Regimul Politic Al Marii Britanii [PDF]

Zitiervorschau

REGIMUL POLITIC PARLAMENTAR AL REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII

Republica parlamentară este o republică unde prim-ministrul (sau cancelarul) este şeful guvernului, autoritatea executivă în stat, şeful statului (Preşedintele) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice. Caracteristicile regimuli parlamentar: a) Preşedintele este ales de Parlament – în formele de guvernamânt republicane; b) Dualismul Executivului, ai cărui poli sunt şeful statului si Guvernul; c) Existenta reponsabilitaţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al Executivului”; d) şeful statului nu răspunde din punct de vedere politic; e) şeful statului poate dizolva parlamentul; f) guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci când o pierde ş.a ; În cadrul regimului parlamentar, Guvernul este condus de un prim ministru ce trebuie să răspundă pentru acţiunile sale în faţa Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care apreciază că nu îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată. Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi protocol, acesta având un rol politic minor în rapot cu poziţia proeminentă a primului ministru, totuşi în situaţii de criză preşedintele poate acţiona.

1. Trăsături generale ale formării sistemului Constituţional britanic Ceea ce frapează, în primul rând, este pe de o parte, îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise şi pe de altă parte, pragmatismul concepţiei politicojuridice şi în general al sistemului de drept engelezesc. Cele două caracteristici împletite conferă sistemului constitţional briatnic o remarcabilă stabilitate. Ca orice alt sistem de drept, sistemul juridic briatnic se sprijină pe principiul legalităţii. Dar în insulele britanice principiile legalităţii „domnia legii” sunt mult mai pline de conţinut decât pe continent. Aceasta, poate şi ca rezultat al pragmatismului concepţiei juridice si al perpetuării dreptului cutumiar. O altă trăsătură proprie a sistemului constituţional britanic este absenţa unei Constituţii în sensul formal al cuvântului. Aceasta nu înseamnă însă lipsa unei constituţii in sens material.

1

În Marea Britanie nu există o lege care să fie denumită Constituţie şi care să aibă o forţă juridică superioară celorlalte acte normative adoptate de Parlament sau emise de alte autorităţi publice şi recunoscută ca atare de instanţele judecătoreşti. Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume la care se adaugă texte juridice adoptate de parlament având o valoare şi o importanţa deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară ca şi pentru raporturile între guvernaţi şi guvernanţi . Acestea sunt: „Magna Charta Libertatum”(1215 şi 1225); „Petition of Rights”(1628); „Habeas Corpus Act”(1679); „Bill of Rigts”(1689); „Act of Settlement”(1701); „Reform Act”(1832); „Parlament Act”(1911); „Statutory Instruments Act”(1946); „Life Peerages Act”(1958) ş.a. Alături de aceste acte există şi se aplică un numar de tradiţii si cutume internaţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt cunsocute şi respectate de către actorii politici de existenţă şi de obligativitatea lor este conştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă cu scrupulozitate. Astfel de cutume sunt: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Cameri Comunelor; alegerea primului-ministru din cadrul partidului politic care a obţinut victoria in alegerile electorale generale; regula ca primul-ministru sa fie membru al Camerei Comunelor; stabilirea mandatului Camerei Comunelor; solidaritatea ministerială; obligaţia monarhului de a semna legea votată de parlament ş.a. Procesul de formare al instituţiilor de guvernare , in special a Monarhiei şi Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai întâi s-a format Coroana ca simbol al autorităţii publice. Parlamentul a apărut mai târziu ca reacţie a burgheziei impotriva absolutismului regalităţii, manifestat în forme violente.

