Regimul Juridic Al Marii Teritoriale - Lucrare de Licenta [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Administraţiei şi Internelor Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, Prof. Univ. Dr. PURDĂ NICOLAE

ABSOLVENT, DEACONU ION

Bucureşti 2009

-2-

Ministerul Administraţiei şi Internelor Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Drept

DISCIPLINA:

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

TEMA:

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE, AL ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE ŞI AL PLATOULUI CONTINENTAL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, Prof. Univ. Dr. PURDĂ NICOLAE ABSOLVENT, DEACONU ION

Bucureşti

2009

2

Planul lucrării Capitolul I

Consideraţii introductive privind dreptul mării Secţiunea 1 Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958 Secţiunea 2 Rolul Convenţiei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării Secţiunea 3 Convenţia din anul 1982 de la Montego Bay Capitolul II

Regumul juridic al mării teritoriale Secţiunea 1 Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia Secţiunea 2 Natura juridică a mării teritoriale Secţiunea 3 Delimitarea mării teritoriale Subsecţiunea A. Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare folosite Subsecţiunea B. Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale Subsecţiunea C. Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale Secţiunea 4 Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială Secţiunea 5 Dreptul de trecere inofensivă Secţiunea 6 Jurisdicţia statului riveran

1

Secţiunea 7 Marea teritorială a României Capitolul III

Regimul juridic al zonei economice exclusive Secţiunea 1 Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul internaţional Secţiunea 2 Delimitarea zonei economice exclusive Secţiunea 3 Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă Secţiunea 4 Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă Secţiunea 5 Natura juridică a zonei economice exclusive Secţiunea 6 Zona economică exclusivă a României Capitolul IV

Regimul juridic al platoului continental Secţiunea 1 Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei în platoului continental în dreptul internaţional Secţiunea 2 Delimitarea platoului continental Secţiunea 3 Regimul juridic al platoului continental Secţiunea 4 Drepturile si obligaţiile statelor cu privire la platoul continental Secţiunea 5 Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră

Concluzii 2

Capitolul I Consideraţii introductive privind dreptul mării Secţiunea 1 Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958

Din cele mai îndepărtate timpuri mările şi oceanele au prezentat interes pentru viaţa popoarelor şi pentru raporturile dintre state în legătură cu navigaţia, comerţul şi pescuitul. Mările şi oceanele, constituind aproximativ 2/3 din suprafaţa planetei, preocupă, în prezent, toate statele şi popoarele, atât pentru cerinţele navigaţiei, cât mai ales pentru considerabilele cantităţi de resurse piscicole, minerale şi energetice absolut necesare dezvoltării lor economice1. Suprafaţa mărilor şi oceanelor reprezintă 361,3 milioane de kilometrii pătraţi din globul pământesc şi are un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieţii economice, politice şi militare a statelor, ţinînd cont de faptul că acestea au constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la dezvoltarea legăturilor comerciale între state, îndeosebi după marile descoperiri geografice, iar în prezent, pe lângă vechile întrebuinţări, s-au adăugat multe altele noi cum ar fi de exemplu, exploatarea resurselor minerale2 şi energetice, precum şi a altor resurse încă doar parţial cunoscute şi folosite3, necesare dezvoltării economice a popoarelor. Interesul crescând pentru oceanul planetar este determinat de existenţa unor resurse nebănuite în mările şi oceanele lumii, de nevoia acută de extindere a cercetărilor în aceste zone, de posibilităţile reale de acoperire a unei mari părţi a cerinţelor de hrană şi de energie ale omenirii, de exigenţele tot mai mari ale extinderii comunicaţiilor pe aceste căi şi prin aceste mijloace tradiţionale.

1

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1997, pag. 193. Nicolae Purdă - coordonator, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pîrvu, Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 245. 3 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 322. 2

3

Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin consideră că “ne aflăm în pragul unei noi ere istorice, era exploatării supercontinentului albastru”4, aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul celor mai mari resurse biologice şi minerale ale planetei. Dezvoltarea activităţilor maritime şi a raporturilor dintre state în acest cadru au dus la apariţia şi formarea principiilor, a conceptelor şi instituţiilor specifice dreptului mării. În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze şi idei care să le afirme şi să le promoveze5. De multă vreme popoarele au intuit necesitatea recunoaşterii dreptului de folosinţă egală a mării pentru toţi oamenii, pornindu-se de la concepţia că marea este “un bun de folosinţă comună pentru toate popoarele”. Considerente de ordin politic, economic şi militar au determinat însă statele lumii, începând chiar din antichitate, sa-şi extindă aria suveranităţii asupra unei părţi din apele mărilor. Astfel în viziunea lui Paul, Modestian, Ulpian şi a altor jurisconsulţi romani, în folosirea spaţiilor maritime se considera că acestea sunt res nullis şi res communis, Roma considerând astfel Marea Mediterană drept mare a imperiului – mare nostrum. Mai târziu, în secolele XII – XIV, în confruntările dintre marile puteri ale vremii, a fost dominantă şi practica unui drept de proprietate cu caracter de monopol al statelor riverane mai puternice, asupra unei părţi a mării “adiacente” coastelor până la “marea adiacentă” a altor state6. Astfel de monopol asupra mării privind navigaţia şi comerţul, pescuitul sau din motive de securitate au stabilit Genova şi Pisa în secolul al – XII - lea, Veneţia în secolul al – XIII - lea în Mările Mediterană şi Adriatică; Suedia şi Danemarca pretindeau stăpânirea asupra Mării Baltice, iar ultima şi asupra Mării Nordului, ca şi asupra unei întinse zone a Atlanticului de Nord iar Norvegia îşi extindea suveranitatea asupra Mării Norvegiei până la ţărmurile Islandei7.

4

Ioan Stănescu, Oceanele şi mărle Terre, Editura Albatros, Bucureşti, 1983. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 193. 6 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag.246. 7 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 323. 5

4

În secolul al - XII- lea, datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigaţie, s-a simţit nevoia reglementării spaţiilor de acces pentru alte state decât cele riverane, astfel încât limita suveranităţii a fost extinsă “până la mijlocul mării”8. Pretenţiile Spaniei şi Portugaliei au mers însă mai departe: prin bula Papei Alexandru al- VI- lea (1493) şi prin tratatul încheiat la Tordesillas în anul următor, cele două state şi-au împărţit monopolul privind proprietatea mărilor şi oceanelor, asupra insulelor şi pământurilor descoperite sau care urmau să fie descoperite, cu excluderea oricăror altor puteri9; Spania stăpânea partea apuseană a Atlanticului, a Golfului Mexic şi a Pacificului, iar Portugalia restul apelor din Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian. La începutul secolului XVIII, Anglia, Franţa, Olanda, mari puteri maritime ale timpului, aveau orientări aflate în contradicţie în privinţa folosirii mărilor şi oceanelor. Aceste orientări contradictorii în folosirea spaţiilor maritime s-au reflectat pe plan ştiinţific în cunoscuta polemică dintre Grotius şi Selden, ca expresie a contradicţiilor existente între Anglia şi Olanda, inclusiv în importanta problemă economică a pescuitului. John Selden a căutat să justifice drepturile statelor de a stăpânii marea liberă10. În argumentaţia sa, dând curs intereselor economice şi politice ale Angliei, Selden susţinea că “marea poate deveni obiect al proprietăţii private”, statul proprietar urmând “să ajungă la înţelegeri cu celelalte state care să îngăduie libera circulaţie a vaselor”. Teza lui Selden cu privire la “mare clasum” nu a fost acceptată, cu toate eforturile depuse de marile puteri maritime ale vremii. Dimpotrivă, în condiţiile dezvoltării relaţiilor economice, extinderii comerţului internaţional şi navigaţiei, tezele lui Grotius cu privire la faptul că “marea nu poate fi obiect al proprietăţii private”11 au căpătat o tot mai largă recunoaştere, fiind susţinute în ample argumentări pe plan internaţional. În temeiul caracterului comun al tuturor lucrurilor în perioadele dezvoltării iniţiale a umanităţii, Grotius demonstrează că “marea a fost întotdeauna comună”. 8

Dumitru Mazilu, Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti, 1980. G. Gidel, Le droit international public de la mer, Le temps de paix, tome I, Introduction – La haute mer, Chateauroux, 1932, pag. 133. 10 John Selden, Mare clasum, Londra, 1635, pag 47 şi urm., apud Gheorghe Moca, op. cit., pag. 323. 11 Hugo Grotius, Mare liberum, Hague, 1609, pag. 91, apud Gheorge Moca, op. cit., pag 324. 9

5

Asemenea idei şi teze exprimate în doctrina vremii au dus la precizarea şi formarea unor principii şi concepte juridice referitoare la jurisdicţia statului riveran asupra unei zone a apelor mării adiacente coastelor sale şi a principiului libertăţii de navigaţie pentru navele tuturor statelor în marea liberă12. În secolele XVIII – XIX, în practica raporturilor dintre state, se permanentizează conceptele de mare teritorială şi mare liberă, fiind cârmuite de reguli şi criterii de delimitare diferite. Apare astfel drept criteriu de delimitare a lăţimii mării teritoriale bătaia tunului, regulă impusă mai ales de cerinţele militare, de apărare ale statelor, ori linia orizontului, expresie a orientării umane. Un alt criteriu de delimitare a fost cel matematic, constând într-o distanţă de 3 mile marine de la ţărm. Treptat, are loc precizarea şi consolidarea regimurilor juridice diferite aplicabile mării teritoriale şi respective mării libere. Tot în această perioadă, majoritatea soluţiilor teoretice şi practice au fost legate de problematica războiului, ceea ce a condus la idea limitării războiului numai la apele teritoriale ale statelor beligerante. În anul 1918, preşedintele Wilson proclamă între cele 14 principii fundamentale ale păcii: “libertatea deplină a navigaţiei pe mări în afară de apele teritoriale, în timp de pace ca şi în vreme de război, cu excepţia mărilor care ar putea fi închise total sau parţial, printr-o acţiune internaţională, având ca scop executarea unor acorduri internaţionale”. Marea Britanie, S.U.A., Japonia, Franţa,şi Italia în cursul Conferinţei navale de la Washington, în 1922, convin asupra unui echilibru al forţelor navale ale marilor puteri în timp de pace13, concepţie suspendată ca urmare a Acordului naval anglo-german14 încheiat la 18 iunie 1935, care facilitează cursa generală a înarmărilor şi creşterea puterii navale a germaniei hitleriste. O dezbatere multilaterală mai amplă cu privire la problemele dreptului mării are loc la Haga în 1930, cu prilejul Conferinţei generale de codificare a dreptului internaţional, reprezentanţii statelor participante relevând necesitatea unor reguli 12

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 194. Grigore Geamănu, Drept internaţiona lpublic, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 232 14 Documents of International Affairs, 1935, The Royal Institute of International Affairs, volI, London, pag. 141. 13

6

generale cu privire la spaţiile maritime şi a corelării lor cu celelalte norme ale dreptului internaţional, în perspective folosirii mărilor şi oceanelor în interesul tuturor statelor15. Datorită intereselor divergente ale statelor, Conferinţa de la Haga nu a reuşit o codificare în materie. De asemenea, o importanţă deosebită a avut-o şi Conferinţa de la Montreaux din 1936, care şi-a adus aportul la formarea principiilor de mare teritorială, liberă navigaţie, trecerea navelor prin strâmtori (la care delegaţia română a avut o contribuţie majoră). În această perioadă nu poate fi vorba de o nouă ramură a dreptului internaţional asemănător dreptului diplomatic sau al tratatelor, problematica juridică a spaţiilor maritime fiind analizată, de regulă la materia teritoriului. Titlurile generice utilizate de unii autori sunt eterogene şi se referă la “dreptul mării” sau al “aplelor teritoriale”, “dreptul internaţional public al mării” sau “drept maritim internaţional”, ultima denumire cuprinzând şi norme de drept intern aplicabile navigaţiei maritime internaţionale16. Problemele de ansamblu cu privire la dreptul mării au fost abordate de conferinţele de la Geneva (1958 şi 1960) şi a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării (1973 – 1982) care au statuat şi definit cu exactitate toate principiile în această materie.

Secţiunea 2 Rolul Conferinţei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

După cel de-al doilea război mondial problematica regimurilor juridice maritime este repusă în discuţie, în această perioadă cristalizându-se totodată,

15 16

Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 536. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 294.

7

teoretic şi practic, un nou domeniu: “dreptul internaţional al mării” sau “dreptul mării”17. Dezvoltarea explozivă a ştiinţei şi tehnicii din această perioadă, a dezvăluit deosebitele potenţiale ale celui mai bogat mediu planetar, determinând astfel întreprinderea unor acţiuni complexe de valorificare şi exploatare a resurselor marine, fapt ce a generat necesitatea adoptării unor norme juridice adecvate cerinţelor fundamentale ale problematicii dreptului mării cum ar fi precizarea drepturilor şi obligaţiilor fiecărui stat în folosirea mărilor şi oceanelor, a formelor şi modalităţilor de cooperare, definirea şi codificarea principiilor şi conceptelor specifice dreptului mării şi corelarea acestora cu normele de drept internaţional18. Unor asemenea cerinţe le-a răspuns Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării, convocată la Geneva în 1958 care a încercat să răspundă acestor exigenţe şi a eleborat pentru prima dată norme juridice concrete ce acoperă practic aproape întrega problematică a dreptului mării. Această Conferinţă s-a încheiat cu adoptarea la 29 aprilie 1958 a patru convenţii: 1.

Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue

2.

Convenţia asupra platoului continental

3.

Convenţia asupra mării libere

4.

Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice din

marea liberă precum şi a unui Protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a diferendelor. Conferinţa de la Geneva din 1958 şi-a adus o contribuţie deosebită la codificarea dreptului internaţional într-un domeniu de însemnătate majoră pentru relaţiile economice şi politice dintre state. Referitor la rolul Conferinţei în apariţia conceptelor dreptului mării, Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue a definit şi consacrat conceptele de mare teritorială, ape interioare, zonă contiguă şi linii de bază şi a stabilit reguli clare aplicabile pe plan internaţional în privinţa 17 18

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 326. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 249.

8

pescuitului, navigaţiei, a statornicit drepturi şi obligaţii cum ar fi, de exemplu, dreptul de trecere inofensivă, dreptul statului riveran de a stabilii şi exercita jurisdicţia în marea teritorială şi în zona contiguă şi drepturi de exploatare a resurselor platoului continental, dreptul de a pune cabluri şi conducte. Conform Convenţiei, marea teritorială este zona de mare adiacentă coastelor care începe de la liniile de bază şi asupra căreia statul riveran îşi exercită suveranitatea, respectând celelalte reguli ale dreptului internaţional. Liniile de bază normale au fost indicate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul coastelor, iar cele drepte, acelea care unesc punctele cele mai avansate în larg şi acestea sunt folosite pentru ţărmurile care prezintă crestături şi sinuozităţi adânci. În privinţa apelor interioare, Convenţia prevede că sunt acelea situate între uscat şi liniile de bază şi sunt considerate ca făcând parte integrantă din teritoriul naţional al unui stat. Prin Convenţia asupra platoului continental s-a statuat exercitarea drepturilor suverane ale statului riveran asupra platoului continental, în scopul explorării şi exploatării resurselor acestuia şi obligaţiile care îi incumbă acestuia cum ar fi: obligaţia de a nu împiedica punerea sau întreţinerea de cabluri sau de conducte petroliere submarine pe platoul continental, de a nu împiedica în mod nejustificat navigaţia, pescuitul sau conservarea resurselor biologice ale mării. Cu toate acestea Convenţia nu a reuşit să consacre reguli viabile pentru delimitarea platoului continental ceea ce a generat ulterior adoptării diferende între state. Convenţia asupra mării libere a codificat regulile de drept internaţional cu privire la acea parte a mării care se constituie în “patrimoniu comun al umanităţii”, a instituit reglementări avantajoase pentru statele care nu au ieşire la mare precizând care sunt considerate astfel şi drepturile de care se bucură, ca şi obligaţiile care revin statelor care au litoral19. Aceasta mai cuprinde reguli ce vizează acordarea de ajutor pe mare şi dispoziţii care au drept scop reprimarea pirateriei şi comerţul cu sclavi, definind şi actele şi faptele care sunt considerate piraterie. 19

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit , pag. 251.

9

Ţinând cont de efectele poluării care se făceau resimţite în unele zone maritime, Convenţia a cuprins, în art. 24 – 25 obligaţia statelor riverane de a emite reguli cu privire la evitarea poluării mărilor prin hidrocarburi şi de a colabora cu autorităţile internaţionale competente în adoptarea unor astfel de măsuri20. Convenţia asupra pescuitului şi a conservării resurselor biologice din marea liberă a avut ca scop asigurarea unui cadru care să permită rezolvarea problemelor ridicate de exploatarea iraţională a resurselor biologice ale mării libere, pe calea cooperării internaţionale, prin acţiuni concertate ale tuturor statelor interesate în vederea asigurării unei optime aprovizionări cu produse alimentare pentru consumul uman. Ultimul act adoptat la Geneva în 1985, Protocolul de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor, a oglindit dorinţa statelor părţi de a recurge la jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru soluţionarea tuturor diferendelor izvorâte din interpretarea tuturor articolelor şi convenţiilor asupra dreptului mării. Conferinţa de la Geneva a adus o contribuţie importantă în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii şi norme existente, formulând totodată, unele noi şi, de asemenea, creând o nouă instituţie a dreptului mării: platoul continental (proclamat prin act unilateral pentru prima oară prin Proclamaţia Truman din 1945). Totuşi, prin imprecizia unor texte, prin lacunele existente şi reglementările insuficiente, cele 4 Convenţii, departe de a armoniza interesele diferitelor state şi grupuri de state, au nemulţumit majoritatea statelor, satisfăcând în realitate doar interesele marilor puteri maritime. De asemenea Conferinţa nu a reuşit să codifice nici lăţimea mării teritoriale, aceasta variind între 3 şi chiar 200 de mile marine astfel că în 1981 lăţimea mării teritoriale proclamată de către state prin acte unilaterale, înregistra următoarea diversitate: 86 de state cu 12 mile marine, 32 de state aveau 3 mile iar alte 13 state aveau o mare teritorială de 200 de mile marine. Totodată, criteriile imprecise penru

20

Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 1995, pag. 18.

