41 1 312KB
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA Facultatea Drept Catedra Drept Civil
TEZĂ DE LICENŢĂ Tema: DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ
A efectuat: Tutunaru Natalia anul IV-Bac, grupa 405 Conducător ştiinţific: TriboiNatalia Magistru în drept, lector universitar 3
Chişinău 2010
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE &1. Evoluţia instituţiei divorţului. Aspecte istorice. “ Divorţul este născut dintr-o morală parvertită Şi duce către obiceiuri vicioase “ ( Papa Leon XIII )
Noţiunea de desfacere a căsătoriei. Nici codul familiei nici codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de desfacere a căsătoriei, singură doctrina ocupîndu-se de definirea acestei noţiuni. În ceea ce priveşte terminologia în materia încetării relaţiilor de căsătorie, uneori apar confuzii, în sensul că se confundă desfiinţarea, încetarea, şi desfacerea căsătoriei. Acestea sunt mijloace prevăzute de lege prin care se poate pune capăt unei căsnicii, fiecare instituţie avînd o structură juridică proprie, un mod specific de operare, chiar dacă instituţiile date diferă ca conţinut, au aceiaşi finalitate şi, anume: duc la încetarea relaţiilor de căsătorie. Prin efectele sale, divorţul se deosebeşte atît de încetarea căsătoriei, cît şi de desfiinţarea acesteia. Atît încetarea căsătoriei cît şi desfacerea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pe viitor, cu deosebirea că în timp ce divorţul este urmarea manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor soţi care nu mai consideră posibilă continuarea relaţiilor de căsătorie încetarea căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voinţă, din cauze naturale şi obiective1 Desfacerea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei au ca notă comună caracterul judiciar. În ambele situaţii competenţa aparţine judecătoriei. Deosebirile dintre cele două instituţii se referă la cauzele şi efectele lor 1
Emese Florian, Veceslav Pînzari, Căsătoria în legislaţia Romîniei şi a Republicii Moldova, Editura Sfera, SRL, Cluj-Napoca, 2006, p.220.
specifice: astfel, cauza desfiinţării căsătoriei se află în legătură cu valabilitatea actului juridic şi este anterioară sau concomitentă încheierii acestuia, în nici un caz ulterioară, chiar dacă motivul de nulitate absolută sau relativă este descoperit mai tîrziu. La desfacerea căsătoriei cauza se află în împrejurări ulterioare încheierii actului juridic, a cărui valabilitate nu este pusă la îndoială şi care afectează relaţiile dintre soţi, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă.
Unii autori s-au întrebat, retoric, dacă divorţul îşi are locul într-o
legislaţie bine chibzuită.2 Astfel reputaţii jurişti afirmă: Dacă, în principiu , căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea să poată impune omului să continuie traiul în comun în condiţii imposibile, căci libertatea individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii şi al principiului indisolubilităţii, căsătoria să favorizeze relaţii ilicite; menţinerea unor asemenea situaţii este mai dăunătoare interesului social decît desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său”.3 Prin încetarea căsătoriei înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre soţi izvorîte din căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice. Conform codului familiei prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor prin hotărîre judecătorească, fie pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voinţă al soţilor.4 În literatura de specialitate divorţul a fost definit de specialiştii în domeniu după cum urmează: „ Divorţul este mijlocul juridic prin care se desface căsătoria, pentru motive temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea acesteia”.5 „ Desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre soţi instanţa pune capăt existenţei căsătoriei”.
2
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Băicoianu Al, Tratat de Drept Civil Român, Vol. III, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.234. 3 Idem 4 Cocoş Ştefan, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.15. 5 Idem p.233.
