Regimul Juridic Al Marii Teritoriale [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA MARITIMA CONSTANTA I.F.R.-NAVIGATIE

LUCRARE DE LICENTA

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

DRAGAN CRISTIAN STUDENT: RAVDAN VASILE

CONSTANŢA 2011-

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE Planul lucrării: CONSTANŢA...............................................................................................................................1 Planul lucrării:....................................................................................................................................................................3 INTRODUCERE................................................................................................................................................................4 Dreptul mării – parte integrantă a dreptului internaţional public................................................................................4 CAPITOLUL I....................................................................................................................................................................6 ASPECTE JURIDICE ALE PROBLEMATICII MĂRII TERITORIALE ÎN DECURSUL TIMPULUI...............6 1.1. Problematica mării teritoriale în relaţiile dintre state înainte de convenţia de la Geneva 1958................................6 1.2. Rolul conferinţei de la Geneva 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării................................11 1.3. Practica statelor cu privire la marea teritorială în perioada 1958- 1982.................................................................13 1.4. Convenţia din 1982 de la Montego-Bay privind dreptul mării...............................................................................14 CAPITOLUL II................................................................................................................................................................17 REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE.....................................................................................................17 2.1. Natura juridică a mării teritoriale............................................................................................................................17 2.2. Dreptul de trecere inofensivă...................................................................................................................................18 2.3. Jurisdicţia statului riveran asupra mării teritoriale..................................................................................................22 2.4. Legislaţia României referitoare la regimul juridic al mării teritoriale.....................................................................25 CAPITOLUL III IMPLICAŢII ALE DELIMITĂRII MĂRII TERITORIALE ÎN RELAŢIILE DINTRE STATE...............................................................................................................................................................................28 3.1. Acorduri între state privind delimitarea mării teritoriale.........................................................................................28 3.2. Litigii soluţionate pe calea tratativelor direct între state.........................................................................................30 3.3. Litigii supuse spre rezolvare Curţii Internaţionale de Justiţie.................................................................................32 CAPITOLUL IV .............................................................................................................................................................35 ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE DE ROMÂNIA ÎN MAREA TERITORIALĂ.......................................................35 4.1. Exploatarea mării teritoriale în interese economice................................................................................................35 4.2. Păstrarea echilibrului ecologic în marea teritorială ................................................................................................37 CAPITOLUL V CONCLUZII.......................................................................................................................................41 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ......................................................................................................................................45

3

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

INTRODUCERE Dreptul mării – parte integrantă a dreptului internaţional public Pământul este acoperit în cea mai mare parte de apă, utilizarea acesteia fiind la fel de veche ca şi existenţa omului pe Terra, dar numai în ultima jumătate de mileniu apa a început să fie folosită şi în alte scopuri de cât pentru navigaţie şi pescuit. Mările şi oceanele constituie mai mult de 70% din suprafaţa globului şi au avut dintotdeauna un rol important în progresul omenirii şi un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieţii economice, politice şi militare a statelor ţinând cont de faptul că acestea au constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la dezvoltarea legăturilor comerciale între state, îndeosebi după marile descoperiri geografice iar în prezent pe lângă vechile întrebuinţări s-au adăugat multe altele noi cum ar fi de exemplu exploatarea resurselor minerale. Descoperirile ştiinţei şi tehnicii din perioada postbelică au determinat diversificarea funcţionalităţilor mărilor şi oceanelor. În sistemul transportului internaţional marea constituie cea mai importantă cale pentru desfăşurarea acestuia, în principal pentru faptul că acesta are un preţ redus în raport cu celelalte modalităţi şi pentru că permite îmbarcarea unui volum mare de mărfuri, pe această cale desfăşurându-se 80% din comerţul internaţional. Pentru a guverna relaţiile paşnice dintre state, ordinea juridică a mării, creată de-a lungul secolelor pe cale cutumiara sau convenţională, a fost (începând cu Conferinţa de la Geneva) modernizată cu norme, principii şi instituţii care sunt destinate să satisfacă interesele legitime ale tuturor statelor. În acest context problematica dreptului mării se relevă ca fiind de o importanţă majora în desfăşurarea relaţiilor internaţionale şi în viaţa tuturor statelor lumii. Marea teritorială făcând parte integrantă din teritoriul de stat, constituie din punct de vedere juridic un subiect deosebit de important, această zonă aflându-se atât sub imperiul reglementărilor internaţionale în materie cât şi sub jurisdicţia statului riveran. Studierea aspectelor juridice ale mării teritoriale comportă considerarea acestora în contextul larg al dreptului internaţional public şi în sens restrâns a importantei teme a acestuia - teritoriul. Această zonă fiind supusă deopotrivă prevederilor internaţionale şi celor interne, care considerate împreună constituie regimul juridic al frontierei naţionale. O precizare care se impune făcută este aceea că raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern au fost considerate, ţinând cont de corelaţia existentă între ele în cadrul temei abordate şi de faptul că sunt rezultatul unităţii dintre politica externă şi cea internă a statului, astfel 4

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

încât normele interne nu pot contrazice normele şi principiile dreptului internaţional, ţinând cont de faptul că prin constituirea ca parte la un tratat sau acord internaţional, statul se obligă implicit ca legislaţia internă să nu contrazică actul ratificat. Pornind de la aceasta am examinat tema sub aspectul prevederilor internaţionale, a celor interne şi a raporturilor create prin această interferenţă. Am dedicat primul capitol problematicii mării teritoriale în decursul timpului şi tratării în mod general a celor mai importante convenţii în materia dreptului mării, rezervând pentru capitolul al doilea tratarea regimului juridic al mării teritoriale considerat sub aspectele sale definitorii. Dorind să reliefăm importanţa deosebită pentru toate statele de a-şi delimita, în principal de comun acord, marea teritorială am tratat în capitolul trei implicaţiile de natură juridică ale acestei delimitări. Ţinând cont de faptul că delimitarea mării teritoriale reprezintă principalul aspect de natură a provoca diferende între state, şi luând în consideraţie practica judiciară în materie, am urmărit să punctăm modalităţile de soluţionare ale acestora atât pe calea tratativelor cât şi prin supunerea lor spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie. O mare parte a reglementărilor referindu-se la activităţile desfăşurate în marea teritorială şi ţinând cont de faptul că acestea au o importanţă fundamentală din punct de vedere economic şi social, am considerat oportună gruparea acestora în ultimul capitol şi le-am examinat urmărind principalele aspecte ce le caracterizează, reliefând în principal modul în care sunt oglindite mai ales în normele interne.

5

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

CAPITOLUL I ASPECTE JURIDICE ALE PROBLEMATICII MĂRII TERITORIALE ÎN DECURSUL TIMPULUI 1.1. Problematica mării teritoriale în relaţiile dintre state înainte de convenţia de la Geneva 1958 Considerente de ordin politic, economic şi militar au determinat statele lumii, începând chiar din antichitate, să-şi extindă aria suveranităţii asupra unei părţi din apele mărilor. Negoţul pe apă s-a desfăşurat în decursul timpului în condiţii avantajoase, dacă luam în calcul nesiguranţa drumurilor pe uscat şi faptul că prin transportul pe apă au fost eliminate impedimentele vamale inerente transporturilor pe uscat1. În perioada de început a dezvoltării societăţii, necesitatea oamenilor de a-şi asigura hrana şi de a folosi o parte din producţie în vederea schimbului a dus la dezvoltarea comerţului practicat nu numai în cadrul tribului şi între vecinii de hotare, ci chiar peste mări2. În timp, odată cu apariţia statelor şi a stabilirii relaţiilor economice şi politice între acestea, s-au născut şi relaţiile juridice create de state, ce urmăreau reglementarea activităţilor desfăşurate pe mare, aceste circumstanţe favorizând apariţia şi formarea principiilor, a conceptelor şi instituţiilor dreptului mării. Ţinând cont de realităţile politice şi militare, urmărind apărarea intereselor comerciale pe mare, fenicienii, grecii, iar mai târziu cartaginezii şi romanii au construit flote puternice pentru acele timpuri. Cu ajutorul acestor flote s-au întemeiat colonii în multe regiuni ale globului, s-a făcut posibil schimbul comercial între metropole şi colonii, dar mai ales s-au menţinut întinsele imperii coloniale. Prin politica sa de cuceriri, Roma antică a transformat bazinul Mării Mediterane într-o “mare internă” romană. Astfel în viziunea lui Paul, Modestian, Ulpian şi a altor jurisconsulţi romani, în folosirea spaţiilor maritime se promova ideea că acestea sunt res nullius şi res comunis, Roma considerând astfel Marea Mediterană drept mare a imperiului - mare nostrum. Ca o dovadă a formării principiilor şi conceptelor dreptului mării, încă din antichitate, au fost folosite o serie de instituţii de drept maritim, cum ar fi: avaria comună (Lex Rodia de jactu), împrumutul maritim (nauticum feonus)3 etc. 1

A. Voiculescu – Organizarea şi legislaţia transporturilor navale, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1978 Ibidem, p. 5 3 Ibidem, p. 6 2

6

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

După prăbuşirea imperiului roman şi divizarea acestuia în numeroase formaţiuni statale nestabile, ordinea feudală a impus un regim de forţă (dreptul celui mai puternic), războiul devenind un fenomen permanent. În condiţiile nesiguranţei date de războaie, calea cea mai sigură de schimb comercial între Europa şi Orient a devenit spaţiul maritim, ceea ce explică necesitatea legiferării comerţului pe mare de către împăraţii bizantini. O perioadă de timp, arabii au monopolizat comerţul pe mare, dezvoltând cunoştinţele de navigaţie, geografie, astronomie preluate în mare parte de la bizantini, iar în relaţiile comerciale cu celelalte state s-au condus după o serie de reguli de drept internaţional, respectând obligaţiile ce decurgeau din tratate şi practicând deseori arbitrajul. Un rol important în menţinerea vechilor relaţii maritime internaţionale l-au avut şi normanzii, ei deschizând drumul expediţiilor în necunoscut, navigând către vest, spre Islanda, Groenlanda şi America de Nord (în secolele IX-X). Ca urmare a configurării unor condiţii obiective diferite, de folosire a spaţiilor maritime s-au conturat viziuni deosebite ale statelor în acest domeniu, au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze si idei care să le afirme şi să le promoveze. Evoluţia principiilor şi conceptelor dreptului mării a fost dominată de trecerea de la optica unei stăpâniri restrânse, la cea a întrebuinţării de către toate statele lumii. Ca urmare inerentă dezvoltării comerţului maritim şi implicit a relaţiilor dintre statele lumii, în secolele XII-XIII au apărut primele încercări de codificare a cutumelor internaţionale în legătură cu transportul şi comerţul pe mare. Mai cunoscute şi cu o mai mare aplicabilitate au fost: Dreptul mării de la Visby (Gotland) în secolul XII, Legile Oleronului, la sfârşitul secolului XII şi Consolato del mare în secolul al XIII-lea4. Marile oraşe-state precum Genova şi Pisa dar şi statele europene posesoare a unor flote dezvoltate (Danemarca, Spania, Portugalia etc.), pretindeau în sec. XII-XVII dreptul de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care erau riverane.5 În secolul XIII datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigaţie s-a simţit nevoia reglementării spaţiilor de acces pentru alte state decât cele riverane, astfel încât limita suveranităţii a fost extinsă "pâna la mijlocul mării"6. În secolul XIV Loccenius considera că marea teritorială se întinde în largul mării până la punctul pe care îl va fi atins un vapor după două zile de mers.

