Regimul Juridic Al Protectiei Apei Si Ecosistemelor Acvatice [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REGIMUL JURIDIC AL PROTECȚIEI APEI ȘI ECOSISTEMELOR ACVATICE COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

STUDENT

LECT.UNIV.DR. ANDREI DUȚU BUZURA

București 2014

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

CUPRINS INTRODUCERE……………………………………………………………………………..3 CAPITOLUL I APA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN LUME……………………………………...5 1.1 Noțiuni generale despre apele internaționale……………………………………………...6 1.2 Apa ca resursă preţioasă…………………………………………………………………...7 1.3 Principiile utilizării durabile şi protecţiei cursurilor de apă internaţionale………………..8 CAPITOLUL II PROTECȚIA JURIDICĂ A APELOR INTERNAȚIONALE ȘI ÎN ROMÂNIA.................................................................................................................................11 2.1. Resursele de apă ale României.............................................................................................11 2.2 Clasificarea apelor………………………………………………………………………….13 2.3. Protecţia apelor în plan internaţional……………………………………………………....14 2.4 Regimul juridic al apelor în România....................................................................................26 2.5 Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor de protecţie a apelor…………………....34 CAPITOLUL III ASPECTE LEGATE DE ADMINISTRAREA, GOSPODĂRIREA ȘI FOLOSIREA APELOR.............................................................................................................39 3.1. Considerații generale privind domeniul public al apelor………………………………....39 3.2. Sancţionarea juridică pentru poluarea apelor și răspunderea contravenţională, penală şi civilă...........................................................................................................43 3.3. Poluarea şi implicaţiile ei……………………………………………………………….....45 CAPITOLUL IV. ECOSISTEMELE ACVATICE…………………………………………...49 4.1. ECOSISTEMUL - PREZENTARE GENERALĂ……………………………………......49 4.2. Regimul juridic al ecosistemelor acvatice………………………………………………....52 CONCLUZII...............................................................................................................................55 BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….58

2

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

INTRODUCERE Protecţia mediului înconjurător în general şi ocrotirea monumentelor naturii în special, au devenit obiective importante ale lumii contemporane. Dezvoltarea economică şi socială, impulsionată de, explozia” tehnico-ştiinţifică actuală, pune umanitatea în faţa unor probleme noi, necunoscute şi uneori nebănuite cu câteva decenii în urmă, de a căror rezolvare depind progresul şi aspiraţiile ei spre mai bine. Consider că printre aspectele spinoase cu care se confruntă omenirea zilelor noastre este şi aceea a integrării ei în mediul înconjurător, în condiţiile în care, în ofensivă neîntreruptă de cucerire a resurselor naturii, omul riscă adeseori de a se îndepărta de ea. Modul de utilizare defectuos şi proastă distribuire a resurselor constituie un aspect important al, crizei mediului înconjurător” Apa – un bun fără de care nu se poate trăi - a fost definită de a lungul timpului în diverse moduri, astfel: „Apa, un lichid transparent şi incolor, care în stare pură, este o combinaţie de oxigen şi hidrogen, este unul din elementele componente ale mediului natural, o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată.”1 Apa apare ca un element indispensabil pentru viaţă, individ şi societate. Ea este materie primă pentru activităţi productive, sursa de energie şi cale de transport. Apa este un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic. „Cea mai mare cantitate de apa existenta pe glob (97 %) se afla în oceane şi mari. Calotele de gheaţă ale polilor conţin, ceva mai mult de 2 % din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi atmosfera, abia 1 %, procent infim care constituie în mod obişnuit sursa aprovizionării cu apă a omului.”2 Datele ştiinţifice arata ca la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează. Solicitările crescânde de apa reclama o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob. Apa reprezintă un element indispensabil existenţei vieţii pe planetă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport şi, nu în ultimul rând, un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic. Deşi acoperă trei pătrimi din suprafaţa Terrei şi constituie 75% din ţesuturile vii, iar la nivelul Universului este mai rară decât aurul, apa rămâne o resursă naturală limitată, inegal distribuită în timp şi spaţiu, într-adevăr, numai 0,3% dintre apele terestre constituie rezervorul 1 Ernest Lupan, Dreptul mediului, Lumina Lex, Bucuresti, 2001 2 Stefan Tarca, Dreptul mediului, Lumina Lex, Bucuresti, 2005 3

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice nostru de apă dulce şi 10 ţări în lume îşi împărtăşesc 60% din zăcămintele unei asemenea ape. La această situaţie contribuie mai mulţi factori: repartizarea neuniformă geografic şi temporal, calitatea diversă, fenomenul masiv şi global de poluare ş.a. Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi securitatea, toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esenţială pentru „serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natură: reglarea climei, apa şi aerul, fertilitatea solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente. Aceasta este esenţială pentru menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii şi a pescuitului şi stă la baza multor procese industriale şi a producţiei de medicamente noi. Biodiversitatea ecosistemelor acvatice cuprinde varietatea genelor şi a speciilor care constituie viaţa în mediul acvatic. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii acvatice cu consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită exploatării excesive a oceanelor, râurilor, lacurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi - tot mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un obiectiv pentru a stopa pierderea biodiversităţii până în 2010. Studiile recente ale AEM arată că, fără eforturi politice suplimentare semnificative, este puţin probabil că obiectivul să fie atins.

4

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice CAPITOLUL I APĂ ȘI IMPORTANȚA EI ÎN LUME Apa este indispensabilă mediului viu; degradarea şi poluarea să antrenează daune ecologice (atingeri ale faunei şi florei), afectează activităţile turistice (plaje, pescuit, petrecerea timpului liber), agricultură (irigarea, piscicultura, concilicultură) şi chiar industriei, atunci când apa devine improprie anumitor procese de fabricaţie. Ele reduc mai ales cantitatea de apă potabilă, fie alterându-i gustul, fie contaminând pânzele freatice care servesc la alimentarea umană. Prin amploarea şi gravitatea sa, în condiţiile în care apa nu poate fi înlocuită cu nimic, problematica acvatică constituie una dintre problemele ecologice globale majore ale secolului XXI. În dreptul internaţional contemporan, dincolo de o serie de texte declarative, fundamentarea juridică a existenţei unui asemenea drept se mărgineşte la unele referinţe parţiale şi se construieşte, în special, în temeiul art. 11 şi 12 ale Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, din 19 decembrie 1966. Deşi prevederile respective nu se referă expres la dreptul de apă (vizând totuşi dreptul la un nivel adecvat al calităţii vieţii şi dreptul la sănătate), doctrină şi „interpretarea autentică” realizată de Comitetul drepturilor economice sociale şi culturale al ONU, în cadrul celei de-a 29-a sesiuni (Geneva 11-29 noiembrie 2002), au dedus că interpretarea tehnologică a respectivelor texte conduce la concluzia că „dreptul la apă este dreptul tuturor de a dispune de apă suficientă, salubră, acceptabilă, accesibilă pentru uz personal şi domestic”. Totodată, în părag. 1 al art. 11 al Pactului se enumără o serie de drepturi care derivă din dreptul la un nivel de viaţă adecvată, inclusiv alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa corespunzătoare şi care sunt indispensabile pentru realizarea lui. Folosirea cuvântului „inclusiv” ar indica faptul că această enumerare de drepturi nu pretinde a fi exhaustivă; dreptul la apă s-ar încadra astfel în mod clar în categoria garanţiilor indispensabile asigurării unui nivel de viaţă decent, mai ales pentru că reprezintă una dintre condiţiile supravieţuirii. Dreptul la apă este, de asemenea, indisolubil asociat dreptului la cel mai înalt nivel posibil de sănătate şi dreptului la o locuinţă şi la alimentaţie adecvate. Din perspectiva definiţiei iniţiale, analiza calificativelor acordate acestui drept, în frunte cu „accesibilitatea, arată că aceasta din urmă presupune patru dimensiuni: accesibilitatea fizică (la apă, instalaţiile şi serviciile aferente acesteia trebuie să ajungă în mod efectiv la toate sectoarele populaţiei), 5

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice accesibilitatea economică (costurile şi sarcinile directe şi indirecte asociate aprovizionării cu apă se impune a fi accesibile), nediscriminarea (apă şi serviciile sale trebuie să fie accesibile tuturor, în fapt şi în drept, inclusiv păturilor mai vulnerabile şi marginalizate ale societăţi) şi accesul la informaţie (dreptul de a solicita, primii şi difuză informaţii asupra apei). 1.1 Noțiuni generale despre apele internaționale

Primele reglementări juridice privind apele au avut un caracter răzleţ, vizând mai ales rezolvarea litigiilor în materie de proprietate. Într-o a doua etapă apar unele acte cu caracter normativ privind ansamblul problemelor ridicate de exploatarea acestui factor natural, dar care nu depăşesc sfera intereselor riveranilor. În sfârşit, în cea de-a treia fază asistăm la reflectarea viguroasă, în cadrul reglementărilor adoptate, a interesului public, general, şi, în consecinţă, putem vorbi şi despre unele aspecte privind gospodărirea raţională şi protecţia apelor, care cunosc o dezvoltare neîntreruptă, ajungând la conturarea şi afirmarea unei noi sub ramuri de drept (dreptul apei) şi chiar a unui drept uman fundamental specific, accesul la apă (de calitate), ambele aferente sferei mai largi a dreptului mediului. Deşi 97% din suprafaţa planetei este acoperită de ape, 94% este în mări şi oceane, de aceea rămâne foarte puţină pentru uz industrial, agricol şi domestic. Din cele 3 procente de apă potabilă rămase, peste 2 procente sunt cuprinse în calota polară, gheţari şi pânze freatice de mare adâncime, care sunt inaccesibile. Este estimat că doar 0,36 % din apa existentă pe Terra se găseşte în râuri, lacuri sau sub alte forme accesibile consumului. Distribuţia apei pe suprafaţa globului este, de asemenea, foarte inegală. Din statisticile Băncii Mondiale reiese că aproximativ 20 de ţări au probleme majore în privinţa resurselor de apă. Este interesant de remarcat situaţia Chinei care, cu mai mult de 25 % din populaţia lumii, poate folosi doar 8% din resursele de apă le planetei. Apa este folosită în diferite domenii. Astfel activităţile industriale şi domestice sunt imposibil de imaginat fără accesul la resursele de apă. Aproximativ 8% din aceste resurse sunt folosite pentru scopuri medicale şi de igienă, iar aproape 38 % pentru scopuri industriale. Agricultura consumă aproximativ 60% din resursele de apă, în 30 de ani estimându-se că 80 % din necesarul de hrană al planetei va depinde de irigaţii – ceea ce implică utilizarea intensivă a resurselor de apă transfrontaliere. Asigurarea apei va deveni, astfel, legată indisolubil de asigurarea resurselor de hrană naţionale şi regionale. De vreme ce aproximativ 98% din resursele de apă potabilă sunt folosite pentru scopurile enumerate mai sus, rezultă că rămâne foarte puţină apă pentru ecosistem. Cooperarea în 6

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice utilizarea raţională a acestor resurse în activitatea umană este o necesitate, iar provocarea de a dezvolta strategii de împărţire a apei cu natura a devenit o prioritate pentru multe state. Există un interes crescând pentru protecţia mediului, atâta vreme cât funcţiile vitale ale ecosistemelor sunt destabilizate de lipsa apei, habitatul natural al multor specii dispare, iar umanitatea este afectată. Va fi foarte greu de găsit aceste strategii, în condiţiile în care, pentru o persoană sunt necesari minim 1000m³ de apă pe an, populaţia Terrei s-a dublat din 1950 şi este estimat că va ajunge la 12 miliarde în 2100, iar resursele de apă potabilă rămân relativ constantă – 14.000 trilioane m³ pe an. Cercetările au stabilit că până în 2025 cel puţin 30 de ţări nu vor putea asigura minimul de apă pentru consumul populaţiei. Creşterea populaţiei va determina şi o creştere a nevoii de alimente, ceea ce va duce la folosirea în mai mare măsură a apei pentru irigaţii. Eforturile pentru soluţionarea acestei probleme se îndreaptă, în principal, spre obţinerea de noi soiuri, mai productive şi mai rezistente la secetă. În condiţiile nevoii acerbe de apă, există peste 100 de bazine ale unor râuri majore care străbat frontierele a două sau mai multe state, exemplul Nilului care străbate nouă ţări şi al Dunării care străbate 17 ţări fiind concludent. Conflictele dintre ţările din amonte şi cele aval din sunt inerente, primele având avantajul de a putea priva secundele de avantajele unei folosiri libere a apei din râurile ce le traversează graniţele 1.2 Apa ca resursă preţioasă Datorită creşterii populaţiei mondiale şi a altor factori, tot mai puţini oameni beneficiază de apă potabilă.. O cronologie a conflictelor legate de apă experţii prevăd mai multe conflicte viitoare din cauza creşterii populaţiei mondiale şi creşterii contaminării prin poluare şi încălzire globală. Raportul UNESCO despre dezvoltarea apei (WWDR, 2003) din cadrul Programului de Evaluare a Apei pe Plan Mondial arată că, în următorii 20 de ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. 40% dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă minimală. Peste 2,2 milioane de oameni au murit în 2000 de boli legate de consumul de apă contaminată sau din cauza secetei. Se prevede că apa ar putea deveni preţioasă precum petrolul, lucru care ar face din Canada, ce are această resursă din abundenţă, cea mai bogată ţară din lume. În 2005 în S.U.A. preţurile mari ale benzinei au provocat îngrijorare şi au existat temeri pentru o criză globală, însă consumatorii nu ezitau să plătească preţuri duble pentru aceeaşi 7

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice cantitate pentru apă îmbuteliată. Apă potabilă este mai valoroasă decât oricând, fiind folosită excesiv uneori în agricultură şi industrie, şi primeşte din ce în ce mai multă atenţie pentru a fi folosită judicios pentru generaţiile viitoare. 1.3 Principiile utilizării durabile şi protecţiei cursurilor de apă internaţionale Evoluţia şi dezvoltarea reglementărilor internaţionale au condus la formularea unor principii care guvernează cooperarea internaţională în domeniu şi definesc stadiul actual al acţiunii de utilizare durabilă şi de protecţie a apei. Ele s-au conturat şi afirmat mai ales în contextul nevoii de cooperare între statele aceluiaşi bazin hidrografic în vederea soluţionării problemelor prevenirii şi controlului poluării. 1.3.1. Principiu utilizării echitabile şi rezonabile a apelor transfrontaliere Degajat iniţial (la sfârşitul secolului al XIX-lea) din doctrina de l’écoulement natural, principiul a pătruns cu greu în documentele internaţionale, impunându-se mai ales după prevederea să expresă prin Regulile de la Helsinki, din 1966. Astfel, toate tratatele internaţionale privind cursuri de apă transfrontaliere îl consacră în formulări aproape identice. La nivel jurisprudenţial, prin hotărârea din 25 septembrie 1997 pronunţată în cauza relativă la proiectul Gabcikovo-Nagymaros, privind un diferend între Slovacia şi Ungaria, Curtea Internaţională de Justiţie a consacrat explicit principiul. 1.3.2. Obligaţia de a nu prejudicia mediul altor state Recunoscându-se dreptul suveran al fiecărui stat de a exploata resursele de apă proprii conform politicilor sale de mediu şi de dezvoltare, se stipulează obligaţia corelativă de a se asigura că activităţile de sub jurisdicţia sau controlul său nu prejudiciază mediul altor state sau al teritoriilor situate dincolo de limitele jurisdicţiilor naţionale )sau mai vechea regulă a prevenirii impactului transfrontieră3*. Raportul dintre principiul utilizării echitabile şi rezonabile (obligaţia de a face) şi obligaţia de a nu prejudicia (de a nu face) mediul (inclusiv cel acvatic) din afara jurisdicţiei naţionale dă naştere încă la interpretări. A acorda prioritate acesteia din urmă ar conduce la un stătu quo care avantajează primii usagers ai unui bazin transfrontier (şi, în general, 8