10

stabilirea platoului continental au dat naştere la extinderi neuniforme de către diferite state a acestei zone maritime în detrimentul zonei cu caracter internaţional. Astfel de neclarităţi, ca şi alte insuficienţe ale convenţiilor din 1958, precum şi cerinţele de hrană şi resurse petroliere şi minerale ale ţărilor slab dezvoltate, ca şi ale ţărilor nou create în urma destrămării colonialismului, au făcut ca regimul mărilor şi oceanelor stabilit în 1958 să fie tot mai controversat şi chiar contestat 21. Interesele economice ale statelor, cerinţele asigurării pentru toate statele a accesului la resursele marine au căpătat astfel dimensiuni globale care au generat probleme şi tendinţe noi, necesitatea unor soluţii juridice care, elaborate şi convenite cu participarea tuturor statelor interesate, să-şi găsescă consacrare într-un nou drept internaţional al mării. Negocierile în acest scop au avut loc în cadrul Conferinţei a – II – a internaţională de la Geneva, din anul 1960, dar mai ales în cadrul celei de a – III – a Conferinţe pentru dreptul mării, desfăşurată între anii 1973 – 1982 şi încheiată cu adoptarea unei convenţii generale asupra problemelor dezbătute.

Secţiunea 3 Convenţia din 1982 de la Montego Bay

Datorită faptului că nu au fost reglementate lăţimea mării teritoriale (ea variind între 3 şi 200 de mile marine) şi criteriile de stabilire a platoului continental, datorită neclarităţilor şi insuficienţelor Convenţiei din 1958, a reconfigurării noilor cerinţe de hrană şi resurse petroliere a ţărilor slab dezvoltate şi a celor create prin destrămarea colonialismului, s-a simţit nevoia unor soluţii juridice22. Astfel, după o serie de pregătiri, a fost convocată cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între anii

21 22

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 195. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag.252.

11

1973 – 1982 adoptându-se la finalul acesteia o nouă convenţie care codifică, într-o viziune de ansamblu, problema vastă a dreptului mării. Statele părţi la Convenţie, animate de dorinţa de a reglementa, într-un spirit de înţelegere şi cooperare reciprocă, toate problemele privind dreptul mării şi conştiente de însemnătatea istorică a acestei convenţii, care constituie o contribuţie importantă la menţinerea păcii, justiţiei şi progresului pentru toate popoarele lumii, constatând că faptele noi care s-au produs de la Conferinţele Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, care s-au ţinut la Geneva în anii 1958 şi 1960, au întărit necesitatea unei noi convenţii general aplicabile asupra dreptului mării, conştiente că problemele spaţiilor marine sunt strâns legate între ele şi că ele trebuie să fie private în ansamblu, recunoscând că este de dorit a se stabili prin această convenţie o ordine juridică pentru mări şi oceane, care să faciliteze comunicaţiile internaţionale şi să favorizeze folosirea paşnică a mărilor şi oceanelor, folosirea echitabilă şi eficace a resurselor lor, conservarea resurselor biologice şi studierea, protejarea şi păstrarea mediului marin, considerând că realizarea acestor obiective va contribui la instaurarea unei ordini economice internaţionale juste şi echitabile, în care să se ţină seama de interesele şi nevoile specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, fie că sunt riverane sau fără litoral, dorind să dezvolte, prin convenţie, principiile conţinute în Rezoluţia nr. 2749 (XXV) din 17 decembrie 1970, prin care Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat în mod solemn că zona fundului mărilor şi oceanelor, precum şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale şi resursele acestei zone, sunt patrimoniu comun al umanităţii şi că explorarea şi exploatarea zonei se vor face în interesul întregii umanităţi, indiferent de situaţia geografică a statelor, convinse că codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului mării, vor contribui la întărirea păcii, securităţii, coperării şi relaţiilor prieteneşti între toate naţiunile, în conformitate cu principiile justiţiei şi egalităţii în drepturi, şi vor favoriza progresul economic şi social al tuturor popoarelor lumii, potrivit scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, astfel cum ele sunt enunţate în Carta Naţiunilor Unite, au adoptat la 10 decembrie 1982 la Montego Bay în Jamaica, Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. 12

În scopul începerii negocierilor pentru convocarea şi pregătirea conferinţei, Adunarea Generală a O.N.U. a creat, în 1968, un organism special – Comitetul pentru utilizarea paşnică a fundului mărilor şi oceanelor dincolo de limita jurisdicţiei naţionale23, din care a făcut parte şi România, pe care, în 1970, l-a transformat în Comitet pregătitor al conferinţei. Complexitatea şi amploarea deosebită a problemelor privind stabilirea şi delimitarea regimurilor juridice maritime, poziţiile divergente ale statelor n-au permis pregătirea unui proiect pe articole ca bază a negocierilor în cadrul conferinţei; în aceste condiţii, lucrările Conferinţei au avut ca punct de plecare mai multe documente, unele devenind chiar documente de lucru, care cuprindeau soluţiile propuse de diferite grupuri de state, formate pe criterii diferite ale intereselor regionale, economice şi strategice, ale aşezării geografice sau nivelului de dezvoltare24. Astfel, ţările latino-americane şi-au expus poziţiile lor în perioada anilor 1970 – 1972 în documente cum sunt: Declaraţia de la Montevideo din 8 mai 1970, Declaraţia de la Lima din 8 august 1970, Declaraţia de la Santo Domingo din 9 iunie 1972 a ţărilor din bazinul Mării Caraibilor privind marea teritorială şi platoul continental. Ţările africane s-au pronunţat asupra ansamblului problematicii juridice maritime îndeosebi în Declaraţia Organizaţiei Unităţii Africane asupra bazelor dreptului mării, devenită document oficial al conferinţei25. Un alt grup de 9 state, a prezentat un proiect pe articole şi de asemenea, alt grup de 8 state a depus un proiect privind rezolvarea paşnică a diferendelor ce vor apărea în legătură cu aplicarea convenţiei. În cadrul conferinţei, consensul a constituit regula principală a adoptării deciziilor, ceea ce a stimulat ducerea de negocieri între toţi participanţii cu scopul de a elabora soluţii şi documente care să dea expresie intereselor tuturor statelor. Procedura votului a fost prevăzută numai în situaţia când “toate eforturile pentru a se ajunge la consens au fost epuizate”. 23

Acest comitet special permanent (Sea – Bed Comittee), format din 42 de state, a înlocuit Comitetul special ad-hoc creat în 1967 de Adunarea Generală (35 de state) pentru a stabili problemele utilizării paşnice a fundului mărilor şi oceanelor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale. 24 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 329. 25 Declaration of the Organisation of AfricanUnitz on the Issues of the Low of the Sea

13

Conferinţa marchează o cotitură radicală în codificarea dreptului mării, în dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional, remarcându-se în special prin:  instituirea unor spaţii maritime noi – zona economică exclusivă, zona internaţională a teritoriilor submarine; 

extinderea sferei reglementării juridice, într-o viziune de ansamblu, asupra vastei problematicii a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, cercetării ştiinţifice marine şi a protecţiei mediului marin;



stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea uniformă, în exterior, a zonelor maritime de sub jurisdicţia naţională, constând în: marea teritorială – parte integrantă a teritoriului de stat, zona economică exclusivă şi platoul continental – zone cu drepturi speciale faţă de spaţiile maritime de dincolo de jurisdicţia naţională, reprezentate de marea liberă şi zona internaţională a teritoriilor submarine;



crearea unui nou concept – zona internaţională şi a unei autorităţi internaţionale pentru administrarea resurselor acestei zone. Extinzând aria reglementărilor în raport cu Convenţia din 1958, prevederile

Convenţiei din 1982 includ normele privind ocrotirea faunei şi florei marine în combaterea poluării. Impunând statelor obligaţia de a proteja şi conserva mediul marin, orice act de exploatare a resurselor naturale este supus reglementărilor oblogatorii stabilite de Convenţie. Astfel, fiecare stat are obligaţia de a lua toate măsurile necesre pentru a preveni, reduce şi controla poluarea, activitatea desfăşurându-se astfel încât să nu se cauzeze prin poluare prejudicii altor state. Având în vedere importanţa cercetării ştiinţifice pentru dezvoltarea modalităţilor de valorificare a resurselor mării, Convenţia cuprinde un întreg capitol de reglementări, dispunând favorizarea cercetării, modalităţile de cooperare internaţională în acest domeniu, stabileşte statutul juridic al materialelor de cercetare, drepturile şi obligaţiile statelor. Tot în această privinţă a statuat cadrul pentru dezvoltarea şi transfer al tehnologiilor marine, rolul centrelor naţionale şi regionale de cercetare ştiinţifică, cooperarea dintre acestea şi organizaţiile internaţionale. 14

Un pas important faţă de Conferinţa de la Geneva, l-a constituit definirea şi trasarea limitelor aplicabile reglementării diferendelor, ca şi stabilirea sancţiunilor ce pot fi aplicate, instituirea unei proceduri de conciliere şi a obligativităţii supunerii diferendelor acesteia. Totodată au fost statuate competenţele Tribunalului Dreptului Mării, organizarea şi procedura acestuia şi a arbitrajului. Elaborată în procesul negocierilor duse aproape un deceniu, conveţia a fost adoptată prin vot la 30 aprilie 1982 şi deschisă pentru semnare statelor la 10 decembrie 1982 şi cuprinde 320 de articole şi 9 anexe26. Pentru aplicarea convenţiei si-a început activitatea, în 1983, o comisie pregătitoare. După depunerea instrumentelor de ratificare de către un număr de 60 de state, Convenţia, care prevede acest cvorum în articolul 308, a intrat în vigoare pe data de 16 noiembrie 1994. În literatura de specialitate este exprimată însă şi opinia potrivit căreia, convenţia a erodat libertatea mărilor, principiul respectiv fiind formulat de Grotius, recunoscându-se însă că necesităţile economice ale statelor mai mici şi mai slabe au impus această erodare, zonele exclusive propuse de acesta fiind recunoscute de statele maritime puternice27. România a participat la toate fazele de pregătire şi desfăşurare a lucrărilor conferinţei, contribuind la elaborarea convenţiei şi semnând-o la 10 decembrie 1982.

26

Documentele conferinţei au fost publicate într-un volum intitulat: “The Law of the Sea, U.N. Convention on the Law of the Sea – Final Act of the Third U.N. Conference on the Law of the Sea”, United Nations, New York, 1983; Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994. 27 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 197

15

Capitolul II Regimul juridic al mării teritoriale Secţiunea I Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia

Convenţia de la Geneva din 1958 a codificat conceptul de mare teritorială şi pentru prima dată ea constituie prima instituţie a dreptului mării28. În conformitate cu articolul 1 din această convenţie, prin mare teritorială se înţelege porţiunea de mare de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul litoralului unui stat şi care este supusă suveranităţii sale. Noţiunea de mare teritorialăîncepuse să se contureze în Evul Mediu, în secolele XIII – XIV, atât în Europa nordică, cât şi în Europa mediteraneană, fiind legată de dezvoltarea navigaţiei maritime, de asigurarea securităţii şi a altor interese ale statelor riverane. În secolele XIII – XIV se susţinea că statele riverane ar avea unele drepturi până la “mijlocul mării”. Abia din secolele XVII – XVIII unele state europene au început să exercite, din raţiuni de securitate, un control militar asupra unor zone din mare, pe toată lungimea ţărmului lor, pentru ca, treptat, un asemenea control să includă şi alte măsuri de apărare sau de ordin vamal, fiscal, sau în ceea ce priveşte pescuitul. În a douna jumătate a secolului al – XVI – lea, unii autori precum Alberico Gentili, care afirma că: “apele de coastă sunt o parte a teritoriului statului, al cărui ţărm ele îl scaldă”, au intuit încă din acele timpuri noţiuni precum marea teritorială şi practice au pus bazele acesteia. La rândul său, juristul olandez Hugo Grotius justifica doctrina apelor teritoriale pe baza principiului ocupaţiei efective asupra unui teritoriu, subliniind faptul că “o parte a mării, foarte apropiată de un ţărm ocupat, poate fi privită ca adăugându-se acestuia”. 28

Victor Aelenei, Dreptul frontierei de stat, Editura Univers Ştiinţific, Bucureţti, 2004, pag. 183.

16

Pentru prima dată, suveranitatea absolutăasupra unor spaţii maritime a fost invocată de către Bartolus, iar ulterior a fost fundamentată de către Gentili, care a susţinut că apele marine adiacente ţărmului sunt parte integrantă a teritoriului respective. În contradicţie cu aceste susţineri, Albert de la Pradelle, şi-a exprimat opinia potrivit căreia statul riveran nu este nici proprietar, nici suveran asupra apelor teritoriale, ci doar exercită unele drepturi de suveranitate asupra acestora. Marea teritorială constituia atunci, în timp de pace, o centură de protecţie a teritoriului terestru împotriva atacurilor piratereşti care puteau fi preîntâmpinate tocmai prin fixarea unei zone maritime suficient de largă, în care statul riveran nexercitându-şi suveranitatea, putea să-şi ia toate măsurile necesare pentru a opri şi inspecta orice navă suspectă care se apropia de coastele sale iar în timp de război, din punct de vedere strategic marea teritorială oferea posibilităţi importante de apărare a uscatului29. În afară de aceasta, protecţia teritoriului din punct de vedere vamal şi îndeosebi sanitar împotriva pătrunderii agenţilor patogeni ai ciumei şi holerei, aduse de navele străine explică şi ea de ce statele riverane au avut interesul de a fixa o lăţime a mării teritoriale care să le apere cât mai eficace şi sub acest aspect30. În anul 1894, la Conferinţa de la paris, s-a conturat o primă concluzie, insuficient definită, potrivit căreia “statul riveran nu are un drept de proprietate, ci un drept de suveranitate asupra apelor teritoriale”. La Conferinţa de la Stocholm din anul 1928, a fost adoptată o rezoluţie în care se susţinea că “statele de bucură de suveranitate asupra apelor lor teritoriale”. În antiteză cu acest punct de vedere, la Conferinţa de la Viena din anul 1926, Asociaţia de Drept Internaţional alesese soluţia să fundamenteze acest concept pe baza dreptului statului riveran la exercitarea jurisdicţiei şi a întocmit proiectul de Convenţie referitor la legile privind exercitarea jurisdicţiei maritime în timp de pace. Ulterior a fost analizat acest concept în cadrul Conferinţei de la Haga din anul 1930, dar consacrarea convenţională se va realize abia la prima Convenţie a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din anul 1958, când s-a stabilit ca “suveranitatea statului se întinde, 29 30

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 256. A. Bolintineanu, Marea teritorială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pag. 59.

17

în afara teritoriului său şi a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacente coastelor sale, denumită mare teritorială”. Profesorul Grigore Geamănu înţelege prin mare teritorială porţiunea de mare de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul litoralului unui stat şi care este supusă suveranităţii sale31, iar în viziunea profesorului Dumitru Mazilu marea teritorială apare ca fiind acea porţiune a apelor mării sau oceanelor adiacente ţărmului unui stat, care se află sub suveranitatea statului riveran32. Aşa dar, marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului până la o anumită distanţă în larg considerată ca făcând parte din teritoriul de stat şi supusă statului riveran33. Secţiunea 2 Natura juridică a mării teritoriale

Evoluţia regimului juridic al mării teritoriale a fost determinată de influenţa unor numeroşi factori de ordin economic, politic şi militar care s-au afirmat cu tot mai multă putere în decursul timpului34. Marea teritorială ca spaţiu de suveranitate deplină a statului riveran a apărut ca rezultat al unui process istoric, în cadrul căruia, în practica statelor, zone maritime de drepturi speciale s-au transformat în zone de suveranitate. De la controlul de fapt mai ales de ordin militar, exercitat în secolele XVII – XVIII de state precum Franţa şi Olanda asupra unor spaţii maritime adiacente ţărmului, la stabilirea prin legislaşie a unor drepturi speciale – vamale, de pescuit, de neutralitate, de apărare, de jurisdicţie ale statului riveran în largul mării pe o anumită distanţă de la ţărm, sunt etape ale unei evoluţii care a dus la apariţia şi formarea mării teritoriale în dreptul internaţional şi în practica statelor.