2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii a) Este o Constituţie nescrisă- ea este formată, pe de o parte, din cutume şi tradiţii constituţionale la care se adaugă texte legislative având o vechime considerabilă sau legi recente care reglementează instituţii juridice cu caracter constituţional.

b) Este o Constituţie suplă- datorită carcaterului cutumiar al normelor ce-i conferă conţinutul.Constituţia poate fi modificată cu usurinţă si fără o procedură specială de către parlament. În Marea Britanie doctrina şi practica judiciară resping ideea controlului constituţionalităţii legilor. De altfel, în dreptul britanic nu se face deosebire între normele cuprinse intr-o lege ordinară şi normele constituţionale.Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul, fiind depozitorul suveran al puterii poporului.poate modifica fără nici o cenzură atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional. Încă de la începutul secolului al 2

XVII-lea, s-a acceptat ideea că nu poate fi emisă o normă care sa fie superioară legii votate de Parlament care concurează cu puterea suverană a monarhului. c) Este o Constituţie unanim si, practic, fără rezerve acceptată de guvernanţi. Constituţia Marii Britanii este formată, aşadar, dintr-un ansamblu disparat de texte juridice, legi, hotărâri judecătoreşti pronunuţate de-a lungul secolelor de către curţi în anumite cazuri si acceptate în mod unitar, precum şi din convenţii, cutume şi practici. 3. Bicameralismul tradiţional Parlamentul britanic, una dintre instituţiile cele mai vechi ale edificiului constituţional englez, este compus din Rege, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial s-a format în jurul Regelui fiind convocat de acesta, îndeosebi , cu scopul de a obţine subsidii pentru coroană. 4. Structura de stat Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord este considerat un stat unitar complex, în forma „uniunii încorporate”. Guvernul Blair a acordat, însă, Scotiei, Ţarii Galilor şi Irlandei de Nord, dreptul de a-şi alege adunări reprezentative şi de a-şi constitui guverne locale. Prin aceste măsuri provinciile respective au căpătat dreptul de a beneficia de autonomie mai largă. 5. Camera Lorzilor Camera Lorzilor,ca organism nobiliar având prerogativa de a-l sfătui pe Rege, trebuie căutată chiar înainte de cucerirea normandă din 1066. Iniţial, camera Lorzilor a deţinut o superioritate faţă de Camera Comunelor, rezultat al poziţiei sale privilegiate, în raporturile cu coroana. Procesul reducerii rolului Camerei Lorzilor a fost de lungă durată. După numeroase conflicte cu aristocraţia, noua clasă socială a înclinat balanţa puterii în favoarea sa marginalizând, din punct de vedere economic şi politic noblimea aristrcocratică legată de agricultura reproductivă şi privilegiile Coroanei. În ceea ce priveste recrutarea membrilor Camerei Lorzilor, aceasta se face pe baze ereditare. Aristocratia britanică tradiţională nu mai este însă atât de numeroasă. Pentru a nu se primejdui existenţa camerei, datorită scăderii numărului de familii, suveranul dispune de dreptul de a numi noi lorzi. În prezent, membrii Camerei Lorzilor pot fi divizaţi în patru categorii. Astfel sunt membri ai Camerei Lorzilor, 26 de înalţi prelaţi (lorzi spirituali), nobilii (care capătă titlul de pair prin succesiune ereditară), persoanele înobilate de Rege (titlul de lord este conferit cu titlu viager) şi un număr de 12 lorzi care îndeplinesc funcţii judiciare (law lords). Lorzii care îndeplinesc atribţii juridice continuă tradiţia potrivit căreia, consiliul privat al Regelui şi, mai târziu, Camera Lorzilor îndeplinesc rolul celei mai înalte curţi de apel. Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţii: a) funcţia judiciară- având rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilă şi penală; 3

b) este organ de deliberare a proiectelor ce-i sunt trimise de cealaltă cameră c) funcţia legislativă propriu-zisă

