Proiect de Cercetare Stima de Sine [PDF]

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA FACUL

27 0 267KB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Papiere empfehlen

Stima de Sine

0 0 285KB Read more

Referat Stima de Sine

0 0 103KB Read more

7days Challenge Stima de Sine Conteaza

3 0 2MB Read more

Proiect Imaginea de Sine

0 0 271KB Read more

Proiect de Cercetare

0 0 390KB Read more

MCSC-Proiect de Cercetare

0 0 128KB Read more

Proiect de Cercetare

0 0 286KB Read more

Proiect de Cercetare

1 0 128KB Read more

Proiect de Cercetare Educationala

4 1 132KB Read more

Proiect de Cercetare Final

0 0 328KB Read more

Proiect de Cercetare Stima de Sine [PDF]

Author / Uploaded
Carolina Barbă

0 0 0
Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden

Datei wird geladen, bitte warten...

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Proiect de cercetare Stima de sine și performanțele în activitate

Conducător științific: Rusnac Svetlana, doctor, conferențiar universitar ___________________________ Elaborat: Grădinaru Camelia, studentă anul II, specialitatea Psihologie ___________________________

Chișinău 2018

CUPRINS Introducere 1. ABORDAREA TEORETICĂ A STIMEI DE SINE ȘI PERFORMANȚELOR ÎN ACTIVITATE 1.1 Definirea conceptului stimei de sine 1.2 Componentele stimei de sine 1.3 Tipurile stimei de sine 1.4 Performanța ca rezultat al stimei de sine 1.4.1 Definiția performanței 1.4.2 Factori care influiențează performanța individului 2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A RELAȚIEI DINTRE STIMA DE SINE ȘI PERFORMANȚELE ÎN ACTIVITATE 2.1. Metodologia, metodele de cercetare 2.2.Analiza și interpretarea datelor CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFIE ANEXE

2

INTRODUCERE Stima de sine este prezentă în fiecare aspect al vieții tale. ( Charles Joseph Joe Clalrk) Actualitatea temei: Stima de sine este una dintre temele de actualitate ale studenților și profesorilor. Oamenii sunt un factor important pentru companie, deoarece doar angajaţii performanţi fac diferenţa dintre o organizaţie puternică şi una slabă. Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viața cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima sinee. Părinții își doresc copii cu o stimă de sine cît mai mare, profesorii încearcă să-și ajute studenții sa și-o îmbunătățească sau, se mai întîmplă, le-o desființează( bineînțeles, de cele mai multe ori, involuntar), avocații și politicienii se pare că au o stimă de sine pea ridicată în timp ce pacienții duc o mare lipsă de ea. Performanțele sunt condiționate de stimularea, implicarea și integrarea studenților, iar motivarea devine o problematică a cadrelor didactice care trebuie să descopere și să valorifice în funcție de trăsăturile grupului care o caracterizează, trebuie să identifice mijloacele prin care membrii ei sunt determinați să acționeze în vederea realizării obiectivelor personale și academice. Acest studiu analizează stima de sine şi performanța studenților. Fiind o temă de actualitate, se cercetează dacă persoanele care au nivel înalt al stimei de sine prezintă și performanțe mai bune. Pentru a realiza această lucrare, s-au ales 20 de subiecţi, dintre care 14 fete și 6 băiați. Toţi sunt studenți la ULIM, facultatea psihologie anul II-III. Obiectul cercetării : Stima de sine în raport cu performanțele individului. Scopul cercetării este determinarea relației dintre gradul stimei de sine și performanțele individului. Obiectivele cercetării: 1. Determinare conceptului de stimă de sine : definiția,tipuri.. 2. Definirea conceptului de performanță. 3. Stabilirea factorilor care influiențează performanța individului. 4. Stabilirea relației dintre stima de sine și performanță. Ipoteza cercetării : Dacă între nivelul stimei de sine și performanțele studentului există o relație de cauzalitate, atunci cu cît persoana are un nivel mai înalt al stimei de sine, cu atît și performațele sale sunt mai bune. Baza conceptuală a cercetării o constituie studiile psihologice ale lui Mielu Zlate, Abraham Maslow, Ticu Constantin, Petru Iluț, Simona Marica ș.a. Metode, procedee și tehnici de cercetare: teoretice - documentarea științifică; de colectare a materialului empiric - observația, ancheta prin chestionar; de prelucrare statistică și interpretare a datelor - metode statistice de preluare a datelor, deducția, inducția. 3

Baza experimentală a cercetării: Cercetarea a fost efectuată pe un număr de 20 de studenți din cadrul ULIM, facultatea Psihologie. Studenții aveau vîrsta cuprinsă între 18 și 30 ani, dintre aceștia xx femei și xx bărbați. Importanța teoretică a lucrării: constă în faptul că lucrarea constituie o sursă de informații complexă, completă și autentica de la care pot porni pe viitor și alte studii psihologice. Importanța practică a lucrării: oferă date exacte și reprezentative, idei, concluzii, sugestii despre stima de sine și performanța studenților care. Termeni cheie: stima de sine; performanță, succes, student, satisfacție.