31

Grigore Geamănu, op. cit., pag. 428 Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 39. 33 Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional public, Editura “All”, Bucureşti, 1997, pag. 225. 34 Victor Duculescu, Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în Tendinţe recente de extindere a limitelor mării teritoriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 13. 32

18

În ceea ce priveşte temeiul juridic al drepturilor pe care le exercită statul riveran asupra mării teritoriale, în doctrină s-au exprimat diverse opinii. Unii autori au considerat marea teritorială ca o parte a mării libere subordonată comunităţii internaţionale, care ar conferi statului riveran exercitarea unui ansamblu de servituţi cu caracter militar, vamal şi sanitar în zona maritimă adiacentă ţărmurilor sale (A. de Pradelle), a unui drept de poliţie (J. Aman) sau de conservare a independenţei şi intereselor sale (P. Fauchille). Identitatea de natuă fizică şi geografică a mării libere şi a mării teritoriale, invocată ca argument de aceşti autori şi de alţii, nu poate explica însă natura juridică a mării teritoriale care, sub aspect juridic, are trăsături proprii, deosebite de largul mării35. Practica statelor, tratatele încheiate şi jurisprudenţa au infirmat orice temeinicie a teoriilor de mai sus, impunându-se teoria conform căreia statul riveran exercită în marea teritorială propria suveranitate, în sensul că acest spaţiu se integrează teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internaţional impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terţe36. Examinând practica statelor, precum şi lucrările diferitelor conferinţe de codificare a dreptului internaţional al mării, Haga 1930, Geneva 1958 şi 1960, Montego Bay 1982, rezultă că suveranitatea statului este considerată ca o regulă unanim admisă a dreptului internaţional37. Nu poate fi acceptată nici teoria unei “suveranităţi limitate”38 a statului riveran în marea teritorială susţinută de D. W. Greig prin dreptul de pasaj inofensiv al navelor străine prin această zonă maritimă, deoarece acest drept se exercită în marea teritorială a fiecărui stat în condiţiile şi în limitele prevăzute de legislaţia statului riveran şi de dreptul internaţional, pe bază de reciprocitate, ceea ce constituie un aspect al înfăptuirii suveranităţii statelor riverane. O opinie apropiată a fost formulată în doctrina italiană postbelică prin teoria “iradierii de suveranitate”, potrivit căreia, spre deosebire de apele interne (naţionale) supuse suveranităţii depline a statului, în marea teritorială se extinde ca 35

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 333. Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 225. 37 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 258. 38 D.W. Greig, International Law, Butterworths, London, 1980, pag. 199. 36

19

o reflectare, ca o “iradiere” şi nu ca o exercitare completă suveranitatea statului riveran, în condiţiile prevăzute de dreptul internaţional privind trecerea inofensivă a navelor străine şi regulile de delimitare39. Conceptul suveranităţii teritoriale explică în modul cel mai larg şi complet natura juridică a mării teritoriale, care, ca parte a teritoriului de stat, constituie o zonă de exercitare a puterii şi drepturilor depline ale statului riveran40. Trebuie subliniat faptul că, în concepţia ştiinţifică a suveranităţii nu se afirmă idea unei suveranităţi absolute, nelimitate. Suveranitatea statului trebuie concepută ca o putere originală a statului – nu ca o putere delegată de dreptul internaţional – suveranitatea reprezentând independenţa statului, care îşi găseşte expresie în dreptul statelor de a rezolva liber, după propria apreciere, problemele lor interne şi externe, fără a încălca dreptul altor state sau principiile şi normele dreptului internaţional41. Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile decurg din suveranitatea sa, în ceea ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de deasupra, drepturi ce constă în: pescuit, navigaţie, supraveghere şi control, jurisdicţie, protecţia mediului, având în acelaşi timp şi obligaţii corespunzătoare42. Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale se exercită în acelaşi mod ca şi suveranitatea asupra restului teritoriului său. Aceasta nu este infirmată nici de acordarea de către state, pe cale cutumiară, şi din momentul intrării în vigoare a Convenţiei de la Geneva din 1958 şi pe cale convenţională, prin consensul lor, a dreptului de trecere inofensivă pentru navele comerciale străine, care atrage unele limitări ale exerciţiului jurisdicţiei de către statul riveran asupra acestei nave43. În ceea ce priveşte navele militare străine, statul riveran stabileşte prin legislaţie internă, condiţiile de intrare şi navigaţie în marea s-a teritorială, activităţile interzise în această zonă precum şi sancţiunile aplicate pentru încălcarea

39

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 334. Ibidem, pag. 335. 41 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 259. 42 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 197. 43 A. Bolintineanu, op. cit., pag. 23. 40

20

acestor interdicţii. De asemenea statul riveran poate stabili zone maritime de securitate interzise, temporar sau permanent, intrării navelor străine de orice fel. Ca o regulă unanim admisă în dreptul internaţional este faptul că suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită şi asupra solului şi subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările Conferinţei de codificare de la Haga şi din proiectul de Convenţie adoptat de Conferinţă, cât şi din lucrările Comisiei de Drept internaţional a O.N.U., ca şi din cele ale Conferinţelor asupra dreptului mării de la Geneva şi Montego Bay, nici un stat neridicând nici o obiecţie faţă de recunoaşterea acestui principiu în textele elaborate cu această ocazie. Prin cele două convenţii multilaterale privitoare la reglementarea navigaţiei aeriene (1919 – Paris şi 1944 – Chicago) a fost consacrată expres suveranitatea statului riveran asupra spaţiului aerian care acoperă marea sa teritorială. De asemenea Convenţiile din 1958 şi 1982 consacră acest principiu.

Secţiunea 3 Delimitarea mării teritoriale Subsecţiunea A. Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare folosite

Dacă în secolele trecute consideraţiile privind apărarea statelor au prevalat, astfel încât întinderea mării teritoriale trebuia să dea satisfacţie în principal cerinţei formulate de Cornelius van Bynkershoec (“Potestam terre finis ubi finitur armorum vis” – Puterea pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor), în epoca modernă s-au impus tot mai mult, alături de necesităţile de apărare, care au subzistat, şi cerinţe de ordin economic, legate în special de folosirea de către statul riveran a bogăţiilor aflate în apele şi subsolul mării sale teritoriale44. 44

Victor Duculescu, op. cit., pag. 13.

21

Încă de la începuturile conceptului de mare teritorială, au fost numeroase încercări de delimitare a acesteia şi implicit de determinare a limitelor sale. Un prim criteriu de delimitare între state, l-a constituit linia mediană a mării. Acest criteriu a fost adoptat de ţări precum Norvegia, dar pentru o scurtă perioadă de timp şi apoi de Angila, unde s-a menţinut până în secolul al – XVI – lea. Linia mediană a fost înlocuită în Norvegia cu orizontul vizual, marea teritorială întinzându-se până la distanţa vizibilă de pe uscat, această limită, fiind practicată între secolele XV – XVI de o serie de ţări maritime ca Norvegia, Danemarca, Scoţia, Anglia, Olanda, Franţa. Această regulă era însă interpretată diferit, în Franţa şi Anglia, fiind echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoţia cu 14, iar în Ţările de Jos cu 10 leghe45. Un criteriu general pentru determinarea lăţimii mării teritoriale apare pentru prima dată în secolul al – XVII – lea, criteriu care a căpătat o răspândire destul de mare. Este vorba despre regula bătăii tunului, potrivit căreia marea teritorială a unui stat se întinde până la limita atinsă de proiectilele trase de bateriile de coastă. Grotius, considerat de unii autori ca fiind “părintele regulii bătăii tunului” spunea că imperium asupra unor părţi de mare, se obţin prin dominaţie efectivă de pe teritoriu asupra acelei părţi, suveranul coastei putând să impună navigatorilor legea sa, ca şi cum aceştia s-ar găsi pe uscat46. Bătaia tunului ca o regulă generală pentru întrega zonă a mării teritoriale, a fost formulată de Cornelius van Bynkershoec în două lucrări: De domino maris şi Questionis iuris publici. Această regulă a fost reluată mai târziu şi de alţi autori precum Galiani care într-o lucrare din 1782, recomanda adoptarea criteriului bătăii tunului şi în acelaşi timp, el definea la 3 mile marine distanţa pe care o atingea bătaia tunului în acea epocă. Apare astfel un criteriu numeric pentru fixarea lăţimii mării teritoriale, sistem care, sub diferite forme, s-a impus ca singurul sistem de stabilire a întinderii mării teritoriale începând cu secolul al – XIX – lea. Regula celor 3 mile a fost adoptată de marile puteri maritime (SUA, Anglia), fiind considerată ca o normă cutumiară, rezultând dintr-o practică îndelungată şi 45 46

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 263. Ibidem, pag. 264.

22

uniformă a statelor. În realitate limita celor 3 mile nu a fost recunoscută niciodată de majoritatea statelor – ea a fost supusă unor critici de către numeroase ţări care au trecut la stabilirea prin acte suverane a întinderii mării lor teritoriale în funcţie de interesele lor naţionale47. A început să se manifeste o contrarietate de interese din ce în ce mai puternică între statele care căutau să-şi extindă marea teritorială pentru a-şi putea spori avuţia naţională şi marile puteri maritime, interesate în păstrarea “regulii celor 3 mile” de natură să permită nu numai exercitarea unui pescuit intensiv în zonele situate în vecinătatea coastelor maritime ale unor state ale căror coaste erau bogate în resurse piscicole, dar şi menţinerea unor poziţii strategice şi exercitarea unei influenţe politice asupra ţărilor riverane48. Divergenţele profunde dintre state în ceea ce priveşte lăţimea mării teritoriale, au continuat în perioada modernă şi s-au manifestat la Conferinţa pentru codificarea dreptului mării de la Haga din anul 1930. Deşi nu s-a reuşit o codificare, cu prilejul acestei conferinţe, după cum remarca profesorul francez Georges Gidel, citat de profesorul Victor Duculescu în lucrarea Tendinţe recente în extinderea limitelor mării teritoriale, “regula celor trei mile” a fost “marea învinsă” deoarece numai 17 dintre statele participante au susţinut regula celor 3 mile, în timp ce alte 17 s-au pronunţat pentru alte întinderi mergând până la 12 mile marine. Cu ocazia celor două conferinţe de la Geneva, s-au conturat două poziţii: una majoritară care a susţinut că, în raport cu practica celor mai multe state, ar trebui să se recunoască dreptul acestora de a-şi stabili lăţimea mării teritoriale între 3 şi 12 mile, precum şi poziţia unor mari puteri (Anglia, SUA) pentru a se consacra pretinsa regulă a celor 3 mile49. Lucrările pregătitoare pentru cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii de 12 mile marine , iar Conveţia din 1982 de la Montego Bay, a consacrat această regulă

47

Victor Duculescu, op. cit., pag. 14. Ibidem, pag.15. 49 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 265. 48

23

potrivit căreia orice stat are dreptul de a fixa lăţimea mării sale teritoriale, lăţime care nu poate depăşi 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază50. Subsecţiunea B. Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale

Delimitarea mării teritoriale, limitele sale interne şi externe, comportă o serie de reguli consecrate cutumiar şi convenţional, a căror aplicare are însă în vedere particularităţile geografice ale ţărmului, interese economice şi strategice, practici istoriceşte recunoscute ale statelor riverane, delimitări convenţionale pe baze echitabile. Convenţia din 1982 a consacrat regula de 12 mile marine, consolidând caracterul său de normă generală a dreptului internaţional contemporan51. “Fiecare stat – se arată în art. 3 al Convenţiei – are dreptul să stabilească lăţimea mării teritoriale, fără ca aceasta să depăşească 12 mile marine măsurate de la liniile de bază determinate potrivit acestei Convenţii”. Din acest articol rezultă faptul că, pentru stabilirea lăţimii mării teritoriale, determinante sunt liniile de bază, care constituie limita interioară a mării teritoriale şi de la care aceasta se măsoară. Convenţia stabileşte două modalităţi de determinare a liniilor de bază: linii de bază normale şi linii de bază drepte. Potrivit art. 5 din Convenţie, “dacă nu se prevede altfel, linia de bază normală de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărţile marine, la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran”. Din analiza acestei prevederi reiese faptul că în cazul în care coasta este liniară, fără sinuozităţi sau crestături deosebite limita interioară a mării teritoriale va fi o linie de bază normală de-a lungul ţărmului, iar

50 51

Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego Bay, 1982, art. 3 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 248.

24

în condiţiile unui litoral cu flux şi reflux, limita interioară este linia celui mai mare reflux. Unii autori au susţinut că limita interioară a mării teritoriale trebuie să fie punctul unde marea devine navigabilă. Acest punct de vedere a fost susţinut în considerarea faptului că gheţurile permanente constituie o prelungire a uscatului iar linia de bază este linia acestor gheţuri permanente. Deşi nu s-a elaborat o regulă de drept internaţional în privinţa stabilirii liniei de bază a mării teritoriale în mările îngheţate, mă alătur opiniei profesorului A. Bolintineanu, considerând că, plecându-se de la particularităţile de ordin geografic ale coastelor mării îngheţate, se poate susţine că linia de bază în acest caz o formează linia gheţurilor permanente52. Al doilea sistem de stabilire a liniei de bază a mării teritoriale, sistemul liniilor de bază drepte este prevăzut de articolul 7 din Convenţia din 1982. Acolo unde ţărmul prezintă crestături şi tăieturi adânci, sau dacă există un şir de insule de-a lungul ţărmului în imediata apropiere a acestuia, poate fi folosită metoda liniilor de bază drepte care leagă puncte corespunzătoare, pentru trasarea liniei de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Dreptul internaţional a consacrat ca normă cutumiară şi convenţională, începând cu Convenţia de la Geneva din 1958, practica norvegiană, reţinută şi de Curtea Internaţională de Justiţie din 1951, a liniilor de bază drepte care, în situaţii deosebite, recunoscute, de ordin geografic, economic, strategic, pot devia în larg de la configuraţia generală a ţărmului53. Spaţiile maritime aflate între ţărm şi limita interioară a mării teritoriale au, în aceste condiţii, regim de ape interioare. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare situate spre ţărm trebuie să fie suficient de legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare54.

52

A. Bolintineanu, op. cit., pag. 123. Art. 7, pct. 1 din Convenţia din 1982. 54 Art. 7, pct. 3 din Convenţia din 1982. 53

25

Liniile de bază drepte nu trebuie să fie trasate spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalaţii similare, care se află în permanenţă deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul unor recunoaşteri internaţionale generale55. Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă56. Convenţia stabileşte în articolul 14 posibilitatea combinării metodelor utilizate pentru stabilirea liniilor de bază drepte, statul riveran putând, în funcţie de diferitele situaţii să stabilească liniile de bază după una sau mai multe metode prevăzute de către convenţie. Convenţia de la Montego Bay prevede că fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază. Rezultă că limita exterioară a mării teritoriale este constituită dintr-o linie având fiecare punct la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale, măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază57. În practica statelor se cunosc mai multe metode pentru fixarea limitei exterioare a mării teritoriale. O primă metodă o constituie metoda traseului paralel, potrivit căruia limita exterioară a mării teritoriale se stabileşte printr-o linie paralelă cu coasta şi cu toate sinuozităţile ei. Această metodă prezintă dezavantaj, în cazul în care coasta are sinuozităţi cât de cât mai pronunţate, deoarece nu permite navigatorilor, dacă se găseşte la o distanţă de coastă aproape egală cu lăţimea mării teritoriale, să se orienteze cu precizie dacă se află în marea teritorială sau în afara ei. O altă metodă este metoda arcurilor de cerc. Potrivit acesteia limita exterioară a mării teritoriale coincide cu linia formată dintr-o serie continuă de arcuri de cerc, deschise cu o rază de T mile, egală cu lăţimea mării teritoriale, T 55

Art. 7, pct. 4 din Convenţia din 1982. Art. 7, pct. 6 din Convenţia din 1982. 57 Art. 4. din Convenţia din 1982. 56

26

însemnând lăţimea acesteia şi având ca centru punctele de pe linia de bază. Spre deosebire de metoda traseului paralel, această metodă simplifică traseul exterior al mării teritoriale, în loc de a reproduce toate sinuozităţile coastei. Folosirea acestei metode ar înlătura în cea mai mare măsură, incertitudinile navigatorilor în vecinătatea coastei, permiţându-se ca printr-un procedeu simplu să se stabilească cu precizie dacă se află sau nu în marea teritorială a statului respective. Metoda liniilor de bază drepte este o altă modalitate de delimitare exterioară a mării teritoriale şi constă în descrierea unei linii paralele cu liniile de bază drepte, luate ca punct de plecare pentru stabilirea lăţimii mării teritoriale. Această metodă este recunoscută de Curtea Internaţională de Justiţie ca fiind aplicabilă coastelor norvegiene. În ceea ce priveşte metoda folosită pentru stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale, statele sunt libere să aleagă metoda pe care o socotesc cea mai adecvată, în raport cu configuraţia coastei şi ţinând seama şi de necesitatea de a înlesni orientarea cât mai precisă a navigatorilor pentru protecţia mării teritoriale de încălcările produse prin dificultăţile de a-i cunoaşte limitele58. Subsecţiunea C. Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale

a. Delimitarea mării teritoriale în cazul golfurilor Acest caz particular de delimitare nu se aplică decât la golfurile la cre un singur stat este riveran. Prin golf se înţelege o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de ţărm, constituind mai mult decât o simplă curbă a ţărmului. Nu este considerată drept golf, o crestătură, decât dacă suprafaţa sa este cel puţin egală aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a curmezişul intrării crestăturii59. Suprafaţa unei crestături se măsoară între linia 58 59

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 268. Art. 10, pct. 2 din Convenţia din 1982.

27

refluxului de-a lungul ţărmului crestăturii şi linia dreaptă care uneşte liniile refluxului în punctele sale de intrare naturale. Dacă distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale ale unui golf nu depăşeşte 24 de mile marine, poate fi trasată o linie de delimitare între aceste două limite ale refluxului, iar apele astfel închise de această linie sunt considerate ca ape interioare60. Aşa dar în cazul unui golf ale cărui maluri aparţin unui singur stat , până acolo unde distanţa dintre cele două ţărmuri naturale la intrare nu depăşeşte 24 de mile, au regim de ape maritime interioare. Aceste dispoziţii din Convenţia de la Montego Bay nu se aplică golfurilor numite istorice. Sunt golfuri istorice acele băi şi golfuri pe care statul riveran le declară ca ape maritime interioare ale acestuia, motivând statornicirea acestui regim pe considerente mai ales de ordin istoric, bazate pe uzul continuu şi pe recunoaşterea statelor terţe, deşi prin aplicarea reguluilor obişnuite, statutul lor juridic ar fi identic cu cel al largului mării. În prezent sunt considerate ca băi sau golfuri istorice, cu titlu de exemplu: Burgas în Bulgaria, cu o deschidere de 23,5 mile; Riga în Letonia; Bristol în Marea Britanie, cu o deschidere de 50 de mile; Hudson şi Des Chaleurs în Canada cu deschideri de 50 de mile respective 76 de mile. b. Delimitarea mării teritoriale în cazul porturilor

Articolul 11 Din Convenţia din 1982 prevede că instalaţiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate că fac parte din ţărm. Rezultă că linia de bază în faţa unui port coincide cu limita exterioară a apelor interioare, constituită de instalaţiile portuare cele mai avansate în larg. c. Delimitarea mării teritoriale în rade

60

Art. 10, pct. 4 din Convenţia din 1982.