4

Ibidem. Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase - Drept internaţional public, Edit. Şansa, Bucureşti 1994 6 Dumitru Mazilu - Dreptul mării - Tendinţe şi orientări contemporane, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980 5

7

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Tratatul de la Tordesillas (sec.XV) încheiat între Spania şi Portugalia statuează concepţia acestor două ţări în privinţa proprietăţii spaţiilor maritime: Spania stăpânea partea apuseană a Atlanticului, a Golfului Mexic şi a Pacificului iar Portugalia restul apelor din Oceanul Atlantic şi Indian7. În 1580 regina Elisabeta a II-a se ridică împotriva măsurilor întreprinse de Spania şi Portugalia, susţinând că: "folosirea mării şi a aerului este obştească şi nici un drept asupra oceanului nu poate să aparţină vreunui popor sau particular oarecare" 8. La începutul sec. XVII Anglia, Franţa, Olanda - mari puteri maritime ale timpului - aveau orientări aflate în contradicţie în privinţa folosirii mărilor şi oceanelor lumii, fapt reflectat pe plan ştiinţific în cunoscuta polemică dintre Grotius şi Selden, exponenţi ai contradicţiilor dintre Anglia şi Olanda. În 1609 juristul olandez Hugo Grotius lansează cunoscuta sa concepţie care afirma libertatea mărilor şi oceanelor pentru toate satele lumii în privinţa navigaţiei şi pescuitului (Mare liberum) iar britanicul John Selden susţinea în 1635 că marea poate deveni "obiect al proprietăţii private" statul urmând "să ajungă la înţelegeri cu celelalte state" care să îngăduie "libera circulaţie a vaselor" 9. Disputa s-a finalizat cu recunoaşterea tot mai largă a tezelor lui Grotius în ciuda împotrivirii marilor puteri ale vremii şi a dus la precizarea şi formularea unor principii şi concepte juridice bazate pe aceste teze cu privire la jurisdicţia statului riveran asupra unor zone adiacente coastelor sale şi a principiilor libertăţii navigaţiei şi pescuitului. Astfel olandezul Bynkershoek, reluând în anul 1702 tezele lui Grotius consacră regula "bătăii tunului" pentru determinarea lăţimii mării teritoriale; în lucrarea De domino maris acesta precizează: "Puterea statului se întinde până acolo unde ajung armele sale" 10. În 1782 Ferdinand Galiani stabileşte un criteriu matematic pentru determinarea apelor teritoriale: 3 mile marine (bătaia maximă a tunurilor la acea vreme)11. În istoricul stabilirii modalităţilor de determinare a mării teritoriale trebuie menţionat şi criteriul "liniei orizontului", expresie a orientării umane, metodă imperfectă şi imprecisă de determinare. Afirmarea actualelor principii şi concepte a fost bazată până în sec. XIX pe acţiuni unilaterale ale marilor puteri. În acest context Conferinţa de la Haga din 1882 pentru controlul 7

Dumitru Mazilu - op. cit., p.17 Ibidem, p.17 9 Ibidem, p.17 10 Raluca Miga-Beşteliu - Drept internaţional - Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997, p.226 11 Grigore Geamănu - Drept internaţional public, vol.I, Bucureşti, 1981 8

8

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

pescuitului în Marea Nordului constituie una dintre puţinele excepţii şi reprezintă un important pas înainte prin elaborarea unor reglementări stabile cu privire la statuarea unor norme obligatorii pentru navele de pescuit. În sec.XVII-XIX, datorită extinderii confruntărilor militare navale se restrânge, până la anulare aproape, principiul libertăţii mărilor, aceasta datorită marilor puteri care acţionau ca veritabili "stăpâni pe mare", acţionând în forţă împotriva celor care se opuneau. Această situaţie conduce la ideea că libertatea pe mare poate fi asigurată doar prin echilibrul forţelor navale ale principalelor puteri maritime (idee susţinută de Germania înainte de al doilea război mondial). Statele mici şi mijlocii, pronunţându-se tot mai ferm în această perioadă pentru elaborarea unor măsuri pe cale multilaterală prin negocieri, susţinând folosirea în interesul tuturor a mărilor şi oceanelor şi elaborarea unor reguli legate de desfăşurarea războiului pe mare. Tot în această perioada majoritatea soluţiilor teoretice şi practice au fost legate de problematica războiului ceea ce a condus la ideea limitării războiului numai în apele teritoriale ale statelor beligerante. În anul 1918 preşedintele Wilson proclamă, între cele 14 principii fundamentale ale păcii: "libertatea deplină a navigaţiei pe mări în afară de apele teritoriale, în timp de pace, ca şi în vreme de război, cu excepţia mărilor care ar putea să fie închise total sau parţial, printr-o acţiune internaţională având ca scop executarea unor acorduri internaţionale". Conferinţa navală de la Washington (1922) reuneşte Anglia, S.U.A., Japonia, Franţa şi Italia care convin asupra unui echilibru al forţelor navale ale marilor puteri în tip de pace 12. Din păcate însă aplicarea acestei Convenţii a fost suspendată prin Acordul naval anglo-german din 1935. Accentuarea opoziţiilor marilor puteri a generat nevoia acută a adoptării de reglementări generale în privinţa mării, fapt pus în lumină şi de Conferinţa de la Laussane din 1922 şi 1923 în care s-a abordat şi problema libertăţii depline a navigaţiei comerciale precum şi de Conferinţa generală de unificare a dreptului internaţional (Haga 1930) care a accentuat şi necesitatea corelării normelor dreptului mării cu cele ale dreptului internaţional, ajutând la definirea unor probleme de drept specifice care vor fi consacrate cu prilejul conferinţelor O.N.U. cu privire la marea teritorială, marea liberă etc. De asemenea o importanţă deosebită a avut şi Conferinţa de la Montreux din 1936 care şi-a adus aportul la formarea principiilor de mare teritorială, liberă navigaţie, trecerea navelor prin strâmtori (la care delegaţia română a avut o contribuţie majoră).

12

Dumitru Mazilu, op. cit., p.18

9

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

România ca stat riveran la Marea Neagră a fost legată, încă din cele mai vechi timpuri, de istoricul bogat în evenimente, lupte şi ciocniri de interese al strâmtorilor care au constituit singura ieşire pentru comerţul internaţional pe mare. Conştiente fiind de însemnătatea strâmtorilor Mării Negre toate puterile militare ale timpului au impus, prin ocuparea acestora, un regim de mare închisă care a defavorizat continuu ţările riverane mici. În ceea ce priveşte istoricul regimului Mării Negre vom enumera succint cele mai importante date şi evenimente care au marcat evoluţia acestuia. După o perioadă în care fenicienii şi grecii au dominat comerţul maritim în zonă, Justinian se declară în 562 stăpân absolut al Mării Negre situaţie care a continuat până la căderea Imperiului roman de răsărit. În anul 1453 turcii cuceresc Bizanţul şi anexeaza Marea Neagră transformând-o într-o mare internă a Imperiului Otoman ("lac turcesc" cum era denumită), veneţienii, care au dominat până în sec XVI navigaţia şi comerţul în această zonă, fiind nevoiţi să încheie tratate pentru a beneficia de dreptul de trecere. O alta mare putere riverană cu interese în Marea Neagră a devenit Rusia sub Petru I care a revendicat Turciei dreptul de liberă trecere pentru navele sale, pentru ca în 1699 după tratativele dintre acestea două, Marea Neagră să devină mare clausum. Rusia va obţine dreptul de trecere pentru navele comerciale prin tratatul de la KuciukKainargi (1774) şi pentru cele de război în 1833 prin tratatul de la Unkiar-Iskelessi la care va renunţa în 1841 datorită presiunilor Angliei. Anul 1918 va instaura prin Pactul Antantei un regim de ocupaţie militară a Mării Negre la care se va renunţa în 1920, un an mai târziu declarându-se libera trecere pentru toate statele lumii şi dreptul exclusiv al statelor riverane de a stabili regimul Mării Negre. Conferinţa de la Lausanne va aborda problemele deplinei libertăţi a navigaţiei comerciale şi a demilitarizării zonei Dardanele, Bosfor şi a Mării Marmara pentru ca abia în 1936 prin Conferinţa de la Montreaux să se adopte norme în materie, să se sublinieze importanţa tratativelor în soluţionarea unor probleme deosebit de spinoase, cum a fost cea a trecerii navelor de război prin strâmtori. În concluzie formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării a fost un proces lent care a necesitat secole pentru apariţia şi conturarea acestora şi care a fost subordonat intereselor marilor puteri navale ale timpului care au impus, prin acte unilaterale în special, reglementările în materie. Aceasta situaţie s-a schimbat abia prin apariţia în secolul XIX a necesităţii încheierii de acte multilaterale şi a înregistrat un succes deosebit începând cu Conferinţa din 1958 de la Geneva,

10

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

continuând cu cea din 1960 (care deşi a constituit un insucces în privinţa adoptării unor reglementări şi-a adus contribuţia la definirea principiilor şi conceptelor dreptului mării).

1.2. Rolul conferinţei de la Geneva 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării Dezvoltarea explozivă a ştiinţei şi tehnicii, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial a dezvăluit deosebitele potenţialităţi ale celui mai bogat mediu planetar determinând astfel întreprinderea unor acţiuni complexe de valorificare şi exploatare a resurselor marine, fapt ce a generat necesitatea adoptării unor norme juridice adecvate cerinţelor fundamentale ale problematicii dreptului mării, cum ar fi precizarea drepturilor şi obligaţiilor fiecărui stat în folosirea mărilor şi oceanelor, a formelor şi modalităţilor de cooperare, definirea şi codificarea principiilor şi conceptelor specifice dreptului mărilor şi corelarea acestora cu normele de drept internaţional. Prima Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării (Geneva 1958 ) a încercat să răspundă acestor exigenţe şi a elaborat pentru prima dată norme juridice concrete ce acopereau, practic, toată problematica dreptului mării. Prin adoptarea a patru convenţii : 1.Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue; 2.Convenţia asupra platoului continental; 3.Convenţia asupra mării libere; 4.Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice din marea liberă; precum şi a unui Protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a diferendelor s-a cuprins într-o concepţie unitară generală problematica zonelor naţionale (precizând drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor), dar şi ansamblul problemelor dreptului mării, consacrându-se principiile libertăţii de navigaţie, de pescuit şi de a pune cabluri şi conducte, libertatea de survol etc.). De asemenea, conformându-se particularităţilor perioadei respective, convenţia a mai stabilit norme generale aplicabile activităţilor de pescuit şi norme privind protecţia şi conservarea resurselor biologice ale mării. Referitor la rolul convenţiei în apariţia conceptelor dreptului mării, aceasta a definit şi consacrat conceptele de mare teritorială, ape interioare, zona contiguă şi linii de bază şi a stabilit reguli clare aplicabile pe plan internaţional în privinţa pescuitului, navigaţiei, a statornicit drepturi şi obligaţii, cum ar fi de exemplu dreptul de trecere inofensivă, dreptul statului riveran de a stabili şi exercita jurisdicţia în marea teritorială şi în zona contiguă şi drepturile de exploatare a resurselor platoului continental, dreptul de a pune cabluri şi conducte etc. 11

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

În sensul Convenţiei, marea teritorială este zona de mare adiacentă coastelor care începe de la liniile de bază şi asupra căreia statul riveran îşi exercită suveranitatea, respectând celelalte reguli ale dreptului internaţional. Limita exterioară a mării teritoriale este constituită dintr-o linie care are fiecare punct situat la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. Liniile de bază normale au fost indicate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul coastelor iar liniile de bază drepte acelea care unesc punctele cele mai avansate în larg şi care sunt folosite pentru ţărmurile care prezintă crestături şi sinuozităţi adânci. În privinţa apelor interioare convenţia prevede că sunt acelea situate între uscat şi liniile de bază. Acestea sunt considerate ca făcând parte integrantă din teritoriul naţional. Linia de demarcare dintre marea teritorială a doua state ale căror coaste sunt aşezate faţă în faţă sau sunt limitrofe se stabilesc prin acorduri bilaterale. În lipsa acordului nici unul dintre state nu are dreptul să-şi extindă marea teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază. Prin Convenţia asupra platoului continental s-a statuat exercitarea drepturilor suverane ale statului riveran asupra platoului continental în scopul explorării şi exploatării resurselor acestuia şi obligaţiile care le incumbă acestea, cum ar fi obligaţia de a nu împiedica punerea sau întreţinerea de cabluri sau de conducte petroliere submarine pe platoul continental, de a nu împiedica într-un mod nejustificat navigaţia, pescuitul sau conservarea resurselor biologice ale mării etc. Această convenţie nu a reuşit să consacre reguli viabile pentru delimitarea platoului continental ceea ce a generat, ulterior adoptării, diferende între state. Convenţia asupra mării libere a codificat regulile de drept internaţional cu privire la acea partea a mării care se constituie în “patrimoniul comun al umanităţii”, a instituit reglementări avantajoase pentru statele care nu au ieşire la mare, precizând care sunt considerate astfel şi drepturile de care se bucură ca şi obligaţiile care revin statelor, care au litoral, în această privinţă. Aceasta mai cuprinde reguli ce vizează acordarea de ajutor pe mare şi dispoziţii care au ca scop reprimarea pirateriei şi comerţului cu sclavi, definind şi acte sau faptele care sunt considerate piraterie. Tot aici sunt consacrate reguli relative la exercitarea dreptului de urmărire a unei nave străine despre care autorităţile competente ale statului riveran au motive întemeiate să creadă că această navă a contravenit legilor şi regulamentelor acestui stat, dreptul de reţinere a navei contraveniente etc. Ţinând cont de efectele poluării care se făceau resimţite în multe zone maritime a cuprins în articolele 24-25 obligaţia statelor riverane de a emite reguli cu privire la evitarea poluării mărilor