4

1.1 Definirea conceptului stimei de sine Apariția stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți: ” Andrei este cuminte și bun”- cam așa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma undei individualități distincte. Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente principale: 

sentimentul de siguranţă



cunoaşterea de sine



sentimentul de apartenenţă (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.)



sentimentul de competenţă.

       Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înţelege că are motive de a-și hrăni stima de sine. Cunoaşterea de sine, sentimentul de apartenenţă şi sentimentul de competenţă pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieţii, prin atitudini educative adecvate şi prin mijloace concrete. Aşadar, trebuie acordată o importanţă cu totul specială securităţii şi încrederii. Totuşi, este dificil să izolezi stima de sine ca aspect esenţial şi pur al individului. Adesea, stima de sine este percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind un comportament; nu în ultimul rând, ea poate fi privită și ca o stare psihologică. Tocmai din cauza acestor dimensiuni variate stima de sine este dificil de definit. Iată, de exmplu, conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”. Pe de altă parte, apar și confuzii în perceperea stimei de sine. Se vorbeşte din ce în ce mai des despre „motivație”, iar tendinţa este generată de audienţa pe care au căpătat-o în ultima perioadă, mai peste tot în lume, practicile de inspiraţie nord-americană de „self-help”. Din această perspectivă, „self-esteem” (aşadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate terapeutică ce încurajează creşterea stimei personale. Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de sine crescută este foarte importantă în obținerea unor rezultate școlare excelente”. Aşadar, potrivit lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem aşa – încredere nefundamentată pe experienţă care ar conduce la experienţă şi, finalmente, la o încredere consolidată. În SUA au existat şcoli (în literatura de specialitate se citează cazul uneia din Colorado) în care, pe lângă disciplinele obişnuite de studiu, în prima clasă de şcoală, s-au „predat” şi până la 3 ore pe săptămână de „self-esteem”. Asta până ce s-a

5

constatat că doar cel mult 12% dintre elevii respectivi au reuşit să înveţe să citească! Ca urmare, programul de „self-esteem” a fost stopat.

     Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului uman. Fiecare dintre noi – și este normal să se întâmple astfel – se străduieşte să-și materializeze aspirațiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită să reuşească și nu precupeţeşte niciun efort înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă pentru a atinge reuşita. Iar lipsa de perseverenţă este adesea responsabilă de eşecuri şi duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulţumeşte cu puţin, nu se străduieşte,

nu-și

face

planuri:

trăieşte

„de

azi,

pe

mâine”,

cum

s-ar

spune.

      Stima de sine nu este, aşadar, o acţiune de definire și definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acţiune, ci, pur şi simplu, este recunoaşterea sentimentului de încredere că eşti în stare. 1.2. Componentele stimei de sine Personalitatea fiecăruia dintre noi este o construcție unică datorită cobminației dintre zestrea genetică a fiecăruia, mediul în care creștem și ne formăm și a educației pe care o primim. Astfel personalitatea în psihosociologei este o construcție socială constituită prin învățare și interacțiune cu alte persoane, ceilalți contând în drumul devenirii noastre atât ca modele, cât și ca repere, ca termeni de referință. Nucleul acestei construcții, cel care ne dă sentimental identității personale, este eul social sau sinele. Sinele social are trei componente[1] :  Componenta cognitivă sau conceptul de sine;  Componenta afectivă sau stima de sine;  Componenta comportamentală sau prezentarea de sine. În continuare ne vom referi la componenta afectivă a personaliății adică la stima de sine care, deși este una dintre dimensiunile cele mai fundamentale ale personalității noastre, este un fenomen discret, impalpabil, complex, de care nu suntem întotdeauna conștienți. Conceptul de stimă de sine ocupă un loc important în imaginarul occidental, în special în Statele Unite, unde cuvântul self-esteem face parte din limbajul curent. Verbul”a estima” provine din latinescul 6