28

Radele sunt definite ca fiind acele locuri ale coastei adăpostite de valuri, învecinate sau nu cu un port şi care servesc pentru încărcarea, descărcarea sau ancorarea vaselor. Articolul 12 din Convenţie instituie un mod special de delimitare a mării teritoriale în cazul radelor, astfel că radele care în mod normal s-ar afla în întregime sau parţial dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, sunt considerate că fac parte din marea teritorială, dacă acestea servesc în mod obişnuit încărcării, descărcării şi ancorării navelor61. Statele riverane sunt obligate să delimiteze precis aceste rade şi să le indice pe hărţile maritime cu limitele lor care trebuie să facă obiectul unei publicităţi suficiente. d. Delimitarea mării teritoriale în cazul insulelor şi arhipelagurilor Convenţia de la Geneva din anul 1958 defineşte insula ca fiind o întindere naturală, înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului. Pentru a stabili limitele mării teritoriale în cazul existenţei unei ridicături a solului marin cu statut juridic de insulă se distinge de obicei, între insule aşezate în afara mării teritoriale a unui stat şi insule cuprinse parţial sau total în această mare. În cazul insulelor situate în afara mării teritoriale a unui stat, marea teritorială a unei stfel de insule se va determina conform dispoziţiilor cuprinse în Convenţie62 iar în cazul unei insule aflate total sau parţial în marea teritorială a unui stat, insula va fi luată în considerare pentru trasarea limitei exterioare. Un regim juridic special este instituit de Convenţia din 1982 şi pentru apele maritime ale statelor arhipelagice. Convenţia defineşte arhipelagul ca fiind un ansamblu de insule, inclusiv părţi de insule, apele înconjurătoare şi celelalte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse încât ele formează în mod intrinsec, o entitate geografică, economică şi politică sau sunt astfel considerate din punct de vedere istoric63. 61

Art. 12 din Convenţia din 1982. Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue de la Geneva din 1958, art. 10, alin. 2. 63 Art. 46, lit. b din Convenţia din 1982. 62

29

Statul arhipelagic este acel stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipelaguri, putând include şi alte insule. Şi în cazul statelor arhipelagice, limita interioară a mării teritoriale este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate, fără ca traseul acestor linii să se îndepărteze de la configuraţia generală a arhipelagului. Aceasta rezultă din conţinutul articolului 47 care prevede că un stat arhipelagic poate trasa linii de bază drepte care leagă punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate şi ale recifelor descoperite ale arhipelagului, cu condiţia ca traseul acestor linii de bază să înglobeze insulele principale şi să definească o zonă în care raportul dintre suprafaţa apelor şi cea de uscat să fie între 1 la 1 şi 9 la 164. De asemenea este prevăzută şi o condiţie pentru aceste linii de bază a căror lungime nu trebuie să depăşească 100 de mile marine. La această regulă Convenţia prevede şi o excepţie în sensul că maxim 3% din numărul total al liniilor de bază ce înconjoară un arhipelag, pot avea o lungime mai mare de 100 de mile, fără a depăşi însă 125 de mile marine65. e. Delimitarea mării teritoriale în strâmtori Prin strâmtori se înţeleg zonele maritime care formează o cale de comunicaţie naturală între două spaţii maritime şi care nu depăşesc o anumită lăţime66. În cazul în care coastele opuse aparţin unor state diferite, delimitarea mării teritoriale între aceste state se face printr-un acord. În cazul în care între cele două state nu există un asemenea acord, delimitarea se face printr-o linie mediană ale cărei puncte sunt la o distanţă egală de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază, luate ca puncte de plecare pentru măsurarea lăţimii mării teritoriale a fiecărui stat. Dacă strâmtoarea este de interes regional sau mondial ea va fi reglementată printr-o convenţie încheiată la acest nivel.

64

Art. 47, pct. 1 din Convenţia din 1982. Art. 47, pct. 2 din Convenţia din 1982. 66 A. Bolintineanu, op. cit., pag. 158. 65

30

f. Delimitarea mării teritoriale la gura unui fluviu Stabilirea limitelor mării teritoriale în zonele unde un fluviu se varsă în mare, variază în funcţie de particularităţile geografice ale gurii fluviului. În cazul în care un fluviu se varsă în mare fără să formeze estuar, întrucât apele fluviului sunt ape interioare, linia de bază a mării teritoriale va fi linia ce desparte apele fluviului de apele maritime, linie dreaptă trasată de-a curmezişul între cele două promontorii ale gurii fluviului, indiferent de lăţimea acestuia67. Soluţia aceasta este adoptată de Convenţia de la Geneva din 1958, care prevede în articolul 13 ca “în cazul unui fluviu care se varsă în mare fără a forma un estuar, linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezişul gurii fluviului, între punctele limită ale refluxului de la ţărmuri”. În cazul în care fluviul, la vărsare, formează o deltă şi datorită acestui fapt ţărmul este extrem de instabil, punctele corespunzătoare pentru trasarea liniei de bază, pot fi alese de-a lungul liniei celei mai avansate a refluxului şi, chiar în caz de retragere ulterioară a liniei refluxului, aceste linii de bază drepte rămân în vigoare atât timp cât ele nu au fost modificate de către statul riveran conform Convenţiei68. g. Delimitarea mării teritoriale a două state limitrofe Limita laterală a mării teritoriale în raport cu statele vecine limitrofe, precum şi limita mării teritoriale între state situate faţă în faţă se stabileşte pe bază de acord între statele respective. În lipsa ajungerii la un acord niciunui stat nu-i este admis să-şi extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, ale cărei puncte sunt echidistatnte faţă de punctele cele mai apropiate de la care se măsoară lăţimea mării teritorialea fiecăruia dintre cele două state. Acestă situaţie este reglementată de Convenţia de la Montego Bay în atticolul 15 intitulat Delimitarea mării teritoriale dintre state ale căror ţărmuri sunt adiacente sau situate faţă în faţă care are următorul cuprins: “în cazul în care ţărmurile a două state sunt adiacente sau sunt situate faţă în faţă, nici unul dintre 67 68

Ibidem, pag. 161. Art. 7, pct. 2 din Convenţia din 1982.

31

aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială, dincolo de linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”. Acest articol cuprinde şi o excepţie de la aplicarea acestei reguli de delimitare care intervine atunci când din cauza existenţei unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod.

Secţiunea 4 Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială

Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele sale, suveranităţii naţionale a statului riveran. Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, în ceea ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de deasupra69. Drepturile cele mai importante pe care statul riveran le exercită în marea sa teritorială sunt: dreptul la pescuit, dreptul la navigaţie, dreptul de control şi supraveghere vamală, dreptul de a aplica jurisdicţia naţională, dreptul de control sanitar. Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor biologice ce revin exclusiv statului riveran. Statul riveran este cel care reglementează perioadele de pescuit şi cele de prohibiţie pentru speciile protejate şi animalele marine supuse pescuitului, măsuri prohibitive pentru speciile protejate precum şi cantităţile exploatabile şi destinaţia lor. De asemenea poate încheia acorduri cu alte state prin care să stabilească modul şi condiţiile de pescuit în marea sa teritorială pentru alte state, cu sau fără clauza reciprocităţii. 69

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 260.

32

Statul riveran reglementează dreptul de navigaţie şi survol în marea sa teritorială în conformitate cu acordurile la care este parte stabilind prin lege condiţiile de intrare şi ieşiere precum şi de navigaţie în marea teritorială, activităţi care sunt interzise în această zonă, sancţiunile care se aplică pentru încălcarea interdicţiilor, zone maritime de securitate interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai anumitor categorii de nave. Prin exercitarea dreptului de control şi supraveghere vamală de către statul riveran se urmăreşte prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei de stat, asigurarea securităţii traficului, protecţia cablurilor şi conductelor submarine, prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni pentru astfel de fapte ce constituie infracţiuni, navele străine având obligaţia de a staţiona doar în locurile stabilite, de a nu încărca şi descărca mărfuri în afara punctelor de control stabilite. Dreptul de control sanitar este exercitat de statul riveran cu privire la navele străine care intră în marea sa teritorială spre porturile maritime şi apele interioare şi are ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei împotriva oricăror maladii70. Controlul se efectuează în porturi şi exclude navele aflate în trecere prin marea teritorială spre porturile altor state. Corelativ drepturilor ce decurg din suveranitatea fiecărui stat în marea sa teritorială, există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu privire la activităţile ce se desfăşoară în această zonă71. Statului riveran îi revine obligaţia de a comunica prin avize către navigatori orice modificare adusă regulilor privind navigaţia în marea teritorială cu privire la securitatea traficului, separarea căilor de trafic, pilotaj şi prevenirea abordajelor şi să facă publicitatea necesară prin hărţi maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemelor de separare a traficului. De asemenea, în marea teritorială şi marea liberă, statul riveran are obligaţia de a plătii despăgubiri în împrejurarea când urmărirea sau reţinerea a cauzat pierderi sau daune nejustificate unei nave străine.

70 71

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 337. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 262.

33

O serie de obligaţii revin statelor riverane din modul de rezolvare a diferendelor apărute cu privire la marea teritorială, diferende care vor trebui rezolvate prin mijloace paşnice, conform art. 2 pct. 3 din Carta Naţiunilor Unite: statele vor conveni în orice moment să rezolve un diferend ce ar putea să apară între ele; dacă părţile nu au ajuns la o soluţie există posibilitatea angajării unei alte proceduri; la apariţia diferendului, părţile în litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri privind rezolvarea prin negocieri sau prin alte mijloace paşnice72.

Secţiunea 5 Dreptul de trecere inofensivă

Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar şi apoi consacrat prin Convenţia de la Geneva din 1958 precum şi prin cea de la Montego Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui stat riveran reprezintă un principiu al dreptului mării, el fiind recunoscut tuturor navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi interne, ţinîndu-se seama de normele dreptului internaţional73. Reglementarea pasajului inofensiv în dreptul internaţional are în vedere atât exercitarea de către statul riveran a suveranităţii în zona mării teritoriale şi participarea sa la relaţiile economice cu alte state, cât şi interesele generale ale comerţului şi navigaţiei internaţionale. Regimul mării teritoriale îmbină interesele statului riveran cu acelea ale comunităţii internaţionale, iar dreptul de trecere inofensivă nu poate fi considerat, cum susţin unii autori „o limitare a suveranităţii acestuia” ci dimpotrivă, o exercitare a sa în cadrul raporturilor reciproce dintre state74. Convenţia din 1982 consacră norme cutumiare şi constituie un progres în această materie, cuprinzând în art. 17 – 32 reglementări mai precise şi mai largi 72

Art. 2, pct. 3 din Carta Naţiunilor Unite. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag 273. 74 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 338. 73

34

decât cele prevăzute de Convenţia din 1958. Acestor reglementări li se adaugă legislaţia naţională a fiecărui stat riveran care completează şi aplică regulile convenţionale şi cutumiare cu privire cu la pasajul inofensiv. Potrivit articolului 18 din Convenţie, termenul trecere semnifică faptul de a naviga în marea teritorială în unul din următoarele scopuri: a)

de a traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă

sau o instalaţie portuară situată în afara apelor interioare; b)

de a intra în apele interioare sau de a părăsi sau de a face escală într-o

asemenea radă sau instalaţie portuară sau de a o părăsi. Trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă, putând să cuprindă oprirea şi ancorarea numai în măsura în care acestea constituie incidente obişnuite ale navigaţiei sau se impun din motive de forţă majoră, de primejdie sau în scopul de a da ajutor persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avarie75. Trecerea trebuie să fie expeditivă, adică o trecere impusă de scopurl inofensiv al traversării sau navigaţiei prin marea teritorială. Orice derogare de la această regulă poate provoca suspiciuni statului riveran cu privire la buna credinţă în efectuarea unei treceri inofensive, în conformitate cu legile statului şi cu regulile de drept internaţional, şi, implicit, să dea dreptul unor măsuri restrictive sau de interdicţie în efectuarea trecerii prin marea teritorială76. Statul riveran are obligaţia de a ţine seama de prevederile internaţionale în materie şi de a face indicaţii în mod clar asupra acestora, în hărţi de navigaţie, precum şi publicitatea adecvată. Totodată trecerea trebuie să fie inofensivă. Trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran 77 şi se efectuează în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional. Trecerea nu se mai consideră inofensivă dacă, în marea teritorială, nava străină, se angajează în una din activităţile următoare, prevăzute în articolul 19 al Convenţiei din 1982:

75

Art. 18. pct. 2 din Convenţia din 1982. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 275. 77 Art.19. pct. 1 din Convenţia din 1982. 76

35

a) ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau săvârşeşte orice altă acţiune contrară principiilor dreptului internaţional consacrate în Carta O.N.U.; b) efectuează exerciţii sau manevre cu arme de orice fel; c) culege informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau securităţii statului riveran; d) desfăşoară o propagandă în scopul de a prejudicia apărarea sau securitatea acestuia; e) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea de aeronave; f) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea de arme militare; g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, de bani sau persoane, cu încălcarea regulamentelor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran; h) săvârşeşte acte deliberate şi grave de poluare, cu încălcarea normelor dreptului internaţional; i) desfăşoară activităţi de pescuit; j) desfăşoară activităţi de cercetare sau preluare de probe; k) provoacă perturbări sistemelor de comunicaţii sau oricărui echipament sau instalaţii ale statului riveran; l) desfăşoară orice altă activitate fără vreo legătură directă cu trecerea78. În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa teritorială, măsurile pe care le consideră necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă79. El nu dă dreptul de a obliga nava să părăsescă apele sale teritoriale, dacă nava nu respectă obligaţiile aferente dreptului său sau desfăşoară una din activităţile de mai sus. Împotriva navelor străine care desfăşoară activităţi interzise de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire şi în marea liberă80.

78

Art 19. pct. 2 din Convenţia din 1982. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 274. 80 Dumitra Pipescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 200. 79

36

Cu privire la navele străine cu propulsie nucleară precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe care sunt prin ele însele periculoase sau nocive, acestea sunt obligate, atunci când îşi exercită dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială, să aibă asupra lor documente şi să ia măsurile speciale de precauţie prevăzute de acordurile internaţionale pentru aceste nave81 şi de asemenea trecerea acestor nave este supusă unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte vehicule submersibile au oblicaţia ca, în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să-şi arboreze pavilionul82. Unele state printre care şi România, interzic în marea lor teritorială, accesul navelor care au la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniţie pentru acestea, precum şi orice alte mărfuri sau produse interzise de lege în România. O problemă controversată încă de la abordarea ei de către Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., este reprezentată de trecerea prin marea teritorială a unui stat riveran, a navelor militare străine. Din punct de vedere istoric, Convenţia din 1958 de la Geneva asupra mării teritoriale nu a reţinut prevederea din proiectul elaborat de Comisia de Drept Internaţional potrivit căreia „statul riveran poate condiţiona trecerea navelor de război în marea teritorială unei autorizaţii sau notificări prealabile”. În textul adoptat şi intrat în vigoare al convenţiei nu se consacră în mod expres nici o normă privind dreptul de trecere inofensivă a navelor militare străine; convenţia prevede doar că, în cazul în care navele de război străine, în trecere prin marea teritorială nu respectă regulile stabilite de statul riveran privind această trecere şi nu ţin seama de invitaţia ce le-a fost adresată de a se conforma acestor reguli, statul riveran poate cere ca navele să părăsească marea sa teritorială. Convenţia din anul 1982 de la Montego Bay menţine această prevedere în articolul 30 fără vreo altă precizare, adăugând însă în articolul 29 definiţia navei de război prin care se înţelege orice navă care face parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele distinctive ale navelor militare ale naţionalităţii sale, care este plasată sub comanda unui ofiţer 81 82

Art. 23 din Convenţia din 1982. Art. 20 din Convenţia din 1982.

37

de marină aflat în serviciul acestui stat şi înscris pe lista ofiţerilor sau pe un document echivalent şi al cărei echipaj este supus regulilor disciplinei militare. Trecerea inofensivă a navelor comerciale dă expresie atât suveranităţii şi intereselor de cooperare ale statului riveran, cât şi cerinţelor navigaţiei şi comerţului internaţional în timp ce pasajul navelor de război străine în marea teritorială are cu totul altă semnificaţie, privind suveranitate, securitatea statului riveran şi pacea internaţională83. În acest caz trecerea are caracter inofensiv numai dacă intrarea navelor numai război străine în marea teritorială are loc în condiţiile respectării regulilor stabilite de statul riveran, inclusiv autorizarea sau notificarea prealabilă care fac parte din exercitarea normală a suveranităţii teritoriale. Dacă li sa permis trecere inofensivă, navele de război sunt obligate să respecte legile şi regulamentele statului riveran privind regimul navigaţiei în marea teritorială, ele bucurându-se totodată de imunitate de jurisdicţie atât penală cât şi civilă.

Secţiunea 6 Jurisdicţia statului riveran

Jurisdicţia statului riveran se exercită în marea sa teritorială ca expresie a suveranităţii depline şi exclusive. Acesta constituie un principiu general de drept internaţional. Totodată, orice navă este supusă, oriunde s-ar afla, jurisdicţiei statului al cărui pavilion îl poartă, naţionalitatea sa fiind aceea a statului pavilionului. Se pune astfel problema existenţei unei jurisdicţii concurente84 în marea teritorială: jurisdicţia statului riveran şi aceea a pavilionului navei străine, situaţie generatoare nu de puţine ori de litigii. În legătură cu aceasta, în doctrina de drept internaţional se subliniază că, în limitele mării teritoriale, exercitarea jurisdicţiei statului riveran este regula generală, în timp ce jurisdicţia statului pavilionului 83 84

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 347. Ibidem pag. 344.

38

acţionează mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională. Totodată, spre deosebire de apele interioare, în marea teritorială statul riveran exercită jurisdicţia sa asupra navelor străine, ţinând seama de dreptul de trecere inofensivă al acestora şi de interesele navigaţiei internaţionale. Din multitudinea de drepturi pe care i le conferă suveranitatea asupra mării teritoriale, dreptul de urmărire apare ca unul special pe care statul riveran îl exercită pentru aplicarea măsurilor legale necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă85. Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării de către o navă străină, folosită în scopuri comerciale, a legislaţiei statului riveran cu privire la zona economică exclusivă. Pentru navele comerciale aflate în trecere prin marea teritorilă, jurisdicţia penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arest sau de instrucţie cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul navei şi în timpul pasajului, în următoarele cazuri: 1. când consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; 2. dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării sau ordinea în marea teritorială; 3. dacă asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului pavilionului; 4. dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau substanţe psihotrope. Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la bordul navei care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare. Conform legislaţiei sale de poliţie, securitate fiscală şi vamală, în marea teritorială, statul riveran are dreptul de vizită, de captură sau de reţinere a navelor comerciale străine, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, de a aplica sancţiuni băneşti sau personale. El poate începe exercitarea dreptului de urmărire care se exercită împotriva navelor care au încălcat legile şi regulamentele

85

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 278.