12

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

prin hidrocarburi şi de a colabora cu organizaţiile internaţionale competente în adoptarea unor astfel de măsuri. Convenţia asupra pescuitului şi a conservării resurselor biologice din marea liberă a avut ca scop asigurarea unui cadru care să permită rezolvarea problemelor ridicate de exploatarea iraţională a resurselor biologice ale mării libere pe calea cooperării internaţionale prin acţiunile concertate a tuturor statelor interesate în vederea asigurării unei optime aprovizionări cu produse alimentare pentru consumul uman. Ultimul act adoptat la Geneva în 1958, Protocolul de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor, a oglindit dorinţa statelor părţi de a recurge la jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru soluţionarea tuturor diferendelor izvorâte din interpretarea tuturor articolelor şi convenţiilor asupra dreptului mării.

1.3. Practica statelor cu privire la marea teritorială în perioada 1958- 1982 Anumite deficienţe ale Convenţiei de la Geneva au generat disensiuni între state şi au fost supuse spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie care prin soluţiile date a creat baza reglementărilor convenţiilor ulterioare în privinţa dreptului mării. Această stare de lucruri a determinat convocarea în 1960 a unei noi conferinţe în această materie. Cea de-a doua Conferinţă O.N.U. privitoare la dreptul mării (Geneva 1960) deşi nu a reuşit să-şi atingă scopurile (stabilirea limitei apelor teritoriale şi a limitei zonelor de pescuit), ea a realizat totuşi codificarea unor norme şi principii existente şi a formulat unele noi. Astfel ea a creat o noua instituţie a dreptului mării - platoul continental (care fusese sugerat încă din 1945 prin Declaraţia Truman). Datorită faptului că nu au fost reglementate lăţimea mării teritoriale (ea variind între 3-200 mile marine) criteriile de stabilire a platoului continental, datorită neclarităţilor şi insuficienţelor convenţiei din 1958, a reconfigurării noilor cerinţe de hrană şi resurse petroliere a ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor create prin destrămarea colonialismului, s-a simţit nevoia unor noi soluţii juridice. Astfel după o serie de pregătiri a fost convocată cea de-a treia Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării care, începând din 1973 (New York) şi continuând cu 1974 (Caracas), 1975, 1976, 1978 (Geneva), a avut opt sesiuni la care au participat peste 140 de state. În cadrul acestei conferinţe s-a urmărit a se soluţiona o serie de probleme cu privire la stabilirea lăţimii mării teritoriale cum ar fi:

13

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

1. limita exterioară a mării teritoriale (la 15 iulie 1977 se stabileşte: "limita exterioară a mării teritoriale este constituită de o linie având fiecare punct la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază" 13); 2. stabilirea liniilor de bază (conferinţa defineşte linia de bază normală drept "linia refluxului de-a lungul coastei aşa cum este indicată pe hărţile marine la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran"); 3. modul de delimitare între state aşezate faţă în faţă sau limitrofe (după îndelungi dezbateri s-a conturat ideea că, în cazul în care coastele a doua state sunt aşezate faţă în faţă sau sunt limitrofe, nici unul dintre aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială peste linia mediană, ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele doua state14). Conferinţa a fost precedată de adoptarea unor documente internaţionale pentru ţările latinoamericane (cu privire la marea teritorială, platoul continental, zona de mare “matrimonială“) şi pentru ţările africane; un grup de nouă state a prezentat un proiect pe articole, un alt grup de state a depus un proiect pentru rezolvare paşnică a diferendelor ce vor apare în legătură cu convenţia.

1.4. Convenţia din 1982 de la Montego-Bay privind dreptul mării Convenţia Naţiunilor Unite asupra mării teritoriale, încheiată la Montego-Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982 a fost ratificată şi de România prin Legea nr. 110 din 1996, ţara noastră reiterând Declaraţia pe care a formulat-o şi în 10 decembrie 1982 cu ocazia semnării Convenţiei: "Ca ţara geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice…" şi "… reafirmă dreptul statelor riverane de a adopta măsuri pentru protecţia intereselor de securitate, inclusiv dreptul de a adopta reglementări naţionale cu privire la trecerea navelor de război străine prin marea teritorială". Convenţia din 1982 de la Montego-Bay a realizat codificarea dreptului mării într-o viziune unică care a urmărit în principal: 1. instituirea unor spaţii maritime noi (zona economică exclusivă, zona internaţională a teritoriilor submarine);

13

Art.4, partea II, Teritorial Sea and Contiguous Zone, Informal Composite Negotiating Text, a treia Conferinţă U. asupra dreptului mării, 15 iulie 1977 14 Dumitru Mazilu, op. cit., p.31

O. N.

14

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

2. extinderea sferei reglementărilor asupra vastei probleme a dreptului mării inclusiv în cea a strâmtorilor şi a cercetării ştiinţifice marine, protecţia mediului marin; 3. stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea şi unificarea zonei maritime de sub jurisdicţia naţională (marea teritorială - parte integrantă a teritoriului, zona economică exclusivă drepturi suverane asupra acesteia, instituirea drepturilor speciale faţă de zona contiguă, drepturi şi obligaţii în legătură cu marea teritorială şi zona internaţională a teritoriilor submarine); 4. crearea unui nou concept - zona - şi a unei autorităţi internaţionale pentru aceasta precum şi pentru resursele sale. În ceea ce priveşte delimitarea mării teritoriale Convenţia din 1982 statueză la Art.3: "Fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu prezenta Convenţie". Această limită de 12 mile marine reprezintă un maximum pe care statele au libertatea de a-l atinge, dar pe care sunt obligate să nu-l depăşească15. Extinzând aria reglementărilor în raport cu Convenţia din 1958, prevederile Convenţiei din 1982 includ norme privind ocrotirea faunei şi florei maritime şi combaterea poluării. Impunând statelor obligaţia de a proteja şi conserva mediul marin, orice act de exploatare a resurselor naturale (indiferent dacă este efectuat în zona contiguă, zona economică exclusivă, marea teritorială sau în zona internaţională a teritoriilor submarine) este supus reglementărilor obligatorii stabilite de Convenţie. Astfel, fiecare stat are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni, reduce şi controla poluarea, activitatea desfăşurându-se astfel încât să nu se cauzeze prin poluare prejudicierea altor state. După Conferinţa de la Montreux a fost pentru prima dată când s-au discutat şi reglementat în amănunt problemele strâmtorilor şi a navigaţiei prin acestea, consacrând măsuri unice aplicabile pe plan internaţional în această privinţă. De asemenea a mai stabilit în mod complet dreptul de acces la mare al statelor fără litoral şi a libertăţii de trafic pentru acestea. Având în vedere importanţa cercetării ştiinţifice pentru dezvoltarea modalităţilor de valorificare a resurselor mării, a dedicat un întreg capitol reglementării acesteia dispunând favorizarea cercetării, modalităţile de cooperare internaţională în acest domeniu, stabilind statutul juridic al instalaţiilor şi al materialelor de cercetare şi a drepturilor şi obligaţiilor statelor. Tot în această privinţă a reglementat cadrul pentru dezvoltarea şi transferul tehnologiilor marine şi rolul centrelor naţionale şi regionale de cercetare ştiinţifică, cooperarea între acestea şi organizaţiile internaţionale.

15

Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p.226

15

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Un pas important, faţă de Conferinţa de la Geneva, l-a constituit definirea şi trasarea limitelor aplicabile reglementării diferendelor, a dispus sancţiunile ce pot fi aplicate, a instituit o noua procedură de conciliere şi de obligativitate a supunerii diferendelor acesteia, a precizat competenţele Tribunalului Dreptului Mării, organizarea şi procedura acestuia şi a arbitrajului. Statutul Tribunalului este asemănător în multe privinţe cu cel al Curţii Internaţionale de Justiţie. Componenţa acestuia trebuie să reflecte o repartiţie geografică echitabilă, precum şi reprezentarea principalelor sisteme juridice ale lumii. În ceea ce priveşte competenţa, este definitoriu faptul că acesta are un dublu regim referitor la dreptul spaţiilor marine şi cel al teritoriilor submarine16. Competenţa generală a Tribunalului priveşte toate diferendele şi cererile care îi sunt supuse în conformitate cu Convenţia, iar competenţa specială se referă la activităţile de exploatare a resurselor Zonei internaţionale a teritoriilor submarine17. Sentinţele Tribunalului sunt definitive şi obligatorii. Convenţia asupra dreptului mării de la Montego-Bay se constituie într-un mecanism foarte eficient de lucru, care conţine dispoziţii privind toate aspectele problematicii marine şi care a rezolvat, în mod just şi echitabil interesele legate de mare pentru toate statele lumii, inclusiv pentru cele lipsite de mare sau dezavantajate din punct de vedere geografic. Există totuşi doctrine care susţin că această convenţie a erodat libertatea mărilor prin faptul că a extins suveranitatea statelor riverane (şi a micşorat corelativ suprafaţa mării libere) până la aproape o treime din spaţiul mărilor şi oceanelor. Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece satisfacerea intereselor legitime ale statelor cu un potenţial economic scăzut impunea instituirea drepturilor suverane asupra unei mai mari părţi din mare, pentru a exploata şi conserva resursele biologice ale mărilor şi oceanelor (pentru ţările în curs de dezvoltare pescuitul constituind principala sursă de asigurare a necesarului de hrană).

16 17

Rodica Miga –Beşteliu, op. cit., p. 332 Ibidem.

16

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

CAPITOLUL II REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE 2.1. Natura juridică a mării teritoriale Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului, până la o anumită distanţă în larg, considerată ca făcând parte din teritoriul de stat şi supusă deci suveranităţii statului riveran, suveranitate care se extinde şi asupra spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra solului şi subsolului acesteia18. Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran, ţinându-se cont de prevederile dreptului internaţional. În România regimul juridic al mării teritoriale este reglementat prin Legea nr. 17/1990 care stabileşte modul de delimitare al mării teritoriale, drepturile exercitate de România în această zonă, reglementarea navigaţiei, jurisdicţia aplicabilă navelor străine precum şi activităţile desfăşurate în această zonă. Orice stat are dreptul, conform Convenţiei de la Montego-Bay 1982, de a fixa lăţimea mării sale teritoriale, dar cu precizarea că aceasta nu poate depăşi 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază stabilite în conformitate cu această convenţie. Statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa19, cum ar fi: navigaţia, exploatarea resurselor, explorare, pescuit, jurisdicţie, supraveghere şi control (vamal, sanitar etc.) protecţia mediului, dreptul de a lua orice măsuri considerate ca fiind oportune pentru apărarea securităţii sale, cât şi îndeplinirea obligaţiilor corelative (ca de exemplu obligaţia asigurării dreptului de trecere inofensivă a navelor comerciale). Potrivit art. 135, alin. 4 din Constituţia României “... plajele, marea teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul prorietăţii statului ” fiind inalienabile. Din interpretarea art. 35 litera c, în sensul reglementărilor Convenţiei din 1982 rezultă că pescuitul şi exploatarea resurselor naturale ale mării teritoriale şi elementelor asociate acestora, aparţin în exclusivitate statului român care poate încheia acorduri prin care să stabilească modalitatea şi condiţiile efectuării acestor acte, putând să o supună sau nu clauzei reciprocităţii. Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de către statul riveran are ca scop asigurarea securităţii traficului, separarea căilor de navigaţie, pilotajul, prevenirea abordajelor, protecţia

18 19

Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p.225 "Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale decurge din suveranitatea statului asupra teritoriului său".