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice statele din aval). Dimpotrivă, afirmarea principiului utilizării echitabile şi rezonabile implică o cooperare şi luare în considerare a tuturor intereselor în prezenţă, coexistenţa usajelor anterioare cu satisfacerea de noi nevoi. Problema legăturii dintre cele două reguli este semnificativă pentru stadiul actual de abordare a problemelor prevenirii şi combaterii poluării, când în faţa dimensiunilor lor transnaţionale, cooperarea adecvată şi constructivă este preferată aplicării unor soluţii de tip clasic (abţinere, răspundere). 1.3.3. Principiul precauţiei Deşi recent afirmat în dreptul internaţional al mediului, principiul precauţiei ia în considerare noţiunea de risc şi presupune efectuarea studiului de impact, fapt pentru care a fost asimilat rapid în problematica prevenirii şi combaterii poluării apelor. El recunoaşte atât definiţii cu caracter general3, cât şi cu caracter specific unui anumit domeniu4 . Premisă geografică a apariţiei lor este dată de existenţa în lume a circa 263 de bazine transfrontalière, dintre care 19 reunesc în jurul aceluiaşi fluviu ori pânze subterane cel puţin cinci ţări. Premisă socio-economică şi ecologică constă în rarefierea şi diminuarea resurselor de apă, inclusiv că urmare a fenomenelor de poluare şi degradare a calităţii lor, în condiţiile sporirii continue a nevoilor individuale şi colective. De regulă, statele din amonte ale unui fluviu prezintă marele avantaj în această privinţă şi tind să abuzeze de el, cu consecinţa privării vecinilor lor de o resursă naturală preţioasă. Aşa se face că în ultimii 50 de ani au izbucnit 1832 conflicte de acest gen. Grefate mai întotdeauna pe stări conflictuale preexistente, conflictele privind apa s-au rezolvat mai întotdeauna în spiritul doctrinei Harmon (precum cele legate de fluviile Tigru, Eufrat, Nil ş.a.) ori, mai rar, prin luarea în calcul a intereselor complexe în prezenţă şi cooperarea reciproc avantajoasă (în cazul fluviilor transfrontalière dintre Spania şi Portugalia). În ultima perioadă, s-a recurs şi la aducerea diferendului în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga (cazul Gabcikovo-Nagymaros, dintre Slovacia şi Ungaria, soluţionat în septembrie 3 Convenţia privind cursurile de apă transfrontiere (art. 3), Convenţia privind Dunărea (art. 2.2, 3.2.5), Convenţia ONU (art. 20, 21), Convenţia privind protecţia Rinului (12 aprilie 1999, art. 3.1., 4.b.)

4 Convenţia privind cursurile de apă transfrontiere (1992) prevede „principiul precauţiei în virtutea căruia acţiunea de evitare a impactului transfrontier potenţial, prin degajarea de substanţe periculoase, nu va fi amânată pe baza faptului că cercetarea ştiinţifică nu a demonstrat din plin legătura cauzată între aceste substanţe, pe de o parte, şi impactul transfrontier potenţial, pe de altă parte” (art. 2.5.a); Convenţia privind Dunărea îl enumără doar (art. 2.4).

9

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice 1997). Pe lângă multiplicarea conflictelor acvatice şi intensificarea preocupărilor de prevenire şi soluţionare a lor, se manifestă în ultimul timp şi o accentuare a implicaţiilor ecologice legate mai ales de consecinţele modificărilor aduse regimului de scurgere al apelor continentale. Această tendinţă se manifestă mai ales în context european, precum cazurile legate de fluviul Dunărea (al cărui bazin afectează teritoriul a 18 state). Un prim caz semnificativ l-a constituit, în acest context, cel privind complexul hidroenergetic de pe Dunăre de la GabcikovoNagymaros, dintre Slovacia şi Ungaria. Chiar dacă în mod evident conotaţiile politice au fost preponderente, conflictul respectiv are meritul de a fi generat prima sentinţă a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga (pronunţată la 17 septembrie 1997) care a făcut referiri la nivelul de dezvoltare al dreptului internaţional al mediului şi obligaţiile ecologice care incubă statelor. Dimensiunea ecologică este şi mai evidentă în cazul amenajării canalului de mare adâncime Bâstroe dintre Dunăre şi Marea Neagră, în baza unei decizii unilaterale a guvernului Ucrainei şi fără a notifica României şi a urma procedura prevăzută de convenţiile internaţionale (Espoo şi Helsinki, 1991) în privinţa studiului de impact asupra mediului în context transfrontalieră (mai 2004). Caracterul Deltei Dunării şi al zonei afectate de rezervaţie a biosferei transfrontalieră, de obiectiv al patrimoniului mondial natural (Convenţia UNESCO din 1972) şi de zonă umedă de importanţă internaţională (supusă regimului Convenţiei Ramsar, 1972) îşi pune amprenta asupra conţinutului şi îi subliniază caracterul ecologic. Din păcate, nu asistăm şi la evoluţii corespunzătoare referitoare la atitudinea statelor implicate, în sensul că statul de origine (în cazul de faţă Ucraina) preferă să adopte teza suveranităţii absolute şi a priorităţii intereselor proprii strategico-economice, în defavoarea celor universale, ecologice.

10

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

CAPITOLUL II PROTECȚIA JURIDICĂ A APELOR INTERNAȚIONALE ȘI ÎN ROMÂNIA Unul din cele mai eficiente procedee de soluţionare a problemelor de ordin major, s-a dovedit de-a lungul secolelor a fi aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Şi în domeniul “protecţiei mediului” problema răspunderii juridice şi-a găsit un loc important. Ba chiar mai mult decât atât, am vrea să spunem că şi-a găsit un “loc predominant”. Aceasta se manifestă prin prisma regulilor specifice conform cărora se aplică răspunderea în raporturile de dreptul mediului, precum şi prin prisma efectelor pe care le produce. Problema răspunderii civile în raporturile de dreptul mediului se impune cu atât mai mult cu cât în prezent, în doctrină, se vorbeşte despre existenţa unei răspunderi specifice dreptului mediului, diferită de cea civilă. Într-adevăr, pentru victimele unei daune ecologice, faptul că persoana care a cauzat dauna a fost supusă răspunderii penale sau contravenţionale, va constitui o consolare morală, în direct însă, victima va dori o reparare a daunei. Această reparare apare, de regulă, drept scop principal, iar uneori şi exclusiv. Prin urmare, am putea afirma că pentru situaţia în care s-a cauzat o daună ecologică, răspunderea penală şi contravenţională este subsidiară, iar cea patrimonială, care se manifestă prin obligaţia de reparare a daunei, este principală. Ca resursă naturală regenerabilă apa, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor activităţilor umane. În consecinţă, având în vedere că apa este din ce în ce mai mult ameninţată de poluare şi supusă unei cereri tot mai mari şi diversificate, reglementările în vigoare consacră un regim special acestei resurse naturale, protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice având ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale5 5 D. Vătăman-Dreptul mediului,note de curs, Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte„GheorgheCristea”p.39 11

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice . 2.1. Resursele de apă ale României Resursele de apă ale României sunt relativ sărace şi neuniform distribuite în timp şi spaţiu, acestea însumând teoretic 134,6 miliarde metri cubi, din care resursa utilizabilă, potrivit gradului de amenajare a bazinelor hidrografice, este de numai 40 de miliarde metri cubi, potrivit Administraţiei Naţionale a Apelor Române (ANAR). Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri, lacuri, fluviul Dunărea – şi din apele subterane. Date statistice din anul 2007 relevă faptul că resursele endogene (care se formează din precipitaţiile căzute pe teritoriul ţării n.r.) specifice ale României raportate la populaţie sunt de 1.894 ml/an/locuitor, România fiind una din ţările cu cele mai scăzute resursele de apă din Europa. Dacă se iau în considerare şi resursele de apă exogene (care reprezintă aportul râurilor care se formează pe teritoriul altor ţări şi intră apoi pe teritoriul ţării) – în cazul României Dunărea şi cursurile de apă din bazinul Șiretului superior, resursele totale de apă ale României se ridică la 212 ł/an/locuitor. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele de apă venind din diferite ţări din amonte. Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile.Raportat la populaţia actuală a ţării, rezultă că resursa specifică utilizabilă în regim natural, de cca. 2660 m3/loc. şi an, luând în considerare şi aportul Dunării;O resursă specifică, teoretică, de cca. 1770 m3/loc. şi an, luând în consideraţie numai aportul râurilor interioare, situând din acest punct de vedere ţara noastră în categoria ţărilor cu resurse de apa relativ reduse în raport cu resursele altor ţări. Principala resursă de apă a României o constituie râurile interioare. O caracteristică de bază a acestei categorii de resursă o constituie variabilitatea foarte mare în spaţiu De aceea, spre deosebire de ţările din Europa de Vest şi de Nord, lipsa unor resurse suficiente de apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice, dacă nu este promovată o politică strictă de utilizare raţională a apelor de către factorii responsabili. Din cauza regimului variabil al resurselor de apă din România, o parte din aceste resurse se scurg în perioadele de viitură, pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori foarte mici. Pentru a mări resursele utilizabile, se iau măsuri de regularizare a debitelor prin lacuri de acumulare care să reţină debitele excedentare în perioadele ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase și are în vedere noi propuneri de amenajare a bazinelor hidrografice inclusiv prin realizarea de noi lacuri de acumulare – rezervoare de apă – cu scopul de a mări cantitatea de resursa de apă care poate fi utilizată, inclusiv capacităţile de stocare a volumelor de apă la viituri. Schemele directoare de amenajare şi planurile de management ale 12

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice bazinelor hidrografice includ lucrările necesare pe termen scurt, mediu și lung, la care statul român va trebui să găsească resursele financiare necesare pentru realizarea acestora. De multe ori, controlul poluării şi prevenirea inundaţiilor în marile oraşe sunt condiţionate de modul de dimensionare şi modernizare a infrastructurii de apă şi apă uzată, capabilă să facă faţă fenomenelor extreme şi să asigure gestionarea cantitativă şi calitativă a resursei de apă. 2.2 Clasificarea apelor Apele se pot clasifica după mai multe criterii, al administrării lor, al aşezării lor, al destinaţiei lor economice, al formei de proprietate. A. După criteriul administrării lor, apele pot fi internaţionale, teritoriale şi naţionale. Apele internaţionale sunt acelea cu privire la care statul roman este riveran cu alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale. Apele teritoriale – numite şi maritime interioare – sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege. Apele naţionale sunt fluviile, râurile, pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviale şi râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale. Resursele de apă subterană sunt constituite din depozitele de apă existente în straturi acvifere freatice şi straturi de mare adâncime. Repartiţia scurgerii subterane variază pe marile unităţi tectonice de pe teritoriul ţării astfel: 

0.5-1 l/s şi km2 în Dobrogea de Nord;



0.5-2 l/s şi km2 în Podişul Moldovenesc;



0.1-3 l/s şi km2 în Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică;



0.1-5 l/s şi km2 în Dobrogea de Nord şi Platforma Dunăreana;



5-20 l/s şi km2 în zona Carpaţilor, în special în Carpaţii Meridionali şi în zonele de carst din bazinul Jiului şi Cernei.

Prelevările de apă în anul 2010 prelevările totale de apă brută au fost de 6,22 mld. M3 din care 

populaţie1,03 mld.M3.



industrie 4,45 mld.M3.



agricultură

0,74 mld.M3. 13

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Prelevările de apă au scăzut de la 10.3 mld. M3 în anul 1995 la 6,22 mld. M3 (anul 2010) în prezent, datorită: 

diminuării activităţii industriale;



reducerii consumurilor de apă în procesele tehnologice;



reducerii pierderilor;



aplicării mecanismului economic în gospodărirea apelor.

Pentru anul 2010 raportul cerinţa/prelevare pentru resursele de apă se prezintă în Tabel 2.2.1 Raportul cerinţa/prelevare pentru resursele de apă Cerinţa de apă

Activitate Populaţie Industrie Agricultură Total

Prelevările de apă

Valoare (mld.mc) 1.25 5.61 1.59 8.45

Activitate

Valoare (mld.mc) 1.03 4.45 0.74 6.22

Populaţie Industrie Agricultură Total

Gradul de utilizare

% 82.40 79.32 46.54 73.61

B. După criteriul formei de proprietate, legiuitorul distinge ape aparţinând domeniului public şi ape aparţinând domeniului privat. Apele aparţinând domeniului public sunt cele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km², malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleză şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritoriala şi fundul apelor maritime.

2.3. Protecţia apelor în plan internaţional Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vastă şi complexă activitate de cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale. În Documentul Final al Reuniunii C.S.C.E. de la Viena, din 1989, se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru protecţia apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare, a 14

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice elaborării de convenţii cadru în domeniu, etc. Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, pot fi amintite: 

Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării (Strasbourg – 1973), care prevede obligaţia generală a statelor riverane la acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera pentru prevenirea şi reducerea poluării lor (pe calea negocierii, informării reciproce, acordurilor, etc.);



Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin hidrocarburi şi cloruri) din 1985;



Convenţia privind protecţia râului Tisa şi a afluenţilor săi împotriva poluării (1986);



Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale (Helsinki – 1992), care reprezintă reglementarea - cadru în materie. Această Convenţie defineşte apele transfrontaliere ca fiind „apele de suprafaţă sau subterane ce marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare fără să formeze estuare". De asemenea, defineşte impactul transfrontalier ca „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării apelor transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat." Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina statele semnatare să se angajeze să ia măsurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea poluării transfrontaliere, fără a provoca un transfer al poluării în alt mediu, în acest sens, conducându-se după principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi principiul gestionării durabile a apelor.