39

lor în marea teritorială, împotriva navelor infractoare şi continuă acest drept în marea liberă86. Din reglementările existente care exprimă dreptul internaţional în materie, nu reiese însă un criteriu precis de delimitare a competenţelor în marea teritorială. Dreptul de jurisdicţie penală a statului riveran se exercită în marea sa teritorială cu privire la infracţiunile care, săvârşite la bordul navei străine aflate în trecere, au consecinţe exterioare; aprecierea acestor consecinţe şi, în funcţie de acestea, determinarea jurisdicţiei se face de către statul riveran ceea ce corespunde principiului general de drept internaţional al suveranităţii teritoriale. În ceea ce priveşte jurisdicţia civilă a statului riveran, aceasta nu se poate exercita asupra unei persoane aflate la bordul unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran putând dispune, potrivit dispoziţiilor sale legale, reţinerea, sechestrarea ori executarea silită împotriva unor asemenea nave, dar numai în legătură cu obligaţiile contractuale, sau responsabilităţile asumate de nave în timpul pasajului sau pentru trecerea prin apele statului riveran87. Asemenea reguli se aplică şi unei nave staţionate sau ancorate în marea teritorială când aceasta este legată de navigaţia obişnuită sau de starea de necesitate, situaţie care constituie o parte a pasajului inofensiv. În situaţia în care o navă de război nu respectă legile şi reglementările statului riveran privind trecerea prin marea teritorială şi nu ţine seama de invitaţia care i-a fost adresată de a se conforma lor, statul riveran poate cere ca nava respectivă să părărsescă imediat marea teritorială. Totodată, statul pavilionului poartă răspunderea internaţională pentru orice pierdere sau daună cauzată statului riveran ca urmare a nerespectării, de către o navă de război sau de orice altă navă de stat utilizată în scopuri necomerciale, a legilor şi reglementărilor statului riveran privind trecerea în marea teritorială sau a dispoziţiilor, convenţiilor şi regulilor de drept internaţional88.

86

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 201. Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 227. 88 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 280. 87

40

Secţiunea 7 Marea teritorială a României

Marea Neagră prin poziţia sa geografică, este o mare aproape închisă care comunică prin Strâmtoarea Kerci (41 km lungime, 9,2 – 15 km lăţime, 10 – 18 m adâncime) cu Marea Azov şi prin Strâmtoarea Bosfor (80 km lungime, 750 – 3500 m lăţime, 27,5 – 120 m adâncime) cu Marea Mediterană89. Importanţa spaţiului geomaritim al Mării Negre este scos în evidenţă de marele istoric Gheorghe Brătianu, care sintetiza astfel; „Caracterul de zonă de tranziţii între lumea mediteraneană cu conturile precise şi imensitatea stepelor asiatice are o importanţă deosebită. Îndeosebi acestui factor maritim, istoria românească îi datorează faptul că este altceva decât cea a ţărilor rămase departe de marile drumuri comerciale şi la adăpost de războaie şi poate de aceea sunt cu mult mai fericiţi în epocile de criză, căci nu atrag atenţia prea susţinută a diplomaţilor şi a strategilor”90. În baza normelor intrnaţionale referitoare la Dreptul mării, România si-a reglementat marea teritorială adoptând Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României91. În art. 1 din Legea nr.17/1990 se arată că „Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază.” În determinarea liniilor de bază, România a ţinut cont de prevederile articolului 14 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Montego Bay, unde se precizează că: „Statul riveran poate determina liniile de bază în mod alternativ, prin oricare dintre metodele menţionate în Convenţie, după împrejurimi”. 89

Victor Aelenei, op. cit., pag. 179. Gh. I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. I, pag. 87, 91 – 96 . 91 Legea nr. 17/1990 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2002, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 130/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 16 noiembrie 2007, aprobată prin Legea nr. 102/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 371 din 15 mai 2008. 90

41

Conform Legii nr. 17/1990, România a optat pentru metoda liniei celui mai mare reflux şi metoda liniilor drepte stabilind 9 puncte, cu coordonatele lor geografice şi rectangulare ( ANEXA 1), între care s-au trasat 8 segmente ale liniilor de bază, notate cu litere de la A la H, de unde s-a măsurat lăţimea mării teritoriale. Metoda liniei celui mai mare reflux este folosită pentru segmentul C cuprins între punctele 3 şi 4 iar pentru celelalte segmente este folosită metoda liniei drepte. Stabilirea celor nouă puncte, ce au ca bază calcule recunoscute şi acceptate de principiile şi normele dreptului internaţional, sunt foarte importante în stabilirea liniei exterioare a mării teritoriale care nu sunt altceva decât traseul dinspre larg al liniei frontierei de stat maritime. La stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale a României s-au folosit ambele procedee: metoda traseului paralelei cu linia de bază normală, valabila pentru segmentul C, între punctele 3 şi 4 şi metoda liniei de bază dreaptă, valabilă pentru celelalte segmente. Conform art. 3 din Legea 17/1990 „limitele exterioare şi laterale ale mării teritoriale, constituie frontiera de stat maritimă a României”. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României. În aceste spaţii, România îşi exercită suveranitatea, în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional. În consecinţă, apele maritime interioare şi marea teritorială sunt supuse legilor şi regulamentelor statului riveran care are dreptul să stabilească toate măsurile necesare pentru apărarea securităţii sale, pentru a exploata bogăţiile naturale ale apelor, ale solului şi ale subsolului92. În ceea ce priveşte limitele laterale ale mării teritoriale a României, Legea nr. 17/1990, ţinând cont de regulile de drept internaţional, stabileşte în art. 3 că: „Marea teritorială se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional”. 92

Victor Aelenei, op. cit., pag. 184.

42

Marea teritorială a României se desparte la nord de apele teritoriale ale Ucrainei conform liniei convenţionale stabilite cu fosta U.R.S.S. prin Protocolul româno-sovietic semnat la Moscova în 1948, având la bază Tratatul de pace de la Paris din 1947. În mai 1948, Comisia mixtă sovieto-română a demarcat frontiera maritimă, stabilind traseul liniei de frontieră în prelungirea canalului Musura către sud-est, la 750 m (linie dreaptă cu orientarea pe 160º40´) de stâlpul de frontieră 1437/1 unde s-a plantat semnul de frontieră 1438 (geamandură). De la semnul de frontieră 1438 linia de frontiră este dreaptă (cu orientare pe unghiul de 102º30´), parcurgând o distanţă de 21.750 m până la semnul de frontieră 1439 (baliză). De la acest semn de frontieră, traseul liniei de frontieră româno-ucrainene parcurge un itinerar circular al limitei mării teritoriale a Insulei Şerpilor de 9.950 m spre direcţia sud-est, după care, devine coincidentă limitei exterioare a propriei mări teritoriale în punctul de unde, perpendicular pe linia de bază, are o distanţă de 22.224 m. În total, lungimea frontierei maritime cu Ucraina măsoară o lungime de 31.700 de metri. La sud, frontiera maritimă româno-bulgară nu a fost niciodată delimitată şi demarcată, fapt pentru care în anul 1973, în Convenţia privind modul de cerectare şi rezolvare a unor probleme de frontieră, la art. 4 se arată că “linia de frontieră se prelungeşte, în continuare, de la punctual de frontieră (bornele 2 şi 1) de pe uscat ce atinge ţărmul Mării Negre, până la limita exterioară a mării teritoriale”. Legiuitorul bulgar, în Legea sa din 1987, stipulează ca modalitate de delimitare a frontierei maritime metoda paralelei geografice, pe când legiuitorul roman, în Legea nr. 17/1990 în art. 2 precizează ca stabilirea să se facă pe cale amiabilă, prin înţelegere. Ca urmare a acestei prevederi româneşti, părţile s-au întâlnit la Sofia în 1993 pentru a negocia delimitarea şi demarcarea frontierei maritime. La aceste întrevederi partea bulgară a propus metoda paralelei geografice iar partea română a susţinut şi argumentat metoda perpendicularei pe linia generală a ţărmului, metodă recunoscută de dreptul internaţional şi practicată de unele state. Deoarece părţile nu au căzut de acord privind metoda valabilă pentru delimitarea şi demarcarea

43

frontierei maritime, înţelegerea a eşuat, urmând ca, prin voinţa proprie, să se ajungă la un compromis, la o altă negociere93.

Capitolul III Regimul juridic al zonei economice exclusive Secţiunea 1 Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul internaţional Importanţa mărilor şi oceanelor a suferit de-a lungul timpului un process evolutiv determinat de influenţa a numeroşi factori de ordin economic, militar şi politic determinanţi într-un moment sau altul. Dacă în secolele trecute prioritare au fost considerate cele de ordin militar, de apărare a statelor, în epoca modernă se impun deosebite interese de ordin economic, reliefate pregnant în prevederi de natură juridică deja adoptate, altele în curs de adoptare, reliefând interese prioritare94. În preocuparea lor de conservare şi ocrotire a resurselor biologice, ca şi pentru desfăşurarea activităţilor de pescuit cu luarea în considerare a intereselor proprii, statele riverane au militat – în cadrul mai multor dezbateri internaţionale – pentru elaborarea unui statut juridic specific asupra spaţiilor maritime adiacente mării teritoriale, pe o întindere de până la 200 de mile marine. Promovarea unei asemenea zone a fost şi continuă să fie una din cele mai complexe probleme ale dreptului mării, cu consecinţe deosebite pe plan economic şi cu implicaţii însemnate în evoluţia raporturilor maritime95. 93

Ibidem, pag. 187. Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 296. 95 Dumitru Mazilu, op, cit., pag. 546, 547. 94

44

Atenţia oamenilor de ştiinţă se concretizează tot mai mult spre acest rezervor imens de reserse biologice, minerale utile, energii insuficient explorate şi exploatate, în scopul promovării dezvoltării economiilor naţionale potrivit nevoilor popoarelor lor, de utilizare a resurselor marine. Raportat la dezvoltarea actuală a ştiinţei şi tehnologiei se pot enunţa unele categorii de interese ca:  imense bogăţii piscicole;  apreciabile resurse de petrol şi gaze în perimetrul marin continental; 

sursă de nisip, scoici, suprafaţă de depozitare şi implantare a unor mijloace

de navigaţie în porţiunile de platformă mai puţin adânci;  expoatarea concentrărilor de minerale utile şi în special a zăcămintelor de mangan, cupru şi fier;  posibilitatea instalării unor centrale nucleare pe coasta continentală;  folosirea energiei marine rezultată din valurile mării, flux-reflux, curenţi marini, diferenţa dintre temperaturile apelor de suprafaţă şi cele de adâncime Zona economică exclusivă reprezintă afirmarea ponderii problemelor economice în contextul practicii maritime şi codificării dreptului mării. Ea vizează să asigure statelor riverane stăpânirea tuturor resurselor existente în spaţiul maritim adiacent coastelor lor şi intrarea în posesiunea lor a resurselor imediat rentabile. Zona economică exclusivă îşi are originea în practica postbelică a stabilirii de către o serie de state, a unor zone maritime naţionale, de jurisdicţie, pescuit, în scopuri economice, de exploatare şi conservare a resurselor marine. Nemulţumite de reglementările lacunare din 1958 asupra dreptului mării, potrivit căruia spaţiile maritime dincolo de marea teritorială au rămas o zonă deschisă pescuitului intensiv pentru marile puteri maritime, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiilor noi în acest domeniu, ţări dezavantajate, îndeosebi africane, asiatice şi latino-americane au propus recunoaşterea drepturilor exclusive ale statelor riverane de exploatare şi conservare a resurselor zonei adiacente mării teritoriale, procedând chiar la adoptarea unor documente, convenind şi aplicarea unilaterală a unor măsuri în

45

acest sens96. Asemenea documente au fost Declaraţia de la Montevideo, a ţărilor latino-americane din 1970, Declaraţia statelor caraibiene de la Santo Domingo din 1972, ţările africane au organizat seminarul de la Yaoundi, din anul 1972 şi au adoptat în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane, “Declaraţia asupra chestiunilor privind dreptul mării” din anul 1973. Iniţiativei statelor în curs de dezvoltare, i-au urmat numeroase alte state printre care şi unele puternic dezvoltate, care şi-au creat şi adoptat măsuri legislative interne necesare creerii propriilor zone economice. Astfel U.R.S.S. a declarat zone de 200 de mile marine pentru protecţia pescuitului începând din ianuarie 1977, S.U.A. şi Canada de la 1 martie 1977, aşa încât în anii 1970 – 1980 , înainte de adoptarea Convenţiei generale asupra dreptului mării de la Montego Bay, majoritatea statelor riverane au stabilit zone speciale exclusive, de pescuit, de jurisdicţie sau chiar de mare teritorială până la 200 de mile marine sau între 15 şi 100 de mile, conceptul şi instituţia zonei economice exclusive intrând astfel în dreptul internaţional cutumiar97. Zona economică exclusivă a fost promovată şi aprobată de Declaraţia O.N.U. asupra problemelor referitoare la dreptul mării, adoptată la Addis Abeba la 24 mai 1973 şi reafirmată la Mogadiscio la 11

iunie 1974, în toate aceste

documente, limita de 200 de mile marine de la coastă fiind considerată limita maximă a zonei. Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lăţime de 188 de mile, măsurate de la limita exterioară a mării teritoriale sau 200 de mile măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, a întrunit o largă adeziune printre statele care au participat la cea de a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării şi a fost consacrat de Convenţia adoptată în anul 1982, în partea a – V – a, art. 55 - 75. Zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu maritim adiacent mării teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi libertăţile celorlalte state. Potrivit articolului 57 din Convenţie, zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 96 97

Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 352. Ibidem, pag. 353.

46

200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. La Conferinţa din 1982, zona economică exclusivă a fost definită ca fiind: “un spaţiu situat dincolo de marea teritorială şi adiacent acesteia, al cărui regim juridic este stabilit în Convenţie, în care statele riverane exercită drepturi suverane în scopul exploatării, explorării, conservării gestiunii resurselor naturale, biologice şi minerale ale fundului mării şi ale subsolului său, precum şi a resurselor conţinute de coloana de apă. Jurisdicţia vizează şi alte activităţi economice cum ar fi: cercetarea ştiinţifică şi protecţia mediului marin ţinând cont de drepturile şi obligaţiile celorlalte state, în această zonă, acestea bucurându-se de libertatea de navigaţie şi survol. De asemenea statul riveran are obligaţia de a determina capacitatea sa de recoltare a resurselor biologice din zonă şi dacă nu poate să recolteze întrega cantitate, urmează să permită altor state să pescuiască ce este excedentar”98. Secţiunea 2 Delimitarea zonei economice exclusive Convenţia de la Montego Bay din 1982 prevede în art. 57 faptul că zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Din această prevedere a convenţiei rezultă faptul că în ipoteza unei mări teritoriale limitate la 12 mile marine, întinderea maximă a zonei economice exclusive ar fi în realitate de 188 de mile marine. O situaţie specială apare în cazul ţărilor care şi-au stabilit lăţimea mării teritoriale la 200 de mile marine şi unde, cele două zone se confundă. Se poate aprecia că în funcţie de regimul zonei, se vor ralia conceptului de zonă economică şi cei care în prezent mai reţin ideea “mării adiacente de 200 de mile marine în care statul riveran îşi exercită suveranitatea şi jurisdicţia deplină”99. 98 99

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 298. Ibidem, pag. 299.

47

De asemenea, statul de coastă poate sa-şi stabilească o limită mai mică de 200 de mile marine, întrucât convenţia nu prevede decât o limită maximă, care nu poate fi depăşită. În acest sens un exemplu îl constituie cazul Irlandei care a respins limita de 200 de mile, reducând-o pentru zona economică exclusivă irlandeză la 50 de mile, cu două excepţii în două zone în care aceasta măsoară 100 de mile marine. Delimitarea zonei economice exclusive între state limitrofe sau care se află faţă în faţă se face pe cale de acord între statele interesate, potrivit unor principii echitabile, utilizând dacă esta cazul linia mediană sau linia echidistanţei şi avânduse în vedere toţi factorii pertinenţi100. Această configuraţie a unui număr mare de spaţii maritime restrânse nu permit statelor sa-şi extindă zona economică exclusivă pâna la 200 de mile marine. De aceea, în vederea evitării conflictelor ce ar putea să apară cu ocazia delimitării zonelor economice exclusive a statelor limitrofe sau care se află faţă în faţă, s-a afirmat o tendinţă în favoarea unei metode de împărţire echitabile care să ţină cont de circumstanţele speciale ale zonelor de delimitat. Când între statele aflate faţă în faţă sau limitrofe există un acord în problema delimitării zonei economice exclusive, se vor aplica dispoziţiile acelui acord. Părţile au posibilitatea de a alege metoda corespunzătoare de delimitare, urmând a lua în considerare toate împrejurările pertinente şi de a se aplica echitatea nu ca o simplă reprezentare a jurisdicţiei abstracte ci ca o regulă de drept care prescrie recurgerea la principii echitabile101. Secţiunea 3 Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă Încă de la apariţia conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au luat iniţiativa extinderii drepturilor ce le sunt recunoscute în materie de explorare şi exploatare a resurselor platoului continental şi asupra coloanei de apă de deasupra, fără a ţine seama că aceasta face parte din marea liberă. 100 101

Art. 74 din Convenţia din 1982. Nicolae Purdă şi colectiv, op.cit., pag. 300.