d) funcţia constituţională. Camera Lorzilor serveşte monarhului pentru a-şi face cunsocută poziţia faţă de programul Guvernului, prin mesajul Tronului. e) este un simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii şi prin aceasta un factor decisiv al întaririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale politice. 6. Camera Comunelor Camera Comunelor s-a constituit în secolul al XIV- lea , ca organism prin intermediul căruia, regele impunea populaţiei plata anumitor taxe cu asentimentul reprezentanţilor acesteia. În secolul al XVIII-lea, declinul Cameri Lorzilor se accentuează, în schimb, puterile Camerei Comunelor se consolidează continu. Calitatea şi funcţia sa de reprezentant al naţiunii engleze nu mai pot fi contestate. Alături de funcţia legislativă se întăreşte şi funcţia Camerei Comunelor de control parlamentar. De asemenea, puterile Camerei Comunelor le egaleaza pe cele ale Camerei Lorzilor. Actul Parlamentului din 1911, modificat prin legea din 16 decembrie 1949, a reglementat raporturile între cele două camere, acordându-se prioritate votului exprimat în Camera Comunelor. Legea din 1911 a fixat mandatul Parlamentului la 5 ani. Actul Parlamentului din 1911 a marcat în mod definitiv predominanţa Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor. Cel mai bun exemplu al acestei predominanţe constă în puterea Camerei Comunelor, în ceea ce priveşte aprobarea bugetului şi în controlul financiar exercitat de aceasta asupra Guvernului şi Coroanei. Camera Comunelor concentrează în prezent întreaga putere legislativă şi de control parlamentar asupra Guvernului.

7. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor Camera Comunelor are în prezent un număr de 665 de membri şi este prezidată de „Speaker” el însuşi parlamentar. Speakerul este ales la începutul fiecărei legislaturi pentru un mandat de 5 ani, dar nu prin vot. Cele două partide mari, Partidul Laburist şi Partidul Conservator convin asupra unei persoane care urmează sa fie desemnată speaker. Partidele britanice, fiind constituite pe principii stricte de disciplină, deputaţii sprijină activ programul politic al partidului care i-au propus, votând în funcţie de interesele acestora. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider. Grupul parlamentar al Partidului Laburist include membrii Camerei Lorzilor care şi-au declarat apartenenţa la acest partid. Grupul parlamentar conservator se organizează diferit. Dacă Partidul Conservator se află la putere, grupul său parlamentar cuprinde deputaţii conservatori 4

„back-banchers” (acei deputaţi care nu au primit posturi în guvern). La şedinţele grupului participă şi miniştrii deputaţi („front-benchers”) cu condiţia să fie invitaţi. Dacă Partidul Conservator se află în opoziţie deputaţii front-benchers participă la şedinţele grupului numai dacă doresc. Celelalte partide reprezentate în Camera Comunelor nu îşi organizează grupuri parlamentare, întru-cât, cu excepţia Partidului Liberal Democratic, au un număr mic de membri. Partidele de opoziţie îşi formează în cadrul Camerei Comunelor un Cabinet alternativ la guvernarea majorităţii („Shadow Cabinet”) care este condus de şeful opoziţiei. Membrii acestuia monotorizează activitatea ministerelor şi îi supun pe miniştri unui control parlamentar strict. 8. Funcţiile Camerei Comunelor Se poate spune că sarcina principală a Camerei Comunelor este de a vota legile. În afară de această funcţie are altele denumite convenţional funcţii nonlegislative (controlu exercitat asupra parlamentului). În ceea ce priveşte procesul legislativ, rolul important îl deţine Camera Comunelor. Astfel, dacă un proiect de lege a fost aprobat de Camera Comunelor, dar respins de Camera Lorzilor, acesta poate fi aprobat de Regină intr-un anumit termen, dobândind forţă de lege. 9. Sistemul electoral Membrii Camerei Comunelor sunt desemaţi prin alegeri generale organizate din cinci în cinci ani, prin vot universal. Sistemul electoral este bazat pe scrutinul uninominal majoritar cu un singur tur. Asta înseamnă că formaţiunea politică care urmăreşte obţinerea unui mandat parlamentar într-o circumscripţie electorală prezintă în alegeri un singur candidat. Acţiunea politică se desfăşoară într-un singur tur, fiind declarat ales candidatul care obţine majoritatea voturilor exprimate de alegători. Acest mod de scrutin obligă partidele politice să aibă o organizare internă bine ierarhizată şi să insituie o disciplină strictă în rândul membrilor săi. Prin lege este asigurată o reprezentare specifică pentru Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord. Regulile capacităţii electorale au fost stabilite cu aproape 300 de ani în urmă. În afară de descalificările evidente: minoritatea, incapacitatea mintală, calitatea de membru al Camerei Lorzilor, persoane condamnate pentru fraude electorale, Legea electorală din 1985 prevede că nu pot fi aleşi în Camera Comunelor titularii unei funcţii publice, directorii companiilor comerciale numiţi de Guvern, membrii consiliilor de administraţie a industriilor naţionalizate (dacă primesc un salariu), directorii Bancii Angliei. În acest fel sunt excluşi cei care ocupă o funcţie în serviciul