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării (Sofia – 1994), care a stabilit următoarele obiective principale: A) gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor raţională; B) controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii; C) evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontalier; D) programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc. Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se îmbogăţeşte cu semnificative elemente de protecţie şi utilizare durabilă a apelor, care reprezintă cel de-al doilea fluviu din Europa. De asemenea, la nivel european s-au mai elaborat o serie de acte care urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării, eliminarea surselor de poluare, etc. Amintim în acest sens: 15

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului comunitar de acţiuni în domeniul strategiei apei; Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării cu substanţe periculoase provenite din surse agricole; Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei destinată pentru consumul uman, etc. 2.3.1. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT MARITIM INTERNAŢIONAL Relaţiile internaţionale îmbracă diferite forme: economice, culturale, ştiinţifice, comerciale şi de altă natură. În toate aceste situaţii se nasc cele mai diferite probleme. De exemplu, un echipaj străin de pe o navă în marea teritorială română colizionează o navă sub alt pavilion. Se pune întrebarea: a) după care lege se va judeca litigiul? După legea navei ce a provocat coliziunea, după legea navei ce a fost colizionată, ori după legea română în ale cărei ape teritoriale a avut loc fapta cauzatoare de prejudicii? Dreptul care se ocupă cu reglementarea raporturilor maritime cu un element străin este dreptul maritim internaţional. Elementul străin poate să coincidă sau nu cu unul din elementele raportului juridic. De exemplu: A) subiectul raportului juridic, adică una din părţile raportului juridic sau chiar amândouă părţile, când acestea sunt cetăţeni străini sau persoane juridice străine; B) obiectul raportului juridic când acesta se află în străinătate, sau urmează să fie produs în străinătate; C) alt element străin poate fi locul unde s-a născut raportul juridic, dar care nu e un element al raportului juridic; D) sau locul unde s-a întocmit înscrisul constatator ca mijloc de probă, care poate fi în altă ţară decât aceea în care s-a realizat acordul de voinţe constituind contractul; e) locul unde se va executa contractul; f) ori locul unde s-a petrecut faptul generator de prejudicii. Recunoaşterea autorităţii legii străine poate avea loc în trei momente: 1. În momentul creării raportului juridic, părţile trebuie să ţină seama nu numai de legea ţării lor, dacă e comună ambelor părţi, sau de legile lor personale, adică legi ale ţărilor cu care fiecare dintre părţi e legată prin cetăţenie sau domiciliu, ci şi de legile altor ţări, precum legea ţării unde ele încheie acordul de voinţe, oriunde întocmesc înscrisul constatator. Dacă o persoană este capabilă potrivit legii sale personale, ea va fi socotită în orice altă ţară capabilă în privinţa actului încheiat. În legătură cu efectele unui act juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor ce vor decurge din acesta, ele sunt determinate, în general, de legea contractului, care poate fi legea ţării unde se încheie contractul său legea ţării unde acesta urmează să se execute. 16

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice 2. În momentul realizării efectelor raportului juridic, problemele se ivesc numai dacă părţile nu execută de bunăvoie obligaţii contractuale şi urmează să se sesizeze instanţa judecătorească sau de arbitraj. În aceste cazuri se pune problema determinării competenţei judecătoreşti, şi anume de a şti ţara, statul ale cărei instanţe vor fi chemate, potrivit normelor de drept internaţional privat, să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor raportului juridic dintre părţi. 3. În momentul executării în străinătate a hotărârii judecătoreşti pronunţate se pune problema de a şti dacă o hotărâre judecătorească dată de instanţa unei ţări poate produce efecte în afara teritoriului acelei ţări. Pentru a soluţiona litigiul este necesar să se ţină seama de următoarele împrejurări: 

Dacă o instanţă de judecată nu a luat în consideraţie dispoziţiile unei legi străine, care era competentă potrivit normelor de drept internaţional privat, hotărârea luată nu va produce efecte în altă ţară;



Se cunoaşte faptul că dacă o hotărâre judecătorească nu e executată de bunăvoie, ea se execută silit. Însă, autorităţile oricărei ţări nu pot asculta de ordinul autorităţilor altor ţări, hotărârea judecătorească trebuind să fie investită cu forţă executorie pe care nu i-o poate da decât statul pe teritoriul căruia urmează să fie executată şi numai potrivit legilor acelui stat, astfel că se impune, încă de la început, să se rezolve corespunzător conflictele de legi potrivit unei convenţii ce s-a încheiat între statele în cauză ori în lipsa acesteia în conformitate cu normele de drept internaţional reciproc acceptate. Raporturile juridice care se ivesc în condiţiile relaţiilor internaţionale şi care au un element străin, se află, tocmai datorită acestui element specific, în legătură cu cel puţin două sisteme de drept. Normele de drept internaţional privat nu sunt norme substanţiale, în sensul că ele nu soluţionează fondul însuşi al problemelor în litigiu din domeniul juridic respectiv. Ele fiind norme conflictuale vor arăta numai care dintre legi este competentă a cârmui raportul juridic şi a impune soluţia litigiului, legea locală ori o lege străină pe care o indică. Norma conflictuală se deosebeşte de normă substanţială deoarece, în timp ce normele interne de drept substanţial se preocupă de reglementarea directă a raporturilor juridice, norma conflictuală determină câmpul de aplicare al dreptului naţional şi al dreptului străin, ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare.

Contractul de transport maritim are două forme: Charter Party şi conosament. Atât la Charter Party, cât şi la conosament, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor se va aplica “lex personalis”. În cazul contractului de transport maritim Charter Party se cunosc mai multe sisteme de aplicare a legii străine ca: 1. Legea pavilionului, potrivit căreia părţile prevăd în contract că legea ce înţelege să 17

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice reglementeze contractul încheiat este legea statului sub al cărui pavilion se află nava, indiferent de locul unde s-a încheiat contractul. În acest caz judecătorii au obligaţia de a cerceta clauzele contractului şi de a vedea dacă din cuprinsul lui reiese voinţa de a se supune acestei legi. Dacă din interpretarea contractului reiese această intenţie a contractanţilor, judecătorii vor aplica legea pavilionului. Acest sistem este admis în Marea Britanie, Italia, Olanda, etc. Exemplu: o societate engleză a dat în Charter Party o navă sub pavilion englez unui cetăţean al S.U.A. pentru a transporta animale de la Boston în Anglia. Contractul a fost încheiat la Boston şi conţinea o clauză de excludere de răspundere a armatorului pentru eventualele pagube provocate de neglijenţa comandantului sau echipajului. În statul Massachussettes, o asemenea clauză este considerată ca fiind contrară ordinii publice. În dreptul englez însă, inserarea unor asemenea clauze este permisă. În timpul călătoriei, animalele au pierit din neglijenţa comandantului şi a echipajului. Navlositorul a intentat acţiune împotriva societăţii engleze, proprietara navei, susţinând că potrivit legii locului unde s-a încheiat contractul, clauză de excludere înscrisă în contract este lipsită de efect. Tribunalul englez a decis că această clauză este valabilă, deoarece în primul rând, în speţă trebuia aplicată legea engleză, ca lege a pavilionului, iar, în al doilea rând, pentru că din contract rezultă că părţile au intenţionat să se oblige conform legilor engleze. Curtea de Apel a confirmat decizia primei instanţe. 2. Legea locului încheierii contractului, sistem în care se va aplica legea ţării unde s-a încheiat contractul. Deşi acest principiu general, aplicabil în caz de conflicte de legi civile sau comerciale, este recunoscut în Marea Britanie, în materie maritimă, jurisprudenţa engleză se îndepărtează de el, adoptând legea pavilionului. Sistemul legii locului unde s-a încheiat contractul a fost îmbrăţişat şi de jurisprudenţa franceză, belgiană şi portugheză. În S.U.A. acest sistem îşi găseşte aplicarea numai în parte, deoarece legea pavilionului în S.U.A. se aplică ori de câte ori este vorba de o dispoziţie imperativă, de ordine publică. 3. Legea locului executării contractului conform căreia se aplică legea locului unde contractul de navlosire urmează să se execute (portul de destinaţie). Acest sistem se aplică în Germania, Grecia, Brazilia, Chile, Argentina şi altele. 4. Sistemul mixt. Acest sistem ţine seama atât de legea pavilionului, cât şi de necesităţile comerţului exterior. Potrivit art. 4 din Codul navigaţiei maritime comerciale, legea pavilionului este aplicabilă la trei grupuri de raporturi juridice. 4.1Raporturile juridice privind nava însăşi; 4.2Raporturile juridice privind echipajul navei; 4.3 Raporturile juridice privind limitarea răspunderii proprietarilor de nave. În materie de conosamente situaţia este mult mai simplă pentru că au intervenit Regulile 18

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice unificatoare de la HAGA -1924, Regulile de la HAGA -VISBY-1968 şi Regulile de la HAMBURG -1978. De observat este însă că atât “Regulile de la Haga” cât şi “Regulile de la Hamburg” nu se aplică stării şi capacităţii persoanelor. Acestea urmează a fi cârmuite de legea personală a părţilor care poate fi “lex patriae”, “lex domicilii” sau “lex nationalis”. În ce priveşte forma exterioară a conosamentului, aceasta e supusă legii ţării unde se face actul, cu excepţia cazului când părţile convin printr-un formular tip de conosament. Prin “Regulile de Haga “- 1924 s-au dat următoarele definiţii: prin cărăuş se înţelege proprietarul navei sau navlositorul care a încheiat un contract de transport cu un încărcător (art. 1 lit. a); prin contract de transport se înţelege numai acel contract a cărui existenţă se poate constata printr-un conosament sau prin orice alt document similar recunoscut drept titlu pentru transportul de mărfuri pe mare; aceeaşi denumire se dă conosamentului sau documentului similar emis în virtutea unui contract de navlosire, din moment ce un astfel de document stabileşte raporturile între cărăuş şi purtătorul conosamentului (art. 1 lit. b). Transportul de mărfuri se referă numai la timpul scurs de la încărcarea mărfurilor la bordul navei până la descărcarea lor din navă (art. 1 lit. c). Prin mărfuri se înţeleg bunurile, obiectele, mărfurile şi articolele de orice natură cu excepţia animalelor vii şi a încărcăturii care prin contractul de transport s-a prevăzut că va fi încărcată pe punte şi se transportă efectiv pe punte (art. 1 lit. c). Prin navă se înţelege orice vas folosit pentru transportul pe mare (art. 1 lit. d)6 i

Dacă în Convenţia de la Haga definiţia contractului de transport este legată de sistemul probator

“a cărui existenţă se constată prin conosament sau prin orice alt act similar “, Regulile de la Hamburg, în art. 1, pct. 5, prevăd o definiţie care să cuprindă orice fel de contract de transport: “contract de transport înseamnă un contract prin care cărăuşul se angajează în schimbul plăţii unui navlu să transporte mărfurile pe mare de la un port la altul “. Deci convenţia nu se aplică unui transport gratuit. Prin art. 1 pct. 7, Regulile de la Hamburg – 1978 dau definiţia conosamentului, definiţie ce nu există în Regulile de la Haga -1924: “Conosament înseamnă un document făcând dovada unui contract de transport şi constând în luarea în primire sau aducerea la bord a mărfurilor de către cărăuş, precum şi angajamentul acestuia de a elibera mărfurile în schimbul remiterii acestui document “. Conosamentul poate fi nominativ, la ordin sau la purtător. Conform art. 1 pct. f expresia “< prin scris > se aplică şi transmisiunilor prin telegraf sau telex “. Regulile de la Haga se aplică prin clauza PARAMOUNT. Dacă Regulile de la Haga nu au fost adoptate în legislaţia ţării de încărcare, se va aplica legea naţională a ţării de încărcare pentru

6 CONSTANTIN MANEA, TUDORA OCTAVIE – “DREPT MARITIM”, CONSTANŢA, 1983, p.52. 19

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice drepturile şi obligaţiile părţilor7 Art. 2 din Regulile de la Hamburg se referă la sferă de aplicare geografică a regulilor. Conform art. 2 din Regulile de Hamburg se aplică tuturor contractelor de transport între porturi aparţinând de două state diferite dacă: 

portul de încărcare prevăzut în contract este situat într-un stat contractant;



portul de descărcare e situat într-un stat contractant;



unul din porturi, la alegere, este portul de descărcare efectiv şi că acest port este situat într-un stat contractant;



conosamentul sau un alt document similar de dovadă a contractului de transport prevede că dispoziţiile Convenţiei de la Hamburg sau oricărei alte legislaţii le dă efect de a reglementa contractul;



Regulile de la Hamburg, ca şi Regulile de la Haga, se introduc în contract prin clauza “Paramount”.8

2.3.2. MAREA TERITORIALĂ. REGIM JURIDIC. Trăsătura definitorie cea mai importantă a mării teritoriale o reprezintă suveranitatea statului riveran, în sensul exercitării integrale a drepturilor şi obligaţiilor circumscrise de acest atribut fundamental al statului asupra: resurselor vii şi minerale ale coloanei de apă, ca şi asupra celor aflate în solul şi subsolul acestei mări; spaţiului aerian de deasupra, ca şi asupra navigaţiei, cu limitele recunoscute deja prin innocent passage, ceea ce nu exclude măsurile antipoluante pentru ocrotirea faunei şi florei marine, pe care este în drept să le prescrie statul riveran şi să le aplice în relaţiile cu celelalte state. Astfel, în temeiul reglementărilor în vigoare, marea teritorială este acea zonă maritimă care se întinde de-a lungul litoralului unui stat şi este supusă suveranităţii sale. Marea teritorială reprezintă “porţiunea din suprafaţa maritimă care scaldă coastă pe o anumită lărgime. Această zonă este supusă autorităţii statului suveran şi derogă de la principiul libertăţii mărilor “. Au mai fost date şi alte definiţii cu privire la marea teritorială, astfel încât literatura de specialitate, atât română cât şi străină, cunoaşte o multitudine de definiţii, dar toate cuprind, în genere, aceleaşi elemente. ION DIACONU defineşte marea teritorială ca fiind “fâşia de mare, de o anumită 7 IDEM, op.cit. 8 IDEM 20

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice lăţime (până la 12 Mm), situată de-a lungul litoralului unui stat dincolo de liniile de bază “9 . O altă definiţie este cuprinsă în Cursul de drept internaţional public al domnului profesor FLORIAN COMAN. Potrivit autorului, marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele sale – suveranităţii naţionale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislaţia internă a statutului respectiv, ţinându-se seama şi de prevederile dreptului internaţional. Cu privire la lăţimea mării teritoriale putem menţiona că nu a fost întotdeauna aceeaşi. S-a susţinut, într-o primă etapă, că lăţimea mării teritoriale ar fi până la jumătatea mării (Norvegia, Anglia); apoi, a fost formulată regula “bătăii tunului”, ceea ce vroia să însemne că marea teritorială se întinde până unde ajunge obuzul tras de tun. La Conferinţa de unificare a Dreptului internaţional de la Haga 1930, dar şi la Conferinţele O.N.U. asupra dreptului mării din 1958 şi 1960 s-au înregistrat câteva tendinţe cu totul contradictorii, greu de conciliat. Astfel, unele state dezvoltate insistau pentru fixarea unei limite de 3 sau 6 Mm pentru marea teritorială. Alte state cereau să se recunoască dreptul statului riveran de a-şi stabili - prin măsuri unilaterale o lăţime de 3-12 Mm pentru marea teritorială. Principalul neajuns al aplicării acestei măsuri înseamnă o totală neuniformitate privitoare la acest aspect. O altă tendinţă a fost stimulată de Proclamaţia din 28.09.1945. A preşedintelui HARRY TRUMAN cu privire la suveranitatea asupra platoului continental. Stimulat de această situaţie, preşedintele Argentinei, JUAN DOMINGO PERON, a proclamat la 11.10.1946., suveranitatea Argentinei atât asupra platoului continental, cât şi asupra mării epicontinentale, fapt ce a fost consacrat ulterior prin legea din 29.12.1966.. Pe baza acestei hotărâri, Chile şi Peru (la 23.06. şi respectiv 01.08.1947.) şi-au extins suveranitatea asupra platoului continental ca şi asupra apelor adiacente, pe o întindere de 200 Mm. În 1952, Chile, Ecuador şi Peru au semnat “Declaraţia de la Santiago” cu privire la zona maritimă, prin care fiecare din cele trei state îşi arogă “suveranitate şi jurisdicţie asupra zonei de mare adiacentă coastelor propriei sale ţări şi extinzându-se nu mai puţin de 200 mile nautice de zisele coaste “. Pentru promovarea măsurilor pe care statornicirea acestor limite ale mării teritoriale le implica, cele trei ţări au constituit “The Standing Commission of the South Pacific” (Comisia Permanentă pentru Oceanul Pacific). După acesta, mai multe state şi-au extins apele teritoriale, stabilind prin acte normative proprii drepturile şi obligaţiile altor state, modalităţile accesului, regulile privitoare la navigaţie, etc. Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue din 29.04.1958. de la Geneva, 9 GEORGE PLASTARA – “MANUAL DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC”, Bucureşti, 1927, p.202. 21