48

Dreptul de proprietate asupra resurselor din zona economică exclusivă a fost recunoscut statelor riverane prin rezoluţia 3016 din 18 decembrie 1972. Noţiunea de zonă economică exclusivă a fost concepută „ca mijloc de apărare împotriva ţărilor care au profitat de libertatea mărilor pentru a exploata resursele altor ţări şi a le refuza o parte justă şi echitabilă din resursele ce se găseau în apele adiacente teritoriului lor”102. În urma dezbaterilor din cadrul conferinţei din 1982 s-a relevat faptul că în zona economică exclusivă, statul riveran are103:  drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare şi exploatare a zonei în scopuri economice cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al curenţilor şi al vântului;  drepturi şi o jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte instalarea şi utilizarea insulelor artificiale precum şi a altor instalaţii; 

jurisdicţia în ceea ce priveşte conservarea mediului marin, mai ales în

legătură cu activităţile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării. Statul riveran are dreptul exclusiv de a reglementa constituirea, funcţionarea şi realizarea: • insulelor artificiale; •

instalaţiilor şi dispozitivelor utilizate în exploatarea şi explorarea resurselor naturale;

• instalaţiile şi dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea drepturilor statului de coastă în zonă. De asemenea statul riveran are jurisdicţie exclusivă asupra acestor insule artificiale, instalaţii şi lucrări, inclusiv în materie de legi şi reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. În jurul acestor insule artificiale, instalaţii sau lucrări, statul riveran poate să stabilească zone de securitate de dimensiuni rezonabile, în care el va putea lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura securitatea atât a navigaţiei cât şi a insulelor, instalaţiilor şi lucrărilor. 102 103

Ibidem, pag. 300. Art. 56 din Convenţia din 1982.

49

Lăţimea zonelor de securitate din jurul insulelor artificiale, a instalaţiilor şi lucrărilor nu poate depăşii o distanţă de 500 de metrii în jurul acestora, măsurată pornind de la fiecare punct al marginii lor exterioare. Constituirea acestor insule artificiale, instalaţii şi lucrări trebuie să fie notificate în mod corespunzător, iar mijloacele permanente care le semnalizează prezenţa trebuie să fie menţinute în bună stare de funcţionare104. Reglementările statului riveran în materie de pescuit în zona economică exclusivă urmează a fi opozabile statelor terţe şi ele se referă la: a) eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele şi uneltele de pescuit, inclusiv plata de taxe şi orice alte compensaţii; b) determinarea speciilor al căror pescuit este autorizat şi stabilirea de cote, fie

pentru stocurile sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile de pe fiecare navă pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru capturile cetăţenilor unui stat în timpul unei perioade date; c) reglementarea campaniilor şi zonelor de pescuit, a tipului, mărimii şi numărului instrumentelor, ca şi a tipului , mărimii şi numărului navelor de pescuit care pot fi utilizate; d) stabilirea vârstei şi mărimii peştilor şi a altor specii care pot fi pescuite; e) informaţiile cerute de la navele de pescuit, îndeosebi statisticile referitoare la capturi şi la efortul de pescuit şi comunicarea poziţiei navelor; f) obligaţia de a executa, cu autorizarea şi controlul statului riveran, programe de cercetare determinate în domeniul pescuitului şi reglementarea efecuării acestor cercetări, inclusiv luarea de eşantioane din capturi, destinaţia eşantioanelor şi comunicarea datelor ştiinţifice conexe; g) plasarea, de către statul riveran, de observatori sau stagiari la bordul navelor

respective; h) descărcarea tuturor capturilor sau a unei părţi din capturile acestor nave în porturile statului riveran;

104

Art. 60 din Convenţia din 1982.

50

i) modalităţile şi condiţiile aplicabile întreprinderilor mixte sau altor aranjamente de cooperare; j) condiţii cerute în materie de formare a personalului şi transferului de tehnici în domeniul pescuitului, inclusiv întărirea capacităţii de cercetare în domeniul pescuitului a statului riveran; k) măsuri de executare. În asigurarea drepturilor sale suverane, statul riveran poate lua orice măsuri, inclusiv cercetarea, inspectarea, sechestrarea şi urmărirea judiciară pentru respectarea legilor şi regulamentelor pe care le-a editat şi notificat tuturor celor interesaţi în timp oportun şi se referă la drepturile de exploatare şi explorare, de conservare şi gestionare a resurselor biologice din zona economică exclusivă. În cazul în care statul riveran a luat măsuri de sechestarare a navelor şi echipajelor lor, acestea sunt libere fără termen când o cauţiune sau altă garanţie a fost furnizată. Penalităţile impuse nu vor cuprinde sancţiuni cu închisoarea sau pedepse corporale105. Secţiunea 4 Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă La Conferinţa din anul 1982, alături de precizarea drepturilor statului riveran, o problemă importantă supusă dezbaterilor a fost şi cea a conturării şi stipulării drepturilor altor state în zona economică. Aceasta a fost calificată ca o chestiune fundamentală în precizarea statutului zonei economice şi ea trebuie examinată în contextal mai larg al “evaluării intereselor statelor în activitatea maritimă”106. Stipularea drepturilor şi obligaţiilor pentru statele terţe ţinând cont de interesele tuturora este deosebit de importantă întrucât stabilirea zonelor economice va avea consecinţe negative pentru multe ţări şi în special pentru cele dezavantajate din punct de vedere geografic şi pentru cele care nu au ieşire la mare. 105 106

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 301. Ibidem, pag. 302.

51

În Convenţia de la Montego Bay se prevede faptul că în zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile pertinente ale convenţiei, de libertăţile de navigaţie şi de survol şi de a pune cabluri şi conducte submarine, precum şi de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internaţional, legate de exercitarea acestor libertăţi şi compatibile cu celelalte prevederi ale convenţiei, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor, cablurilor şi conductelor submarine107. În exercitarea drepturilor şi şi în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în zona economică exclusivă, statele terţe vor ţine seama în mod corespunzător de drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta legile şi reglementările adoptate de acestea în conformitate cu dispoziţiile convenţiei şi, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu regulile de drept internaţional108. O problemă aparte este reprezentată de participarea statelor fără litoral la exploatarea zonei economice exclusive. Participarea se face pe baze echitabile, statele având dreptul la exploatarea resurselor biologice, ţinându-se seama de factorii economici şi geografici ai tuturor statelor interesate acest lucru rezultând din prevederile art. 69 din Convenţia din 1982 conform căreia statul fără litoral are dreptul de a participa, pe baze echitabile, la exploatarea unei părţi corespunzătoare din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice ale statelor riverane din regiune sau subregiune ţinând seama de factorii economici şi geografici pertinenţi ai statelor interesate şi în conformitate cu celelalte prevederi ale Convenţiei. Condiţiile şi modalităţile acestei participări vor fi stabilite de statele interesate prin acorduri bilaterale, subregionale sau regionale, ţinând seama, îndeosebi, de109: a) necesitatea evitării oricăror efecte care ar aduce prejudicii comunităţilor de pescari sau industriei de pescuit a statelor riverane; b) măsura în care statul fără litoral, conform prezentului articol, participă sau are dreptul de a participa, în virtutea acordurilor bilaterale, subregionale sau 107

Art. 58, pct. 1 din Convenţia din 1982. Art. 58, pct. 3 din Convenţia din 1982. 109 Art. 69, pct. 2 din Convenţia din 1982. 108

52

regionale existente, la exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state riverane; c) măsura în care alte state fără litoral sau state dezavantajate din punct de vedere geografic participă deja la exploatarea resurselor biologice ale zonei economice exclusive a statului riveran şi necesitatea evitării de a impune acelui stat riveran sau unei regiuni din acel stat o povară deosebit de grea; d) nevoile alimentare ale populaţiei din statele respective. Un caz particular în această problemă este reprezentat de situaţia statelor dezvoltate fără litora. Acestea nu au dreptul de a participa la exploatarea resurselor biologice, decât în zonele economice exclusive ale statelor riverane dezvoltate din aceeaşi regiune sau subregiune şi ţinând seama de măsura în care statul riveran, permiţând altor state accesul la resursele biologice din zona sa sa economică exclusivă, a luat în considerare necesitatea de a reduce la minimum efectele care ar aduce prejudicii comunităţilor de pescari, ca şi perturbările economice în statele ai căror cetăţeni practică în mod obişnuit pescuitul în zonă110. Drepturile recunoscute statului riveran de a exploata rezervele biologice nu pot fi transferate fără consimţământul expres al statului riveran unor state terţe sau cetăţenilor acestora pe cale de contract sau concesiune şi nici în baza vreunui alt aranjament. Această prevedere nu interzice statelor fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic de a obţine din partea statelor terţe sau a organizaţiilor internaţionale asistenţă tehnică sau financiară, vizând a facilita exercitarea drepturilor recunoscute lor. Secţiunea 5 Natura juridică a zonei economice exclusive Problema naturii juridice a zonei economice exclusive a facut obiectul unor ample discuţii atât la Conferinţa asupra dreptului mării cât şi în literatura de specialitate. 110

Art. 69, pct. 4 din Convenţia din 1982.

53

În încercarea de a analiza calificarea ce se poate da zonei economice exclusive este necesar a se ţine seama de definiţia dată mării teritoriale care este privită ca un complementar necesar teritoriului terestru ca o parte inundată a acestuia, pe când zona economică exclusivă se prezintă ca o zonă suplimentară stabilă dincolo de teritoriul statului riveran, în vederea satisfacerii unor interese naţionale111. În doctrină s-a evidenţiat faptul că zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu sui-generis, a cărui natură juridică este greu de stabilit, întrunind atât elemente din regimul mării libere cât şi din acela al mării teritoriale. Zona economică exclusivă nu poate fi considerată ca mare teritorială cu un regim special din mai multe motive:  în primul rând toate proiectele referitoare la această zonă au definit-o ca fiind “adiacentă mării teritoriale” sau situată dincolo de marea teritorială. Caracterul de supliment ar da naştere în mod inevitabil la o zonă intermediară de tranziţie între marea teritorială şi marea liberă, de unde rezultă şi natura sa mixtă, de categorie hibridă;  în nici unul din proiectele prezentate de statele participante la Conferinţa din 1982 nu se face referire la faptul că zona economică face parte din teritoriul de stat al statului riveran aşa cum este cazul mării teritoriale. Exercitarea drepturilor şi competenţelor recunoscute statului riveran poate fi interpretată ca o intenţie de a recunoaşte statului riveran anumite drepturi de suveranitate asupra resurselor naturale şi nu suveranitatea asupra acestei zone; 

regimul libertăţii de navigaţie maritimă şi aeriană recunoscut în zona

economică exclusivă, precum şi libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine, stabileşte o diferenţă de natură profundă între zona economică exclusivă şi marea teritorială112. Spre deosebire de marea teritorială unde există dreptul de trecere inofensivă pentru nave şi autorizarea survolului pentru aeronave, în zona economică exclusivă acest regim este diferit, aplicându-se libertatea de navigaţie şi survol. În acest sens se poate arăta că natura juridică a zonei economice se apropie 111 112

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 303. Jean Marie Dupuy, Droit Intrenational Public, 1983, pag. 121.

54

mai degrabă de cea a mării libere. În zona economică exclusivă regimul aplicabil în materie de comunicaţii va fi asemănător cu regimul lor în marea liberă, dar aceste libertăţi vor fi supuse restricţiilor care permit statului riveran să-şi exercite prerogativele sale cu privire la exploatarea şi explorarea resurselor naturale, protecţia mediului marin şi la cercetarea ştiinţifică. Dreptul de a efecua manevre, de a încărca sau descărca mărfuri, de a îmbarca sau debarca persoane, de a instala staţii de televiziune şi radio, de a lansa rachete şi de a efectua decolări de aeronave nu va fi autorizat, întrucât aceste acte nu intră în categoria utilizării legitime a mării de către statele terţe. Preocuparea pentru asigurarea securităţii statului prin instituirea zonei economice exclusive, mai ales prin refuzul de a recunoaşte libertatea de cercetare ştiinţifică, ce implică prezenţa în apropierea coastelor statului riveran a unui număr de nave susceptibile a se deda la activităţi de spionaj sau de experimente militare113. Ca o concluzie se poate spune că zona economică exclusivă are un regim juridic mixt: ea nu face parte din teritoriul statului riveran – este supusă drepturilor suverane economice şi de jurisdicţie ale acestuia dar păstrează în acelaşi timp aspecte ale regimului de mare liberă: libertatea de navigaţie, de survol, de aşezare a cablurilor şi conductelor submarine. Secţiunea 6 Zona economică exclusivă a României La data de 25 aprilie 1986, prin decret al Consiliului de stat s-a instituit zona economică exclusivă a României în Marea Neagră114. Potrivit art. 1 din Decret, în spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor teritoriale şi adiacentă acestora, se instituie zona economică exclusivă a României, în care aceasta îşi exercită drepturi suverane şi jurisdicţii asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolul acestuia şi 113 114

Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 120. Decretul nr. 142 publicat în Buletinul Oficial al României nr. 26126, aprilie 1986.

55

coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de exploatarea, conservarea şi gestionarea acestora. Făcând aplicare la art. 57 (lăţimea maximă de 200 de mile marine), respectiv la art. 74 (necesitatea acordului statelor limitrofe în delimitare), ale Convenţiei din 1982, Decretul amintit prevede, în esenţă că partea exterioară a zonei economice exclusive se întinde până la distanţa de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, dar în condiţiile dimensiunilor restrânse ale Mării Negre, întinderea efectivă a acestei zone se va determina prin delimitarea acesteia în cadrul negocierii cu statele vecine, ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu ţărmul românesc la Marea Neagră. Potrivit actului normativ, delimitarea se va face luându-se în considerare legislaţia României, prin înţelegeri cu statele respective, aplicându-se, în funcţie de circumstanţele din fiecare sector de delimitat, principiile şi criteriile de delimitare general recunoscute în dreptul internaţional şi în practica statelor, în vederea unor soluţionări echitabile.

56

Capitolul IV Regimul juridic al platoului continental Secţinuea 1 Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei platoului continental în dreptul internaţional Platoul continental s-a format în practica statelor ca instituţie a dreptului mării în perioada postbelică, fiind consacrat pentru prima dată în Convenţia de la Geneva din 1958 şi reafirmat în Convenţia de la Montego Bay din 1982. Necesitatea unei reglementări juridice precise asupra platoului continental a apărut în anii 1945 – 1947, când S.U.A., Argentina, Chile, Peru şi alte state şi-au proclamat suveranitatea asupra platoului continental, în virtutea căreia au declarat că trece sub controlul şi jurisdicţia lor. Din punct de vedere geologic, platoul continental sau „platforma continentală” reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran într-o pantă uşor înclinată, iar în unele cazuri abruptă, sub apele mărilor şi oceanelor până la marginea continentală, unde acestea au adâncimi de 150 – 200 de metri, dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi115. Astfel definit, platoul continental are de-a lungul ţărmurilor şi insulelor lăţimi diferite: de la sute de kilometri în larg cum ar fi spre exemplu coastele Guyanei până la doar unu sau doi kilometri, sau în unele cazuri poate chiar să nu existe din punct de vedere geologic cum este de exemplu ţărmul vestic al insulei Corsica. Marile dicţionare de specialitate definesc platoul continental ca fiind „un termen geografic care desemnează platforma submarină, uşor înclinată, mărginind continentele, dincolo de care începe o cădere rapidă către marile adâncimi, această cădere producându-se la o adâncime de circa 200 de metri de la suprafaţa mării”116. 115 116

Dumitra Popescu, Adrean Năstase, op. cit., pag. 204. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 123.

57

Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine de la limitele de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanţă inferioară117. Această definiţie a platoului continental conţinută de Convenţia din 1982 a avut menirea de a clarifica ambiguităţile cu privire la întinderea şi criteriile de delimitare a platoului pe care le conţinea definiţia dată de către Convenţia de la Geneva din 1958 potrivit căreia platoul continental desemna fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 de metri sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni şi de asemenea mai desemna fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine similare care sunt adiacente coastelor insulelor. Secţiunea 2 Delimitarea platoului continental Unul dintre efectele dezvoltării ştiinţei şi tehnicii l-a constituit şi extinderea cercetărilor şi explorărilor la mari adâncimi, în vederea valorificării imenselor bogăţii – minerale şi biologice – de pe fundul mărilor şi oceanelor. Acest lucru a generat tendinţa expansionistă a unor state puternic dezvoltate din punct de vedere tehnologic, pentru extindere nu numai asupra unor părţi din mare, considerate iniţial ca parte a mării libere, dar şi asupra unor zone cât mai întinse ale platoului continental, spre a beneficia astfel într-o măsură cât mai mare de veniturile provenite din exploatarea şi explorarea resurselor naturale ale acestor spaţii118. Totodată se mai dezvoltă şi o altă tendinţă constând în necesitatea apărării 117

Art. 76, pct. 1 din Convenţia din 1958. Roxana Munteanu, Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în Probleme actuale în delimitarea pe plan internaţional a platoului continental, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 47-48. 118

58

drepturilor şi intereselor legitime ale ţărilor în curs de dezvoltare faţă de o exploatare abuzivă, din partea naţiunilor puternic dezvoltate, a fundului mărilor şi subsolului adiacente coastelor lor. În aceste condiţii s-a impus necesitatea reglementării pe plan internaţional a platoului continental şi găsirea unor soluţii corespunzătoare de delimitarea a acestuia, astfel că la Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării, convocată la Geneva în anul 1958 a fost adoptată la 29 aprilie Convenţia asupra platoului continental. Articolul 1 al Convenţiei de la Geneva arată că expresia „platou continental” desemnează: a)

fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 de de metri sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de desupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni;

b)

fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine similare care sunt adiacente coastelor insulelor.

Deşi această reglementare reţinea două criterii cu privire la delimitarea platoului continental – cel al adâncimii pe de o parte şi cel al exploatabilităţii pe de altă parte - acestea creau confuzie şi dădeau posibilitatea unor state să-şi extindă platoul continental. Astfel că, un stat riveran ar fi putut, pe baza criteriului exploatabilităţii, pe măsură ce capacitatea s-a tehnologică creştea, să-şi extindă nemăsurat platoul său continental spre fundul oceanelor şi să integreze ansamblul regiunilor submarine ale mării libere119. Întrucât prevederile Convenţiei din 1958 cu privire la platoul continental erau imprecise, această instituţie a dreptului mării a fost reafirmată şi dezvoltată prin Convenţia din 1982 potrivit căreia platoul continental al statului riveran cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui 119

Ibidem, pag. 59.