Coroanei, incluzând

ambasadori, funcţionari, militari, poliţişti şi magistraţi. Scopul acestor dispoziţii este de a asigura separarea funcţiilor judiciare şi executive de cea legislativă. Legea prevede însă ca titularii 5

funcţiilor ministeriale pot face parte din Camera Comunelor, beneficiind de cel mult 95 de fotolii parlamentare, restul miniştrilor fiind aleşi din Camera Lorzilor. Pe această cale, se asigură separarea celor trei puteri, dar şi responsabilitatea membrilor Guvernului faţă de Parlament. În vederea alegerilor parlamentare, Parlamentul este dizolvat de Rege printr-o proclamaţie, la propunerea Primului-ministru. Data alegerilor este fixată de Guvern şi anunţată public de Primul-ministru. Campania electorală durează aproximativ trei săptămâni. Pentru Parlamentele locale se utilizează un sistem electoral diferit. Parlamentul Scoţian este ales prin vot uninominal pentru 73 de mandate la care se adauga alte 56 de mandate suplimentare. În Ţara Galilor, Parlamentul local se alege prin scrutin uninominal 40 de mandate şi scrutin de listă 20 de mandate. Adunarea Irlandei de Nord este aleasă în întregime prin scrutin proporţional pe baza votului unic transferabil. 10. Delegarea legislativă Este un procedeu constituţional general care constă în conferirea de către Parlament, Guvernului în anumite condiţii şi pentru o anumită perioadă, atribuţia de a desfaşura activitate legislativă. 11. Regele Statutul politic şi juridic al Monarhului ilustrează cel mai bine maxima „Regele domneşte, dar nu guverenează”. Practic Monarhul Angliei este un simbol tradiţional doar aparent imiplicat în jocul politic. Aşa numitul rol politic al Monarhului este pur formal, întru-cât acesta se conformează cu voinţa Guvernului. Monarhul are următoarele atribuţii: a) desemnarea primului-ministru; b) sancţionarea legilor; c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care, de fapt, este o pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere; d) înmânarea ordinelor şi distincţiilor;

e) dizolvarea Camerei Comunelor (la iniţiativa primului-ministru); f) declararea stării de război şi încheierea păcii ; g) încheierea tratatelor ;

h) recunoaşterea altor state şi guverne. 12. Primul Ministru Prim - ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată mai mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie în adevăratul sens al cuvântului.

6

Printre atribuţiile primului ministru amintim: a) este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament; b) este specker-ul Camerei Comunelor; c) este responsabil cu desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său; d) selectează acei miniştrii ce urmeză să constituie cabineltul; e) prezidează şedinţele cabinetului şi coordonează îm mod direct întreaga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe care le stabileşte propriul său partid etc. Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este responsabil pentru o mare varietate de numiri şi exercită un patronaj considerabil. 13. Guvernul Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa exprimă victoria electorală a unuia dintre cele doua partide politice principale. Partidul care a câstiagat alegerile generale va ocupa majoritatea locrilor în Camera Comunelor şi va deţine majoritatea parlamentară. Guvernul va avea asigurată aprobarea programului său de guvernare şi a proiectelor de lege pe care le va propune parlamentul. Primul-ministru are o poziţie dominantă atât în cadrul Guvernului cât şi în general, în viaţa politică a ţarii. În realitate, întreaga putere este concentrată în mâinile sale. Guvernul are următoarele atribuţii:

a) atribuţii în procesul legislativ - aproximativ 90% din numărul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern.; b) atribuţii executive- hotărăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţarii;

c) atribuţii cu caracater financiar. Deşi bugetul este votat de parlament, acesta nu face altceva decât să voteze proiectul ce i se transmite de Guvern;