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice consacră un principiu concret, care îşi păstrează actualitatea şi poate fi oricând folosit, atunci când situaţia o permite, şi anume acela al “liniei mediane “, care menţionează că “în cazul când coastele a două state sunt aşezate faţă în faţă sau sunt limitrofe, nici unul din aceste state nu are dreptul - în lipsa unui acord între ele - să-şi extindă marea să teritorială peste limita mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state “. Potrivit art. 1 din cap. I, al Legii nr. 70/1990 pentru reglementarea apelor maritime interioare, a mării teritoriale şi zonei contigue ale României, prin “Liniile de bază se înţeleg liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului său, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente “. Dispoziţiile respective nu se aplică însă în cazurile în care, din cauza unor titluri istorice sau alte împrejurării speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod (art. 12 din Convenţie). Un judecător de la Curtea Internaţională de Justiţie în 1973, spunea că “Dincolo de un oarecare punct nu se pot revendica ape teritoriale fără a friza absurdul”. Valerian Urșianu arăta că omul - şi prin urmare popoarele, care sunt formate din oameni - nu poate avea un drept de proprietate decât asupra lucrurilor care sunt opera directă sau indirectă a inteligenţei şi activităţii sale. Potrivit părerii sale, proprietatea asupra pământului nu este “atât de absolută” precum dreptul de proprietate asupra productelor solului. În această privinţă, el precizează că la baza acestei teorii stau dreptul natural şi dreptul ginţilor, care nu permit nimănui să devină proprietar de pământ, de aer şi de apă în aşa fel încât acea acaparare să devină prejudiciabilă şi vătămătoare semenilor săi. Cât priveşte apa, pe care o consideră unul din elementele cele mai importante şi mai necesare vieţii, nu poate deveni proprietatea omului, deoarece nu este opera sau creaţia lui. La început, lăţimea mării teritoriale a fost de 3 Mm, stabilită după regula “bătăii tunului “. Această regulă era determinată de faptul că până la această distanţă de 3 Mm, cât bătea tunul, se putea asigura suveranitatea ţării. Art. 1 din proiectul de Convenţie al Conferinţei de codificare de la Haga din 1930 prevedea: “teritoriul statului cuprinde o zonă a mării desemnată în această convenţie sub numele de mare teritorială “(alin. 1). “Suveranitatea în această zonă se exercită în condiţiile fixate de prezenţa convenţie şi de celelalte reguli ale dreptului internaţional “(alin. 2). În cursul discutării acestui articol, din cele 47 de state semnatare la Actul final, 28 de state s-au pronunţat pentru suveranitate, 17 s-au abţinut de a-şi exprima vreo părere în această problemă, iar 2 - Grecia şi Cehoslovacia – au combătut ideea de suveranitate. 22

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Art. 1 alin. 1 din Convenţia adoptată de Conferinţa de la Geneva din 1958 are următorul cuprins: “suveranitatea statului se întinde în afara teritoriului său şi apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacentă coastelor sale, sub denumirea de mare teritorială “. Expresia “în afara teritoriului şi apelor sale interioare “introdusă în textul adoptat de Conferinţă a constituit un amendament britanic, care a fost adoptat în unanimitate de participanţii la conferinţă. 2.3.3. REGIMUL JURIDIC AL APELOR MARITIME INTERIOARE, AL MĂRII TERITORIALE ŞI ZONEI CONTIGUE Cadrul legal al reglementărilor asupra apelor maritime interioare, ale mării teritoriale şi zonei contigue îl constituie Legea 17 din 07.08.1990. Care respectă convenţiile internaţionale în materie, cât şi unele înţelegeri şi recomandări făcute la cea de-a III-a Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării. Ea este structurată pe 7 capitole care reglementează următoarele noţiuni specifice dreptului maritim, astfel: Marea teritorială a României o constituie fâşia din Marea Neagră, adiacentă ţărmului ei, având o lăţime de 12 Mm, măsurate la liniile de bază, care sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte trasate între punctele cele mai avansate ale ţărmului, ale ţărmului insulelor sau amenajărilor portuare. Linia exterioară este situată la distanţa de 12 Mm şi este o linie imaginară determinată de totalitatea punctelor situate la egală distanţă faţă de linia de bază. Limitele exterioare ale mării teritoriale române se determină prin tratate încheiate cu statele vecine. Limitele laterale, împreună cu limita exterioară, constituie frontiera de stat a României, în interiorul căreia ţara noastră îşi exercită suveranitatea, atât asupra coloanei de apă, solului, subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian, ţinând, totodată, seama de convenţiile internaţionale şi de normele statului internaţional. Suprafeţele de apă din Marea Neagră situate în afara liniei de bază, către ţărm, constituie apele interioare maritime şi ele se manifestă mai ales în zonele unde sunt golfuri, zone în care liniile de bază drepte se trasează de la liniile refluxului la intrările naturale în golfuri. Legea 17/1990 menţionează faptul că este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării libere până la o distanţă de 24 Mm, zonă în care România exercită control pentru reprimarea încălcărilor legilor din domeniul vamal, fiscal, sanitar, al trecerii frontierei de stat. Prin trecere, în sensul prevederilor Legii 17/1990 şi implicit în sensul 23

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice reglementărilor dreptului internaţional, se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul de a traversa, fără a intra în apele maritime interioare, ori a ancora într-o radă, ori la o instalaţie portuară; de a intra în apele teritoriale interioare pentru acostare în radă, sau de face o escală la o instalaţie portuară. Trecerea trebuie să fie rapidă şi neîntreruptă, respectând recomandările autorităţilor portuare privind navigaţia pe drumurile maritime practice ori în zone de ancoraj stabilite. Pe timpul trecerii nu sunt permise oprirea sau ancorarea, în afara cazurilor de forţă majoră, avarii la navă, pentru salvarea personalului, navelor şi aeronavelor aflate în pericol, activităţi despre care comandanţii navelor trebuie să comunice cu autorităţile portuare locale, ori să se identifice la cererea navelor militare. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securităţii României. O navă şi echipajul ei se consideră că aduc atingere acestor valori sociale atunci când desfăşoară activităţi ce se referă la: ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, împotriva suveranităţii României, contrar principiului dreptului internaţional; manevre, exerciţii cu arme, de orice fel; culegerea de informaţii împotriva ţării noastre; propagandă în scopul de a prejudicia interesele apărării şi securităţii naţionale; lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine sau alte vehicule submersibile ori alte instalaţii ce pot efectua cercetări subacvatice; îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri sau persoane; poluarea deliberată gravă. Nu este permis accesul în apele teritoriale ale României sau în porturi, navelor care transportă arme nucleare, chimice, care transportă arme, muniţii, arme de distrugere în masă sau orice alte produse interzise de legile noastre. Navele cu propulsie nucleară au voie să intre în porturile româneşti numai în baza unei aprobări solicitate cu 30 de zile înainte de data intrării în port. Aceste nave mai sunt obligate ca la trecerea prin marea teritorială să aibă asupra lor documentele prevăzute de autorităţile internaţionale. Acest control îl fac autorităţile române competente, în locuri bine stabilite, care pot hotărî atunci când există consecinţe periculoase, ca aceste nave să părăsească imediat marea teritorială. Dacă trecerea nu este inofensivă, autorităţile române pot interzice accesul în apele teritoriale sau interioare, ori pot interzice temporar această trecere când interesele securităţii statului o cer. Aceste interdicţii sunt comunicate navelor prin “avize pentru navigatori”. De regulă, jurisdicţia penală română nu se exercită la bordul unei nave străine, atunci când aceasta se află în situaţia de trecere inofensivă, cu excepţia următoarelor cazuri: infracţiunea este săvârşită de un cetăţean român, sau de o persoană fără cetăţenie, care domiciliază în România; infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară, ori ordinea în marea teritorială; când se urmăreşte reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau substanţe psihopatice. Jurisdicţia penală română se aplică atunci când este vorba despre orice infracţiune săvârşită pe 24

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice teritoriul român de către persoanele din echipajele navelor comerciale străine, precum şi pentru infracţiuni săvârşite în porturile româneşti sau în apele interioare. Dacă România are o convenţie consulară cu statul pavilionului navei, jurisdicţia penală se aplică potrivit prevederilor convenţiei. Autorităţile române pot dispune reţinerea sau sechestrarea navelor comerciale străine, pot lua măsura executării silite pentru asigurarea executării obligaţiilor contractuale asumate, indiferent dacă se află în timpul trecerii prin marea teritorială, se află în porturi, ori în apele interioare, precum şi în alte situaţii rezultate din evenimente de navigaţie. Navele militare, submarinele şi alte vehicule submersibile, precum şi cele aflate în servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, porturi şi râde numai pe baza unei aprobări prealabile, exceptând cazurile de forţă majoră: avarie şi adăpostire pe timp de furtună. Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 zile înainte de a avea loc acest eveniment. Submarinele şi celelalte nave submersibile trebuie să navige în apele teritoriale române numai la suprafaţă şi să-şi abordeze pavilionul statului căruia aparţin. Dacă sunt în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafaţă, iar dacă au avarii, vor fi obligate să semnalizeze prin toate mijloacele această situaţie. Dacă navele militare încalcă legile şi reglementările României vor fi obligate să părăsească apele teritoriale prin toate mijloacele. În această situaţie statul pavilionului poartă întreaga răspundere faţă de prejudiciile şi daunele cauzate, indiferent că se găsesc în marea teritorială, apele maritime interioare sau porturi. Legea spune că o navă comercială străină poate fi urmărită şi reţinută în afara mării teritoriale şi trasă la răspundere, dacă sunt motive întemeiate să se creadă că nava respectivă a încălcat legile şi reglementările române în timp ce se afla în apele naţionale, în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă. Această urmărire începe când nava nu se supune semnalului de oprire şi poate continua fără întrerupere, până la intrarea în apele teritoriale ale propriului stat sau ale altui stat. Dacă este reţinută, este condusă până în primul port românesc. Dacă nava comercială a fost reţinută în afara apelor teritoriale, fără justificare, ea are dreptul să fie despăgubită pentru pierderi sau daune suferite, ca urmare a acestei acţiuni. Urmărirea se poate executa şi în cazul în care nava străină încalcă legislaţia română cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră, cu condiţia ca ea să se afle în apele interioare maritime, în marea teritorială sau în zona exclusivă. Toate încălcările prevederilor acestei legi constituie contravenţii şi se pedepsesc ca atare, cu excepţia art. 10 care se referă la faptul că “în marea teritorială, apele maritime interioare şi porturile României, este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice 25

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniţii pentru acestea, precum şi orice alte mărfuri, sau produse, interzise de legile României; dacă condiţiile în care au fost săvârşite impun, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni. Sunt considerate contravenţii: încălcarea prevederilor art. 10; pescuitul industrial sau alte activităţi de exploatare ilegală a resurselor naturale; intrarea în porturi româneşti, fără aprobarea organelor competente, a navelor cu propulsie nucleară; neprezentarea documentelor prevăzute în acordurile internaţionale pentru navele care transportă substanţe radioactive, toxice, ori alte substanţe periculoase; îmbarcarea sau debarcarea persoanelor, ori mărfurilor în afara porturilor sau locurilor unde acestea nu sunt autorizate; pătrunderea neautorizată a unei nave în port declarat închis sau în zona din marea teritorială în care trecerea inofensivă a fost suspendată temporar.

2.4 Regimul juridic al apelor în România Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea, gospodărirea și protecția acestora și a ecosistemelor acvatice sunt: Legea apelor nr. 107/1996 cu completările și modificările sale ulterioare ultima survenind in 2013, Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicatã în 1998, OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, HG nr.188/2002 privind regimul apelor uzate, H.G. 546/2008 privind gestionarea calităţii apei de îmbăiere, O.U.G. nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Mării Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă, LEGE nr. 241 din 22 iunie 2006 privind serviciului de alimentare cu apa şi de canalizare, Constituția României din 2003, etc. Legea nr.107/1996 stabilește urmãtoarele obiective și reguli în domeniu: 

conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;



protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;



refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;



conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;



asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;



valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi 26

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice productivităţii naturale a apelor; 

apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;



satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane.

O.U. nr. 195/2005 prevede în domeniul protecției apelor şi a ecosistemelor acvatice urmãtoarele obiective și reguli în domeniu: 

Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi îmbunatăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.



Conservarea, protecţia şi îmbunatăţirea calităţii apelor costiere şi maritime urmăreşte reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare/prioritar periculoase



Activităţile de gospodărire şi protecţie a resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice se supun prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi legislaţiei specifice în vigoare.



Reglementarea activităţilor din punct de vedere al gospodăririi apelor şi controlul respectării prevederilor privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice se realizează de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, de gospodărire a apelor şi de sănătate.