17

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

cablurilor submarine şi conductelor petroliere, stabilirea semnalelor obişnuite şi de alarmă, folosirea aparaturii radio şi de comunicaţii de către navele străine etc. Obligaţia corelativă ce decurge din acest drept este aceea de a comunica prin “Avize pentru navigatori“ orice modificare adusă reglementărilor şi efectuarea unei publicităţi corespunzatoare. Dreptul de control şi supraveghere vamală urmăreşte prevenirea contrabandei şi pirateriei, stabilirea actelor şi faptelor ce constituie infracţiuni sau contravenţii şi aplicarea de sancţiuni pentru fiecare dintre acestea. Pentru asigurarea acestora, navele comerciale străine au obligaţia de a staţiona în locuri determinate, de a nu încărca şi descărca mărfuri în afara punctelor de control stabilite prin lege. Controlul sanitar şi cel al documentelor se efectuează de către organele statale îndrituite pentru aceasta. Cercetarea ştiinţifică în marea teritorială constituie apanajul exclusiv al statului şi se realizează de către instituţiile specializate cu acordul prealabil al organelor competente, cu precizarea că persoanele (fizice şi juridice străine) pot cere şi obţine autorizaţia de a efectua astfel de cercetări numai în condiţiile stabilite de normele în vigoare.

2.2. Dreptul de trecere inofensivă Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar, consacrat apoi prin prima conferinţă asupra dreptului mării, trecerea inofensivă, aşa cum a fost reglementată în art.14-23 din Convenţia de Montego-Bay, reprezintă un progres, prin prevederea unor reglementări mai detaliate şi mai clare în comparaţie cu Convenţia din 1958. Conform Convenţiei din 1958 prin “trecere” se înţelegea faptul de a naviga în marea teritorială fie pentru a o traversa fără a intra în apele interioare, fie pentru a intra în apele interioare, fie pentru a ieşi în larg, venind din apele interioare (art. 14, alin. 2). O astfel de definire nu era suficient de precisă, rezultând că s-ar putea folosi orice parte a mării teritoriale pentru trecerea inofensivă. Alin. 3 din acelaşi articol precizează că “trecerea include oprirea şi ancorarea, dar numai în măsura în care acestea sunt incidentale navigaţiei obişnuite sau se impun navelor în stare de primejdie sau de forţă majoră”. Drept urmare, oprirea şi ancorarea sunt asimilate dreptului de trecere inofensivă numai în situaţii strict determinate de cerinţele navigaţiei ori de starea de necesitate sau forţă majoră, dimpotrivă lipsa unor asemenea situaţii nu justifică oprirea sau ancorarea, navele putând fi bănuite de contrabandă sau că urmăresc să eludeze reglementările statului riveran.

18

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

În sfârşit, alin. 4 stipulează că trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere liniştii, ordinii sau securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze în conformitate cu regulile prevăzute de convenţie şi alte reguli de drept internaţional. În cursul celei de-a treia Conferinţe ONU asupra dreptului mării (1973-1979) dreptul de trecere inofensivă a constituit o problemă de importanţă deosebită deoarece statele riverane la mări şi oceane, confruntate cu pretenţii de extindere a mării teritoriale care au afectat multe căi maritime de comunicaţie, au fost interesate să consacre dispoziţii ferme în acest sens. Pornind de la o asemenea necesitate Convenţia din 1982 conţine în art. 17-32, dispoziţii mai precise, concrete şi mai detaliate asupra dreptului de trecere inofensivă, a condiţiilor de exercitare a sa şi a tipurilor de activităţi care înlătură caracterul inofensiv al trecerii20. În condiţiile actuale, dreptul de trecere inofensivă este un principiu general al dreptului mării el fiind recunoscut tuturor navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi interne, ţinându-se însă seama de normele dreptului internaţional. Termenul de trecere este aplicabil navelor comerciale străine care intră sau traversează marea teritorială spre porturile sau instalaţiile marine ale statului riveran spre apele interioare, porturile şi instalaţiile acestora sau dinspre acestea spre marea liberă precum şi navelor aflate în tranzit spre porturile altor state. Trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă, ancorarea şi oprirea este permisă numai în măsura în care este un caz impus de nevoile navigaţiei sau în caz de forţă majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor, a navelor sau aeronavelor aflate în primejdie sau avariate. În sensul Convenţiei din 1982 trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii de drept, liniştii publice sau securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze în conformitate cu prevederile Convenţiei şi alte reguli ale dreptului internaţional. Art. 18 dispune că “prin trecere se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: a) de a traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau instalaţie portuară situată în afara apelor interioare; b)de a intra în apele teritoriale sau a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalaţie portuară, sau de a o părăsi”. Prin urmare, potrivit Convenţiei din 1982 trecerea înseamnă limitarea navigaţiei în marea teritorială în scopuri bine precizate şi în plus, primul caz nu presupune intrarea navei străine în apele teritoriale, iar al doilea caz include intrarea în apele teritoriale dar în scopuri precis determinate.

20

Grigore Geamănu, op. cit., p. 432

19

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Se consideră, conform art. 19 alin. 2 al Convenţiei din 1982, că trecerea unei nave străine aduce atingere ordinii de drept sau securităţii statului riveran dacă, în timpul traversării, nava comite una din următoarele acţiuni: a) orice ameninţare sau orice recurgere la forţă împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau orice altă acţiune consacrată în Carta Naţiunilor Unite; b) orice exerciţiu sau manevră care comportă utilizarea armelor de orice fel; c) orice act având ca obiect culegerea de informaţii care pot aduce prejudicii apărării sau securităţii statului riveran; d) orice act de propagandă având ca obiect prejudicierea apărării sau securităţii statului riveran; e) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea oricărei aeronave; f) lansarea, îmbarcarea sau debarcarea oricărei arme militare; g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, bani sau persoane prin violarea reglementărilor statului riveran privind vama, fiscalitatea, imigrarea sau starea de sănătate; h) orice act voluntar şi grav de poluare, contrar convenţiei; I) orice activităţi de pescuit (presa ultimelor luni a relatat de mai multe ori despre nave de pescuit turceşti prinse în flagrant - şi chiar reţinute – pescuind în apele teritoriale româneşti, incidente de această natură reprezentând încălcări a suveranităţii statului român şi a regulilor de drept internaţional); j) efectuarea unor activităţi de cercetare sau luare de probe; k) orice act care urmăreşte perturbarea funcţionării oricărui sistem de comunicare sau oricărui alt echipament sau instalaţii ale statului riveran; l) orice altă activitate care nu are raport direct cu trecerea. Aşadar, în concepţia Convenţiei din 1982 dreptul de trecere inofensivă dobândeşte un conţinut mai amplu, dar şi mai precis, configurat în special prin determinarea severă (enumerarea activităţilor) a celor unsprezece activităţi nepermise şi a includerii clauzei cu caracter global ”orice altă activitate care nu are legătură directă cu trecerea”, elementele care nu figurau în cuprinsul Convenţiei din 1958. O precizare ce se impune în legătură cu dreptul de trecere inofensivă, se referă la locul în care trebuie să se afle nava în momentul când s-ar angaja în una dintre activităţile nepermise şi anume “în marea teritorială”, deoarece numai în această zonă beneficiază de dreptul de trecere inofensivă, în apele interioare neexistând un astfel de drept pentru navele străine.

20

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Când este necesar, pentru asigurarea securităţii transportului, statul riveran poate să pretindă navelor aflate în trecere inofensivă să utilizeze culoarul de navigaţie şi să se conformeze sistemelor de separare a traficului prevăzute de el pentru regularizarea trecerii navelor, îndeosebi asupra navelor cu propulsie nucleare, celor care au la bord substanţe radioactive sau periculoase (nocive). Statul riveran are obligaţia de a ţine seama de prevederile internaţionale în materie şi de a face indicaţii în mod clar asupra acestor hărţi de navigaţie, cărora trebuie să le asigure publicitatea adecvată. Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în România (ca şi în alte state) unei aprobări prealabile. Aceste nave, precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe periculoase sunt obligate, ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia măsuri speciale de precauţie. Submarinele şi celelalte nave submersibile au obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional. Statul riveran are obligaţia de a nu împiedica trecerea inofensivă, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigaţia prin marea teritorială, de a indica prin hărţi maritime, culoarele de navigaţie şi sistemele de separare a traficului. Totodată, el are dreptul de a adopta şi aplica măsurile legale necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă; el poate interzice navei străine intrarea în marea sa teritorială sau dacă nava este în trecere să-i ceară respectarea obligaţiilor aferente sau chiar părăsirea apelor sale. Împotriva navelor străine infractoare, statul riveran poate exercita dreptul de urmărire a acestora în marea sa teritorială şi în anumite condiţii (nava a încălcat legile statului riveran pe timpul cât se află în apele sale naţionale apele maritime interioare sau marea teritorială şi dincolo de limitele acesteia, în marea liberă). Pentru trecerea navelor militare străine Convenţiile din 1958 şi 1982 nu prevăd în mod expres reglementări, condiţiile fiind recunoscute în mod indirect, prin interpretarea condiţiilor de trecere inofensivă acestea fiindu-le aplicabile şi lor iar în cazul în care nu respectă legile şi reglementările statului riveran acesta poate soma nava să părăsească apele sale teritoriale. Din această cauză, trecerea navelor militare străine este un principiu controversat în doctrina şi practica statelor, fiind necesară adoptarea unor reglementări cât mai cuprinzătoare şi clare de drept internaţional public care să prevadă condiţiile pentru ca pasajul să fie considerat inofensiv. Unele din legislaţiile naţionale dintr-o serie de state subordonează dreptul de trecere al navelor militare străine prin marea teritorială, unei aprobări prealabile a statului riveran. În ţara noastră Legea nr. 17/1990 prevede în articolele 21-25 regulile aplicabile navelor militare aflate în marea teritorială a României.

21

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Pentru a realiza respectarea tratatelor internaţionale privind prevenirea abordajelor pe mare şi pentru asigurarea securităţii şi a apărării naţionale, în Legea nr. 17/1990 se prevăd reguli aplicabile pentru:  navele străine folosite în scopuri comerciale;  navele militare marine şi submarine;  alte nave de stat folosite pentru servicii guvernamentale. În scopul protejării mării teritoriale şi a economiei naţionale se interzice:  sabordarea sau eşuarea la ţărm a unei nave în perimetrul mării teritoriale şi a apelor interioare;  intrarea în apele teritoriale româneşti sau în porturi fără aprobarea statului român sau pătrunderea într-un port închis ori într-o zonă în care trecerea inofensivă a fost suspendată temporar;  efectuarea fără aprobare sau cu încălcarea dispoziţiilor legale a unor activităţi de cercetare ştiinţifică, prospectare sau oricărei alte activităţi;  îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri sau persoane în afara locurilor stabilite;  nerespectarea normelor prevăzute cu privire la securitatea navigaţiei şi la protecţia cablurilor submarine. Singura excepţie de la aceste prevederi este acceptată în cazul în care contravenţia sau infracţiunea a fost săvârşită cu scopul de a garanta securitatea navei, a salvării de vieţi omeneşti ori pentru evitarea unor avarii la navă sau încărcătură.