„ Divorţul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească, atunci cînd datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate”.6
&2. Motive şi concepţii privind divorţul În literatura juridică şi în legislaţia diferitor ţări, sunt analizate cîteva sisteme sau concepţii privind justificarea divorţului,7după cum urmează: După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ, distingem; a) divorţul remediu, potrivit căruia, pronunţarea divorţului nu este condiţionată de culpa unuia din soţi, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puţin pentru unul dintre soţi. Divorţul fiind un remediu, o soluţie pentru o situaţie care nu mai poate continua. De exemplu, dacă unul dintre soţi este bolnav şi s-a creat o situaţie care nu mai poate continua,divorţul urmează a se pronunţa. Are un caracter mai liberar şi reflectă o adevărată necesitate socială. Totuşi motivele subiective sau obiective trebuie să fie serioase, temeinice şi să constituie cauza vătămării relaţiilor dintre soţi. Unii autori apreciază ca divorţ-remediu şi divorţul pronunţat din vina ambilor soţi.8 b) divorţul sancţiune, concepţie conform căreia divorţul se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi. Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent. Fiind o sancţiune pentru o faptă culpabilă, divorţul se poate pronunţa, dacă a fost cerut, chiar atunci cînd continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvîrşite. Astfel divorţul se pronunţă la cererea unuia dintre soţi ca o sancţiune pentru conduita culpabilă necorespunzătoare vieţii de familie a celuilalt soţ, apare ca o pedeapsă civilă sau de dreptul familiei. În cazul în care ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, divorţul se va pronunţa din vina ambilor
6
Gabriela Cristina Frentiu, Elemente de Dreptul Familiei, Editura Hamangiu, 2009, p.27. Ion P.Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1998, p.220-232. 8 M. Banciu, Dreptul Familiei, Cluj Napoca, Editura Sfera SRL, 1998, p.131. 7
soţi. Aceasta se regăseşte mai ales în legislaţiile care au urmat Codului civil francez din 1804. c) concepţia mixtă, potrivit căreia divorţul se pronunţă dacă un soţ a săvîrşit o faptă culpabilă, din cauza căreia continuarea căsătoriei a devenit cu neputinţă. Această imposibilitate poate fi apreciată mai sever ori mai puţin sever. Concepţia mixtă distinge două variante: Divorţul este o sancţiune şi numai prin excepţie poate fi un remediu şi divorţul este întodeauna un remediu, dar de cele mai multe ori el presupune culpa unuia sau ambilor soţi.9 Se observă că, în ambele ipoteze, se are în vedere culpa, care prezumă o sancţiune, fără să se ignore faptul că, în acelaşi timp, este şi un remediu, fiind mijlocul de a pune capăt unei situaţii ce nu mai poate dura.10 După temeiul juridic al divorţului, distingem; a) concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor, această concepţie îşi are originea în repudium - alungarea soţiei de către soţ, din vechiul drept roman, islamic, expresie elocventă a puterii maritale nelimitate la început a bărbatului. Cu timpul, aceiaşi putere a dobîndit-o şi soţia, astfel că se putea desface căsătoria prin voinţa unilaterală a oricăruia dintre soţi, precum şi prin consimţămîntul mutual al soţilor ( divortium communi consensus ). b) concepţia divorţului prin efectul hotărîrii judecătoreşti, potrivit acestei concepţii, divorţul se pronunţă prin hotărîre judecătorească şi numai dacă
sunt
motive
temeinice.
În
doctrină
corespunde
teoriei
instituţionale asupra căsătoriei şi teoriei căsătoriei uniune. Ea se justifică prin faptul că voinţa soţilor nu era suficientă şi se întemeia pe necesitatea de a se asigura stabilitatea căsătoriei şi pe combaterea atitudinilor uşuratice privind căsătoria şi familia. c) concepţia mixtă, în această concepţie o teorie constituie regula şi cealaltă excepţia şi invers. 9
Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Editura Fundaţia chemarea, Iaşi, 1996, p.56. I.Albu, Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988, p.187-188.
10
Pînă în anii 70 ai sec.XX, doctrina juridică exprima şi ea opinia societăţii şi considera divorţul ca o sancţiune pentru culpa unuia sau a ambilor soţi. Schimbările care s-au produs în legislaţia ţărilor străine, inclusive şi în ţara noastră, manifestau tendinţa de a pune pe prim plan ocrotirea omului ca personalitate şi respectiv, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei. Cît de negativă nu ar fi atitudinea faţă de el, aceasta trebuie recunoscut ca un drept fundamental al omului. Astfel de la concepţia că divorţul este o sancţiune, omenirea a trecut treptat la concepţia că divorţul este un remediu pentru o situaţie imposibilă de menţinut.