aestimare - „a evalua” având o semnificație dublă: ”a determina valoarea” și ”a avea o părere despre”. P. IIuț definește stima de sine ca ”evaluarea în termini axiologici a caracteristicilor pe care cred oamenii că le dețin, adică cât de valoroși se cred oamenii și ce prețuire acordă propriei persoane”[2]. Cu alte cuvine stima de sine este felul în care ne vedem și dacă ne place ceea ce vedem. Stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic și ne afectează performanțele în toate activitățile. Atunci când este pozitivă, ne permite să ne mobilizăm și să acționăm eficient, să facem față dificultăților existenței, să ne simțim bine în propria pele și să avem o părere bună despre noi. Dar când este negativă, sporește riscul insucceselor, ne provoacă numeroase suferințe și neplăceri care vin să ne perturbe viața noastră cotidiană și ne determină o părere și mai sumbră despre propria persoană. În viziunea lui F. Lelord și C. André (2003), pilonii stimei se sine sunt: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine . [3] Iubirea de sine este elementul cel mai important al stimei de sine, susțin autorii, este constituentul său cel mai profund și cel mai intim. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem restabili după un eșec. Ea nu ferește de suferință sau îndoială în cazul dificultăților, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci când eram copii și de ”hrana afectivă” care ne-a fost împărțită cu dărnicie (B. Cyrulnik, 1993, apud, F. Lelord, p.14). Carențele stimei de sine care își au sursele la acest nivel sunt cel mai dificil de compensat și se regăsesc în tulburările de personalitate. Concepția despre sine este al doilea stâlp al stimei de sine și se referă la părerea pe care o avem despre noi, fondată sau nu, despre calitățile și defectele noastre. Nu este vorba aici despre autocunoaștere, importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Concepția despre sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în ciuda adversităților. Dacă, din contra, avem o concepție de sine foarte limitată sau stăpânită de frică sau emoții, ne va face să pierdem mult timp până să ne găsim ”calea” noastră. Ca și iubirea de sine, concepția de sine pe care o avem o datorăm mediului nostrum familial și în special proiectelor pe care părinții nostril le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat 7

inconștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce B. Cyrulnik (1989) numește ”copilul însărcinat cu o misiune”. O mamă suferind de lipsa banilor își va incita fiicele să nu iasă decât cu băieți din familii înstărite. Un tată care și-a ratat studiile își va forța fiul să se înscrie la o școală renumită. Aceste proiecte pot fi legitime cu condiția ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare și să se țină cont de dorințele și capacitățile sale. În lipsa lor se poate provoca o profundă vulnerabilitate a stimei de sine la copil. În alte cazuri, o concepție de sine limitată îl va conduce pe copil la o dependență de celălalt: poate stabili relații satisfăcătoare cu ceilalți, dar se limitează la rolul de succesor, nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alții. Îi este greu să construiască și să ducă la bun sfârșit proiectele sale personale [4]. Încrederea în sine este al treilea pilon al stimei de sine și se aplică în special la actele noastre. Încrederea în sine este deseori confundată cu stima de sine. A fi încrezător, înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Contar iubirii de sine și concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat. Încrederea în sine are un rol primordial pentru individ, susțin F.Lelord și C. André, deoarece stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, așa cum hrana și oxigenul sunt necesare pentru echilibrul nostrul corporal. Încrederea în sine provine din modul de educație care ne-a fost dat în familie sau la școală. Ea se transmite prin exemplu și conversație. Nu servește la nimic să-l încurajezi pe copil să-și accepte eșecurile, dacă tu însuți nu procedezi astfel. Copiii judecă convingerile adulților după fapte și mai puțin după sfaturi. Cele trei componente ele stimei de sine se află în relații de interdependență: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ce ți se întâmplă, a asculta de nevoile și aspirațiile tale) facilitează o concepție despre sine pozitivă (a crede în capacitățile tale, a te proiecta în viitor) care, la rândul său, influențează favorabil încredera în sine (a acționa fără teama excesivă de eșec și de judecata altuia). Unii cercetători consideră că stima de sine este cumulul a mai multor stime de sine, specific diferitor domenii, ce pot funcționa în mod relative independent unele de altele (de ex. putem avea o bună stimă de sine în domeniul profesional și una mai puțin bună în legătură cu viața personală. În funcție de circumstanțe și interlocutori, sentimentul valorii personale poate varia considerabil. La majoritatea persoanelor un succes sau un eșec dintr-un domeniu va determina efecte în alte domenii. O suferință din dragoste va determina la subiectul respins sau abandonat 8