2.3. Jurisdicţia statului riveran asupra mării teritoriale Exercitându-şi suveranitatea asupra mării teritoriale statul riveran supune jurisdicţiei sale activităţile din această zonă. De asemenea navele sale, indiferent de locul unde se află acestea se supun aceleiaşi jurisdicţii. Din interpretarea acestor două aspecte rezultă faptul că în marea teritorială navelor le este aplicată o dublă jurisdicţie, cea a statului riveran (ca regulă generală) şi cea a statului de pavilion, aceasta din urmă acţionând mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională21. O precizare care se impune a fi făcută este aceea că între navele comerciale şi cele militare se face o distincţie clară ele având un regim de reglementare diferit. Convenţia din 1982 (înlocuind şi completând pe cea din 1958) consacră titluri distincte pentru fiecare din această categorie. 21

Constantin Andronovoci - Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi, 1993

22

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Pentru navele comerciale aflate în marea teritorială jurisdicţia penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucţie cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul şi în timpul pasajului în următoarele cazuri: 1. când consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; 2. când a fost încălcată ordinea de drept a statului riveran; 3. căpitanul navei, ori un agent consular sau diplomatic al statului de pavilion au cerut exercitarea jurisdicţiei; 4. când se acţionează în scopul reprimării traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope. În această privinţă, Legea nr. 17/1990 în art.17 mai adaugă un caz de aplicare a jurisdicţiei autorităţilor române şi anume când la bordul navei comerciale străine s-a săvârşit o infracţiune de către un cetăţean român sau de către o persoană fără cetăţenie cu domiciliul pe teritoriul României. Navele comerciale se bucură de protecţia legilor statului riveran, pe timpul cât se află în marea teritorială, având obligaţia respectării acestora. Statul riveran poate recurge la acte de arestare şi de instrucţie şi la bordul navei străine care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare. În apele teritoriale statul riveran are dreptul de vizită la bordul navelor, de captură sau chiar de reţinere a navelor, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor şi de aplicare de sancţiuni băneşti sau personale. Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării legislaţiei referitoare la zona economică exclusivă. Jurisdicţia civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane aflate la bordul unei nave străine aflata în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran putând doar dispune reţinerea sechestrarea ori executarea silită împotriva unei asemenea nave dar numai în legătură cu obligaţiile contractuale asumate pe timpul pasajului pentru trecerea prin apele statului riveran. Cazurile cele mai frecvente, de la adoptarea Legii nr. 17 şi până în prezent, în marea lor majoritate fiind neplata reparaţiilor şi ajutorului acordat în situaţiile de avarie pe timpul cât se aflau în marea teritorială şi în porturile României, navele străine fiind sechestrate până la executarea obligaţiilor. În cazurile salvării navei sau încărcăturilor, compania care a efectuat salvarea are dreptul la o treime din contravaloarea încărcăturii. S-au înregistrat cazuri în care neplata acestor datorii a impus sechestrarea navei şi a echipajului până la depunerea unei cauţiuni corespunzătoare sau până la stingerea integrală a obligaţiei. De notat faptul că în cazul salvării, sau a cererilor de aprovizionare cu combustibil pe timpul cât nava se afla în radă, radiograma trimisă de nava solicitantă este asimilată contractului încheiat,

23

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

aceasta fiind, alături de confirmarea primirii ajutorului sau combustibilului, suficientă pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Navele militare străine, submarinele şi celelalte vehicule submersibile precum şi navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi şi rade numai cu aprobarea prealabilă a Guvernului român exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună (art.21/Legea nr. 17/1990). Submarinele aflate în imersiune care din cauza unei avarii nu pot ieşi la suprafaţă sunt obligate să semnalizeze prin toate mijloacele despre situaţia în care se află. Singurele care se bucura de imunitate de jurisdicţie sunt navele de război şi navele guvernamentale străine afectate unor scopuri necomerciale, cu condiţia însă să respecte legile şi regulamentele în vigoare, în caz contrar putând fi obligate să părăsească marea teritorială. Statul sub al cărui pavilion navighează răspunde pentru daunele sau prejudiciile cauzate de respectiva navă. În legătură cu acest lucru se impune menţionat unul din cazurile cele mai cunoscute şi în acelaşi timp a celui mai controversat în ceea ce priveşte intrarea navelor de război în marea teritorială a altui stat, şi anume “cazul Corfou”. Cazul a fost înaintat la Curtea Internaţională de Justiţie la 22 mai 1947 în urma unei cereri a Guvernului Britanic împotriva Guvernului Albaniei, în care se precizează că Albania este responsabilă de consecinţele incidentului din data de 22 octombrie 1946 şi că aceasta ar trebui să plătească daune materiale. La data de 22 octombrie 1946, două contra-torpiloare britanice s-au lovit de mine în apele teritoriale albaneze, în strâmtoarea Corfou, impactul cauzând importante pierderi materiale şi umane acestor nave. În consecinţă, Guvernul Marii Britanii, după o corespondenţă diplomatică cu Tirana, trimite cazul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Acesta invită Albania (care nu era membră a acestui organism la acea dată) la discuţii, cu condiţia să-şi asume toate obligaţiile pe care le-ar avea un stat membru în acest caz. Albania acceptă. În data de 9 aprilie 1947 Consiliul de Securitate ONU adoptă o rezoluţie prin care recomandă guvernelor celor două state implicate să-şi rezolve problemele la Curtea Internaţională de Justiţie conform dispoziţiilor din Statut. La data de 25 aprilie 1948, Curtea Internaţională de Justiţie se declară competentă să rezolve cazul, iar în aceeaşi zi ambele părţi în conflict adoptă un compromis invitând Curtea să se pronunţe asupra următoarelor chestiuni în discuţie: 1. Albania este responsabilă de producerea incidentului ţi trebuie să plătească despăgubiri?

24

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

2. Regatul Marii Britanii a violat normele dreptului internaţional prin acţiunea navelor sale în marea teritorială a Albaniei şi dacă în ziua producerii incidentului s-a procedat la o deminare a strâmtorii ? La data de 9 aprilie 1949, după anchetarea cazului, Curtea Internaţională de Justiţie declară Albania responsabilă de incidentul din 22 octombrie 1946 şi implicit de pagubele materiale şi umane (45 de ofiţeri şi mateloţi au murit iar alţi 42 au fost răniţi) produse Marii Britanii, prin aceeaşi hotărâre Curtea considerând că posedă competenţa necesară pentru a fixa despăgubirile dar nu era în măsură să o facă imediat, pentru că trebuia instituită o nouă procedură pentru a permite ambelor părţi examinarea, probarea sau contestarea cererii de despăgubiri. Guvernul Albanez nu acceptă să ia parte la procedura de fixare a despăgubirilor, considerând că termenii compromisului se referă numai la examinarea în principiu a chestiunii referitoare la vinovăţia acesteia, Curtea , după părerea Albaniei, nefiind în măsură să fixeze aceste despăgubiri. În data de 17 noiembrie 1949, după verificarea cifrelor şi estimărilor făcute de către Marea Britanie, Curtea decide încredinţarea procedurii experţilor în materie (raportul este depus la 2 decembrie 1949). În concluzie, partea reclamantă este declarată îndreptăţită în cererile formulate, având dreptul să primească despăgubiri materiale pentru pagubele produse torpilorului Saum Arez, pentru pagubele cauzate torpilorului Volage precum şi reparaţii pentru cei răniţi şi decedaţi. După consultarea experţilor, Curtea consideră cifrele enunţate de Guvernul Marii Britanii ca fiind echitabile, obligând Guvernul Albaniei la plata despăgubirilor stabilite (843.947 lire sterline).

2.4. Legislaţia României referitoare la regimul juridic al mării teritoriale În România regimul juridic al mării teritoriale este reglementat prin Legea nr. 17 din 7 august 1990, care stabileşte noţiunile de: ape interioare, mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă , stabilind şi elementele asociate acestora, delimitarea lor în raport cu liniile de bază specificate în anexă, drepturile exercitate de statul român în această zonă, regimul juridic al navigaţiei, al staţionării navelor în porturi şi în marea teritorială, jurisdicţia statului român aplicabilă navelor străine (dreptul de trecere inofensivă) cât şi reglementarea activităţilor de cercetare ştiinţifică desfăşurate în această zonă, precum şi stabilirea regulilor privind protecţia mediului marin.

25

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Prevederile acestei legi respectă, în general, regulile de drept internaţional şi în special prevederile Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 referitoare la spaţiul maritim, ratificată şi de România prin Legea nr. 110/1996. Articolul 1 al Legii nr. 17/1990 defineşte noţiunile de mare teritorială şi ape maritime interioare: "Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, dupa caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază." Sunt linii de bază în concepţia acestei legi, liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. Limita exterioară a mării teritoriale este fixată prin linia care are fiecare punct situat la o depărtare de 12 mile marine, distanţă măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. Conform prezentei legi limitele laterale ale mării teritoriale a României se determină împreună cu statele vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state în parte, respectându-se principiile şi normele dreptului internaţional. De precizat este faptul că România nu are încheiate acte bilaterale cu statele vecine în ceea ce priveşte marea teritorială, din această situaţie decurgând următoarele: 1. Frontiera maritimă cu Ucraina a rămas cea stabilită cu fosta U.R.S.S. în 1948 acum acceptându-se (în lipsa unui acord ferm) mai mult o linie de demarcare respectată de comun acord. 2. La frontiera cu Bulgaria nu există o linie asupra căreia să se fi căzut de acord, vechea demarcaţie făcută de Legea nr. 39/1956 nemaifiind aplicabilă deoarece a fost abrogată prin Legea nr. 17/1990 care, însă nu mai prevede nimic în această materie. În absenţa oricărei înţelegeri bilaterale problema a rămas nesoluţionată. Partea română a încercat în mod repetat angajarea discuţiilor în această privinţă însă toate sau soldat cu refuzuri, invocându-se motivul că este vorba de o problemă legată de teritoriu şi de suveranitatea naţională, acestea intrând în competenţa Guvernului. Problema este cu atât mai gravă cu cât conform prevederilor Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 “în cazul în care coastele a doua state sunt aşezate faţă în faţă sau limitrofe nici unul dintre aceste state nu are dreptul în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială

peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai

apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.” Ţinând cont de faptul că România precum şi Bulgaria consideră că linia de frontieră maritimă este situată pe o linie care încalcă teritoriul celeilalte, ar fi trebuit să se ia măsuri pentru reglementarea acestei situaţii.

26

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

În ceea ce priveşte dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială a României, Legea nr.17/1990 preia noţiunile stabilite de dreptul internaţional, şi în special prin Convenţia de la Montego-Bay 1982, reglementând regulile aplicabile navelor străine folosite în scopuri comerciale, navelor militare străine, submarinelor şi celorlalte vehicule submersibile, precum şi navelor de stat folosite pentru serviciile guvernamentale. În conformitate cu Legea nr. 17/1990, România îşi rezervă dreptul de urmărire în afara mării teritoriale a oricărei nave străine folosită în scopuri comerciale, aceasta putând fi reţinută pentru a fi trasă la răspundere, dar numai dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile şi reglementările române, în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă ale statului nostru. Activităţile de cercetare ştiinţifică, de prospectare şi amenajare a navigaţiei în marea teritorială a României se realizează, conform art. 28 al Legii nr. 17/1990, de către instituţiile statului specializate, în baza aprobărilor organelor române competente în această privinţă. Protecţia mediului marin este reţinută a fi o prioritate, organele române competente stabilind reguli privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin, asigurând respectarea acestor norme în porturi, în apele maritime interioare precum şi în marea teritorială ale României, prevăzându-se şi sancţiunile specifice pentru nerespectarea acestor norme.