Motive de divorţ Sunt cuniscute trei sisteme în ceea ce priveşte motivele de divorţ, diferenţiate după cum legea enumeră sau nu acele împrejurări care sunt considerate motive de divorţ sau, dimpotrivă, determină numai anumite criterii în funcţie de care instanţele de judecată urmează să aprecieze dacă împrejurările invocate de părţi se încadrează sau nu unor motive de divorţ.11 Într-un prim sistem, motivele de divorţ sunt individualizate fie exhaustive, fie numai exemplificative. Unele motive sunt determinate dor generic, urmînd ca instanţa să procedeze la o individualizare a lor. Uneori legiuitorul face distincţia între motivele care, o dată constatate, duc în mod obligatoriu la divorţ şi cele care sunt lăsate la aprecierea instanţei. Într-un al doilea sistem, legea nu precizează motivele de divorţ, ci numai anumite criterii, în funcţie de care instanţele judecătoreşti vor aprecia dacă împrejurările invocate de părţi pot fi considerate motive de divorţ. Într-un al treilea sistem, mixt, sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorţ, dar, totodată, sunt enumerate şi cîteva dintre ele, exemplificativ. 11
Bacaci Alex., Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1999.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de divorţ, instanţele de judecată sunt cele care în funcţie de situaţiile apărute în practică pot aprecia temeinicia motivelor invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat raporturile dintre soţi în aşa măsură, încît conveţuirea de mai departe nu mai este posibilă. În practica judecătorească au fost recunoscute drept motive temeinice de divorţ următoarele situaţii: - soţul sau soţia suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintală cronică, ori de o boală gravă şi incurabilă, survenită înainte sau în timpul căsătoriei; -
nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;
- comportarea imorală a unuia dintre soţi, care, chiar în locuinţa comună, trăieşte în concubinaj cu o altă persoană; -
despărţirea în fapt a soţilor, precum şi refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerat motiv temeinic de divorţ, despărţirea în fapt trebuie să aibă caracter definitive, iar refuzul conveţuirii să-i fie imputabil soţului pîrît, aspecte de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul reclamant;
-
soţul pîrît şi-a părăsit soţia, stabilindu-se cu traiul în străinătate; soţul pîrît a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soţului reclamant, instigare de omor împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală, sau a fost condamnat pentru săvîrşirea unei infracţiuni privitoare la via-
- ţa sexuală; - soţul pîrît a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni săvîrşite cu intenţie, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puţin 3 ani, pe care o execută sau urmează să o execute; - neîndeplinirea obligaţilor conjugale chiar în condiţiile în care traiul în comun nu a fost intrerupt;
- alcoolismul care determină degradarea morală a soţului care are acest viciu. Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru adulter. În acest caz, divorţul nu întîmpină împotrivire din partea autorităţii bisericeşti. În cazul altor motive, biserica s-a împotrivit întotdeauna divorţului, ţinînd la trăinicia căsătoriei, “ ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. (Mat.19,6)12 Astfel se observă diverse conflicte care pot să-şi găsească soluţia în divorţ. Prezenţa unui conflict în cadrul vieţii de cuplu este un lucru firesc, normal şi inevitabil, depinzînd de diferenţele de temperament ale soţilor, de lipsa de compatibilitate a unor dorinţe şi interese. Sursele principale de unde derivă aceste date referitoare la cauzele de desfacere a căsătoriei, în cazul unor acţiuni de violenţă sunt reprezentate de anchetele victimologice, cele efectuate în cadrul secţiilor de poliţie, în spitalele de urgenţă care pot să confirme acestea. Se observă că majoritatea actelor de violenţă conjugală au loc în familiile defavorizate, fiindcă în cadrul lor, violenţa fizică este o resursă pentru frustrările determinate de lipsa altor resurse, printre care banii, ocupaţia, cunoştinţele, respectul.13 O mare parte din conflictele care apar în familie, între soţi se datorează modului în care este administrat şi cheltuit bugetul familial de către unul din parteneri. Consumul de alcool în general, alcoolismul în special, conduc la violenţă, nefiind, însă, cauze, ci factori agravanţi sau favorizanţi ai divorţului. Gelozia constituie un alt factor important care determină violenţa conjugală şi respectiv divorţul. Studiile psihologice arată că, în multe cazuri de gelozie, soţul este dominat de un puternic sentiment de insecuritate şi de abandon, care îi invadează imaginaţia. Dincolo de caracterul normal al unor reacţii de gelozie, există şi o formă patologică a acestor reacţii concretizate de aşa numitul delir de gelozie caracteristice unor persoane care prezintă alterări ale 12 13
Roxana Maria, op.cit. p.77. Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei familiale, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2001, p.82-83.