sentimentul pierderii valorii personale globale. Invers, o reușită într-un anumit domeniu va da cel mai adesea un imbold stimei de sine. 1.3 Tipurile stimei de sine Corelând nivelul și stabilitatea stimei de sine, autorii citați mai sus, determină patru tipuri de stimă de sine[5] : Înaltă și stabilă – circumstanțele „externe” și evenimentele „normale” de viață au o influență minoră asupra stimei de sine a subiectului. Acesta nu consacră prea mult timp și energie pentru apărarea sau promovarea imaginii sale; face dovadă de convingere în exprimarea punctului său de vedere; când este contrtazis își ascultă interlocutorul fără a fi tensionat și va încerca să-l convingă nu să-l destabilizeze. Înaltă și instabilă – stima de sine a subiectului, chiar dacă este înaltă, poate suferi șocuri majore dacă se află într-un context competitiv sau destabilizator; eșecul și critica le percepe ca pe un pericol și încearcă să-și afișeze în exces calitățile sau succesele; tinde să monopolizeze timpul într-o discuție; se irită repede când este contazis și va încerca să-l facă „șah-mat” pe interlocutorul său printr-o critică sau printr-o glumă agresivă. Scăzută și instabilă – persoanele cu o astfel de stimă de sine sunt foarte sensibile și reactive la evenimentele exterioare negative sau pozitive; fac eforturi pentru a oferi, lor și celorlalți, o imagine de sine mai bună; nu vorbesc prea mult, se prezintă cu modestie; când își spun părerile o fac cu prudență, urmărind reacțiile celor din jur; contaziși se destabilizează repede și au tendința de a nu se opune cu fermitate interlocutorului; dacă este acceptat se poate destine și se prezintă mai bine. Scăzută și stabilă - circumstanțele „externe”, chiar și cele favorabile, au o influență minoră în mobilizarea stimei de sine; subiectul depune puțin efort pentru promovarea imaginii și stimei sale de sine, al cărui nivel scăzut îl acceptă și-l suportă; această persoană riscă să treacă nebăgat în seamă; trebuie să fie solicitat pentru a vorbi, și în acest caz, preferă să se afilieze părerilor emise înaintea lui; dacă i se cere să fie mai explicit suferă și poate emite păreri destul de negative. În formarea stimei de sime există patru surse de judecăți semnificarive, deci patru surse ale stimei de sine: părinții, profesorii, colegii de clasă/școală, prietenii apropiați. Când funcționează împreună aceste patru surse permit plenititudinea și soliditatea stimei de sine. Dacă 9

una sau alta este deficitară, celelalte o pot suplini: copilul suportă mai bine o neînțelegere cu profesoara, dacă se știe apreciat de părinții și prietenii săi. Cele patru surse de evaluare constiue patru surse de presiune din partea a patru roluri sociale pe care copilul trebuie să le joace bine dacă vrea să-și mențină și întărească stima sa de sine. Importanța pe care o au aceste surse de întărire a stimei de sine variază în funcție de vârstă. La copiii foarte mici, părerea cu cea mai mare greutate este cea a părinților. Între trei și șase ani – cei mai importanți sunt prietenii (mai ales în ce privește aspectul fizic, aptitudinile sportive și popularitatea), deși părerile părinților contează în continuare, dar mai mult în domeniile conformismului comportamental și al reușitei școlare. În adolescență scade popularitatea părinților ca principali furnizori ai stimei de sine în favoarea persoanelor exterioare cercului familial, totuși aprobarea lor contează și începe să scadă cu adevărat doar când tinerii părăsesc famillia, iar uneori nici atunci. Părinți

Profesori

Stima de sine a copilului

Prieteni

Colegi de

clasă Fig. 1. Surse de presiune asupra stimei de sine Sursa: F.Lelord și C. André. Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, Editura Trei, București, 2003. Stima de sine nu este o trăsătură psihică dată pentru totdeauna. Anumite circimstanțe de viață pot constitui noi începuturi pentru stima de sine. O întâlnire amicală, înserția într-un grup, accesul la o profesie, accesul la un statut social – pot ajuta la construcția sau la consolidarea unei stime de sine pînă atunci ezitantă. Stima de sine este un fenomen care se auto-întreține. Astfel, un subiect cu înaltă stimă de sine va acționa mai mult, aducând mai multe succese care îl vor valoriza. Dacă cunoaște eșecuri, stima de sine îl va împedica să se prăbușească și nu-l va face să se răzgândească, încercându-și norocul mai târziu. În schimb, un subiect cu scăzută stimă de sine va ezita îndelung înainte de a se lansa într-o acțiune. Succesele pe care le va strange vor fi mai puțin numeroase. Pentru că se va îndoi mereu că le-a meritata cu adevărat și pentru că se va întreba dacă este capabil să le 10

înnoiască, aceste succese îi vor spori prea puțin stima de sine. În caz de insucces, subiectul se va descuraja, nu Stima de sine înaltă va persevere și nu-și va încerca iar norocul.