27

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

CAPITOLUL III IMPLICAŢII ALE DELIMITĂRII MĂRII TERITORIALE ÎN RELAŢIILE DINTRE STATE 3.1. Acorduri între state privind delimitarea mării teritoriale Expresie a raporturilor reciproce dintre state, a voinţei lor comune de a ajunge la un acord într-o problemă controversată, acordurile diplomatice au intrat de mult în practica statelor devenind odată cu evoluţia relaţiilor internaţionale din ce în ce mai necesare. Ţinându-se cont de realităţile prezente ale societăţii internaţionale, formată în principal din state suverane şi organizaţii internaţionale create de către aceste state, tratatele internaţionale joacă un rol fundamental în ceea ce priveşte obligaţia respectării în raporturile dintre aceste state a dispoziţiilor convenite de comun acord ale tratatelor la care sunt părţi. Într-un sens foarte larg al cuvântului, tratatul este definit ca un acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, acord care este supus normelor dreptului internaţional22. Potrivit art. 2 (1) din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin tratat se înţelege: “un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară“. În ceea ce priveşte termenul de Acord în sens larg, acesta este cel mai adesea aplicabil unor înţelegeri care intervin în variate domenii, în general precis determinate (economic, financiar, comercial, cultural etc.)23. Am încercat în cele ce urmează să prezentăm o serie de astfel de acorduri, oferind o imagine globală asupra acestor înţelegeri ce privesc delimitarea de comun acord, prin tratative între statele direct interesate, a mării teritoriale. Un prim exemplu este acordul semnat în regiunea Atlanticului de Nord între Guvernul Republicii Franceze şi cel al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în legătură cu delimitarea în Marea Nordului a coordonatelor mării teritoriale, ţinându-se cont de reglementările internaţionale în vigoare. Art. 1 al acordului stabileşte că demarcaţia mării teritoriale între cele două state se va face prin linia a cărei puncte sunt convenite de comun acord, determinându-se cu precizie coordonatele acestor puncte (latitudine/longitudine) trasate pe harta anexată la acest acord24. Părţile contractante 22

Raluca Miga-Beşteliu – op. cit., p.261 Ibidem, p. 263 24 The Law of the Sea – Maritime Boundary Agreements (1985-1991), United Nations-New York, 1992 23

28

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

se obligă să respecte în întregime această înţelegere şi să înceapă procedurile specifice de ratificare a acestui acord. Acordul dintre Franţa şi Marea Britanie este semnat pe data de 2 noiembrie 1988 şi intră în vigoare începând cu data de 6 aprilie 1989. Pe data de 8 octombrie 1990 se semnează în aceeaşi regiune a Atlanticului de Nord – Marea Nordului o înţelegere între Guvernul Republicii Franceze şi Guvernul Regatului Belgiei în legătură cu delimitarea mării teritoriale. Dorind să stabilească pe principii echitabile linia de demarcaţie între marea teritorială a celor două state, ţinându-se cont de regulile existente privind delimitarea spaţiilor maritime, Guvernul Republicii Franceze împreună cu cel al Regatului Belgiei convin în acest sens pentru crearea unei linii de demarcaţie formată prin punctele de coordonată (latitudine/longitudine) înscrise în acest acord. Un alt exemplu de delimitare a mării teritoriale prin acord între state este şi acela semnat între Finlanda şi Suedia la data de 14 iunie 1985 şi care priveşte regiunea Atlanticului de Nord – Marea Baltică. La data de 14 iunie 1985 ambasadorul Suediei la Helsinki trimite o scrisoare către Ministrul de Externe al Finlandei, prin care îl informează pe acesta în legătură cu aprobarea de către Parlament a examinării frontierei de stat dintre Finlanda şi Suedia, făcute în anul 1981 şi raportată în documentul oficial pregătit de către specialiştii din Suedia împreună cu cei ai Finlandei, cu excepţia unei suprafeţe în apropiere de Vahanara. Guvernul Suediei propune ca delimitarea frontierei să se facă în concordanţă cu propunerea făcută în anul 1981, cu excepţia amintită mai sus şi ar trebui să intre în vigoare la 1 august 1985. Se propune ca această scrisoare, împreună cu răspunsul părţii finlandeze, să constituie un acord între Guvernul Suediei şi cel al Finlandei. Acceptarea propunerilor făcute din partea Suediei se face în aceeaşi zi de către Ministrul de Externe al Finlandei. În continuare amintim un alt caz privind delimitarea mării teritoriale şi anume acordul dintre Columbia şi Honduras semnat la data de 2 august 1986. Confirmând legăturile de prietenie care guvernează relaţiile dintre cele două state şi conştientizând nevoia stabilirii unei linii de demarcaţie maritime între acestea, se decide semnarea unui acord în acest sens. Acordul cuprinde patru articole prin care se stabilesc punctele ce formează linia de demarcaţie (latitudine/longitudine), precum şi normele de aplicare ale acestuia, orice neînţelegere cu privire la interpretarea şi aplicarea acordului se va rezolva în conformitate cu normele internaţionale. 29

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Alte două acorduri în legătură cu delimitarea mării teritoriale sunt semnate, de această dată în regiunea Mării Mediterane; primul între Guvernul Republicii Franceze şi cel al Italiei iar al doilea între Principatul Monaco şi Guvernul Republicii Franceze. În ceea ce priveşte primul acord, acesta este semnat la Paris la data de 28 noiembrie 1986 între Guvernul Republicii Franceze şi Guvernul Italiei şi are în cuprinsul său patru articole prin care sunt convenite “precis şi echitabil” limitele spaţiului maritim asupra căruia fiecare dintre cele două state îşi poate exercita nestingherit suveranitatea. Al doilea exemplu priveşte delimitarea mării teritoriale între Principatul Monaco şi Republica Franceză prin acordul semnat între acestea la data de 16 februarie 1984. Acordul are cinci articole în cuprinsul cărora sunt stabilite punctele geografice ce reprezintă limita teritoriilor maritime ale celor două state, precum şi normele de aplicare ale acordului, respectându-se prevederile tratatelor internaţionale în vigoare la acea dată. Un ultim exemplu privind delimitarea teritoriilor maritime prin acord între state este actul semnat între Jamaica şi Cuba la data de 18 februarie 199425. Prin acest acord, reafirmându-se tradiţionalele legături de prietenie şi respectul reciproc existent între acestea, Guvernele celor două state convin asupra principalelor probleme privind delimitarea teritoriilor maritime dintre acestea, ţinându-se cont de principiile statuate prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării - Jamaica 1982, la care Jamaica şi Cuba sunt părţi. Pe lângă stabilirea coordonatelor punctelor de delimitare, părţile convin să coopereze în dezvoltarea şi implementarea unor programe în domeniul siguranţei navigaţiei, al căutării şi salvării de victime, în domeniul hidrografic, al cercetării ştiinţifice precum şi al conservării şi protejării mediului marin. Acestea sunt doar o parte a exemplelor ce pot fi date in legătură cu delimitarea mării teritoriale de comun acord între state, exemplificarea făcută limitându-se doar la cazurile şi zonele considerate ca având o mai mare importanţă.

3.2. Litigii soluţionate pe calea tratativelor direct între state Într-un sens foarte general dicţionarele definesc tratativele ca fiind “raporturile dintre două sau mai multe state care voiesc să trateze o acţiune sau o afacere” 26 sau ca fiind “relaţiile dintre

25

Law of the Sea, Bulletin No. 34, United Nation, New York 1997 Larousse -citat de Ionel Cloşca- în “Despre diferendele interneţionale şi căile de soluţionare a lor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1973 26

30

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

agentul şi statul acreditar care au ca scop salvgardarea sau apărarea intereselor statului acreditant”27. În literatura de specialitate se sugerează următoarea definiţie: “negocierile sunt procese competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de către una sau mai multe părţi, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluţii explicite, agreată în comun”. Prima funcţie a tratativelor dintre state, ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale, aceea de condiţie prealabilă a supunerii unui diferend la o instanţă internaţională îşi găseşte o deplină confirmare în practică. Aşa cum au fost consacrate prin Carta ONU tratativele sunt aplicabile în următoarele cazuri:  pentru diferendele a căror prelungire este susceptibilă de a ameninţa menţinerea păcii şi securităţii naţionale, părţile ”vor trebui să caute să-l rezolve înainte de toate prin tratative” (art. 33);  pentru cele care constituie o ameninţare virtuală a menţinerii păcii, sau au dus deja la o ruptură a păcii ori au generat un act de agresiune, Consiliul de Securitate, va putea, după ce va constata aceasta, fără a mai aştepta tratativele prealabile, să facă recomandări sau să decidă măsuri în conformitate cu art. 41-42 din Carta ONU. Un rol foarte important al tratativelor îl dezvăluie Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie care supune declararea competenţei acesteia după verificarea condiţiei tratativelor dintre părţile litigante. Un rol tot atât de important îl au tratativele diplomatice şi în ce priveşte calificarea unui diferend ca având caracter juridic. Convenţia din 1982 de la Montego-Bay consacră, pe lângă alte reglementări internaţionale aplicabile tratativelor, în art. 283, statele părţi la convenţie având obligaţia ca atunci când intervine un diferend între ele să procedeze la un schimb de vederi în privinţa stingerii diferendului pe cale tratativelor. După urmarea acestei proceduri, dacă nu s-a ajuns la un rezultat, statele supun Curţii Internaţionale de Justiţie sau Tribunalului Dreptului Mării cauza spre soluţionare. Tratativele între state pot interveni şi după hotărârea dată în fond de Curtea Internaţionala de Justiţie pentru a stabili pentru viitor prin acorduri bilaterale reglementări prin care statele respective să aplice în practică hotărârea instanţei, aşa cum a fost cazul în diferendul intervenit în anul 1967 între R.F.G. pe de o parte, şi Olanda şi Danemarca pe de altă parte, care după hotărârea dată de instanţă au urmat calea tratativelor, ulterior cele trei state încheind două tratate bilaterale şi un protocol tripartit de delimitare a platoului continental din Marea Nordului.

27

Dictionnaire diplomatique - citat de Ionel Cloşca - op. cit., p. 49

31

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Tratativele între state au un rol deosebit de important în menţinerea păcii, ele constituind o modalitate de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre state şi o cale de menţinere a bunelor raporturi dintre state.

3.3. Litigii supuse spre rezolvare Curţii Internaţionale de Justiţie Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite având sediul în Palatul Păcii din Haga. Curtea şi-a început activitatea în anul 1946, prin înlocuirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională care a funcţionat în Palatul Păcii după 1922 şi care avea un Statut asemănător cu cel al organismului predecesor, fiind parte integrantă a Cartei Naţiunilor Unite. Curtea Internaţională de Justiţie, ca organ judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, de la înfiinţarea sa şi până în prezent a dat decizii a căror însemnătate consta, pe de o parte în rezolvarea dată unor diferende internaţionale ivite între state şi, pe de alta parte, în argumentări de principiu ce constituie contribuţii importante la dezvoltarea dreptului internaţional. Curtea are în componenţa sa 15 judecători, dintre care: un Preşedinte, un Vice-preşedinte şi 13 judecători, aleşi pentru nouă ani de către Secretariatul General al Naţiunilor Unite şi Consiliul de Securitate, neputând include mai mult de un judecător de aceeaşi naţionalitate, alegerea făcându-se o dată la trei ani pentru o treime din numărul acestora. Membrii Curţii nu reprezintă guvernele statelor lor, fiind magistraţi independenţi. Printre domeniile în care Curtea a fost solicitată şi a pronunţat decizii amintim: dreptul mării, delimitarea frontierelor, dreptul de naţionalizare etc. Nu toate cauzele aduse în faţa Curţii sau terminat prin decizii pronunţate în fond. Astfel, după începerea procedurii, în unele litigii, Curtea s-a declarat necompetentă, în altele a constatat identitatea de obiect şi a dispus reunirea plângerilor, iar în altele, când au intervenit înţelegeri ulterioare între statele-părţi, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul instanţei. Dintre problemele de actualitate care confruntă statele lumii şi care ridică aspecte de drept internaţional de o importanţă majoră sunt acelea care se referă la regimul politico-juridic al mărilor şi oceanelor. Factorii politici şi economici contribuie la preocuparea sporită a statelor faţă de problemele spaţiului maritim mai ales în ceea ce priveşte exploatarea bogăţiilor mărilor şi oceanelor. Curtea Internaţională de Justiţie a examinat numeroase aspecte juridice din dreptul mării, în principal cu privire la dreptul de pescuit în oceane şi la delimitarea platoului continental.