personalităţii şi care se manifestă extrem de agresiv în situaţiile de conflict cu partenerul de cuplu. Spre deosebire de acele femei care au un status economic, femeile dependente economic de soţ sunt mai fregvent maltratate sau abuzate şi foarte puţine acţionează pentru a se apăra. În cadrul familiei, şomajul induce soţului o stare de infrioritate socială şi un sentiment de devalorizare a cărui intensitate variază în funcţie de poziţia din cadrul familiei. Astfel şomajul este o ameninţare a funcţiei sociale a soţului ca cap de familie, o scădere a autorităţii sale în cadrul familiei, iar aceste schimbări antrenează multiple reacţii de agresivitate.14
Probabilitatea
de
violenţă
şi
apariţia
unor
conflicte
premergătoare divorţului este şi mai mare dacă soţii au fost ei însăşi, socializaţi într-un climat de violenţă familială, într-un cămin în care părinţii acestora erau angajaţi fregvent în acte de violenţă şi unde rezolvarea conflictelor avea loc, în mare parte, prin mijloace agresive. Conflicte şi acte de violenţă apar, de asemenea, în acele familii în care partenerii au poziţii şi mentalităţi culturale diferite, care dau naştere unor atitudini şi valori opozante. În alte cazuri, gelozia soţului şi, implicit, comportamentul violent se datorează unor probleme sexuale, aşa cum sunt impotenţa ori frigiditatea soţilor. Interpretarea cu privire la compatibilitatea sexuală a partenerilor sunt totuşi contradictorii între ele. Experienţa clinică indică că o viaţă sexuală adecvată nu asigură un mariaj fericit, dar nici aceste dificultăţi nu produc ruptură maritală. Simptome de disfuncţie sexuală pot apărea fie în contextual unor relaţii armonioase, fie al unor relaţii discordante. Uneori par să apară şi suspiciuni de infidelitate, negînd pînă şi paternitatea sa proprie asupra copiilor rezultaţi din conveţuirea comună, motiv pentru care gelozia şi conflictele se amplifică. Astfel este consfinţit în Codul Familiei art. 18 că “ soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală”. Din acest motiv unii autori sunt de părerea că soţul nu poate cere desfacerea căsătoriei aşa cum 14
Idem, p.91.
este stipulat în art.34 Codu Familiei, ci doar în cazul cînd soţia a rămas însărcinată în urma relaţiilor intime cu el. Iar dacă acest fapt nu se dovedeşte, şi soţia nerespectîndu-şi obligaţia de fidelitate conjugală, soţul ar putea cere desfacerea căsătoriei, chiar dacă soţia este însărcinată sau are un copil cu vîrsta de pînă la un an, fapt care ar trebui inclus expres în prevederile Codului Familiei. Astfel că nerespectarea obligaţiei de fidelitate conjugală poate fi invocată ca motiv pentru desfacerea căsătoriei.15 Migraţia, este unul din factorii determinanţi care duc la instabilitate în familie, conflicte familiale şi în cele din urmă la destrămare. Analizînd, în Republica Moldova, procesul migraţiei, atît la nivel teoretic, cît şi practic, în corelaţie cu procesul de globalizare, cu progresul tehnico-ştiinţific şi cu progresul informaţional, împreună formează un tot întreg şi în acelaşi timp, este cauza schimbărilor sociale prezente în societatea noastră. Dar aceste procese sociale şi culturale care au loc schimbă mentalitatea mai mult la nivelul necesităţilor materiale şi al împrumuturilor culturale şi mai puţin la nivelul spiritual şi intelectual.16 Gelozia excesivă, în multe cazuri nejustificată, infidelitatea, conduita agresivă, stabilirea cu traiul în străinătate, caractere diferite se numără printre cele mai fregvente motive de divorţ, care se acumulează în timp, pentru a atinge punctul culminant în momentul desfacerii căsătoriei. Ura, suferinţa, umilirea caracterizează aproape fiecare caz de divorţ, în care victima, dacă nu are alte motivaţii, renunţă la căsătorie tocmai datorită conduitelor abuzive ale partenerului de cuplu. În mare parte părţile sunt supuse şi abuzului emoţional ca, certuri, ameninţări, insulte, o formă de agresivitate pe care multe persoane o consideră chiar mai rea decît maltratarea fizică datorită lezării demnităţii, onoarei, şi care are un impact destul de influent asupra psihicului. 15
Emese Florian, Veaceslav Pînzari op.cit. p.246. Tatiana Panţa, Eudochia Saharneanu, Analele Ştiinţifice ale USM, Seria “ Lucrări Studenţeşti “, Ştiinţe socioumanistice, Editura Centru Editorial – Poligrafic al USM, Chişinău, 2009, p.33. 16
Exemple de hotărîri privind desfacerea căsătoriei invocînd cauza caracterelor diferite: “ Cauza civilă Ion către Irina privind desfacerea căsătoriei “, “ În argumentarea acţiunii, reclamantul, a indicat că din cauza caracterelor diferite, care generau conflicte permanente în familie, relaţiile de căsătorie au încetat de fapt în anul 2005 şi nu mai pot fi păstrate de iure “.17 “ Cauza civilă Elena către Mihai privind desfacerea căsătoriei “. “ În argumentarea acţiunii reclamanta a indicat că din cauza caracterelor diferite, care generau conflicte permanente în familie, relaţiile de căsătorie au încetat de fapt şi nu mai pot fi păstrate “.18 Hotărîre de desfacere a căsătoriei din motivul plecării peste hotare: “ Cauza civilă Vasile către Carolina, privind desfacerea căsătoriei “. “ Reclamantul, a indicat că din cauza caracterelor diferite, care generau conflicte permanente în familie, relaţiile de căsătorie au încetat de fapt în anul 2005, cînd soţii s-au separate şi de atunci nu mai locuiesc împreună. El s-a stabilit cu traiul peste hotarele Republicii Moldova, unde întreţine relaţii de căsătorie cu altă femeie, de aceia căsătoria cu pîrîta nu mai poate fi păstrată “.19 Hotărîre de desfacere a căsătoriei pe motiv de gelozie: “ Reclamantul a indicat că este invalid de gradul III, are inima slabă şi nu lucrează nicăieri, însă pîrîta mereu iniţiază conflicte pe motiv de gelozie şi îl alungă de acasă “.20 Astfel că motivele care duc la înaintarea unei cereri de desfacere a căsătoriei sunt în dependenţă de climatul social în care convieţuiesc soţii şi de alţi factori care au determinat această situaţie.