Fig. 2. Cercurile înaltei stime de sine

Fig. 3. Cercurile scăzutei stime de sine

11

Tendința naturală a stimei de sine este de a rămâne la nivelul său inițial, în ciuda micilor oscilații legate de viața cotidiană. Dar ea se poate modifica semnificativ în urma unor evenimente de viață majore (așa cum am menționat mai sus) sau în cazul deciziei persoanei de a se schimba. În ultimul caz par mai importanți patru factori (J. Simsons et al., 1994): identificarea cauzelor unei scăzute prețuiri (stime) de sine și definirea domeniilor importante de competență; suportul psiho-afectiv și aprobarea socială; asimilarea motivației de realizare, afirmare; tehnicile psihologice de a face față dificultăților și stresului [6]. Acești factori se află în raporturi de intercondiționare și toți trebuie antrenați în eforturile de îmbunătățire a simei de sine, de sigur, cu ponderi diferite de la situație la situație și de la individ la individ. La scară statistică, într-o abordare macro și mezosocială – atunci când e vorba de politici și programe – primii doi factori sunt decisive și operanți. 1.4 Performanța ca rezultat al stimei de sine 1.4.1 Definiția performanței Într-o accepțiune foarte largă, termenul performanță desemnează rezultatele observabile ale învățării. Pentru abordările sociocognitive ale învățării, termenul performanță trimite la comportamentele care traduc utilizarea de către elevi a cunoștințelor declarative ori a cunoștințelor procedurale în diferite situații de învățare. Performanța joaca un rol important în dinamica motivațională. Ea este și o consecință a motivației, deoarece cu cît un elev e mai motivat, cu atît performanța sa va fi mai bună. Un elev motivat va persevera mai mult, va utiliza strategii de învățare adecvate, care îi vor influența performanța. Relația dintre motivație și performanță nu trebuie privită unilateral, căci și performanța poate influența motivația. Performanța, ca rezultat concret al activității de învățare, devine pentru elev o sursă de informație care influențează percepțiile acestuia asupra propriei competențe. 1.4.2 Factori care influiențează performanța individului Efectul performanței asupra percepțiilor de sine ale elevului poate fi pozitiv sau negativ. Dacă un elev reușește, într-o sarcină de învățare în care s-a angajat cognitiv și a perseverat pentru rezolvarea acesteia, el va estima că performanța a fost meritată. Acest fapt va îmbunătăți opinia elevului cu privire la propria activitate și îl va face să valorizeze mai mult acel tip de activitate. În același timp, un eșec poate avea un efect negativ asupra percepțiilor elevului privind propria competență, făcîndu-l să se îndoiască de posibilitățile sale de reușită în activitățile pe care i le 12

propune profesorul. Un eșec repetat il poate conduce pe elev către fenomenul neajutorării învățăte, ale cărui efecte le-am discutat deja. Performanța nu reprezintă, așadar, o simplă demonstrație a ceea ce elevul a învățat, ci este și un eveniment prin care el se judecă, se evaluează, se valorizează ca persoană. I. Nivelul de aspirație Reglarea

relației

dintre

motivație

și

performanța

se

realizează

și

prin

intermediul nivelului de aspirație. Cînd un elev îndeplinește o sarcina de învățare, el poate avea un sentiment de reușită sau de nereușită. Acest sentiment rezultă din compararea unei informații actuale, rezultatul obținut în sarcină, cu o informație de referință numită nivel de aspirație. Nivelul de aspirație este definit drept „așteptările, scopurile ori pretențiile unei persoane privind realizarea viitoare a unei sarcini date sau „scopurile pe care subiectul î-și propune să le atingă într-o activitate sau sfera de activitați în care este angajat profesional, social, intelectual. Nivelul de aspirație este o modalitate prin care individul î-și fixeaza valoarea sau stacheta scopurilor în general sau în raport cu diferite categorii de sarcini. El depinde, așadar, de previziunea individului asupra posibilităților sale de reușită într-o activitate. Psihologii au introdus o distincție între nivelul de aspirație, care se refera la o realizare mai îndepartată, la indeplinirea unor obiective de amploare, și nivelul de expectanță, care exprima rezultatul concret la care subiectul se așteaptă în urma rezolvarii unei anumite sarcini. În mod concret însă, se operează cu conceptul de nivel de aspirație, care poate să acopere ambele situații. Nivelul de aspirație are atît o componentă motivaționala, cît și una cognitiv-evaluativa, deoarece el se fixează în funcție de imaginea pe care o are un individ despre propria persoana și despre performanțele realizate în prealabil la anumite categorii de sarcini. Așa se face ca aceeași notă obținută la o disciplina de învățămînt (nota 7, de exemplu) îl bucură foarte mult pe un elev, în timp ce pe altul îl întristează. Cei doi elevi apreciază diferit aceeași nota pentru că, pe baza rezultatelor obținute în prealabil la acea disciplină de învățămant, au niveluri de aspirație diferite. Elevul cu un nivel de aspirație ridicat va considera nota 7 un eșec, în timp ce elevul cu un nivel de aspirație scăzut va considera nota 7 un succes. Aceasta înseamnă că furnizarea de feed-back elevilor, cu privire la rezultatele obținute pe parcursul învățării, reprezintă un important factor motivațional care va influența scopul propus pentru etapele urmatoare ale învățării. Cercetările referitoare la variațiile nivelului de aspirație au arătat ca succesul face sa crească nivelul de aspirație, în timp ce insuccesul îl coboara. Efectele se fac resimțite nu numai pentru aceeași categorie de sarcini, ci și de la o sarcină la alta. Există însă și diferențe 13