14. Parlamentul Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acesta fiind cunoscute încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme impotante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau un consiliu regal permanent. Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea şi oraşele. Marele Parlament Britanic semnifică cuprinderea tuturor stărilor sociale să aibă reprezentanţi în parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea soluţionării constructive a problemelor legate de taxe şi impozite. 7

Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de corană; regele având atât atribuţi executive cât şi legislative. Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV, acesta este marcat de separarea parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri (unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavaleri reprezentanţi ai comitatelor şi reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351 din aceste două grupuri s-au format două adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ. În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în sensul că acum proiectul de lege formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba devenea lege. Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele Richard al II- lea este destituit de către parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de monarh.

15. Statutul membrilor parlamentului Fiecare cameră se bucură de anumite privilegii recunoscute atât prin cutuma constituţională , cât şi prin anumite dispoziţii scrise. Privilegiul cel mai important este libertatea de exprimare. Conform Codului de Conduită, fiecare membru al Camerei Comunelor este obligat să furnizeze acele informaţii legate de interesele financiare personale, în vederea înscrierii lor întrun registru special, accesibil publicului. Formularul de înregistrare specifică, următorele categorii de interese: 1. funcţiile de conducere remunerate din cadrul companiilor publice şi private;

2. alte activitaţi remunerate; 3. sposorizările - sunt incluse aici şi sumele primite înaintea alegerilor, care depăşesc 25% din totalul cheltuielilor campaniei;

4. cadourile, beneficiile şi ospitalitatea; 5. vizitele efectuate în afara ţarii- cu exceptia acelora a cărui cost a fost suportat integral de Parlament; 6. cadourile sau beneficiile materiale din partea unor persoane fizice sau juridice străine şi care au legătură cu calitatea de membru al Camerei; 7. terenurile şi alte proprietaţi; 8. deţinerea de acţiuni; 8

9. alte interese. Pentru Camera Lorzilor, categoriile de interese sunt: 1. activitaţile de consultanţă pe probleme parlamentare, care implică o remuneraţie sau o recompensă; 2. activităţile executate în cadrul unei companii implicate in lobbyi-ul parlamentar; 3. alte activităţi pe care Lorzi le consideră ca fiind suscceptibile de a afecta exercitarea cu obicetivitate şi imparţialitate a sarcinilor profesionale; 16. Sistemul de drept Sistemul de drept britanic cunoaşte doua categorii de legi: legi publice şi legi private. Pentru fiecare tip de lege există o procedură de legiferare complexă. Deosebirea între cele două categorii de acte constă în următoarele: toate măsurile al căror obiect constă în modificarea legislaţiei generale sau în repartizarea sumelor bugetare, administrarea justiţiei ş.a., se vor stabili prin legi publice; dispoziţiile al căror obiect constă în stabilirea unor drepturi subiective aparţinând unor persoane fizice sau juridice sunt legi private. Cu toate că Marea Britanie este un stat unitar, Parlamentul adoptă în afară unei legislaţii unice pentru întregul teritoriu, legi operabile pe diferite zone geografice. În cazul conflictelor între legile diferitelor provincii reglementând aceleaşi relaţii sociale, competenţa de a se pronunuţa şi de a soluţiona aceste conflictele revine Camerei Lorzilor. Sistemul de drept este compus din doua ramuri distincte: dreptul penal („criminal law”) şi dreptul civil („civil law”). În fiecare dintre cele patru componente ale regatului, sistemul judiciar prezintă particularităţi. De exemplu în Anglia şi Ţara Galilor, poliţia este cea care decide declanşarea procedurii de incriminare şi întocmeşte dosarul după care sesizează autoritatea însărcinată. În Scoţia procedura de incriminare se poate decide de procurorul fiscal iar în Irlanda de Nord de un funcţionar civil denumit: „Director of Public Prosecutions”.

9

Bibliografie

1. Cristian Ionescu - „Regimuri politice contemporane”- editura All Black, Bucureşti, 2004. 2. Puşcă Benone, Andy Puşcă – „Drept constitutional şi instituţii politice” , Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,1998

10