17
Hotărîrea nr.2-3174, din 8 octombrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun. Chişinău. Hotărîrea nr.2-1218 din 3 mai 2009, judecătoria Centru, Mun. Chişinău. 19 Hotărîrea nr.2-3233 din 25 septembrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun.Chişinău. 20 Hotărîrea nr.2-2709 din 15 decembrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun. Chişinău. 18
CAPITOLUL II PROCEDURA DESFACERII CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ &1. Modalităţi de desfacere a căsătoriei Legislaţia în vigoare, în art. 35 Codul Familiei, reglementează desfacerea căsătoriei sub controlul statului prin două modalităţi: - judiciară- prin instanţa judecătorească; - administrativă- prin intermediul organelor de înregistrare a actelor de stare civilă. Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă. La organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria poate fi desfăcută la cererea unuia sau a ambilor soţi. Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă este o procedură simplificată faţă de procedura juridică. Esenţa ei constă în faptul de a le uşura soţilor desfacerea căsătoriei în cazurile cînd destrămarea ei este atît de vădită că viaţa în continuare a devenit imposibilă pentru ei.21 Desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi. Conform art. 36 Codul Familiei, „ În baza acordului comun al soţilor care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii soţi, în cazurile cînd între aceştia nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare civilă în a cărei rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi, cu participarea obligatorie a ambilor soţi”. Astfel desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă poate fi efectuată la cererea ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) soţii şi-au exprimat reciproc acordu pentru desfacerea căsătoriei; b) soţii nu au copii minori, inclusiv copii adoptaţi de ambii; 21
Valentina Cebotari, Dreptu Familiei, Chişinău, 2008, p.138.
c) între soţi nu există litigii referitoare la partajarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a lor sau la plata întreţinerii pentru soţul inapt de muncă şi care are nevoie de ajutor. Acordul reciproc al soţilor se exprimă prin depunerea unei declaraţii comune la oficiul de stare civilă de la domiciliul ambilor, a unuia dintre soţi ori la oficiul de stare civilă unde a fost înregistrată căsătoria. 22 În cazul cînd, din motive temeinice, unul dintre soţi nu se poate prezenta personal pentru a depune declaraţia de divorţ, aceasta poate fi expusă şi într-o declaraţie separată, iar semnătura lui trebuie autentificată de notar sau de şeful oficiului de stare civilă de la locul aflării soţului dat. Autorii susţin că cererea de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi ar putea fi introdusă la orice oficiu de stare civilă din ţară, indiferent de domiciliul soţilor, deoarece, dacă ambii sunt de acord cu alegerea oficiului, nu trebuie cenzurate motivele care i-au determinat să introducă această cerere la instanţa respectivă, normele ce reglementează competenţa teritorială în astfel de situaţii ar trebui să fie dispozitive, şi nu imperative. În cazul unei cereri de desfacere a căsătoriei prin consimţămîntul ambilor soţi, procedura divorţului este o simplă formalitate, deoarece nu se administrează probe cu privire la motivele de divorţ, hotărîrea nu se va motiva, astfel că orice oficiu de stare civilă ar fi competent teritorial să soluţioneze o astfel de cerere.23 O altă condiţie pentru desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi este lipsa copiilor minori comuni. Dacă unul dintre soţi are copii minori din altă căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat de el singur, acest fapt nu este un impediment pentru desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă. Copiii adoptaţi sunt asimilaţi de lege cu copiii de provenienţă, de aceia dacă soţii au adoptat împreună un copil, el este copil comun, şi respectiv, ei nu pot depune o cerere de divorţ la oficiul de stare civilă. 24 Conform art. 43 din Legea cu 22
Legea privind actele de stare civilă, art.42, nr.100-XV din 26.04.2001. A.Ştefan, Propuneri de lege ferenda în materia competenţei teritoriale a instanţelor în cazul cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi, Dreptul, Seria a III-a , nr.6, 2004 p.130-132. 24 Valentina Cebotari, op.cit. p. 139. 23