individuale. Persoanele foarte ambițioase nu renunță la țelurile lor chiar daca au avut un eșec. Aceste reacții atipice se datorează, pe de o parte, trăsăturilor de personalitate, iar pe de altă parte, mediului familial și educației. Condițiile educative din familie și scoala pot favoriza dorința realizarii de sine, ambiția, efortul sistematic, ceea ce va permite menținerea aspirațiilor la același nivel, în pofida unor eventuale eșecuri. Nivelul de aspirație trebuie sa fie în concordanță cu posibilitățile individului. Cunoașterea propriilor posibilități este foarte importantă. Un nivel de aspirație mult prea înalt în raport cu posibilitățile reale este daunator, deoarece il va angaja pe elev în activitati pe care nu le poate indeplini și din care se va alege doar cu insuccese și cu deceptii. Sentimentul infrangerii este demobilizator. El atrage dupa sine pierderea increderii în fortele proprii, frustrarea și chiar resemnarea. Eșecul este resimtit cu atat mai puternic cu cat aspirațiile sunt mai inalte. La fel de daunator poate fi și un nivel scazut al aspirațiilor în raport cu posibilitățile reale, deoarece împiedica progresul individului. Elevul obține cu ușurinta ceea ce și-a propus, fară un efort prea mare și fara a-și valorifica la maximum posibilitățile. Cu timpul, se pot forma și consolida trăsaturi precum: aversiunea pentru eforturi prelungite, comoditatea, lipsa de ambiție. Școala, profesorii pot contribui la formarea unei imagini de sine corespunzătoare, la o mai bună autocunoaștere, astfel încît nivelul de aspirație al elevului sa fie în concordanță cu posibilitățile sale reale. Se consideră optim acel nivel de aspirație ce corespunde posibilităților maxime ale elevului. Aspirațiile la acest nivel îl activează pe elev, mobilizîndu-l la un efort susținut, și îi asigură obținerea succesului. II. Optimum motivațional Motivația reprezintă o condiție esențială pentru reușita elevului în activitatea școlară. O problemă care se ridică este urmatoarea: cît de puternică trebuie sa fie motivația pentru a obține performanțe superioare în realizarea sarcinilor școlare? Cercetarile au arătat faptul ca atat motivarea prea intensă (supramotivarea), cat și motivarea prea scazuta (submotivarea) într-o activitate pot conduce la rezultate slabe sau chiar la eșec. Supramotivarea determină o mobilizare energetică maximă și o tensiune emoțională ce pot avea drept consecințe blocajul psihic, stresul, dezorganizarea conduitei și, în final, eșecul. Submotivarea conduce la o insuficientă mobilizare energetică, la tratarea cu superficialitate a sarcinilor, iar în cele din urma rezultatul este nerealizarea scopului propus.

14

În aceste condiții, s-a pus problema nivelului optim al motivației care sa conduca elevul către obținerea de performanțe înalte în activitatea de învățare. Raspunsul la aceasta problema se regăsește în legea optimumului motivațional, cunoscuta și sub numele de legea YerkesDodson, conform careia creșterea performanței este proporțională cu intensificarea motivației numai pînă la un punct, dincolo de care urmeaza stagnarea și chiar regresul. Momentul în care începe declinul depinde de complexitatea și dificultatea sarcinii. În cazul sarcinilor simple, de rutină, zona critică a motivației apare la un nivel mai ridicat, în timp ce în cazul sarcinilor complexe, zona critică se situeaza la un nivel mai scazut. Nivelul optim al motivației depinde nu numai de dificultatea sarcinii, ci și de particularitățile psihice individuale: emotivitate, echilibru, stapînire de sine. Persoanele care aparțin tipului puternic, echilibrat sunt capabile să suporte tensiuni psihice semnificative, provocate de stări emoționale mai intense sau de sarcini mai dificile. Persoanele care aparțin tipului slab și celui neechilibrat nu reușesc o asemenea performanța. Eficiența activității este maximă la o anumită mărime a intensității motivației, numita optimum motivațional. Acesta difera de la o activitate la alta și de la o persoana la altă. Profesorul ar putea avea un rol important în atingerea nivelului optim al motivației daca îl va obișnui pe elev să aprecieze corect dificultatea sarcinii didactice cu care se confruntă și daca va lua în considerație particularitățile psihologice individuale atunci cînd concepe strategiile didactice în articularea demersului metodic al lecției.