32

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Un astfel de litigiu s-a ivit la începutul anului 1950 între Marea Britanie şi Norvegia cu privire la dreptul de pescuit. Încă din 1935, Norvegia îşi rezervase drepturi exclusive de pescuit în apele teritoriale din partea de nord a coastelor sale. Printr-un act unilateral Norvegia şi-a stabilit liniile de bază de la care urma să pornească delimitarea propriilor ape teritoriale. În acest caz Marea Britanie a considerat că regulile impuse de guvernul norvegian contraveneau principiilor de drept internaţional privitoare la fixarea linilor de bază ale apelor interioare. Litigiul fiind înaintat Curţii, aceasta a soluţionat cauza în favoarea Norvegiei luând în consideraţie structura specifică a ţărmului norvegian (care prezintă numeroase fiorduri, insuliţe, stânci foarte apropiate de coastă) şi faptul că existau unele principii tradiţionale, datând încă din 1812, şi necontestate de vreun alt stat. Curtea a subliniat că în acel timp nu existau metode universal recunoscute şi aplicabile pentru toate cazurile în privinţa stabilirii limitelor apelor teritoriale. Un alt caz supus soluţionării Curţii a fost cel al Marii Britanii şi al Republicii Federale Germania care au introdus în 1972 plângeri separate împotriva Islandei, ca urmare a unor măsuri unilaterale prin care Islanda îşi extindea limita exclusivă a dreptului de pescuit de la 12 la 50 de mile marine. După ce, în prealabil, Curtea indicase măsuri de conservare până la judecarea procesului, cerând Islandei să nu aplice noile reglementări privind dreptul exclusiv de pescuit faţă de statele reclamante, care la rândul lor, trebuiau să-şi limiteze pescuitul în zona litigioasă, s-a pronunţat la 25 iulie 1974 prin două decizii separate cu un conţinut identic. Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit că reglementarea unilaterală impusă de Islanda cu privire la dreptul exclusiv de pescuit în zona de 50 de mile marine nu poate fi opozabilă Marii Britanii şi R.F.G.

Ca urmare, Islanda nu

are dreptul să îndepărteze din acea zona vasele de pescuit aparţinând celor două ţări. Curtea a indicat că statele părţi să ducă

tratative - pe baza considerentelor cuprinse în cele două decizii -

care să conducă la încheierea unor înţelegeri privitoare la dreptul de pescuit în zonă. Decizia Curţii a fost urmată de tratative care au dus la înţelegeri bilaterale între state. În anii imediat următori acelei decizii cele două state care s-au opus instituirii unei zone de pescuit de către Islanda, au instituit ele o asemenea zonă într-o acţiune concertată a ţărilor din piaţa comună, restrângând astfel, unilateral de data aceasta în cadrul unei grupări de state şi pentru o vastă zonă maritimă, dreptul de pescuit pentru alte state. Delimitarea platoului continental a pus deseori probleme, fiind necesară uneori supunerea diferendelor Curţii. Un astfel de caz fiind cel al diferendului privind delimitarea platoului continental din Marea Nordului între R.F.G. şi Danemarca şi Olanda pe de altă parte, care, în final, a dus la un compromis între cele trei ţări, care au transmis în 1967 litigiul spre rezolvare C.I.J.. Prin

33

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

acel compromis, părţile au cerut Curţii să indice care sunt principiile şi regulile de drept internaţional pe baza cărora platoul continental din Marea Nordului urmează să fie delimitat. La 20 februarie 1969, Curtea s-a pronunţat în fond asupra litigiului, dând dreptate R.F.G. şi precizând că în cazul delimitării platoului continental nu se poate aplica un singur principiu (cel al echidistanţei - aşa cum era prevăzut în convenţia de la Geneva din 1958). Curtea a recomandat ca delimitarea să se efectueze prin înţelegeri încheiate între statele părţi, ce ar urma să se elaboreze pe baze echitabile. Cele trei state au încheiat ulterior două tratate bilaterale şi un protocol tipizat de delimitare a platoului continental semnate la Copenhaga în 1971.

34

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

CAPITOLUL IV ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE DE ROMÂNIA ÎN MAREA TERITORIALĂ 4.1. Exploatarea mării teritoriale în interese economice Omul a utilizat oceanul planetar în interesul său din cele mai vechi timpuri, îndeosebi pentru activităţi de navigaţie şi pescuit, iar după explorările intense din secolul XX, resursele marine au atras atenţia tuturor statelor lumii. Realizările ştiinţei şi tehnicii din ultimele 4-5 decenii au permis explorarea eficientă a oceanului planetar, care constituie o sursă uriaşă de hrană, energie, hidrocarburi şi materii prime. Exploatarea mării teritoriale înregistrează în prezent un avânt deosebit, eforturile statelor în această direcţie fiind coordonate în principal în următoarele direcţii:  Resursele de hrană. Oceanul planetar găzduieşte câteva mii de specii vegetale şi animale (dintre care un mare număr sunt specii de peşti) care constituie un important aport economic la necesităţile statelor. Astăzi, la nivel planetar, peştele asigură cca. 14% din cantitatea de proteine animale. Perfecţionările tehnologice înregistrate au dus la o creştere constantă a capturilor şi a transformării pescuitului într-o activitate industrială. De menţionat faptul că acestea depind într-o măsură hotărâtoare de poluarea mediului marin care menţinută într-o limită acceptabilă poate conserva speciile existente. Oceanul planetar reprezintă şi un izvor inepuizabil de resurse biologice care, alături de peşte, poate satisface necesităţile de hrană şi de altă natură ale omenirii. Algele marine de exemplu şi-au găsit o bună utilizare în industria alimentară, farmaceutică (pentru producerea de medicamente anticanceroase şi antibiotice), în producerea de cosmetice şi detergenţi, pentru hrana animalelor, ca fertilizanţi precum şi pentru purificarea apei. Marea Neagră este săracă în resurse piscicole, exploatarea ei în acest sens neputându-se desfăşura cu rezultate industriale deosebite, însă în măsura posibilităţilor România efectuează capturi pentru satisfacerea necesarului unei părţi din necesarul intern.  Resursele minerale. Resursele cele mai importante ale mărilor şi oceanelor le constituie petrolul şi gazele naturale, ale căror rezerve sunt considerabile (între 30-50% din totalul rezervelor terestre). 35

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

În România începând cu anul 1986 s-au fabricat şi lansat cinci platforme marine de foraj care în prezent execută lucrări de exploatarea a zăcământului şi lucrări de prospectare pentru descoperirea unora noi. Pentru economia naţională exploatarea petrolului din platforma continentala este de o importanţă deosebită, cele două companii care se ocupă de extragerea şi prelucrarea ţiţeiului (PETROMAR şi PETROMIDIA) furnizând economiei naţionale o mare parte din producţia de petrol a României.  Navigaţia. O altă activitate economică a României, desfăşurată de milenii, este navigaţia, care deşi după 1989 a înregistrat o micşorare a volumului de mărfuri transportate, în prezent, prin constituirea zonelor libere înregistrează un reviriment. Calea maritimă rămâne în continuare cea mai importantă şi cea mai ieftină modalitate de transport în cadrul comerţului internaţional. Pentru ţara noastră cele câteva companii de transport maritim asigură vehicularea unui volum suficient de mărfuri, prin intermediul navelor acestor companii se asigură transportul rapid al mărfurilor containerizate în tranzit spre şi dinspre Marea Mediterană şi nu numai.  Turismul şi agrementul. Litoralul românesc este favorizat de faptul că se află situat pe paralela 45 ceea ce îi conferă o climă care încurajează dezvoltarea turismului. În cadrul acestei componente a economiei naţionale un loc aparte îl ocupă pescuitul sportiv şi agrementul, anual organizându-se în marea teritorială românească o REGATĂ la care participă un mare număr de state. Numeroasele staţiuni şi amenajări ale litoralului românesc situeaza această zonă turistică printre cele mai importante din Europa de Est.  Cercetarea ştiinţifică. Institutul de Cercetări Marine cu sediul în Constanţa îndeplineşte pentru marea teritorială a României activităţi deosebit de importante cum ar fi: studiul eroziunilor ţărmului şi analiza factorilor care concură la aceasta, în scopul elaborării de metode şi modalităţi care să conserve plajele României; studii privind poluarea mediului marin care în condiţiile aplicării Legii nr. 98/1994 prezintă un interes fundamental pentru păstrarea echilibrului ecologic în marea teritorială realizându-se prevederea depăşirii concentraţiilor de materii poluante şi se pot stopa factorii care afectează ecosistemele Mării Negre; studierea florei şi faunei marine sub diferite aspecte şi mai ales în perspectiva utilizării economice a acesteia; cercetarea în scopul localizării bancurilor de peşte şi pentru supravegherea capturării raţionale a acestora; cercetarea posibilităţii exploatării mării în domeniul resurselor de energie neconvenţională (energia valurilor, utilizarea diferenţei de concentraţie a salinităţii în straturi). Exploatarea eficientă şi raţională a resurselor mării teritoriale îşi aduce un aport considerabil la dezvoltarea economiei româneşti. 36

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

4.2. Păstrarea echilibrului ecologic în marea teritorială O componentă fundamentală a noului regim juridic al spaţiilor maritime o reprezintă normele privitoare la ocrotirea mediului marin. Conferinţa asupra

dreptului mării (1982) a acordat

o importanţă deosebită şi problemelor privitoare la ocrotirea mediului, faunei şi florei marine şi combaterii poluării, reglementând în capitolul XII protecţia şi apărarea acestui mediu. Aşa cum arăta cunoscutul explorator Jacques Cousteau: "Poluarea afectează viaţa. Ea ameninţă oceanele: pune în pericol flora şi fauna marină ameninţând în permanenţă ecosistemele şi echilibrul acestora". De asemenea, cercetătorii au atras atenţia asupra faptului că în următoarele trei-patru decenii, în cazul în care statele nu adoptă măsuri corespunzătoare aplicării normelor dreptului internaţional în ceea ce priveşte poluarea, materia vie va fi distrusă. De pildă, analizele efectuate asupra Mediteranei au reliefat faptul că în ultimul deceniu s-a accentuat în progresie geometrică poluarea de origine terestră, s-au multiplicat efectele negative produse de hidrocarburi. Un alt pericol de mari proporţii pentru toate spaţiile maritime îl constituie naufragiul petrolierelor care a provocat şi provoacă adevărate catastrofe marine, ceea ce a determinat adoptarea unor tratate internaţionale care prevăd reguli în privinţa tancurilor petroliere cum ar fi Convenţia Internaţională pentru prevenirea poluării apelor mărilor prin hidrocarburi (Londra, 1954), Convenţia Internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi (Bruxelles, 1969), Convenţia privind protejarea Mării Nordului împotriva poluării prin hidrocarburi (Bonn, 1969) şi altele. Sintetizând tendinţele principale s-a ajuns la concluzia că poluarea mediului marin include toate acele acte şi fapte prin care omul introduce în mediul marin substanţe sau energii care pot avea asemenea efecte distrugătoare precum: deteriorarea resurselor biologice, periclitarea sănătăţii umane, împiedicarea activităţilor marine, inclusiv pescuitul şi celelalte utilizări legitime ale mării, alterarea calităţii mării impietând asupra utilizărilor sale şi prezentând un pericol deosebit pentru flora şi fauna marină cu consecinţe grave mai ales pentru configuraţia biologică marină 28. Poluarea cuprinde toate sursele şi modalităţile constante sau posibile, nu întâmplător Convenţia asupra dreptului mării din 1982 a inclus, între temenii definiţi la începutul ei, accepţiunile termenilor de poluare marina, imersare, aruncarea de deşeuri sau alte materii poluante. Tot prin această convenţie se instituie reguli şi obligaţii internaţionale cu privire la: obligaţia statelor de a proteja şi conserva mediul marin, dreptul suveran de a exploata resursele naturale, îndatorirea de a nu transfera pagubele dintr-o anumită regiune în alta sau de a transforma un tip de 28