privire la actele de stare civilă, în declaraţia comună de divorţ, soţii vor confirma că nu au copii minori comuni. Astfel în declaraţie se înscriu: - numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul fiecăruia dintre soţi; - numele de familie de pînă la căsătorie al fiecăruia dintre soţi; - numele de familie la care se pretinde după desfacerea căsătoriei pentru soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea acestei căsătorii; - datele privind căsătoria,cu referirela actul de căsătorie respectiv - datele de identificare ale actelor de identitate ale soţilor; - data depunerii declaraţiei. Primind declaraţia de divorţ, funcţionarul oficiului de stare civilă este obligat să prevină soţii că absenţa nemotivată a unuia dintre ei la înregistrarea divorţului nu împedică desfacerea căsătoriei. Organele de înregistrare a actelor de stare civilă nu sunt împuternicite de a rezolva careva litigii, ce apar între soţi la desfacerea căsătoriei. De aici şi condiţia prevăzută de legislaţie că între soţii care cer desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă să nu existe litigii privind împărţirea bunurilor care sunt proprietate comună în devălmăşie sau litigii privind obligaţia unui soţ de a plăti întreţinerea celuilalt, care este inapt de muncă şi are nevoie de ajutor. Aceste litigii nu trebuie să existe la momentul depunerii declaraţiei de desfacere a căsătoriei, dar nu se exclude faptul că ele pot apărea mai tîrziu. De aceea art. 36 alin.5 Codul Familiei stipulează că, dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă, între soţi apar litigii referitoare la partaj, la întreţinerea copiilor minori sau a soţului inapt de muncă, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească. Oficiul de stare civilă nu este obligat să cerceteze motivele pentru care se desface căsătoria şi nici să ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Totuşi, reeşind din importanţa familiei în societate şi fiecare persoană în parte, cît şi în scopul de a ocroti interesele soţilor şi a exclude acţiunile care poate nu au
fost bine gîndite, divorţul este înregistrat la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei. În caz dacă unul dintre soţi nu este împotriva desfacerii căsătoriei, dar refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei, celălalt are dreptul să se adreseze cu o cerere de desfacere a căsătoriei în instanţa de judecată. 25 În acest caz judecătorul nu are dreptul să refuze unui soţ primirea cererii cu privire la desfacerea căsătoriei, iar instanţa să dispună încetarea procesului din motivele că această căsătorie poate fi desfăcută la organele stării civile, deşi al doilea soţ nu are obiecţii, însă se eschivează de a desface căsătoria în organele stării civile, prin refuzul de a depune cererea respectivă sau depunînd-o nu se prezintă pentru înregistrarea divorţului.26 Declaraţia de înregistrare a divorţului sau cererea de completare a actului de divorţ deja întocmit şi de eliberare a certificatului de divorţ, poate fi făcuză verbal sau în scris. Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi. În conformitate cu art.36 alin.2 Codul Familiei, desfacerea căsătoriei la organele de stare civilă poate fi efectuată în baza cererii unuia dintre soţi indiferent de faptul dacă au sau nu au copii comuni minori atunci cînd celălalt soţ: - a fost declarat incapabil; -
a fost declarat dispărut;
-
a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
O persoană poate fi declarată ca fiind incapabilă în temeiul art.24 Codul Civil şi în ordinea prevăzută de art.302-307 Codul de Procedură Civilă, şi conform prevederilor acestui articol, instanţa de judecată poate declara ca fiind incapabilă persoana care în urma unei tulburări psihice, boli mintale sau deficienţe mintale nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Actele 25
V.Macinskaia, V.Cebotari, Manualul Judecătorului la examinarea pricinilor civile, Particularităţile examinării litigiilor familiale, Chişinău, 2006, p.404. 26 Hotărîrea Plenului nr.10 din 15 noiembrie 1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999.
juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore. Procesul privind declararea incapacităţii poate fi pornit la cererea membrilor de familie, a rudelor apropiate, indiferent de faptul că domiciliază ori nu în comun cu acesta, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă a instituţiei psihiatrice, a procurorului. Conform art.49 Codul Civil, persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei interesate. În cazul imposibilităţii de se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an. Ordinea declarării dispariţiei fără veste este reglementată de art.297-300 Codul de Procedură Civilă. Pentru desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi nu se cere acordul soţului declarat incapabil sau a soţului condamnat pe un termen mai mare de 3 ani. Prezenţa copiilor minori comuni nu este un impediment pentru desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă. La declaraţia de divorţ depusă de către unul dintre soţi se anexează hotărîrea instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ ca fiind incapabil sau dispărut sau sentinţa despre condamnarea celuilalt soţ pe un termen mai mare de 3 ani şi certificatul de căsătorie al soţilor. 27 Aceste hotărîri trebuie să fie definitive. Oficiul de stare civilă este obligat în termen de 3 zile de la data primirii declaraţiei să comunice tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului declarat dispărut fără veste sau a soţului condamnat despre declaraţia depusă şi data numită pentru înregistrarea de stat a divorţului. Dacă asupra averii 27
Legea privind actele de stare civilă, nr.100-XV din 26.04.2001, M.O nr 97-99. art.44 alin.3.
soţului declarat dispărut fără veste nu este numit un tutore, oficiul de stare civilă va comunica despre declaraţia depusă autorităţii tutelare. În comunicarea făcută tutorelui soţului incapabil şi soţului care îşi ispăşeşte pedeapsa, oficiul de stare civilă va solicita opinia lor privind împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie stabilind termenul răspunsului. Dacă răspunsul nu indică prezenţa unui litigiu privind împărţirea averii sau plata pensiei de întreţinere pentru soţul inapt de muncă şi care are nevoie de ajutor, litigiu cu privire la copiii minori sau în cazul cînd răspunsul nu va urma din motive de neglijare a demersului, oficiul de stare civilă va înregistra divorţul la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de divorţ. Desfacerea căsătoriei cu o persoană condamnată la privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin 3 ani , poate fi efectuată de către oficiul de stare civilă în perioada cînd condamnatul se află în locurile de detenţie. 28 Dacă pînă în ziua fixată pentru înregistrarea desfacerii căsătoriei condamnatul va fi pus în libertate, înregistrarea desfacerii căsătoriei pe baza declaraţiei unuia dintre soţi nu se efectuează de către oficiul de stare civilă. La declaraţia de înregistrare se anexează următoarele acte: - copia hotărîrii rămase definitive a instanţei judecătoreşti cu privire la declararea celuilalt soţ ca fiind incapabil din cauza unei boli psihice sau a debilităţii mintale, sau un extras din hotărîre; - copia sentinţei rămase definitive a instanţei judecătoreşti cu privire la condamnarea celuilalt soţ la privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin 3 ani, ori un extras din hotărîre. Conform art 36 alin.5 Codul Familiei, dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă, între soţi apar litigii cu privire la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă şi care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească. În declaraţia de divorţ se indică:29 28 29
V.Pînzari, Dreptul Familiei, note de curs, Editura Universitas, Chişinău, 2000, p.59-61. Legea nr.100-XV din 26.04.2001. M.O. nr.97-99, art.44.
- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul solicitantului; - temeiurile divorţului prevăzute de lege; - numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, ultimul domiciliu al celuilalt soţ; - datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respective; - numele de familie la care pretinde solicitantul după divorţ; - datele de identificareale actului de identitate al solicitantului; - domiciliul tutorelui soţului incapabil, al tutorelui averii soţului declarat dispărut sau locul aflării, localitatea şi denumirea penitenciarului soţului condamnat; - data depunerii declaraţiei. Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească - Hotărîrea de divorţ este constitutivă de stare civilă, deoarece prin ea soţii dobîndesc o stare civilă nouă, acea de persoană divorţată. Dovada noii stări civile o constituie însaşi hotărîrea judecătorească de desfacere a căsătoriei, rămasă definitivă şi irevocabilă, în baza căreia se fac modificări în actele de identitate ale soţilor, dacă e cazul.30Desfacerea căsătoriei în instanţa judecătorească are loc în cazurile prevăzute de art. 37 Codul Familiei şi anume: a) atunci cînd soţii au copii minori comuni; b) unul dintre soţi nu este de acord să desfacă căsătoria; c) există acordul ambilor soţi pentru desfacerea căsătoriei însă unul din ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei. Acţiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanţa de judecată de la locul de trai al soţilor. În cazul cînd soţii locuiesc separate acţiunea se intentează la locul de trai al soţului pîrît, iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori sau deplasarea la locul de trai al pîrîtului este dificilă pentru 30
G.Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.71.