15

2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A RELAȚIEI DINTRE STIMA DE SINE ȘI PERFORMANȚELE ÎN ACTIVITATE 2.1. Metodologia, metodele de cercetare Analiza teoretică a literaturii de specialitate care reflectă diverse abordări şi viziuni asupra relației dintre stima de sine și performanță ne-a determinat să formulăm: Obiectul cercetării : Stima de sine în raport cu performanțele individului. Scopul cercetării determinarea relației dintre nivelul stimei de sine și performanțele individului. Obiectivele cercetării: 1. Identificarea nivelului optim al stimei de sine care îi determină pe studenți să învețe. Ipoteza cercetării: Dacă între nivelul stimei de sine și performanțele studenților există o relație de cauzalitate, atunci cu cît studentul are un nivel mai înalt al stimei de sine cu atît și performațele sale sunt mai bune. Etapele cercetării: 

Selectarea metodelor de cercetare;



Selectarea eșantionului supus cercetării;



Constatarea relației dintre stima de sine și performanțele studenților



Elaborarea concluziilor și recomandărilor în urma analizei cantitative și calitative a datelor obținute. Eșantionul cercetării. Cercetarea a fost efectuată pe un număr de 20 de studenți din

cadrul ULIM, facultatea Psihologie. Studenții aveau vîrsta cuprinsă între 19 și 30 ani, dintre aceștia 14 femei și 6 bărbați. Instrumentele utilizate 16

Pentru a analiza ipoteza formulată care fac obiectul cercetării am folosit ca instrument de cercetare : Scala Rosenberg - Scala stimei de sine. Chestionarul „Scala de stima de sine” a fost elaborat în 1965 de sociologul american (de origine evreiasca) Morris Rosenberg (Self-Esteem Scale – RSES) și publicat în același an în ” Society and the adolescent self-image ” Princeton, NJ: Princeton University Press. RSES are o bună consistenţă internă, coeficientul alfa Cronbach fiind de 0,89 (aproape de excelent= 0,90) , iar fidelitatea test – retest este cuprinsă între 0,85 şi 0,88 (Rosenberg, 1965). O altă lucrare interesantă a lui Rosenberg, în care este utilizat acest chestionar, este ” Black and White Self-Esteem: The urban school child” , apărută in 1972. Chestionarul (scala) este astăzi larg utilizat în domeniile psihologiei sociale, psihologiei sănătăţii, psihologiei clinice. Este o scală cumulativă tip Likert ( sistem conceput în 1932 de Rensis Likert ) bazată pe întrebări tip Likert (cu răspunsurile posibile ordonate orizontal). Informații generale pentru utilizarea Rosenberg Self-Esteem Scale (SES): 1 – Inițial concepută ca o scală Guttman, RSES este acum frecvent marcată ca o scală Likert. Raspunsurile la cele 10 întrebări sunt pe o scală în patru puncte, cuprinsă între acord puternic pană la dezacord puternic. 2 – Eșantionul inițial, pentru care scala a fost elaborata în anii ’60, a constat din 5024 juniori și seniori de liceu de la 10 școli selectate aleatoriu din statul New York, și a fost cotat ca o scală Guttman. Studiile au demonstrat atât o structură unidimensională cat și una cu doi factori (încredere în sine și auto-dezaprobare). 3- Pentru punctarea întrebarilor, atribuiți o valoare pentru fiecare din cele 10 întrebari ( itemi ) , după cum urmează: • pentru întrebarile 1,2,4,6,7: Total de acord = 4, De acord = 3, Dezacord = 2, Total dezacord = 1. • pentru întrebarile 3,5,8,9,10 (cotate invers): Total de acord = 1, De acord = 2, Dezacord = 3, și Total dezacord = 4. 4- Scala variază de la 0-40, 40 indicând cel mai mare scor posibil. ( Anexa 1) 2.2.Analiza și interpretarea datelor Pentru a verifica ipoteza formulată am aplicat Scala Rosenberg asupra unui grup format din 20 de studenți dintre care 14 fete și 6 băiați, toți studenți ai facultății de Psihologie, ULIM. În urma procesării și interpretării datelor am stabilit că : 1. Doar 20 % din studenți au un nivel înalt al stimei de sine avînd un punctaj între 34-40 puncte. 2. 45 % din studenți au acumulat un scor între 17-33 puncte ceea ce denotă un nivel mediu al stimei de sine. 3. 35 % din studenți au un nivel scăzut al stimei de sine acumulînd doar 10-16 puncte. 17