59

stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine de la limitele de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanţă inferioară. În urma adoptării acestei convenţii, criteriul orizontal de delimitare a limitei exterioare a platoului continental a înlocuit criteriul vertical stabilit prin Convenţia din 1958, potrivit căruia platoul continental se întindea până acolo unde adâncimea apei este de 200 de metri. Cu caracter de excepţie, Convenţia recunoaşte dreptul de extindere al platoului continental până la 350 de mile pentru statele al căror platou se prelungeşte, prin caracteristicile sale geologice, dincolo de 200 de mile marine sau până la distanţa de 100 de mile măsurate de la liniile care marchează o adâncime de 2500 de metri120. Acest ultim aspect, având caracter de excepţie de la regula generală a celor 200 de mile, este criticabil, deoarece dă posibilitatea unor state şăşi extindă drepturile şi activităţile exclusive de exploatare în larg asupra unor suprafeţe ale zonei internaţionale în dauna statelor neriverane121. În privinţa regulilor de delimitare, Convenţia din 1982 a renunţat la linia de echidistanţă, prevăzând că „delimitarea platoului continental între statele ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă se efectuează prin acord între ele, potrivit dreptului internaţional, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă”. Probleme mai deosebite au apărut în cazul delimitării platoului continental insular, care a generat în practică dificultăţi şi diferende între state. Constituind întinderi naturale de pământ înconjurate de apă, cu deschidere spre marea liberă, insulele apropiate de litoral intră în teritoriul de stat şi fac parte din platoul continental al statului riveran, delimitarea în exterior a platoului făcându-se de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. Asemenea soluţii au fost adoptate în practică, prin acord între fosta Iugoslavie şi Italia în 1968, privind insulele adiacente coastei iugoslave sau între fosta Uniune Sovietică şi Finlanda, în 1957 în legătură cu insulele din Golful Finic.

120 121

Art. 76, pct. 5 şi 6 din Convenţia din 1982. Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 354.

60

Potrivit art. 121 al Convenţiei din anul 1982, insulele, stâncile, insuliţele care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieţii economice proprii, nu au zonă economică exclusivă şi nici platou continental. Spre deosebire de acestea, insulele populate şi cu o viaţă economică proprie au platou, ceea ce poate crea o serie de dificultăţi şi inechităţi atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat, aparţin altui stat, situaţie cu care s-au confruntat Grecia şi Turcia în Marea Egee, U.R.S.S. şi Suedia în Marea Baltică şi recent România şi Ucraina în Marea Neagră. Secţiunea 3 Regimul juridic al platoului continental Regimul juridic al platoului continental a fost reglementat prima dată în Convenţia de la Geneva din 1958, care în art. 1 îl defineşte ca fiind fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială şi ulterior în Convenţia de la Montego Bay care precizează că platoul continental se poate întinde până la limita externă a marginii continentale sau până la 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale122. Natura juridică a platoului continental este definită prin drepturile suverane pe care statul riveran le are şi le exercită asupra acestui spaţiu, „drepturi suverane de exploatare a resurselor sale naturale”123. Potrivit Convenţie, aceste resurse pot fi zăcăminte de hidrocarburi (ţiţei, gaze) sau de origine minerală precum şi specii sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă . Din acest punct de vedere platoul continental nu constituie o zonă de suveranitate teritorială, o parte a teritoriului de stat. Unii autori au tras concluzia dintr-o formulare a Curţii Internaţionale de Justiţie care, în decizia din 1989 asupra afacerii platoului continental al Mării Nordului, în diferendul fostei R.F. Germania faţă de Olanda şi Danemarca, în care se apreciază că acesta este „o prelungire, o continuare, o extindere a teritoriului 122 123

Victor Aelenei, op. cit., pag. 188. Art. 77 din Convenţia din 1982..

61

statului riveran pe sub apele mării”, că platoul continental constituie o zonă de suveranitate teritorială124. Această soluţie a fost însă respinsă de majoritatea doctrinei precum şi de practica statelor care au tras concluzia, din formularea echivocă şi imprecisă a Curţii Internaţionale de Justiţie, că temeiul drepturilor suverane, exclusive în această zonă este dat de „continuitatea” fizică, geografică şi nu în cea juridică a platoului, cu teritoriile statului riveran. Drepturile suverane de exploatare a resurselor naturale sunt bazate şi recunoscute ca fiind fundamentate tocmai pe unitatea geologică a acestei zone cu teritoriul statului riveran, şi ele nu trebuie să afecteze regimul juridic al apelor şi al spaţiului aerian aflat deasupra platoului continental125. Exercitarea de către statul riveran a drepturilor sale asupra platoului continental nu trebuie să aducă atingere navigaţiei sau altor drepturi şi libertăţii recunoscute altor state de către convenţie şi nici să limiteze în mod nejustificat exercitarea acestora126. Secţiunea 4 Drepturile şi obligaţiile statelor cu privire la platoului continental Problema naturii juridice a drepturilor statului riveran asupra platoului continental a făcut obiectul unor ample discuţii atât la Conferinţa asupra dreptului mării cât şi în literatura de specialitate. S-au susţinut mai multe puncte de vedere, unele în favoarea unor drepturi exclusive ale acestor state, altele definindu-le ca drepturi cu caracter preferenţial sau funcţional, cu alte cuvinte vizând exercitarea acestor drepturi în corelaţie cu cele ale altor state127. Conform art. 77 al Convenţiei din 1982, statul riveran exercită asupra platoului continental drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării resurselor sale naturale. 124

C.I.J., Arret, Recueil, 1969, pag. 31. Constantin Andronovici, op. cit., pag. 216. 126 Art. 78 din Convenţia din 1982. 127 Grigore Geamănu, op. cit., pag. 442. 125

62

Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt exclusive, în sensul că un alt stat nu poate explora acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl exoloatează, fără consimţământul expres al statului riveran. De asemenea drepturile statului riveran asupra platoului său, nu depind de ocuparea efectivă a acestuia de către statul respectiv sau de vreo declaraţie expresă a statului cu privire la platoul său continental128. Statul riveran exercită drepturi suverane asupra următoarelor resurse naturale: -

resurse minerale şi alte resurse nebiologice ale fundului mării şi subsolului acesteia;

-

organismele vii care aparţin speciilor sedentare, adică organismele care în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării sau în subsolul acesteia, fie sunt incapabile de a se deplasa altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu fundul

mării sau cu subsolul

acesteia. Statul riveran are dreptul exclusiv în platoul continental de a construi şi de a autoriza şi reglementa construirea , exploatarea şi utilizarea de insule artificiale, instalaţii şi dispozitive în scopuri economice. El are jurisdicţia exclusivă asupra acestora inclusiv în materie de reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. Aceste construcţii nu beneficiază de propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de securitate pe o distanţă de cel mult 500 de metri, măsuraţi de la fiecare punct al limitei lor exterioare129. Totodată statul riveran este obligat să ia toate măsurile necesare protecţiei resurselor biologice împotriva poluării cu agenţi dăunători în aceste zone iar navele indiferent de naţionalitate sunt obligate să le respecte. Ca o obligaţie corelativă a acestor drepturi este aceea potrivit căreia aceste instalaţii şi dispozitive, precum şi zonele de securitate stabilite în jurul lor nu trebuie să fie situate în locuri unde să împiedice utilizarea căilor maritime regulate, indispensabile navigaţiei internaţionale. 128 129

Art. 77, pct. 2 şi 3 din Convenţia din 1982. Stelian Scăunaş, op.cit., pag. 171.

63

Totodată în zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala cabluri şi conducte submarine130. Statul riveran nu poate împiedica instalarea şi întreţinerea acestora, dar traseul lor va fi supus consimţământului statului riveran, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se polueze apele mării. Celelalte state au de asemenea, posibilitatea de a efectua activităţi de cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai după obţinerea consimţământului acestuia şi în condiţiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop. Totuşi, statul riveran nu va putea refuza, în mod normal, să-şi dea consimţământul când cererea va fi prezentată de o instituţie calificată în vederea cercetărilor de natură pur ştiinţifică, privind caracteristicile fizice sau biologice ale platoului continental, cu condiţia ca statul riveran să poată, dacă el doreşte, să participe la aceste cercetări sau să fie reprezentat şi ca, în orice caz, rezultatele să fie publice131. Întrucât la Conferinţa din 1982, în definiţia platoului continental se prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază utilizate pentru stabilirea lăţimii mării teritoriale s-a ridicat problema drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al căror platou continental se întinde dincolo de această distanţă. În acest sens Convenţia prevede că statul riveran va plăti contribuţii în bani sau în natură pentru exploatarea resurselor nebiologice ale platoului continental dincolo de distanţa de 200 de mile marine, întrucât aceste zone sunt considerate a fi „patrimoniu comun al umanităţii”

130 131

Art 79 din Convenţia din 1982. Art. 4 şi 5 din Convenţia privitoare la platoul continental din 1958.

64

Secţiunea 5 Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în sectorul nordic la bazinului de vest al Mării Negre a făcut obiectul unui proces îndelungat de negocieri, desfăşurat în perioada 1967 – 1987, între România şi U.R.S.S. fără ca cele două părţi să ajungă la un acord. După destrămarea U.R.S.S., această problematică a fost abordată în relaţia cu partea ucraineană . La data de 2 iunie 1997 a fost semnat la Constanţa, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina. Tot cu această ocazie, a fost semnat Acordul conex Tratatului politic de bază, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Acest ultim document cuprinde prevederi referitoare la obligaţia părţilor de a începe negocieri în vederea încheierii unui Tratat privind regimul frontierei de stat şi a unui Acord pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. Totodată, Acordul conex conţine o serie de principii în funcţie de care cele două ţări au convenit să realizeze delimitarea132. În acelaşi timp, documentul menţionat includea o clauză compromisorie care stabileşte posibilitatea pentru oricare din părţi să sesizeze unilateral Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga pentru soluţionarea delimitării spaţiilor maritime, în cazul îndeplinirii, cumulativ a două condiţii:  negocierile cu privire la delimitarea spaţiilor maritime să se fi desfăşurat pe o perioadă mai mare de doi ani;  tratatul privind regimul frontierei de stat să fi intrat în vigoare sau să se demonstreze faptul că acesta nu a intrat în vigoare din vina celeilalte părţi. Articolul 4 (lit. h) al Acordului conex încheiat între România şi Ucraina în 1997: „În situaţia în care aceste negocieri nu vor duce la încheierea susamintitului acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de 2 ani de la începerea acestora, 132

Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 288.

65

Guvernul României şi Guvernul Ucrainei au convenit ca problema delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive să fie soluţionată de Curtea Internaţională de Justiţie a ONU, la cererea oricăreia din Părţi, cu condiţia intrării în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România şi Ucraina. Cu toate acestea, Curtea Internaţională de Justiţie a ONU va putea examina cererea referitoare la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat, dacă va constata că întârzierea intrării în vigoare a acestuia s-a produs din vina celeilalte Părţi”. În urma dezmembrării U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii. Ucraina făcând uz de de decizia ca apele sale teritoriale să fie de 12 mile, a început o serie de activităţi în zonă şi nu a ţinut seama de necesitatea punerii de acord cu partea Română. Ţinând cont că Insula Şerpilor se află la circa 50 de kilometri de mal, între apele teritoriale române şi ucrainene, între ele rămâne practic o zonă nesemnificativă, a cărei importanţă a crescut având în vedere perspectiva unei exploatări economice viitoare. Insula Şerrpilor intrată în posesia Ucrainei în calitatea acesteia de fostă succesoare a U.R.S.S., a devenit o piedică neaşteptată în activitatea de colaborare a Tratatului politic dintre România şi Ucraina133. Poziţia oficială a Ucrainei în problema Insulei Şerpilor a fost următoarea: 

Ucraina afirmă că Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean şi, în consecinţă nu

se pot purta discuţii pe tema dreptului acestui stat asupra insulei propriu-zise, cât şi a platoului continental pe o rază de 12 mile marine în jurul său134;  Din punct de vedere economic, conducerea politică ucraineană apreciază că rezervele de petrol şi gaze naturale existente în subsolul platoului continental din jurul insulei constituie rezerve strategice importante pentru suportul energetic al ţării;

133 134

Aurelian Teodorescu, Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi dreptul forţei, pag. 56 Petre Dogaru, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti, 1996, pag. 81.

66

 Din punct de vedere militar, Insula Şerpilor este un punct strategic deosebit deoarece ansamblul militar instalat aici asigură apărarea antiaeriană a hotarului de sud al Ucrainei. Poziţia oficială a României privind Insula Şerpilor a fost tranşantă:  România nu are pretenţii teritoriale faţă de nici o ţară, deci nici faţă de Ucraina. Ca ţară semnatară a acordurilor de la Helsinki, România respectă statusquo-ul politico-geografic, instituit după cel de-al doilea război mondial;  Litigiul asupra Insulei Şerpilor nu se referă la retrocedarea ei României, ci la împărţirea spaţiilor maritime ce revin celor două state. Acest aspect, în situaţia în care negocierile între cele două state nu vor da rezultate, ar putea fi ridicat de România în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga;  România apreciază Ucraina ca pe unul dintre cei mai importanţi vecini pe care îi are, motiv pentru care există dorinţa clară de a găsi cele mai bune modalităţi pentru ca această relaţie să fie exprimată în acţiuni şi iniţiative comune, precum şi în documente juridice ratificate de ambele părţi. În conformitate cu Convenţia de la Geneva din 1958, România a iniţiat în anul

1967 tratative cu Uniunea Sovietică în vederea delimitării platoului

continental. Negocierile au fost purtate pe parcursul a 10 întâlniri, partea sovietică făcând mai multe propuneri de delimitare, propuneri ce au fost respinse de România care le-a considerat neechitabile şi astfel negocierile au intrat în impas, fiind suspendate în 1987. În ceea ce priveşte relaţia cu Ucraina, ca stat succesor al fostei U.RS.S., România a demarat în 1995 negocierile în vederea încheierii celor trei documente politico juridice româno-ucrainene menţionate. În cursul a 5 runde de negocieri între cele două echipe de experţi asupra proiectului Tratatului politic de bază, au fost convenite majoritatea articolelor. Negocierile asupra documentului cuprinzând principiile şi liniile directoare referitoare la frontieră şi la delimitarea spaţiilor marine nu au dus la nici un rezultat, datorită poziţiei delegaţiei ucrainene, care a insistat să fie confirmate toate documentele privind traseul frontierei, încheiate de România cu fosta U.R.S.S., 67

prin care linia frontierei pe braţul Chilia a fost trasată în defavoarea României , iar Insula Şerpilor a fost anexată de U.R.S.S.135. În 1998, a început negocierea, în paralel, a Tratatului privind privind regimul frontierei comune şi a Acordului privind delimitarea spaţiilor maritime. Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborare şi asistenţă mutuală în probleme de frontieră a fost semnat la Cernăuţi, la 17 iunie 2003, de către preşedinţii României şi Ucrainei, intrând în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia, la data de 27 mai 2004. În schimb, negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, desfăşurate în perioada 1998 – 2004, nu au condus la rezultate concrete, textul acestui document nefiind convenit. În aceste condiţii având în vedere faptul că ambele condiţii privind sesizarea Curţii Internaţionale de Justiţie erau îndeplinite şi faţă de lipsa de progrese în negocierile bilaterale (24 de runde, completate de 10 alte runde la nivel de experţi), la data de 16 septembrie 2004 România a transmis către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga cererea de iniţiere a procedurilor în vederea soluţionării problematicii delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. În conformitate cu paragraful 2 al articolului 40 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, aceasta a comunicat imediat o copie certificată după cererea României, Guvernului Ucrainei. Ucraina a acceptat soluţionarea diferendului privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive de către Curtea Internaţională de Justiţie şi astfel cele două ţari au procedat, conform procedurilor Curţii, la desemnarea a câte unui judecător. Prin ordonanţa din 19 noiembrie 2004, Curtea a fixat anumite termene până la care cele două părţi puteau depune memorii şi contra-memorii, astfel că România a avut ca termen de depunere a memoriilor data de 19 august 2005 iar Ucraina a trebuit să depună contra-memoriile până la 19 mai 2006. 135

A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Dobrogea, Bucureşti, 1979, pag. 197.