Dumitru Mazilu – op. cit., p. 45

37

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

poluarea în altul, obligaţia cooperării mondiale şi regionale în acest domeniu etc. Convenţia mai prevede măsuri de prevenire, reducere şi control al poluării, referiri exprese (şi definirea separată) la poluarea din surse aflate pe pământ, din activităţile asupra

subsolului marin, poluarea prin

deversări, prin activităţile navelor şi poluarea din sau prin atmosferă. Mai instituie garanţii şi proceduri legale în cazul încălcărilor regulamentelor pentru combatere poluării, responsabilitatea şi răspunderea în cazul producerii de prejudicii (prevăzând şi excepţii exprese), corelaţia între obligaţiile asumate de state prin această convenţie şi cele asumate prin convenţii speciale. Pe plan intern prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte s-a reflectat într-o serie de legi, dintre care cele mai importante în privinţa mării sunt Legea nr. 17/1990 şi Legea nr. 98 din 16 septembrie 1992 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21 aprilie 1992. Prima dintre ele stabileşte reguli cu privire la prevenirea, combaterea şi menţinerea permanentă sub control a poluării mediului marin şi să asigure respectarea acestora în porturi, în apele teritoriale şi marea teritorială (art. 30). Articolul 31 interzice poluarea prin deversare, aruncare, scufundare sau degajare de pe nave, instalaţii plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor şi din surse de pe uscat, de substanţe sau reziduuri de substanţe toxice, radioactive, hidrocarburi sau orice alte substanţe dăunătoare mediului, sănătăţii oamenilor sau care pot produce pagube ţărmului românesc sau care pot crea obstacole în utilizarea legitimă şi normală a mării. Pentru realizarea acestor deziderate legea îndrituieşte organele române competente să ceară explicaţii, să efectueze inspecţii iar în cazul în care se deţin probe certe nava respectivă va fi reţinută şi se deschide o acţiune în justiţie în legătură cu aceasta. Pentru situaţiile în care se produc eşuări, coliziuni sau avarii maritime care pot avea repercusiuni asupra mediului, organele române competente pot lua măsuri pentru apărarea împotriva poluării sau ameninţării cu poluarea. Tot Legea nr. 17/1990 interzice accesul în marea teritorială, apele interioare şi a porturilor a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau de distrugere în masă sau orice alte mărfuri sau produse interzise în România. Pentru accesul navelor cu propulsie nucleară legea instituie procedura aprobării prealabile, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte. Navele de acest gen şi cele care transportă substanţe toxice sau periculoase au obligaţia de a lua măsurile speciale şi să aibă documentele prevăzute de acordurile internaţionale, pe care le vor supune controlului organelor române competente în locurile stabilite de către acestea sau în momentul în care le este solicitat să o facă. În timpul staţionării în rade sau în porturi se pot efectua controale suplimentare şi, în cazul în care acestea relevă (prin control dozimetric sau de altă natură) pericolul prezentat de nava în cauză, se poate dispune părăsirea mării teritoriale într-un termen stabilit. 38

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Din păcate legea nu prevede pentru navele militare străine care poluează marea decât cererea de părăsire a mării teritoriale româneşti. Legea nr. 98/1994 defineşte termenii de navă, aeronavă, poluarea mediului marin, descărcare, substanţe nocive, precizează angajamentele de ordin general, zona de aplicare şi are marele merit de a prevedea măsurile de cooperare internaţională şi regională pe care ţările semnatare ale convenţiei le vor întreprinde în fiecare din cazurile specificate, ceea ce va conduce la controlul strict al poluării mediului marin, mai ales prin alinierea României la sistemul de monitorizare. Legea incriminează acţiunile care au ca rezultat poluarea prin activităţi pe platoul continental, prin atmosferă etc. şi măsuri pentru evitarea daunelor, cooperarea în materia studierii, elaborării de mijloace şi metode de tratament, distrugere, eliminare sau a folosirii materiilor poluante, în scopul construirii de tehnologii nepoluante etc. Tot prevederile acestei legi stipulează responsabilitatea şi răspunderea materială pentru statul de pavilion sau proprietar al navei (aeronavei) care a adus atingere mediului marin, dar cea mai importantă prevedere a sa se referă la instituirea unei Comisii care va avea ca principală însărcinare coordonarea eforturilor ţărilor riverane la Marea Neagra în prevenirea, combaterea şi controlul poluării în această zonă. În cuprinsul acestei legi s-au inserat o serie de anexe care cuprind toţi factorii poluanţi sau care pot aduce prejudicii mediului marin şi ecosistemelor sale, concentraţiile admisibile şi periculoase. Anexele constituie o prevedere deosebit de importantă, fiind singurele în măsură să arate gravitatea actelor de poluare şi de a putea constitui probe ştiinţifice pentru justiţie. Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale, ca şi legislaţia internă a statelor prevăd reguli, instituţii, drepturi şi obligaţii ale statelor care permit, la nivel planetar şi regional, prevenirea, controlul şi diminuarea efectelor poluării, constatându-se pe zi ce trece, o armonizare a acestora şi o mai precisă definire a standardelor internaţionale antipoluante, înregistrându-se şi o mai strânsă colaborare a statelor lumii în problema protejării celui mai mare şi mai bogat mediu al Terrei, în care un rol deosebit îl are Organizaţia Maritimă Internaţională (I.M.O.) în ceea ce priveşte activitatea soluţionării problemelor maritime şi dezvoltării unor strategii şi moduri ştiinţifice şi tehnice cât mai eficiente în scopul protejării mediului marin. I.M.O. promovează prin acţiunile sale mecanisme de cooperare tehnică legislativă

şi

ştiinţifică între guvernele lumii, modalităţi care să asigure diminuarea pagubelor şi efectelor poluării şi să acţioneze în scopul instituirii de standarde aplicabile la nivel mondial în ceea ce priveşte: securitatea maritimă, prevenirea şi combaterea poluării produse de nave şi de activităţile acestora, favorizarea implementării şi aplicării efective a standardelor elaborate, mărirea capacităţii de acţiune pe plan naţional şi regional pentru acţiunile ce vizează diminuarea poluării, încurajarea 39

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

cooperării între state şi cu celelalte organisme şi organizaţii neguvernamentale ale O.N.U. în vederea coordonării acţiunilor.

40

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

CAPITOLUL V CONCLUZII

Dreptul mării, componentă importantă a dreptului internaţional public, a înregistrat de la începutul secolului şi până acum, succese deosebite în materia apariţiei, configurării şi codificării normelor sale. Pe plan internaţional (prin intermediul conferinţelor O.N.U.), regional (prin acordurile încheiate pe plan regional) şi pe plan naţional sunt reglementate în momentul de faţă toate aspectele ce le comportă activităţile desfăşurate de statele lumii în mediul marin. Conferinţele O.N.U. cu privire la dreptul mării şi-au adus aportul la realizarea acestuia prin consacrarea unor noi concepte şi instituţii specifice, prin tratativele purtate între state pentru a se ajunge la acorduri comune şi prin reglementările care au ţinut cont de faptul că trebuie să asigure satisfacerea necesităţilor economice ale tuturor statelor. De asemenea, Organizaţia Naţiunilor Unite prin intermediul instituţiilor sale specializate şi mai ales a Organizaţiei Internaţionale a Mării, prin programele de cercetări întreprinse şi coordonate de acestea a contribuit în mod fundamental la definirea problematicii şi reglementărilor dreptului mărilor. În ceea ce priveşte legislaţia internă cu aplicabilitate în domeniul maritim constatăm o reglementare de ansamblu care acoperă, în principiu toate aspectele activităţilor în aceste zone, cu rezerva prezentată în cap. II, secţiunea a IV-a care se referă la nereglementarea frontierei maritime cu statul bulgar, fiind necesară întreprinderea unor acţiuni şi măsuri (mai ales din partea Ministerului Afacerilor Externe, Guvernului) care să acopere această scăpare a legii astfel încât să nu se mai înregistreze diferenţa de delimitare pe care o constatăm în prezent. În sensul arătat anterior ar fi necesară, în cazul în care partea bulgară refuză cooperarea, supunerea acestui aspect uneia din instituţiile competente (Curţii Internaţionale de Justiţie, Tribunalul Dreptului Mării) un tribunal arbitral, care să aibă şi experienţa necesară soluţionării unor astfel de cazuri. Relativ la protejarea mediului marin în România sunt în vigoare legi şi regulamente care acoperă această gamă de probleme, însă Convenţia din 1982 are, în această privinţă o deficienţă în ceea ce priveşte poluarea provocată de navele militare. Credem că ar fi necesară propunerea unor amendamente care să remedieze această problemă, în caz contrar existând posibilitatea poluării grave a mediului marin care nu ar angaja sancţionarea navei respective. Din cele arătate de cercetătorii Institutului de cercetări marine, am desprins ideea că nu se poate exercita un control sigur şi eficient al poluării în Marea Neagră din cauza lipsei din dotare a unor nave sau ambarcaţiuni care să permită deplasarea rapidă la locul semnalării unor acte de 41

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

poluare, ca şi lipsa laboratoarelor mobile care să permită prelevarea de urme care să poată fi folosite pentru încriminarea navelor infractoare. În privinţa pazei şi supravegherii mării teritoriale de către organele competente, s-ar optimiza în mod deosebit activitatea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii în sectorul maritim dacă, alături de legislaţia corespunzătoare care le reglementează activitatea, ar avea posibilitatea unei dotări conforme standardelor internaţionale în materie, mai ales că se confruntă cu probleme deosebite atunci când este cazul unei intervenţii rapide şi eficace la distanţe mari faţă de porturile româneşti. Păstrarea echilibrului ecologic şi al conservării ecosistemelor Mării Negre se bucură de o reglementare corespunzătoare având, în privinţa cooperării statelor riverane la Marea Neagră, stipulaţii deosebit de eficiente atât sub aspect juridic cât şi ştiinţific. În concluzie, activităţile de orice natură desfăşurate în perimetrul apelor teritoriale româneşti au o consacrare expresă şi nuanţată în legile interne şi în prevederile internaţionale aceasta ţinând cont de excepţiile arătate.

42

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

ANEXA

Delimitarea mării teritoriale, a zonei contigue, a zonei economice exclusive şi a platoului continental.

Delimitarea mării teritoriale şi a platoului continental.

43

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Delimitarea frontierei româno-bulgare.

44

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 Carta O.N.U.; Conferinţa de la Haga din 1930; Convenţia din 1958 de la Geneva privitoare la dreptul mării; Convenţia din 1982 de la Montego-Bay privitoare la dreptul mării; Convenţia din 1971 cu privire la interzicerea poluării radioactive; Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice ale României; Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego-Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994; OUG 104/2001 privind la frontiera de stat a României; Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor si al substanţelor stupefiante Constituţia României; Alexandru Bolintineanu - Marea teritorială, ed. Ştiinţifică, 1960; Grigore Geamănu - Drept internaţional public, vol. 1, Bucureşti 1981; Dumitru Mazilu - Dreptul mării, Tendinţe şi orientări contemporane, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980; Gheorghe Moca - Drept internaţional public, vol.1, Bucureşti 1989; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman - Drept internaţional public, Edit. “Şansa” Bucureşti, 1994; Raluca Miga-Beşteliu – Drept internaţional, introducere în dreptul internaţional public, Edit. “All” Bucureşti 1997. xxx - Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, Edit. Ştiinţifică, 1974; Culegeri de tratate, convenţii, protocoale şi acte normative interne privitoare la marea teritorială şi apele interioare ale României, Edit. Militară, 1979; Ionel Cloşca - Dicţionar de drept internaţional public, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982; Constantin Andronovici - Drept internaţional public, Edit. Graphix, Iaşi, 1993; Ion Deaconu - Curs de drept internaţional public, Edit. “Şansa”, Bucureşti 1993; Florescu G. G. - Navigaţia în Marea Neagră prin strâmtori şi pe Dunăre, Contribuţii la studiul dreptului riveranilor, Edit. Academiei, Bucureşti 1975; 45

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

Law of the Sea, Bulletin no. 34, United Nation, New York, 1997; The Law of the Sea, National claims to maritime jurisdiction, United Nation, New York, 1992; The Law of the Sea, Maritime boundary agreements (1985-1991), United Nation, New York, 1992; The International Law Association – Report of the Seventh Conference – Helsinki – 1996 Au. – London 1996 – p. 375; The International Law Association – Reports of International Arbitral Awards / Recueil des Sentences Arbitrales – vol. XX – United Nations – 1994; The International Law Association – Summaries of Judgements, Advisory Opinions And Orders of the International Court of Justice – 1992-1996 – United Nations – New York – 1998; Resume Des Arrets, Avis Consultatifs et Ordonnances de la Cour Internationale de Justice, 19481991, Nations Units, New York – 1992;

46