se reflecte în toate programele.

64

„problemele refugiaţilor sunt prin definiţie probleme transnaţionale, care nu pot fi rezolvate decât printr-o coordonare a activităţilor

în sensul de colaborare între

ţări.”78

„conceptul de protecţie a refugiaţilor este parte integrantă a noţiunii de drepturile omului.”79

„nici o înţelegere diplomatică nu poate preveni şi combate deplasarea persoanelor în afara ţării de origine daca un stat continuă să violeze drepturile propriilor săi cetăţeni.”80

78

Mihai Delcea, op. cit., p.127 Vasile Popa, op. cit., p.263 80 „Situaţia refugiaţilor în lume”, p. 191 79

65

BIBLIOGRAFIE 1. Dumitru Diaconu, „Drept internaţional public”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005 ; 2. Mihai Delcea, „Protecţia juridică a refugiaţilor în dreptul internaţional”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007 ; 3. Vasile Popa (coordonator), „Concepte de drept internaţional”, Editura All Beck, Bucureşti, 2006 ; 4. Dumitru Mazilu, „Drept internţional public”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ; 5. Vasile Popa (coordonator), „Refugiatul, între speranţă şi deziluzie”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 ; 6. Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 ; 7. Stelian Scaunas, „Drept internaţional public”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 ; 8. „Les réfugiés dans le monde”, Editura La Découverte, 1993 ; 9. „Legislaţie privind azilul în România”, Editura Monitorului Oficial, Bucureşti, 2007 ; 10. Convenţia de la Geneva din 1951 ; 11. „Situaţia refugiaţilor în lume”, editat de Carocom ’94, 1997; 12. www.unhcr.com

66