În cadrul O.U. nr. 195/2005 se prevede că persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: 

să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor, precum şi în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;



să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;



să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă; 27

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice 

să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;



să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea apelor de suprafaţă;



să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi maritime ape uzate, fecaloid menajere, substanţe petroliere, substanţe prioritare/prioritar periculoase;



să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede şi de coasta deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive, tensiune electrică, narcotice, substanţe prioritare/prioritar periculoase. Bazele cooperării între state în vederea prevenirii şi stopării poluării apei s-au pus în anul

1961, la Geneva, în cadrul Primei Conferinţe Internaţionale privind Situaţia Poluării Apelor din Europa unde se defineşte poluarea apei ca fiind “modificarea, directă sau indirectă, a compoziţiei sau stărilor apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Au fost identificate cinci categorii de poluanţi ai apelor (de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologica şi radioactivă, urmare a diferitelor activităţi antropice). Astfel, necesitatea unor evaluări ale gradului de poluare şi stabilirea unor măsuri de intervenţie în vederea diminuării şi stopării acesteia a dus la adoptarea numeroaselor reglementări pe plan internaţional, european şi naţional. Domeniul apelor în România a fost reglementat încă din anul 1924. În prezent, actul normativ care stabileşte regimul juridic al apelor este Legea 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, operate din necesitatea implementării directivelor comunitare. O importanţă deosebită prezintă Directiva 2000/60/EC, Directiva Cadru Apă, cel mai complex instrument legislativ din domeniul protecţiei şi utilizării durabile a resurselor de apă. Scopul acesteia este reprezentat de stabilirea unui cadru general pentru protecţia apelor de suprafaţa interioare, a apelor tranzitorii şi a apelor de coastă şi subterane care să prevină deteriorarea, să protejeze şi să îmbunătăţească starea ecosistemelor acvatice dar şi a ecosistemelor terestre şi a zonelor umede, să promoveze utilizarea durabilă a apelor şi să protejeze şi să îmbunătăţească mediul acvatic prin măsuri de reducere progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare şi încetarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritar periculoase, să contribuie la diminuarea efectelor inundaţiilor şi a secetei. În România, această directivă a fost implementată prin legea 310/2004, care a modificat şi completat Legea 28

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice 107/1996 în acest sens. Pentru atingerea obiectivelor stabilite de prezenţa directivă și pentru elaborarea unui program de măsuri în acest scop, statele membre pot structura pe etape punerea în aplicare a programului de măsuri, pentru a putea defalca costurile aferente. În cazul în care un corp de apă este atât de afectat de activitățile umane sau condițiile sale naturale sunt de așa natură încât obținerea unei stări bune ar fi imposibil de realizat sau exagerat de costisitoare, se poate dovedi necesară stabilirea unor obiective ecologice mai puțin stricte pe baza unor criterii adecvate, evidente și transparente și trebuie adoptate toate măsurile posibile pentru a preveni continuarea deteriorării stării apelor respective. Statele membre asigură respectarea tuturor standardelor și obiectivelor în termen de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a prezenţei directive, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare în legislația comunitară pe baza căreia a fost stabilită fiecare zonă protejată. Statele membre se asigură că: 

pentru apele de suprafață, se obține cea mai bună stare posibilă din punct de vedere ecologic și chimic, având în vedere impactul care nu ar fi putut fi evitat în mod rezonabil, dată fiind natura activităților umane sau a poluării;



pentru apele subterane, starea bună a apelor subterane se modifică cât mai puțin posibil, având în vedere impactul care nu ar fi putut fi evitat în mod rezonabil, dată fiind natura activităţilor umane sau a poluării; În cadrul fiecărui district hidrografic, statele membre identifică:



toate corpurile de apă utilizate pentru captarea apei potabile destinate consumului uman,

care furnizează în medie cel puțin 10 m3 pe zi sau deservește cel puțin 50 de persoane și corpurile de apă destinate unei astfel de utilizări în viitor. În cazul în care un stat membru identifică o problemă care are un impact asupra gestionării apelor sale, dar care nu poate fi rezolvată de către statul membru respectiv, acesta poate raporta problema Comisiei și oricărui alt stat membru interesat și poate formula recomandări cu privire la rezolvarea acesteia. Statele membre se asigură că, pentru fiecare district hidrografic aflat în întregime pe teritoriul său, se elaborează un plan de gestionare. În cazul unui district hidrografic internațional situat în întregime pe teritoriul Comunității, statele membre asigură coordonarea acestuia, cu scopul de a elabora un singur plan internațional de gestionare a districtului hidrografic internațional. În absența unui astfel de plan, statele membre elaborează un plan de gestionare a districtului hidrografic care să acopere cel puțin acele părți ale districtului hidrografic internațional care se află pe teritoriul lor, în vederea 29

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice realizării obiectivelor prezentei directive. Statele membre încurajează participarea activă a tuturor părților interesate de punerea în aplicare a prezenţei directive, în special de elaborarea, revizuirea și actualizarea planurilor de gestionare a districtului hidrografic. Statele membre se asigură că, pentru fiecare district hidrografic, publică și pune la dispoziția publicului, inclusiv a utilizatorilor, pentru comentarii: 

un calendar și un program de lucru pentru elaborarea planului, inclusiv declararea

măsurilor care trebuie luate în materie de consultare, cu cel puțin trei ani înainte de începutul perioadei de referință a planului; 

o sinteză provizorie a problemelor importante identificate în legătură cu bazinul

hidrografic în materie de gestionare a apelor, cu cel puțin doi ani înainte de începutul perioadei de referință a planului; 

un proiect al planului de gestionare a districtului hidrografic, cu cel puțin un an înainte

de începutul perioadei de referință a planului; La cerere, sunt puse la dispoziție documentele de referință și informaţiile utilizate la elaborarea proiectului planului de gestionare. Parlamentul European și Consiliul adoptă măsuri speciale împotriva poluării apelor cu poluanți individuali sau cu grupuri de poluanți care prezintă un risc important pentru sau prin intermediul mediului acvatic, inclusiv riscuri pentru apele utilizate la captarea apei potabile. Măsurile trebuie să urmărească reducerea treptată a acestor poluanți și, pentru substanțele prioritare cu un grad ridicat de risc definite, trebuie să urmărească stoparea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor. Aceste măsuri sunt adoptate pe baza propunerilor prezentate de Comisie în conformitate cu procedurile prevăzute de tratat. Comisia prezintă o propunere de stabilire a unei liste a substanțelor prioritare selectate dintre substanțele care prezintă un risc semnificativ pentru sau prin intermediul mediului acvatic. Prioritățile referitoare la măsurile care trebuie luate cu privire la aceste substanțe se stabilesc pe baza riscului pentru sau prin intermediul mediului acvatic Statele membre determină regimul sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în aplicarea prezentei directive. Sancțiunile astfel prevăzute trebuie să fie eficiente, proporţionale și cu efect de descurajare În Anexa 1, Legea 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare defineşte poluare apei ca fiind “introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii, sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale 30

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice mediului”. Legea Apelor stabileşte principalele obiective ale protecţiei apelor şi mediului acvatic până în anul 2015. Acestea sunt: 

prevenirea deteriorării tuturor corpurilor de ape de suprafaţă



protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţa, în scopul atingerii stării bune a acestora



protecţia şi îmbunătăţirea tuturor corpurilor de apă, artificiale sau puternic modificate în scopul realizării unui potenţial ecologic bun sau a unei stări chimice bune a acestora



reducerea progresivă a poluării datorate substanţelor prioritare şi încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor şi a pierderilor de substanţe prioritar periculoase



prevenirea sau limitarea aportului de poluanţi în apele subterane şi prevenirea stării tuturor corpurilor de ape subterane



protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de ape subterane şi asigurarea unui echilibru între debitul prelevat şi reîncărcarea apelor subterane



inversarea oricărei tendinţe semnificative şi durabile de creştere a concentraţiei

Oricărui poluant rezultate din impactul activităţii umane, pentru a reduce în mod progresiv poluarea apei subterane. La baza protecţiei şi îmbunatăţirii mediului acvatic stau principiile precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte. Se poate vorbi despre o protecţie calitativă şi de o protecţie cantitativă a apelor. Protecţia cantitativă a apelor. Aceasta se realizează prin economisirea de către utilizatori a apei printr-o folosire judicioasă şi prin întreţinerea şi repararea instalaţiilor şi sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare şi prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile, minimalizând consumul prin recirculare şi refolosire a apei. Pe lângă utilizatori, sarcina protecţiei apelor sub aspect cantitativ revine şi autorităţilor. Autoritatea publică centrală în domeniul apelor, împreună cu Administraţia Naţională “Apele Romane” au dreptul de a lua măsuri de limitare sau suspendare provizorie a folosirii apei pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor sau unui risc de lipsa de apă datorat supraexploatării resurselor. De asemenea, autorităţile publice locale realizează gospodărirea eficientă a apei în localităţi. Legea apelor dispune ca “poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă”. Normele de calitate a resurselor de apă se aprobă prin Hotărâre a Guvernului la propunerea Autorităţii publice centrale în domeniu. 31

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Se prevede obligaţiile utilizatorilor în vederea folosirii raţionale şi protecţiei calitative a resurselor de apă, anume: 

să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin



poluante



să economisească apă şi să elimine risipă



să reducă poluanţii evacuaţi odată cu apele uzate şi să recupereze substanţele



utile conţinute în apele uzate şi nămoluri



să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursa, care să asigure



cerinţele calitative şi cantitative ale folosirii de ape



să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţilor de



prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată



să urmărească eficienta acestora prin analize de laborator şi să intervină



operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate şi prevăzute în autorizaţia de gospodărire a apelor



să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile



de producţie care folosesc apă şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor etc.

Administraţia Naţională, Apele Române are în structura sa 11 Administrații Bazinele de Apă, organizate pe bazine hidrografice, Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor şi Exploatarea Complexă Stânca Costeşti. Administrația Națională” Apele Române” este o instituție publică de interes național cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii, aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, respectiv Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice. Administrația Națională” Apele Române” administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituția României, republicată, bunurile proprietate publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, precum și patrimoniul propriu. Persoanele fizice şi juridice care au suferit daune materiale cauzate de o poluare accidentală produsă în amonte sau de distrugerea unei construcţii de retenţie a apei din amonte, au dreptul la despăgubire de la persoana care se face vinovată, potrivit legii. Conform principiului “poluatorul plăteşte”, aceasta va restitui şi cheltuielile efectuate de persoană fizică sau juridică, inclusive cele efectuate de către ANAR pentru înlăturarea efectelor 32

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice poluării accidentale şi pentru monitorizarea evoluţiei undei poluante, pentru determinarea tipului de poluant şi pentru constatarea efectelor poluării. Poluarea intenţionată se pedepseşte şi instituie o serie de interdicţii, cum ar fi: 

punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor



existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitenta în funcţiune a reţelelor de canalizare şi staţiilor de epurare, ori fără realizarea altor măsuri şi lucrări care să asigure pentru apele uzate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor



aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea, pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel.



evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în iazuri, în bălti sau heleştee etc.. De asemenea se interzice evacuarea în apele de suprafaţă sau maritime a apelor uzate

neepurate, provenite de la nave şi instalaţii plutitoare sau de foraj marin, precum şi a produselor petroliere de la reţeaua aferenta de transport. Legea prevede în cadrul procesului de autorizare elaborarea unor programe de etapizare, care au ca scop autorizarea obiectivelor în funcţiune care nu îndeplinesc în prezent cerinţele unei protecţii calitative a apelor. Prin acest program de etapizare, deţinătorii se obliga că într-o limita de timp să realizeze toate lucrările necesare atingerii limitelor de evacuare prevăzute în standarde. În cazul nerespectării, se instituie un regim de supraveghere specială, prin care operatorul economic să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. 2. 4.1. Protecţia albiilor minore, a malurilor şi a lucrărilor de gospodărire a apelor Albiile minore în sensul Legii Apelor reprezintă suprafeţele de teren ocupate permanent său temporar de apă, care asigură curgerea nestingherită, din mâl în mâl, a apelor la niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a apelor. Acestea sunt delimitate de către Administrația Naţională – Apele Române împreună cu Autoritatea de cadastru funciar şi cu deţinătorii terenurilor riverane.Malul reprezintă porţiunea îngustă de teren, de regulă în pantă, de-a lungul unei pante. Pentru protecţia albiilor, malurilor, construcţiilor hidrotehnice şi de îmbunătăţire a 33

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice regimului de curgere a apelor se stabilesc zone de protecţie. 2.4.2. Regimul lucrărilor care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele Legea apelor introduce obligaţia utilizatorului de apă, de a solicita şi obţine, la faza de proiectare, un aviz de gospodărire a apelor, ce reglementează atât regimul lucrărilor ce se construiesc pe ape sau în legătură cu apele, cât şi activităţile social-economice care pot avea efecte negative asupra compoziţiei apei. Aceste lucrări se pun în funcţiune şi se exploatează numai în faza autorizaţiei de gospodărire a apelor. Avizul de gospodărire a apelor este unul conform şi trebuie respectat ca atare de către beneficiar la contractarea şi execuţia investiţiei. Este valabil pe întreaga durată de realizare a lucrărilor, cu condiţia respectării dispoziţiilor acestuia. Neînceperea execuţiei lucrărilor duce la pierderea valabilitaţii avizului la doi ani de la emitere. Avizul poate să-l oblige pe investitor, conform Legea apelor să execute şi alte lucrări necesare pentru a nu produce pagube riveranilor şi celorlalţi utilizatori de apă prin activitatea sa. Anumite activităţi şi lucrări expres menţionate în lege necesită notificarea Administrația Naţională – Apele Române cu cel puţin 20 zile înainte de începerea execuţiei de către investitor. Autorizaţia de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe ape sau în legătură cu apele, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuarea acelor existente şi, după caz, desfăşurarea activităţii de depozitare, manevrare sau transport prin conducte a substanţelor periculoase sau alte activităţi pe sol sau în subsol, care pot conduce la evacuarea indirectă de substanţe periculoase în apele subterane sau de suprafaţă. Autorizaţia se solicita pentru punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii sau al folosinţei de apă sau pentru instalaţiile prevăzute de OUG 152/2005 de către titularul acestora, pe baza unei documentaţii tehnice de fundamentare întocmită de către unităţi publice sau private, certificate de Autoritatea publică centrală din domeniul apelor (art.40 din Ordinul nr.662/2006 al Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice). Aceasta se emite de către Administrația Naţională – Apele Române, Direcţiile de apă sau Sistemele de gospodărire a apelor, după caz, în termen de 45 zile de la data depunerii cererii şi este valabilă pe o perioadă egală cu valabilitatea autorizaţiei integrate de mediu pentru instalaţiile care intră sub incidenţa OUG 152/2005 şi pe o perioadă de 1-5 ani pentru celelalte investiţii, în funcţie de categoria de lucrări/instalaţii/folosinţe pentru care se solicita, putând fi revizuita în cazurile prevăzute de lege. Eliberarea, modificarea sau retragerea autorizaţiei trebuie motivate în scris solicitantului 34

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice sau titularului de autorizaţie, după caz, de către cel care a decis măsură respectivă. În cazurile prevăzute de art.58 al.1 şi 2 autorizaţia poate fi suspendată, fără acordarea unor despăgubiri. Avizele şi autorizaţiile, precum şi refuzul de emitere a acestora pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ.