68

La data de 2 septembrie 2008 au început la Haga audierile publice ale României şi Ucrainei în cazul delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive, în prima săptămână fiind audiată partea română, reprezentată de Bogdan Aurescu, director general în Ministerul Afacerilor Externe iar cea de a doua săptămână partea ucraineană. România a considerat că metoda de delimitare a spaţiilor maritime din Marea Neagră aflate în diferend, precum şi linia de delimitare care rezultă din aceasta, propuse de Ucraina în timpul negocierilor, nu sunt în conformitate cu dispoziţiile relevante din Acordul conex, care trebuiau aplicate. În acelaşi timp, poziţia Ucrainei nu ducea la o soluţie echitabilă între cele două state, astfel cum prevăd articolele 74 şi 83 ale Convenţiei din 1982. În consecinţă, rezervându-şi dreptul de a suplimenta, amenda sau modifica cererea în cursul procedurilor, România a solicitat Curţii să traseze, în conformitate cu dreptul internaţional, în particular cu criteriile specificate de art. 4 al Acordului conex, o linie de delimitare maritimă unică între platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor două State în Marea Neagră. Pentru tarsarea liniei de demarcaţie trebuiau a fi stabilite coastele relevante ale fiecărui stat în parte. România şi Ucraina au prezentat fiecare câte un punct de vedere cu privire la coastele relevante proprii cât şi cu privire la coastele relevante ale părţii adverse. Cu privire la coasta relevantă proprie, România a susţinut că aceasta este compusă sin două segmente distincte: un segment, mai mult sau mai puţin rectiliniu, porneşte din punctul în care se termină frontiera fluvială cu Ucraina mergând spre sud până la extremitatea Peninsulei Sacalin, şi un segment mai lung, uşor concav, mergând din extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin până la frontiera cu Bulgaria. România a considerat că întreaga sa coastă este relevantă, mai exact segmentul situat între punctul terminal al frontierei fluviale românoucrainene şi extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin este relevant pentru două sectoare ale zonei de delimitat şi anume acelea în care coastele sunt adiacente şi sunt şi faţă în faţă, iar segmentul care se întinde la sud de Peninsula Sacalin pâna la 69

punctul unde se termină frontiera terestră dintre România şi Bulgaria nu este relevant decât în ceea ce priveşte sectorul zonei de delimitat în care coastele sunt faţă în faţă (ANEXA 3) . Conform României lungimea totală a coastei sale relevante este de 269,67 km (204,90 km pentru liniile de bază)136. Cu privire la coasta relevantă a României, Ucraina a susţinut că este trasată greşit, susţinând că România, împărţind coasta sa în două segmente, a numărat de două ori o parte importantă din litoral şi anume sectorul de nord, o dată ca fiind „coastă adiacentă” relevantă pentru ca apoi să reţină lungimea totală a coastei ca fiind coastă relevantă pentru delimitarea „între coaste care se află faţă în faţă”. Ca răspuns la acest argument, România a precizat că a trebuit să ţină cont de coasta sa atât pentru coastele adiacente cât şi pentru cele aflate faţă în faţă şi nu a numărat decât o singură dată fiecare segment, pentru calcularea lungimii totale a coastelor relevante. În această privinţă Curtea a reţinut punctul de vedere al României, respingând totodată afirmaţiile Ucrainei, şi calculând lungimea totală a coastelor relevante la aproximativ 248 de kilometrii. Cu privire la coasta relevantă a Ucrainei, Romînia a arătat că aceasta se caracterizează printr-un anumit număr de de crestături profunde şi prin mai multe schimbări de direcţie, anumite segmente din această coastă fiind situate faţă în faţă. Pornind de la frontiera terestră/fluvială cu România, coasta ucraineană este, pe o scurtă distanţă, în ansamblu orientată spre nord, apoi se curbează spre nord-est până atinge estuarul Nistrului. Pentru România, punctul unde malul sudic al acestui estuar atinge litoralul marchează sfârşitul segmentului coastei ucrainene adiacentă coastei româneşti. Pornind din acest punct, coasta ucraineană schimbă direcţia şi se îndreaptă spre nord-nord-est până la Odesa, iar de acolo se orientează spre nord înainte de a se orienta spre est până la estuarul Dniepr. Apoi coasta urmează o direcţie sudică plecând de la golful Yahorlitska, îndreptându-se spre est până la golful Karkinitska, apoi se întoarce brusc şi porneşte spre sud-est până la Capul Tarkhankut. Ultimul segment al coastei ucrainene corespunde coastei Peninsulei Crimeea, până la Capul Sarych. România a susţinut că lungimea totală a coastei 136

C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 27-30, http://www.icjcij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

70

relevante a Ucrainei este de 388, 14 km şi se împarte în 8 segmente distincte determinate de inflexiunile coastei. De asemenea România a susţinut că Insula Şerpilor nu face parte din configuraţia coastelor părţilor, ea nefiind decât o stâncă în sensul alineatului 3 al articolului 121 al Convenţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, neavând dreptul la platou continental

sau

zonă

economică

exclusivă,

deoarece

caracteristicile sale naturale nu pot susţine nici locuirea umană, nici

viaţă

economică.

Conduita

recentă

a

Ucrainei

de

a

„îmbunătăţi” Insula Şerpilor, scopul său şi intenţiile aflate în spatele acestui comportament arată în mod clar recunoaşterea de către Ucraina însăşi a faptului că trăsăturile naturale ale acestei formaţiuni maritime sunt cele ale unei stânci în înţelesul articolului 121 alineatul 3 al Convenţiei asupra dreptului mării137. Conform susţinerilor Ucrainei coasta sa relevantă se compune din trei segmente distincte fiecare generând dreptul la platou continental şi la zonă economică exclusivă în zona supusă delimitării. Primul segment se întinde de la frontiera cu România până la un punct situat imediat în nordul oraşului Odessa. În cel de-al doilea segment, la nord de Odessa, coasta ucraineană, se curbează spre est şi înglobează litoralul orientat spre sud, în bazinul de nord-vest al Mării Negre. Al treilea segment se întinde dea lungul litoralului vestic al Peninsulei Crimeea, din punctul cel mai estic al golfului Karkinitska până la Capul Sarych (ANEXA 4). Ucraina a respins teza României care exclude din coasta sa relevantă un segment situat între punctul S şi Capul Tarkhankut. De asemenea Ucraina susţine că Insula Şerpilor „face parte din contextul geografic şi coasta sa face parte din coastele relevante ale Ucrainei”. Ucraina a susţinut că lungimea totală a coastei sale relevante este de 1058 de kilometri. Şi cu privire la coasta relevantă a Ucrainei Curtea s-a pronunţat printr-o hotărâre mai apropiată de punctul de vedere al României şi nu a reţinut argumentul Ucrainei conform căreia coastele golfului Karkinitskafac parte din coasta 137

C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 32-33, http://www.icjcij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

71

relevantă. Coastele acestui golf sunt faţă în faţă şi nu se pot opune coastelor româneşti. De asemenea Curetea nu a reţinut nici argumentul Ucrainei cu privire la Insula Şerpilor, concluzionând că lungimea totală a coastei relevante a Ucrainei este de aproximativ 705 kilometri. După determinarea coastelor relevante ale celor două state, Curtea a trecut la determinarea zonei maritime relevante şi la trasarea liniei de demarcaţie, mai întâi trasând o linie de demarcaţie provizorie care urma a fi ajustată în funcţie de circumstanţe, tinând cont de calculele geometrice precum şi de principiile de drept internaţional. Linia propusă de România porneşte din ultimul punct al frontierei de stat cu Ucraina - punctul F - şi urmează arcul de cerc cu raza de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor până în punctul X. Apoi continuă pe linia de echidistanţă între ţărmurile adiacente relevante ale celor două state până în punctul T, de unde merge spre sud pe linia mediană dintre ţărmurile relevante ale României şi Ucrainei aflate faţă în faţă, după cum apare în ANEXA 2. Ucraina a propus o linie de demarcaţie care ţinea cont de prezenţa în zona de delimitat a Insulei Şerpilor, încălcând astfel prevederile articolului 121 al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, precum şi principiul echidistanţei sau al liniiei mediane dintre cele două ţărmuri, revendicând astfel o porţiune mult mai întinsă din platoul continental. În urma pledoariilor susţinute de reprezentanţii celor două părţi în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, a dezbaterilor şi a propunerilor făcute de părţi, Curtea a calculat şi a stabilit coastele relevante ale fiecărei părţi şi a trasat o linie de demarcaţie între platoul continental al României şi cel al Ucrainei, pronunţând Hotărârea din data de 3 februarie 2009 privind delimitarea maritimă din Marea Neagră – România contra Ucraina,

în

cuprinsul căreia se prevede că: “pornind din punctul 1, cel 72

convenit de părţi în primul articol al tratatului din 2003 referitor la regimul frontierei de stat, linia frontierei maritime unică ce delimitează platoul continental şi zona economică exclusivă dintre România şi Ucraina în Marea Neagră urmează arcul de 12 mile marine al mării teritoriale a Ucrainei în jurul Insulei Serpilor până se intersectează cu linia de echidistanţă dintre coastele adiacente ale României şi Ucrainei în punctul 2 situat la 45º03’18.5” latitudine nordică şi 30º09’24,6” longitudine estică. Pornind din punctul 2, frontiera urmează linia de echidistanţă trecând prin punctul 3 situat la 44º46’38,7” latitudine nordică şi 30º58’37,3” longitudine estică şi punctul 4 situat la 44º44’13,4” latitudine nordică şi 31º10’27,7” longitudine estică, până în punctul 5 situat la 44º02’53” latitudine nordică şi 31º24’35” longitudine estică. Pornind din punctul 5, frontiera maritimă se îndreaptă spre sud dea lungul liniei de echidistanţă a coastelor României şi Ucrainei care se calculează după un azimut geodezic iniţial de 185º23’54,5”, până atinge zona unde întrepătrunde drepturile statelor terţe”138.

138

C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 69, http://www.icjcij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

73

Concluzii Suprafaţa planetei este acoperită în proporţie de 70% de apă. Mările sunt căile de comunicaţie utilizate cel mai mult, ele ascund resurse alimentare şi materii prime indispensabile şi exercită o acţiune determinantă asupra climatului şi mediului planetei. Existenţa noastră este indisolubil legată de protecţia, conservarea şi exploatarea raţională a mărilor. Mai mult de 85% din stocurile de peşte trăiesc în zona de 200 de mile marine, o treime din rezervele de petrol şi de gaze naturale este situată în marea liberă iar marile adâncimi adăpostesc enorme zăcăminte de metale încă neexploatate. Toate aceste argumente prezentate anterior precum şi recentul diferend dintre România şi Ucraina, privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive a celor două state în bazinul de nord-vest al Mării Negre, soluţionat la Curtea Internaţională de Justiţie au fost determinante în alegerea temei acestei lucrări, care îşi propune să abordeze trei dintre cele mai importante instituţii consacrate de dreptul mării şi anume marea teritorială, zona economică exclusivă şi platoul continental, încercând să aducă în actualitate importanţa cunoaşterii acestor concepte atât pentru relaţiile de bună vecinătate a statelor şi convieţuire paşnică a popoarelor cât şi pentru o exploatare raţională şi echitabiă a resurselor acestor zone fără a cauza consecinţe negative şi iremediabile. Primul capitol al lucrării este o introducere în vasta problematică a dreptului mării, prezentând pe scurt evoluţia sa de la apariţia primelor concepte şi până în prezent, principalele noţiuni din dreptul mării, principalele teze formulate cu 74

privire la aceste noţiuni precum şi susţinătorii acestora. De asemenea în acest capitol sunt tratate principalele convenţii şi conferinţe care au condus la instituirea dreptului mării ca ramură distinctă a dreptului internaţional şi care au impus norme uniforme la nivel mondial şi anume Conferinţa de la Geneva din anul 1958 la care s-au adoptat cele 4 convenţii cu privire la marea teritorială şi zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuit şi conservarea resurselor biologice din marea liberă şi Covenţia de la Montego Bay din anul 1982 care este cel mai important document din această materie fiind semnată de peste 155 de state, convenţie care a reglementat unele instituţii noi în dreptul mării şi care pentru prima dată cuprinde norme referitoare la protejarea şi conservarea mediului marin, exploatarea resurselor biologice şi naturale din aceste zone cu respectarea reglementărilor obligatorii ale convenţiei, cercetarea ştiinţifică în mediul marin şi cooperarea internaţională în acest domeniu precum şi răspunderea statelor care încalcă aceste norme şi cauzează prejudicii. În capitolul al doilea este tratată instituţia mării teritoriale cuprinzând referiri la evoluţia acestui concept, drepturile şi obligaţiile statelor riverane în această zonă şi jurisdicţia statului riveran. O secţiune importantă din acest capitol este acordată naturii juridice a mării teritoriale care apare ca parte integrantă a statului riveran în care acesta îşi exercită deplin drepturile sale suverane. Delimitarea mării teritoriale, metodele folosite şi practicate de-a lungul timpului şi unele conflicte apărute în legătură cu delimitarea, completează acest capitol împreună cu o secţiune dedicată mării teritoriale a României. Capitolele al treilea şi al patrulea ating problematica zonei economice exclusive respectiv a platoului continental, ca zone în care statele riverane exercită drepturi suverane de explorare şi exploatare deşi aceste zone nu fac parte din teritoriul lor naţional. Promovarea zonei economice exclusive şi a platoului continental pe plan internaţionl continuă să fie una din cele mai complexe probleme ale dreptului mării, cu consecinţe deosebite în plan economic şi cu implicaţii însemnate în evoluţia raporturilor dintre state, datorită diferitelor interese care se urmăresc în aceste zone şi anume imense bogăţii piscicole, resurse de petrol 75

şi gaze naturale, minerale utile şi în special zăcăminte de mangan, cupru şi fier, posibilitatea instalării unor centrale nucleare pe coasta continentală precum şi folosirea energiei marine. Delimitarea şi întinderea acestor zone sunt probleme cuprinse în aceste capitole, zona economică exclusivă întinzându-se până la 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială iar ploatoul continental fiind solul şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al statului riveran până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine. Pornind de la această problemă a întinderii şi delimitării platoului continental şi a zonei economice exclusive, finalul capitolului al patrulea abordează diferendul dintre România şi Ucraina referitor la delimitarea acestor zone aparţinând celor două state în Marea Neagră, care a fost supus spre soluţionare la Curtea Internaţională de Justiţie şi care a pronunţat o hotărâre în această privinţă la data de 3 februarie 2009.

76

Bibliografie: •

Aelenei Victor -

Dreptul frontierei de stat, Editura Univers Ştiinţific,

Bucureşti, 2004; •

Andronovici Constantin - Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi,

1993; •

Bolintineanu A. - Marea teritorială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960;

•

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. - Drept internaţional

contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000; •

Brătianu Gh. I. - Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. I, pag. 87; •

Dogaru Petre - Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti, 1996;

•

Duculescu Victor - Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în

Tendinţe recente de extindere a limitelor mării teritoriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; •

Dupuy Jean Marie - Droit Intrenational Ppublic, 1983;

•

Geamănu Grigore - Drept internaţiona lpublic, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1975; •

Gidel G. - Le droit international public de la mer, Le temps de paix, tome I,

Introduction – La haute mer, Chateauroux, 1932; •

Greig D. W. - International Law, Butterworths, London, 1980;

•

Marinescu Daniela - Dreptul mediului înconjurător, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 1995;

77

•

Mazilu Dumitru - Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane,

Editura Academiei, Bucureşti, 1980; •

Mazilu Dumitru - Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

•

Mazilu Dumitru - Drept internaţional public, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005; •

Miga-Beşteliu Raluca - Drept Internaţional public, Editura “All”,

Bucureşti, 1997; •

Moca Gheorghe, Duţu Mircea - Drept internaţional public, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008; •

Munteanu Roxana - Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în

Probleme actuale în delimitarea pe plan internaţional a platoului continental, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; •

Popescu Dumitra, Năstase Adrian - Drept internaţional public, Casa de

editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1997; •

Purdă Nicolae - coordonator, Ţarcă Ştefan, Velişcu Viorel, Pîrvu

Loredana - Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008; •

Scăunaş Stelian - Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti,

2002; •

Stănescu Ioan - Oceanele şi mărle Terre, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;

•

Teodorescu Aurelian - Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi dreptul

forţei; • Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, Montego Bay, 1982; • Convenţia Naţiunilor Unite asupra mării teritoriale şi zonei contigue, Geneva, 1958; • Convenţia Naţiunilor Unite asupra platoului continental, Geneva, 1958; •

Legea nr. 17/1990 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

410 din 25 iulie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2002, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 130/2007, publicată în Monitorul Oficial al

78

României, Partea I, nr. 780 din 16 noiembrie 2007, aprobată prin Legea nr. 102/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 371 din 15 mai 2008; •

C.I.J. Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer

Noire, ROUMANIE c. UKRAINE; • www.icj-cij.org; • www.onuinfo.ro;

Anexe

ANEXA 1 Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României COORDONATELE GEOGRAFICE ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte, de la care este măsurată lăţimea spaţiilor maritime ale României

Segmentul

Punctele

A

1 2 2 3 3

Coordonatele geografice ale punctelor Latitudine (φ) Longitudine (λ) 45°10'51” 29°45’56” 45°08’42” 29°46’20” Ca la segmentul A 44°50’28” 29°36’52” Linia celui mai mare reflux

4 4 5 5 6 6 7 7 8 8 9

44°46’52” 29°31’48” 44°43’38” 29°03’10” Ca la segmentul D 44°31’26” 28°52’26” Ca la segmentul E 44°07’15” 28°41’50” Ca la segmentul F 43°59’14” 28°40’09” Ca la segmentul G 43°44’20” 28°34’51”

B C

D E F G H

79

ANEXA 2 Liniile de delimitare maritiă revendicate de România (culoare roţie) şi Ucraina(culoare albastră)

80

ANEXA 3 Coastele relevante şi zona de delimitare susţinute de România

81

ANEXA 4 Coastele relevante şi zona de delimitare susţinute deUcraina 82

ANEXA 5

83

Coastele relevante ale celor două state identificate de Curtea Internaţională de Justiţie

ANEXA 6 84

Zona de delimitare identificată de către Curtea Internaţională de Justiţie

ANEXA 7 85

Trasarea liniei de echidistanţă provizorie

ANEXA 8

86

Trasarea frontierei maritime în vecinătatea Insulei Şerpilor

ANEXA 9 87

Linia ce desparte platoul continental şi zona economică exclusivă dintre România şi Ucraina, aşa cum a fost trasată de Curtea Internaţională de Justiţie.

Cuprins 88

Consideraţii introductive privind dreptul mării...........................................................3 Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958............................................3 Rolul Conferinţei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării..........................................................................................................................7 Convenţia din 1982 de la Montego Bay................................................................................11

Regimul juridic al mării teritoriale..............16

Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia...........................16 Natura juridică a mării teritoriale...........................................................................................18 Delimitarea mării teritoriale ..................................................................................................21 Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare folosite21 Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale..............................................24 Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale.........................................................27 Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială..............................................................32 Dreptul de trecere inofensivă.................................................................................................34 Jurisdicţia statului riveran......................................................................................................38 Marea teritorială a României..................................................................................................41

Regimul juridic al zonei economice exclusive .................................................................44 Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul internaţional ................................................................................................................................................44 Delimitarea zonei economice exclusive................................................................................47 Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă...................................................48 Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă.....................................51 Natura juridică a zonei economice exclusive........................................................................53 Zona economică exclusivă a României.................................................................................55

Regimul juridic al platoului continental......57 Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei platoului continental în dreptul internaţional............................................................................................................................57 Delimitarea platoului continental...........................................................................................58 Regimul juridic al platoului continental................................................................................61 Drepturile şi obligaţiile statelor cu privire la platoului continental......................................62 Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră...................................................................................65

Concluzii...................................................74 Anexe.......................................................79

89