De asemenea am studiat și reușita academică a studenților implicați în această cercetare. Rezultatele sunt următoare : 1. 15 % din studenți au reușite foarte înalte, avînd media generala în anul precedent de studiu între 9.5 și 10. 2. 55 % din studenți au reușite bune, media generală fiind cuprinsă între 8.00 și 9.4. 3. Iar 30% din studenți au media generală cuprinsă între 6.5 și 7.99 avînd un nivele mediu al reușitei academice. În urma studiului efectuat, analizînd datele obținute am ajuns la concluzia că nivelul stimei de sine este într-o relație direct proporțională cu performanțele studenților, confirmînd ipoteza formulată la începutul cercetării. Și anume, studenții care au un nivel înalt al stimei de sine au și reușite academice foarte înalte pe cînd studenții cu un nivel scăzut al stimei de sine dău dovadă de o reușită mai proastă. Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că studenților cu o stimă de sine mai sus de medie le este mai ușor să se manifeste dat fiind faptul că sunt mai încrezuți în puterile proprii, mai sociabili și mai ambițioși. Iar un nivel scăzut al stimei de sine crează unele obstacole studenților în manifestarea puterilor proprii și cunoștințelor pe care le au din cauza că depun puțin efort pentru promovarea imaginii de sine și stimei de sine , acceptînduși și suportîndu-și situația în care se află.

18

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI Stima de sine este una dintre temele de actualitate ale studenților și profesorilor. Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viața cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima sinee. Părinții își doresc copii cu o stimă de sine cît mai mare, profesorii încearcă să-și ajute studenții sa și-o îmbunătățească sau, se mai întîmplă, le-o desființează, avocații și politicienii se pare că au o stimă de sine pea ridicată în timp ce pacienții duc o mare lipsă de ea. Performanța, în concepția specialiștilor vizează rezultate, cît și comportamente. În termenii teoriilor învățării, performanța este reacția de răspuns la acțiunea repetitivă a stimulilor. Performanțele sunt condiționate de stimularea, implicarea și integrarea studenților, iar motivarea devine o problematică a cadrelor didactice. Cercetarea a fost efectuată pe un număr de 20 de studenți din cadrul ULIM, facultatea Psihologie. Studenții aveau vîrsta cuprinsă între 19 și 30 ani, dintre aceștia 14 femei și 6 bărbați. În cadrul cercetării am verificat ipoteza conform căreia cu cît persoana are un nivel mai înalt al stimei de sine, cu atît și performațele sale sunt mai bune. Ipoteza s-a confirmat deoarece există o relație direct proporțională între nivelul stimei de sine și performanțele studenților în cadrul universității. Studenții care au un nivel înalt al stimei de sine au și reușite academice foarte înalte pe cînd studenții cu un nivel scăzut al stimei de sine dău dovadă de o reușită mai proastă. Pentru a spori calitatea și exacitatea datelor o recomandare pe viitor este de a mări eșantionul și de a folosi mai multe instrumente care ar putea măsura mai multe aspecte ale stimei de sine.

19

BIBLIOGRAFIE 1. Marica, S., Introducere în psihologia socială, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2008. 2. Iluț, P., Sinele și cunoasterea lui. Teme actuale de psihosociologie, Iasi, Polirom, 2001. 3. Lelord, F., André, C., Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, Editura Trei, București, 2003. 4. Chelcea, S., Iluț, P., Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucuresti, 2003. 5. Lelord, F., André, C., Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, Editura Trei, București, 2003. 6. Iluț, P., Sinele și cunoasterea lui. Teme actuale de psihosociologie, Iasi, Polirom, 2001 7. Neacșu I. Motivație și învățare. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 321 p. 8. Macarie A., Constantin T, Iliescu M, Fodorea A, Prepeli ţă G. Stima de sine - între normalitate şi trăsătură accentuată, Psihologie si societate: noutăţi in psihologia aplicată, Editura Performantica, Iasi, 2008. 9. Clement G., Stima de sine. Accesat la [15.12.2018]. Disponibil: https://psihologia.wordpress.com/2008/02/11/stima-de-sine/ 10. Caracteristici ale stimei de sine. Accesat la [15.12.2018]. Disponibil : http://www.consultantapsihologica.com/caracteristici-ale-stimei-de-sine/

20

11. Rusnac Sv., Preocupări contemporane ale psihologie sociale. Chișinău, Tipografia Central ă, 2007. 256 p.

21