2.5 Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor de protecţie a apelor Legea Apelor prevede de contravenţii, sancţionate cu amendă pentru persoanele fizice şi juridice, în cuantum actualizat prin Hotărâre de Guvern. Constituie printre fapte contravenţii , menţinem câteva mai importante precum: 

Executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape sau care au legătură cu apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora, fără aviz/autorizaţie sau fără respectarea avizului ori a autorizaţiei de gospodărire a apelor;



exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape sau care au legătură cu apele, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor;



folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii;



evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea de reziduuri şi orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;



nerespectarea de către agenţii economici a obligaţiei de a solicita autorizaţia de gospodărire a apelor, la termenele stabilite;



nerespectarea, de către producătorii de informaţii ce pot constitui Fondul naţional de date de gospodărirea apelor, a obligaţiilor de a păstra aceste date şi de a le furniza conform prevederilor prezentei legi;



amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără respectarea măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;



nerespectarea de către persoanele fizice şi persoanele juridice a regimului impus în zonele de protecţie;



depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale canalelor, lacurilor, bălţilor şi pe faleza mării, pe baraje şi diguri sau în zonele de protecţie a acestora a materialelor de 35

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice orice fel; 

spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a obiectelor de uz casnic prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor ce au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;



vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;



deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau ale obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de deţinătorii acestora, ca şi lipsa pre epurării locale a acestor ape;



nerespectarea, de către persoanele fizice şi juridice, a reglementărilor legale în vigoare, în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de către nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion



inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;



nerespectarea, de către persoane fizice şi persoane juridice, a restricţiilor în folosirea apelor şi a altor măsuri, stabilite pentru perioadele de secetă, ape mari sau calamităţi;



obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum şi scoaterea din funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de descărcare a apelor mari;



plantarea, tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufelor, a culturilor perene şi puieţilor din albiile minore şi majore ale cursurilor de apă, din cuvetele lacurilor de acumulare şi de pe malurile lor sau de pe baraje, diguri şi din zonele de protecţie a acestora;



efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de apă sau ale canalelor pentru executarea de lucrări de traversare sau alte lucrări hidrotehnice, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia;



inexistenţa sau nefuncţionarea puţurilor de observaţie şi control pentru urmărirea poluării apelor subterane, datorită apelor uzate rezultate din activitatea proprie;



inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de măsură şi control al debitelor de apă captate sau evacuate;



refuzul persoanelor fizice şi juridice de a prezenta avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor sau orice alte documente necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu reprezentanţi de specialitate;



refuzul de a permite, personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor şi celor 36

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice cu drept de control, accesul la ape, pe terenurile şi incintele utilizatorilor de apă sau ale deţinătorilor de lucrări, precum şi în orice alt loc unde este necesar a efectua constatări, a monta şi a întreţine aparatura de măsură şi control, a preleva probe de apă sau a interveni în aplicarea prevederilor legale; 

neprimirea sub orice formă, de către deţinătorii terenurilor din aval, a apelor ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte;



executarea de construcţii sau instalaţii supraterane în zonele de protecţie a platformelor meteorologice;



neparticiparea la acţiunile pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale pe cursurile de apă;



inexistenţa instalaţiilor de stocare, epurare şi a racordurilor de descărcare în instalaţii de mal sau plutitoare a apelor impurificate, de pe nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;



branşarea locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centralizată, fără existenţa sau realizarea reţelelor de canalizare a staţiei de epurare.



nealocarea de către autorităţile centrale şi locale în prevederile bugetare a sumelor necesare asigurării stocului, precum şi neasigurarea stocului de materiale de intervenţie, mijloacelor mecanice şi de transport pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi intervenţii în cazul poluărilor accidentale;



neparticiparea operatorilor economici la acţiunile operative de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi de combatere a poluărilor accidentale, organizate de comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă;



nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a lucrărilor precizate în programele de etapizare aprobate;



neluarea de către autorităţile administraţiei publice locale de măsuri operative privind amenajarea locurilor speciale pentru depozitarea deşeurilor de orice fel;



neasigurarea de către autorităţile administraţiei publice locale a curăţării cursurilor de apă, a bălţilor şi a malurilor acestora de pe raza localităţilor, precum şi neluarea măsurilor operative privind verificarea stării de salubritate a cursurilor de apă;



realizarea de balastiere sau lucrări de excavare în albie în zona podurilor, în zona 37

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice captărilor de apă din râu, a captărilor cu infiltrare prin mal, a subtraversărilor de conducte sau alte lucrări inginereşti de artă. 

nerespectarea obligaţiei riveranilor sau a unităţilor administrativ-teritoriale, prin autorităţile administraţiei publice locale, de a întreţine albiile cursurilor de apă în zonele stabilite;



lipsa regulamentelor de exploatare şi a planurilor de avertizare-alarmare la deţinătorii de baraje şi lacuri de acumulare, prize pentru alimentări cu apă, cu sau fără baraj, precum şi nereactualizarea acestora;



eliberarea autorizaţiei de construire pentru amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor. Pe lângă contravenţii, legea incriminează un grup de infracţiuni la regimul de protecţie şi

utilizare durabilă a apelor, acestea fiind în general infracţiuni de pericol, pedepsindu-se atât faptele săvârşite cu intenţie, cât şi din culpă, în ultimul caz pedeapsa închisorii alternând cu amendă. Constituie astfel infracţiuni: 

evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă sau subterane, în apele

maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe, bacterii sau microbi în cantitate sau concentraţie care pot schimba caracteristicile apei, punând în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, viaţa animalelor şi mediul înconjurător, producţia agricolă şi industrială ori fondul piscicol 

executarea, modificarea sau extinderea de lucrări, construcţii sau instalaţii pe ape sau

care au legătură cu apele, fără avizul legal sau fără notificarea unei astfel de lucrări, precum şi darea în exploatare de unităţi fără punerea în funcţiune concomitentă a reţelelor de canalizare, a staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apelor uzate, potrivit autorizaţiei de gospodărire a apelor 

utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri, fără autorizaţia de gospodărire a apelor

sau fără notificarea activităţii 

exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape sau în legătură cu apele,

desfăşurarea activităţilor de topire a teiului, cânepii, inului şi a altor plante textile, de tăbăcire a pieilor şi de extragere a agregatelor minerale, fără autorizarea de gospodărire a apelor 

poluarea în orice mod a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi produce 38

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice daune utilizatorilor din aval 

restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor activităţi sau

depăşirea cantităţii de apă alocate, dacă are un caracter sistematic ori a produs o perturbare în activitatea unei unităţi de ocrotire socială sau a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apă a populaţiei etc. Legea pedepseşte tentativa la două infracţiuni: 

distrugerea, deteriorarea ori manevrarea de către persoanele neautorizate stăvilarelor, grătarelor, vanelor, barierelor sau a altor construcţii ori instalaţii hidrotehnice, circulaţia vehiculelor pe coronamentul digurilor şi barajelor neamenajate în acest scop, tăierea la râs a perdelelor forestiere de protecţie a digurilor şi lacurilor de acumulare, blocarea goliilor de fund ale barajelor.



efectuarea de săpături, gropi sau şanţuri în baraje, diguri ori în zonele de protecţie a acestor lucrări, precum şi extragerea pământului sau a altor materiale din lucrările de apărare, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia.

39

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice CAPITOLUL III ASPECTE LEGATE DE ADMINISTRAREA, GOSPODĂRIREA ȘI FOLOSIREA APELOR 3.1. Considerații generale privind domeniul public al apelor Conform legislației în vigoare, administrarea, gospodărirea și folosința apelor în mod complex și rațional trebuie să se bazeze pe principiile conform cărora cantitatea și calitatea acestora trebuie să constituie un tot unitar. Gospodărirea apelor trebuie să aibă la bază principiile solidarității umane și interesului comun, pentru realizarea maximului de profit social (prin colaborarea și cooperarea administratorilor, utilizatorilor, populației). Potrivit legii, dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor. Acest drept include şi evacuarea în resursele de apă a apelor rezultate din drenaje ori desecări, apelor meteorice, a celor de mină sau zăcăminte minerale, precum şi a apelor uzate. Acestea din urmă provin din activităţile casnice, sociale sau economice şi conţin substanţe poluante sau reziduuri care alterează caracteristicile fizice, chimice şi bacteriologice ale apei. Apele uzate pot fi evacuate în reţele de canalizare publică sau în cele ale platformelor industriale numai cu acceptul şi cu respectarea condiţiilor stabilite de deţinătorul acestor reţele şi numai dacă staţiile de epurare au profil tehnologic necesar şi capacităţi disponibile. În toate cazurile, este obligatorie preepurarea locală a apelor uzate provenite de la aceşti utilizatori. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi Administrația Naţională – Apele Române pot să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor sau unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării resursei. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să asigure gospodărirea eficienţă a apei distribuite în localităţi, precum şi colectarea apelor meteorice, canalizarea şi epurarea apelor uzate. Unităţile de gospodărire a apelor au îndatorirea să ia în considerare orice informaţie provenită de la persoane fizice sau juridice, altele decât utilizatorii, care au produs poluarea accidentală. În caz de poluări accidentale, filialele bazinale ale Administrația Naţională – Apele Române trebuie să avertizeze imediat utilizatorii de apă şi autorităţile administraţiei publice a localităţilor din aval pentru a lua măsuri de protecţie a apelor şi a diminua pagubele. 40

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Administrația Naţională – Apele Române, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi utilizatorii de apă potenţial poluatori, au obligaţia dotării cu mijloace specifice de intervenţie pentru cazuri de poluări accidentale. Importante îndatoriri revin persoanelor fizice şi juridice pentru folosirea legală a apelor. Acestea sunt obligate: - Să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu pentru activităţi ca: navigaţia pe ape, folosirea unor centrale hidroelectrice cu putere mai mare de 1 MW, a instalaţiilor geotermice, inclusiv cele care exploatează căldura apelor subterane, construcţii hidrotehnice de toate felurile (lucrări de regularizare a nivelului sau scurgerii apelor din lacurile naturale, îndiguiri, corecţii, instalaţii pentru reţinerea aluviunilor sau pentru protecţia împotriva inundaţiilor, descărcări de material sedimentar în lacuri, lucrări de captare a apelor subterane şi de suprafaţă, puţuri de alimentare cu apă mai adânci de 50 m etc.), amenajări piscicole ş.a.; lista se poate completa de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului cu orice activitate nouă; sunt exceptate de la autorizare puţuri forate la adâncimi până la 50 m pentru satisfacerea cerinţelor gospodăriilor individuale; - Să respecte standardele de emisie şi de calitate a apelor, prevederile din acord şi autorizaţie şi să pună la dispoziţia laboratoarelor autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru analiză; - Să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede, deşeuri de orice fel şi să nu introducă în acestea explozibile, tensiuni electrice, narcotice sau alte substanţe periculoase; - Să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul său autorizaţia de mediu şi să monitorizeze zona de impact; - În cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine să se doteze cu instalaţii de stocare sau tratare a deşeurilor, de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare; - Să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocarea pe navele fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă; - Să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri. Tot pentru utilizarea legală şi protecţia resurselor de apă, se interzice: - Punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente; darea 41

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe; introducerea la obiectivele economice existente a tehnologiilor de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate – toate acestea – fără a fi puse concomitent în funcţiune reţele de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori fără a se realiza alte lucrări şi măsuri care să asigure respectarea prevederilor din autorizaţie privind evacuarea apelor uzate; - Realizarea de lucrări noi pentru alimentarea cu apă potabilă sau industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi concomitent a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare; - Aruncarea sau introducerea, în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel; - Evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în iazuri, în bălţi sau în heleșteie; - Utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuări ori scurgerile de ape fecaloid- menajere sau cu conţinut periculos; - Spălarea în cursuri de ape sau în lacuri şi pe malurile acestora a autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase; - Spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanţe toxice în afara locurilor special amenajate în acest scop; - Aruncarea sau vărsarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase; - Spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice fel; - În zonele de protecţie instituite potrivit legii, sunt interzise depozitarea şi folosirea de îngrăşăminte, pesticide sau alte substanţe periculoase; - Depozitarea în albia majoră a materialelor sau deşeurilor radioactive. Pe malurile apelor aparţinând domeniului public, dacă nu sunt impuse restricţii, orice persoană fizică are dreptul de acces liber, pe propria răspundere, pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor şi riveranilor. În zonele special organizate ori amenajate pentru agrement pe malurile apelor, accesul este permis în condiţiile stabilite de deţinătorii acestor zone şi cu respectarea prevederilor înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelor, eliberate acestora. Circulaţia pe cursurile de apă, lacuri naturale sau pe mare, cu bărci de agrement fără 42

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice motor, se efectuează liber, cu respectarea drepturilor riveranilor şi reglementărilor legale. Orice activitate pe luciul de apă, în albii minore ori în zone de protecţie, inclusiv navigaţia, plutăritul, flotajul, exploatarea agregatelor minerale sau recoltarea stufului, precum şi pescuitul se vor realiza astfel încât să nu producă efecte negative asupra malurilor şi albiilor cursurilor de apă, malurilor şi cuvetelor lacurilor, monumentelor naturii, construcţiilor, lucrărilor sau instalaţiilor existente în albii şi să influenţeze cât mai puţin folosirea apelor de către alţi utilizatori. În nici o situaţie utilizatorilor de apă nu le este permisă deteriorarea calităţii acesteia, făcând-o o improprie pentru viaţă şi activitatea umană. Analizând reglementările în vigoare, constatăm că, în primul rând, sunt obiect al dreptului de proprietate publică acele categorii de bunuri enumerate expres de Constituţie sau lege. Astfel, potrivit art.136 alin.3 din Constituţia României, republicata: “Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Cu privire la bunurile de mai sus, observăm că acestea nu sunt susceptibile de apropriere privată. Un exemplu de alt bun de natura celor prevăzute la art.136 alin.3 din Constituţie, ne oferă Legea nr.216/2004 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale de Meteorologie care, în Anexa nr.2, la poziţia 1, înscrie: fondul naţional de date meteorologice. Conform dispozițiilor Legii apelor nr.107/1996, apele pot aparține domeniului public sau domeniului privat. Indiferent de formă de proprietate, regimul de folosire al resurselor de apă se stabilește exclusiv de către Guvern și se exercită prin Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (cu excepția apelor geotermale) care are următoarele atribuții în domeniu: 

elaborează strategia și politica organizării la nivel național a gospodăririi unitare, raționale și complexe a apelor;



Acționează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, coordonând activitățile de întocmire a planurilor de amenajarea a acestora;



Avizează și autorizează lucrările ce se execută în legătură cu apele;



Organizează întocmirea și evidentă cadastrului general al apelor;



Aprobă utilizarea fondului apelor, conform legii;



Stabilește organizarea activității de hidrometeorologie și a sistemului de informare și 43

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice prognoza asupra fenomenelor hidrometeorologice periculoase, etc. Administrarea și gestionarea apelor reprezintă acțiuni de interes salarial, fapt ce rezulta pe cale de interpretare a dispozițiilor constituționale (art.2 din Legea nr.107/1996, care dispune ca: protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general. Administrarea domeniului public național al apelor, gestionarea lor cantitativă și calitativă, exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor, aplicarea strategiei și politicii naționale în domeniu se realizează de către Administrația Naţională – Apele Române și filialele sale bazinele. Atât Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice cât și Administrația Naţională – Apele Române au dreptul să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a apei în anumite situații (accidente ecologice, secetă, inundații). Administrarea și gestionarea apelor minerale subterane aparține R.A. Apele minerale, care gestionează și administrează fondul hidromineral național, execută lucrări de întreținere și protecție a resurselor de ape minerale. Folosința apelor poate fi: liberă (pentru băut, udat, spălat, igienă, gospodărie), sau autorizată (pentru activitatea de irigații, pescuit, navigație, producerea energiei electrice, aprovizionare cu apă potabilă și industrială). Datorită legăturii indisolubile dintre ape și sol, toate lucrările ce se fac pe ape sau în legătură cu ele, se vor face cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991; lucrările de regularizare a cursurilor de ape, irigații, îndiguiri, desecări, etc., se vor executa concomitent cu lucrările de protecție și ameliorare a solului. 3.2. Sancţionarea juridică pentru poluarea apelor și răspunderea contravenţională, penală şi civilă Prin mijloacele utilizate de stat şi societatea civilă în direcţia atingerii obiectivului protecţiei şi conservării mediului acvatic, alături de gospodărirea complexă şi folosirea raţională a apelor, un rol important revine combaterii faptelor de încălcare a regimului legal de ocrotire a acestui factor esenţial al mediului, răspunderii civile, patrimoniale, contravenţionale sau penale, după caz. Răspunderea disciplinară şi cea materială pot interveni numai în cadrul raporturilor juridice de muncă dintre angajat şi angajator, aspecte care nu interesează în cadrul raporturilor de dreptul mediului, ele fiind răspunderi de dreptul muncii. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se fac de către: 44

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice inspectorii din Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice şi din Administrația Naţională – Apele Române şi salariaţii împuterniciţi de aceştia; alte persoane împuternicite de conducerea Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice; inspectorii din agenţiile de protecţie a mediului. Contravenţiilor în domeniul apelor le sunt aplicabile şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Anumite fapte contravenţionale, dacă se încadrează în art.92 din Legea apelor nr.107/1996, devin infracţiuni. Astfel, evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe în stare solidă, lichidă sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantităţi şi concentraţii care pot schimba caracteristicile apei, făcând-o astfel dăunătoare pentru sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, pentru viaţa animalelor şi mediul de viaţă, pentru producţia agricolă sau industrială ori pentru fondul piscicol constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. La fel, constituie infracţiune utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri fără autorizaţia de gospodărire a apelor şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor activităţi sau depăşirea cantităţii de apă alocate, dacă are un caracter sistematic sau a produs o perturbare în activitatea unor unităţi de ocrotire socială ori a creat neajunsuri în alimentarea cu apă a populaţiei, constituie tot infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Poluarea de orice natură a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi produce daune utilizatorilor de apă din aval constituie, de asemenea, infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta săvârşiră împotriva unei colectivităţi, prin otrăvire în masă, provocarea de epidemii sau de alte consecinţe deosebit de grave, ca urmare a otrăvirii sau infectării apei, se pedepseşte potrivit Codului penal. De asemenea, mai constituie infracţiuni: distrugerea, degradarea şi manevrarea greşită a stăvilarelor, vanelor, barierelor ori a altor construcţii hidrotehnice; efectuarea cu intenţie de săpături, şanţuri sau gropi în baraje, diguri sau în zonele de protecţie a acestora, fără autorizaţie sau prin încălcarea acesteia. Infracţiunile prevăzute de legea apelor nr.107/1996 se constată de către organele abilitate, precum şi de către personalul împuternicit potrivit legii, care înaintează actul de constatare la organul local de cercetare penală. 45

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Răspunderea civilă, în cazul poluării apelor, intervine ori de câte ori prin contravenţie sau infracţiune săvârşite în acest domeniu se cauzează şi un prejudiciu patrimonial. Această răspundere are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. 3.3. Poluarea şi implicaţiile ei10 Cuvântul poluare vine din latinescul polluero-ere şi înseamnă a murdări, a pângări, a profana11. El vrea să desemneze o acţiune prin care omul îşi degradează, „îşi murdăreşte” propriul său mediu de viaţă. Astfel de acţiune nu este caracteristică însă numai omului intrat întro perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan şi nici măcar omului în genere. Ea este o lege naturală generală conform căreia orice fiinţe vii produc deşeuri care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă continuarea activităţii şi chiar a vieţii însăşi. Este notabil faptul că preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită întotdeauna de vigoarea morală şi intelectuală a unui popor12. Roma în ascensiune, Persia sasanizilor, califatele arabe au înălţat pretutindeni băi publice, apeducte şi rezervoare, pe care societăţile decadente ce le-au succedat, nu le-au mai putut nici măcar îngriji, nicidecum amplifica. Descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de fenomenele poluante. În sensul Legii protecţiei mediului, prin poluare se înţelege „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau zgomot în aer, în apă ori în sol, care poate aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.Cu acelaşi înţeles este definită poluarea şi în Regulile de la Montreal din 1982, aplicabile poluării transfrontaliere. Prin poluare în general, se arată în art. 1, se înţelege: „orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi alte utilizări legitime ale mediului”. 10 Daniela Marinescu, op. cit., p. 14-17. 11 În mitologia greacă se vorbeşte despre un patron al poluării Angias (Angeas), rege din Elis, vestit pentru nenumăratele sale cirezi de vite şi grajduri uriaşe lăsate în neîngrijire ani de zile, a căror curăţire a constituit a cincea muncă a lui Heracles (Hercules la romani). La porunca lut Eurystheus, Heracles s-a angajat să le cureţe într-o singură zi, cerând o răsplată, dacă avea să reuşească, la care Angias s-a învoit. Schimbând cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi abătândule prin grajduri, eroul a făcut ca până seara tot gunoiul să fie dus de ape. Pentru că a refuzat săşi ţină făgăduiala, Angias a fost pedepsit mai târziu de Heracles, în urma unui război pornit împotriva lui Angias, iar cu ocazia victoriei, eroul a iniţiat Jocurile Olimpice. 12 L. Ghinea, Apărarea naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 5 şi 7.

46

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Prin poluant potrivit O.U.G. nr.195/2005 se înţelege „orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”. Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acţiune toxică. Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă, cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare. Pentru fiecare specie de vieţuitoare prima categorie de poluanţi o constituie deşeurile activităţii sale vitale care, la rândul lor, permit dezvoltarea unor organisme parazite păduchi, viermi, virusuri, microorganisme etc.). Această categorie de poluanţi formează aşa-numita poluare naturală. În vremea noastră, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, de asemenea, o problemă a timpurilor noastre, pentru că amploarea şi gravitatea proceselor poluante şi realizările ştiinţifice şi tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea Riscurilor poluării şi ca urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea şi combaterea degradării mediului. Aşa cum s-a arătat13, pe drumul sinuos parcurs de la armonie (omul aliat al naturii) la violenţă (omul împotriva naturii) fenomenul dezvoltării existente a generat noi cauze de poluare constând în căderile şi reziduurile radioactive, datorate experienţelor nucleare, centralelor atomice, deşeurilor radioactive; pesticidele şi insecticidele, răspândite în exces pe suprafeţele agricole fără a ţine seama de cerinţele privind decidabilitatea şi remanenţa acestora; suspensiile şi substanţele chimice ale unor emisii de gaze şi fum, specifice centrelor industriale care nu au fost reţinute sau neutralizate şi nu în ultimul rând, deşeurile menajere specifice tuturor centrelor urbane, care nu au fost evacuate şi tratate în mod corespunzător. În afara acestor cauze, se mai pot menţiona şi cele determinate de fenomenul subdezvoltării, ca o circumstanţă agravantă pentru anumite zone ale lumii, poluarea fiind considerată ca „fiică a mizeriei şi penuriei”; cele determinate de războaiele locale şi industriile de război care, provoacă mari perturbări nu numai sistemelor naturale ci şi celor artificiale şi care prin potenţialitatea extinderii lor, a transformării într-o conflagraţie mondială pot să pună sub semnul incertitudinii însăşi supravieţuirea speciei umane14. 13 Silvia Neguţ, Un singur pământ, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p. 93-97. 14 G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 25-26. 47

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Se consideră că cel puţin trei îndeletniciri umane generează poluarea în lumea contemporană: industria, cu mediul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura intensivă şi industrializată şi transporturile. Există însă câteva deosebiri esenţiale între poluarea provocată de feluritele industrii şi poluarea cauzată de agricultură intensivă şi industrializată. Producţia industrială şi întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spaţii restrânse, iar resursele naturale (aerul, apă mai ales) folosite în procesele de producţie pot fi purificate prin diferite mijloace. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi cu investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate omogen pe suprafeţe foarte mari, poluarea nu mai poate fi controlată15 În agricultură poluarea are un caracter mai dramatic din cel puţin trei puncte de Vedere: în primul rând, poluarea în agricultură afectează elementul natural esenţial pentru producţia agricolă - solul. El este principalul mijloc de producţie, căruia nu i se poate aplica nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acţiunea foarte lentă a factorilor naturali; în al doilea rând poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât în industrie, în fapt întreaga suprafaţă cultivată pe care au fost introduse chimizarea şi mecanizarea; în al treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă pentru că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice. În plus, am mai putea adăuga, că în timp ce poluarea industrială se datorează, în principiu, eliminării fără voie a unor substanţe nocive, poluarea agriculturii se datorează introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole; poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuşi profesional, în timp ce poluarea agricolă priveşte întreaga populaţie consumatoare a produselor agroalimentare infestate. Poluarea poate fi chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin vibraţii), biologică, genetică, estetică etc. Astfel, unul din factorii perturbaţi ai mediului care influenţează ambianţa în care se desfăşoară activitatea şi viaţa omului, mai ales în oraşe, este zgomotul care, dacă este prelungit şi puternic, provoacă surzenia16 Într-o accepţie largă, zgomotul a fost definit ca un complex de sunete, de un caracter aleatoriu, care produce nu numai o senzaţie dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-se în cele mai diverse ambianţe: în locuinţe, pe stradă, la locurile de muncă şi de odihnă, pe uscat, pe apă şi în aer. În domeniul poluării sonore interesează intensitatea senzaţiei auditive produsă de un sunet 15 V. Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 185-186. 16 Zgomotul obişnuit al străzii din oraşele mari este în jur de 80 decibeli; zgomotul prelungit şi mai mare de 80 decibeli provoacă auzului serioase deranjamente, iar cel de peste 120 decibeli are efect nefast asupra echilibrului. În aceeaşi măsură el poate declanşa modificări ale funcţionării normale a sistemului nervos vegetativ, pe fondul căruia se pot îmbolnăvi organele vitale ale omului.

48

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice numită „tăria sunetului” care nu trebuie confundată cu intensitatea fizică. Tăria este dependentă de frecvenţă. Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există o adevărată „boală zgomotului” al cărui tablou simptomatologic este cu atât mai grav cu cât îmbolnăvirea se face pe nesimţite, iar efectele se manifestă într-o fază destul de avansată a bolii. Dar zgomotul are implicaţii care se repercutează negativ şi asupra unor aspecte economice cum sunt: scăderea productivităţii muncii, reducerea calităţii produselor, grevarea fondurilor de asigurări sociale, creşterea numărului de accidente etc. Tot o formă de poluare este şi stresul desemnând agresiunea la care este supus organismul datorită zgomotului, poluării, angoasei, diverselor contradicţii, presiunii locului de muncă, precum şi consecinţele acestora asupra organismului uman. Satisfacerea imperativului unei dezvoltări economice durabile cere, în mod imperios, o restructurare a agriculturii, utilizarea energiei şi a producţiei industriale după modelul naturii. În industrie sunt necesare procese care să folosească cu o foarte mare eficienţă materiale şi energie, să valorifice produsele secundare şi să genereze cantităţi foarte mici de deşeuri. La rândul său agricultura va trebui să se bazeze pe deplin pe serviciile gratuite oferite de ecosisteme şi să renunţe astfel la o dependenţă aproape exclusivă de surogate produse de om. Nu în ultimul rând, în cadrul tuturor sistemelor, preţurile produselor şi serviciilor trebuie să reflecte costurile ecologice ale furnizării lor. Problema poluării şi deci a protejării mediului înconjurător trebuie abordată în contextul mai larg al viitorului model de creştere economică. Ca orice factor de producţie, mediul are o valoare şi un preţ, ce trebuie recunoscute şi luate în calcul că atare.

49

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

CAPITOLUL IV. ECOSISTEMELE ACVATICE 4.1. ECOSISTEMUL - PREZENTARE GENERALĂ Plantele şi animalele nu pot exista fără apă, aer, lumina, temperatura, sol, adică o biocenoză nu poate exista fără un anumit biotop. Între alcătuirea biotopului şi alcătuirea biocenozei exista relaţii strânse care creează o anumită unitate. Ecosistemul reprezintă acea legătură structurală şi funcţională dintre biotop şi biocenoza. Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, climă, umiditatea) şi relaţiile dintre ei. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei format din populaţii legate teritorial, şi pe studiul interacţiunii acestor populaţii. Un ecosistem nu are graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz). Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o păşune naturală şi un ecosistem agricol, se numeşte eco ton. Ecosistemele naturale exista în toate zonele geografice de la Ecuator la cei doi poli. Ele pot forma complexe de ecosisteme denumite biomi (tundra, taigaua, pădurea ecuatorială, desertul, savanna, marile şi oceanele). Nişte exemple de biomi în ţara noastră sunt Delta Dunării, Marea Neagră. Exemple de ecosisteme: lac, pădure, peştera, livada. Datorită diferitelor biotopuri şi biocenoze ecosistemele sunt variate. De exemplu un ecosistem cu o biocenoză săracă este peştera, iar un ecosistem cu o biocenoză mai bogată (cuprind numeroase specii) este un lac. Exemple de ecosisteme naturale: Rezervaţia biosferei Delta Dunării, care este unicat ecologic, care trebuie protejat şi conservat; Marea Neagră, care este unica între marile lumii prin caracteristicile biotopului şi ale biocenozei; lacurile, ecosisteme acvatice în care structura biocenozei este determinată de variaţia factorilor abiotici; pădurea, care rămasă în regim ntural este un ecosistem complex şi stabil, ea prezentând o stratificare caracteristică pe orizontală şi Pe verticală; tufărişurile şi pajiştile (păşuni şi fâneţe), ecosisteme terestre care trebuie protejate, 50

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice pentru că reprezintă surse importante de producere a nutreţului pentru animalele domestice. Ecosisteme antropizate sunt făcute prin contribuţia omului cum ar fi lacurile de acumulare Ecosistemele antropizate se extind încontinuu, fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii omeneşti. Ecosistemele acvatice sunt ecosistemele ale căror biocenoze sunt legate de mediul acvatic, însuşirile fizice şi chimice ale mediului acvatic sunt foarte diferite de cele ale mediului terestru. Astfel, densitatea apei este de 775 ori mai mare decât a aerului; mediul acvatic este o soluţie nutritivă a cărei compoziţie influenţează calităţile biocenozei. Ecosistemele acvatice cuprind: lacurile, bălţile, apele curgătoare, apele freatice, apele marine şi oceanice, în funcţie de particularităţile structurale biochimice şi ecologice existente în ecosistemele acvatice, se deosebesc: • ecosisteme marine; • ecosisteme lentice; • ecosisteme lotice.

Ecosistemele marine sunt ecosisteme care aparţin mărilor şi oceanelor situate în toate zonele acvatice: literală, pelagială, batială, abisală şi hadală. Diferenţierea ecosistemului marin se face în funcţie de substrat (masa apei sau substrat solid), adâncime, luminozitate etc. În funcţie de luminozitate ecosistemele marine se grupează în: • autotrofe (O - 200 m adâncime) - în care predomină plantele; • heterotrofe (peste 200 m adâncime) - populate de animale În funcţie de apropierea sau depărtarea de ţărm ecosistemele marine se grupează în: • ecosisteme litorale; 51

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice • ecosisteme pelagice (largul mărilor şi oceanelor) cu plante şi animale de talie mare: balene, caşaloţi, delfini, rechini. Pe verticală ecosistemele marine se grupează în mai multe zone: • zona emfatică (O - 200 m adâncime); • zona batială (200 - 3000 m adâncime), lipsite de lumină şi caracterizate prin omogenitate şi stabilitate a temperaturii şi salinităţii; • zona abisală (3000 - 6000 m adâncime); • zona hadală (peste 6000 m adâncime), caracterizate prin lipsă completă de luminozitate şi curenţi marini, stabilitate relativă a temperaturii apei (+ 4°C) în tot timpul anului şi presiuni mari;Aceste zone sunt populate de: bacterii, viermi Principalii factori abiotici ai biotopului marin sunt: • presiunea hidrostatică - aceasta este în creştere cu 1 atm pentru Fiecare 10 m adâncime; • luminozitatea; • temperatura - ce se caracterizează printr-o stratificare termică verticală la suprafaţa apei şi relativ constantă în adâncime; • conţinutul apei în săruri minerale, oxigen şi dioxid de carbon. După locul ocupat în biotop, principalele grupe ecologice de vieţuitoare marine su • bentosul - care cuprinde organisme fixate pe substrat: alge,organisme mobile reprezentate de crustacee, peşti etc. • planctonul - alcătuit din vieţuitoarele care plutesc transportate de curenţii marini: alge unicelulare, meduze etc. • nectonul - alcătuit din ansamblul speciilor care trăiesc în largul mării, capabile să se deplaseze activ, înotând împotriva curenţilor marini: mamifere, cefalopode, crustacee decapode. Ecosistemele lentice sunt ecosisteme de ape stătătoare, fiind de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni, evoluţie, compoziţia chimică a apei. Astfel, dimensiunea determina împărţirea în ecosisteme de lac, mlaştina şi baltă, iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe, mezotrofe şi eutrofe). Ecosistemele lotice sunt ecosisteme de ape curgătoare diferenţiindu-se în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri.

4.2. Regimul juridic al ecosistemelor acvatice 52

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Unul din principale acte legislative este OUG 195 2005 cu actualizările si completările ulterioare , ordonanță ce reglementează protecţia mediului . Activităţile de gospodărire şi protecţie a resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice se supun prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi legislaţiei specifice în vigoare. Reglementarea activităţilor din punct de vedere al gospodăririi apelor şi controlul respectării prevederilor privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice se realizează de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, de gospodărire a apelor şi de sănătate. Persoanele fizice şi juridice au obligaţiile următoare: 

să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor, precum şi în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;



să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;



să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă;



să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;



să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea apelor de suprafaţa;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 prevede măsuri de protejare şi de administrare a resurselor acvatice vii cum ar fi: 

Licenţa de pescuit este un document netransmisibil, emis de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, care dă dreptul unei nave/ambarcaţiuni să desfăşoare activitatea de pescuit comercial, în conformitate cu normele aprobate prin ordin al autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezenţei ordonanţe de urgenţă.



În cazul transmiterii dreptului de proprietate a navei, noul proprietar comunică schimbarea proprietarului către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în 53

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice vederea eliberării unei noi licenţe de pescuit. 

Neutilizarea navei/ambarcaţiunii de pescuit pe o durată de 60 de zile în perioada de valabilitate a licenţei de pescuit este considerată o renunţare a titularului la activitatea de pescuit, procedându-se la anularea licenţei şi la excluderea definitivă a navei/ambarcaţiunii din fişier.



Navele şi ambarcaţiunile de pescuit au obligaţia de a avea la bord licenţa de pescuit.

Autorizaţia de pescuit conţine date referitoare la identificarea navei/ambarcaţiunii, la perioada de valabilitate, la zona de pescuit, la modalitatea de pescuit şi la cota alocată pe specii. Autorizaţia de pescuit se eliberează şi în cazul exercitării activităţii de pescuit în ape ce nu aparţin jurisdicţiei sau suveranităţii române. Distribuirea drepturilor de pescuit se exprimă în cote de pescuit, efortul de pescuit sau perioade de activitate în zonele de pescuit. În scopul utilizării optime a resurselor acvatice vii, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, împreună cu grupurile de producători, reglementează procedura de planificare a activităţii de pescuit. Acvacultura se practică în bazine amenajate pentru acvacultură, în instalaţii speciale amplasate pe apă şi pe uscat, precum şi în viviere flotabile. Dezvoltarea acvaculturii are ca scop diversificarea ofertei calitative şi cantitative de produse pescăreşti. În subsidiar, dezvoltarea acvaculturii reduce presiunea prin pescuit asupra resursei acvatice vii. Folosirea apei pentru activitatea de acvacultură în amenajările piscicole se face cu titlu gratuit, cu condiţia că parametrii fizico-chimici ai acesteia la evacuare să fie la nivelul celor de la alimentare. Politica de bază pentru dezvoltarea acvaculturii se realizează prin următoarele măsuri: 

adaptarea producţiei la cerinţele pieţei;



îmbunătăţirea sistemului de comercializare şi informare a consumatorilor;



valorificarea superioară a potenţialului genetic prin acvacultura unor specii valoroase;



instruirea producătorilor din acvacultură;



asigurarea calităţii produselor din acvacultură şi a sănătăţii publice;



asigurarea producţiei din acvacultură pentru cazuri de forţă majoră;



asigurarea sănătăţii şi bunăstării animale;



protecţia mediului și dezvoltarea cercetării.

Acţiunile de realizare a politicilor de bază pentru dezvoltarea acvaculturii urmăresc următoarele scopuri: 

modernizarea tehnologiilor de reproducere şi creştere a speciilor de peşti şi alte 54

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice vieţuitoare acvatice, corelate cu normele de protecţie a mediului; 

folosirea corespunzătoare a amenajărilor piscicole;



încurajarea aplicării tehnologiilor de reproducere şi creştere pentru specii cu valoare economică ridicată şi a produselor pescăreşti organice;



construirea de amenajări şi instalaţii moderne şi eficiente pentru practicarea acvaculturii marine şi continentale, în condiţiile asigurării sănătăţii şi bunăstării animale;



asigurarea pe termen lung a locurilor de muncă din acvacultură, în special în zonele dependente de pescuit;



încurajarea dezvoltării industriilor adiacente pentru producerea de utilaje şi instalaţii, precum şi de furaje specifice, folosite în acvacultură;



alte acţiuni pe care necesităţile de dezvoltare a acvaculturii le impun.

În cadrul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură se constituie Registrul unităţilor de acvacultură, cu caracter administrativ, care va cuprinde toate capacităţile de producţie. Înscrierea în Registrul unităţilor de acvacultură şi eliberarea licenţei de acvacultură se realizează în condiţiile stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, aprobate prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, la propunerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură. Introducerea în cultură a speciilor de peşti sau a altor vieţuitoare acvatice noi în amenajările piscicole, provenite din alte state, se face cu avizul prealabil al autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură şi al autorităţii publice centrale care răspunde de mediu. Atribuţii generale ale Inspectoratelor de protecţie a mediului prevăd expres atribuții privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice.

55

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

CONCLUZII În lucrarea de faţă am încercat să selectez cele mai importante aspecte dintr-un domeniu atât de vast pe care nu îl bănuiam atunci când am ales temă şi am pornit la căutarea şi studierea materialelor pentru elaborarea ei. Este impresionantă multitudinea şi varietatea aspectelor şi domeniilor cu care are direct legătură, sau numai tangenţă, problematica protecției apelor și ecosistemelor acvatice Apa va fi una dintre cele mai importante resurse naturale în viitoru; apropiat chiar. Felul în care este tratată nu numai că va afecta vieţile şi bunăstarea a miliarde de de oameni va şi determină strategii economice naţionale şi direcţii de acţiune în multe regiuni ale lumii. Accesul insuficient la apă potabilă are un impact negativ asupra prosperităţii în majoritatea regiunilor lumii. Când resursele de apă sunt transfrontaliere, managementul cooperant şi integrat este o provocare cu multe obstacole. Există un mare potenţial pentru declanşarea de conflicte din cauza apei. Unul dintre mecanismele cele mai importante pentru prevenirea „războaielor apei” este stabilirea unor reguli. Convenţia din 1997 a făcut o mare parte din paşii necesari pentru aceast lucru. Considerate ca fiind o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursa de energie și cale de transport, determinant în menținerea echilibrului ecologic, se impune crearea unui regim juridic care să răspundă necesitaților de protejarea și ocrotirea apelor, de asigurare a 56

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice utilizării lor complexe și raționale, în scopul prezervării pentru generațiile viitoare. Conform prevederilor Constituţiei, apele cu potenţial energetic valorificabil, ce pot fi folosite în interes public şi marea teritorială fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fiind astfel inalienabile. Prin opoziţie, apele necuprinse în obiectul exclusiv al proprietăţii publice constituie proprietate privată. Potrivit art.1 alin.2 din Legea apelor nr.107/1996, apele fac parte integrantă din patrimoniul public, fapt pentru care protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes naţional. Faptul că apele fac parte din patrimoniul public nu înseamnă că ele constituie în totalitate proprietate publică, pentru că s-ar ajunge din nou la situaţia negării caracterului inalienabil al proprietăţii private. După 1989, legiuitorul român a depus eforturi remarcabile pentru compatibilizarea noilor prevederi legale privind regimul juridic şi protecţia apelor cu reglementările existente în unele ţări dezvoltate din lume. În acest sens, au fost adoptate mai multe reglementări legale, dintre care amintim cele mai importante. Astfel, art.135 alin (2) din Constituţia României; Legea apelor nr.107/1996 OUG nr. 195/2005; Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi a zonei contigue ale României; Legea nr.14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (semnată la Sofia la 29 iunie 1994); Legea pentru ratificarea Convenţiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992; Legea nr.110/1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994 etc. Au mai fost adoptate hotărâri ale Guvernului, dintre care amintim: H.G. nr.1035/1990 privind înfiinţarea Regiei Apelor Minerale; H.G. nr.196/1991 privind înfiinţarea Regiei Autonome a Apelor „Apele Române” (denumită astăzi Administrația Naţională – Apele Române.); H.G. nr.472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de apă ş.a. Amintim şi Ordinul nr.485/1995 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţie mediului privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sistemului de alarmare în caz de poluări accidentale ale apelor din România etc. Prevederea legislativă că apele fac „parte integrantă din patrimoniul public”, determină anumite semnificaţii juridice sau reguli juridice cum sunt: protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea resurselor de apă sunt acţiuni de interes general; apele, malurile şi albiile acestora, 57

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice indiferent de persoana fizică sau juridică ce le administrează, lucrările care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele sunt supuse regimului juridic instituit de Legea nr.107/1996 şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Cât priveşte industria, am arătat că există ce puţin patru sectoare care au impact deosebit asupra apelor:  Generarea energiei;  Industria manufacturieră;  Industria extractivă;  Industria meşteşugărească la scară mică. Industria generează poluare şi am exemplificat anumite situaţii mai deosebite cum ar fi: râurile care izvorăsc sau traversează zone miniere şi care în mod natural au apele încărcate cu metale grele şi săruri minerale; poluările accidentale sunt relativ numeroase în special pe Dunăre şi în Marea Neagră datorită deversărilor necontrolate ale navelor şi/sau accidentelor navale; sursele de poluare difuză reprezentate în special de îngrăşămintele chimice utilizate în agricultură, pesticidele utilizate pentru combaterea dăunătorilor şi aglomerările umane din mediul rural şi urban; iazurile de decantare în funcţiune care afectează terenurile înconjurătoare, în cazul ruperii digurilor de retenţie, prin contaminarea cu metale grele, cu cianuri de la flotaţie, cu alte elemente în exces; poluarea aerului cu substanţe care produc ploi acide (SO2, Nox, O3, CO2 etc.), cum este cazul combinatelor de îngrăşăminte chimice, a termocentralelor etc., afectează calitatea aerului, mai ales în cazul metalurgiei neferoase. Protecţia şi conservarea apelor și ecosistemelor acvatice se impun cu necesitate în condiţiile impactului negativ al activităţilor antropice ale omului sub forma turismului, exploatărilor agricole intensive, lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, vânatul excesiv etc. Modificarea amplă, uneori dincolo de pragul critic, a configuraţiei structurale a bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă, asociată cu reducerea foarte semnificativă a capacităţii sistemelor acvatice de a absorbi presiunea factorilor antropici care operează la scara bazinului hidrografic şi cu creşterea vulnerabilităţii lor şi a sistemelor socio-economice care depind de acestea. Multe bazine hidrografice au fost torenţializate; Viitorul este imprevizibil sub aspectul extinderii acestor bogăţii inestimabile, acestui, dat” natural, dacă nu vom şti să ne trezim la realitate pentru a nu mai perturba viaţa. Ar trebui ca prin intermediul tuturor formelor educativ formative să se imprime tinerei generaţii şi nu numai, dragostea în domeniul apelor și ecosistemelor acvatice, contemplarea ei şi nu distrugerea ei. 58

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice

BIBLIOGRAFIE 1. Mircea Duţu, Dicţionar de drept al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2008; 2. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010; 3. Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004; 4. Mircea Duţu, Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009; 5. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010; 6. Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009; 7. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006; 8. Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008; 9. Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 10. C. Drăghici, D Perniu, Poluarea și monitorizarea mediului, Editura Universității, 2002 59

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice 11. Florin Făiniși, Dreptul mediului”, Editura Fundația România de Mâine, București 2011; 12. Popescu Delia, Poluarea și protecția mediului 2012 13. Razvan Călin, Cristian Teodor, Politica de Mediu, Editura Tritonic, 2007 14. Ciolac, A, Elemente fundamentale de ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004 15. Rojanschi V., Bran, F., 2004, Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu. Editura A.S.E., Bucureşti; 16. Ciolac, A, Elemente fundamentale de ecologie si protectia mediului, Bucureşti, Editura Didactica si Pedagogica, 2004 17. Florea, L., Apele curgătoare şi diagnoza ecologică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004 18. Cristian Teodor , Compatibilizarea politicilor de mediu din sectorul agroalimentar al Romaniei cu cele similare din Uniunea Europeana Bucuresti , ASE , 2011. 19. Mircea Duţu, Introducere in dreptul penal al mediului Editura Hamangiu 2013 20. Oțel Monica Elena, Răspunderea internațională în domeniul mediului, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009; Legislaţie: 21. Constituţia României; 22. Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului; 23. Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului; 24. Legea apelor nr. 107/1996; 25. Legea nr.18/1991 privind fondul funciar; 26. Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol; 27. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995; 28. OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice; 29. Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind mediul; 30. H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Protecţia Mediului; 31. HG nr.188/2002 privind regimul apelor uzate; 32. Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor pentru aprobarea 60

Regimul juridic al protecției apelor și ecosistemelor acvatice Procedurii de autorizare a activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului; 33. Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor privind aprobarea Procedurii de inspecţie pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate substanţe periculoase. 34. DIRECTIVA 2000/60/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI Alte surse: 35. www.mmediu.ro- Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice; 36. www.anpm.ro - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului; 37. www.rowater.ro - Administraţia Naţională „Apele Române"; 38. www.gnm.ro - Garda Naţională de Mediu; 39. www.icim.ro - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului; 40. www.eea.europa.eu- Agenţia Europeană de Mediu. 41. http://www.nature.com/ 42. http://www.unesco.org/mab/publications/publications.htm

61

i