el din cauza stării sănătăţii – la instanţa judecătorească a domiciliului reclamantului.31 Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului. Această posibilitate este prevăzută în art.39 Codul de Procedură Civilă, care stabileşte competenţa alternativă, la alegerea reclamantului. Prezenţa factorilor care permit depunerea cererii de divorţ la locul de trai al soţului reclamant trebuie să fie confirmată cu actele necesare, conţinutul cărora, fiind studiat de judecător, să permită concluzia că cererea poate fi admisă. Poate apărea problema locului depunerii cererii de divorţ în cazul cînd soţul care doreşte desfacerea căsătoriei nu cunoaşte locul aflării celuilalt soţ. Dacă locul aflării persoanei nu se cunoaşte mai mult de un an de zile, judecătorul indică reclamantului ordinea declarării persoanei dispărută fără veste conf. art. 49 Cod Civil, şi desfacerea căsătoriei în ordinea prevăzută de art. 36 Codul Familiei la oficiul de stare civilă. Dar, dacă soţul cointeresat nu doreşte să înainteze o acţiune despre declararea soţului ca fiind dispărut fără urmă, atunci cererea de divorţ se depune în instanţa de judecată la ultimul loc de trai sau la locul aflării patrimoniului soţului, locul aflării căruia nu se cunoaşte. 32 Legislaţia în vigoare conform art.37 alin.3 Codul Familiei prevede că desfacerea căsătoriei poate avea loc dacă se va constata: - existenţa unor motive temeinice; - acestea au vătămat grav raporturile dintre soţi; - convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile. 31
Hotărîrea Plenului nr.10 din 15 noiembrie 1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999. p.7. 32 Hotărîrea Plenului CSJ nr.10 din 15 noiembrie 1993, cu modificările introduse prin hotărîrea
Plenului Curţii de Justiţie, nr.38 din 20 decembrie 1999, p.9.
Acordul soţilor pentru divorţ poate fi considerat un motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei. În acest caz, instanţa judecătorească reiese din faptul că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea vieţii de familie a devenit pentru ei imposibilă. Dacă din circumstanţele pricinii rezultă că este posibilă menţinerea vieţii familiare a soţilor, existenţa copiilor, durata căsătoriei, caracterul relaţiilor în familie, instanţa judecătorească, în conformitate cu art.37 al.4 Codul Familiei, la cererea părţilor, a unuia din ele sau din iniţiativă proprie, are dreptul să amîne cercetarea pricinii de desfacere a căsătoriei, fixînd soţilor un termen pentru împăcare în limitele de şase luni. Amînarea cercetării pricinii pentru împăcarea soţilor în limita termenului stabilit poate fi dispusă în repetate rînduri. Dacă soţii au încheiat un acord în care este reglementat cu care dintre ei vor locui copiii minori, cine şi în ce mărime va plăti întreţinerea pentru copii sau pentru soţul care o necesită, cît şi partajul bunurilor comune, atunci căsătoria poate fi desfăcută făra ca soţilor să li se acorde un termen pentru împăcare. Instanţele judecătoreşti, reieşind din sarcinile consolidării familiei, ocrotirii drepturilor şi intereselor legale ale soţilor şi copiilor, nu trebuie să admită cazuri de pronunţare pripită a hotărîrilor de desfacere a căsătoriei. Astfel toate motivele sunt examinate de judecătorul care, de regulă, cheamă la convorbire soţii, clarifică caracterul relaţiilor ce s-au stabilit între ei, atitudinea lor faţă de desfacerea căsătoriei şi ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Dacă din circumstanţele constatate rezultă că este posibilă menţinerea familiei şi dacă unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună pînă la şase luni. Dacă în perioada în care le-a fost stabilită pentru împăcare soţilor ei se împacă, acţiunea de divorţ se stinge. Încetarea procesului din motivul împăcării nu-i lipseşte pe soţi de dreptul de a depune o acţiune repetată în vederea desfacerii căsătoriei.
Codul Familiei nu prevede expres că instanţa judecătorească poate refuza desfacerea căsătoriei, însă Hotărîrea Plenului CSJ nr.10 din 15.11.1993 cu modificările introduce prin hotărîrile Plenului din 20.12.1999 şi nr.16.09.2002 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei în p.13 prevede că, în cazul lipsei temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu admite acţiunea, neamînînd judecarea pricinii şi nefixînd soţilor un termen pentru împăcare. Se consideră însă că această practică a aplicării legislaţiei familiale este depăşită, deoarece libertatea încheierii căsătoriei prevede şi libertatea desfacerii ei, atunci cînd pentru ambii sau pentru unul dintre soţi viaţa de familie a devenit imposibilă.33 Şi în cazul desfacerii căsătoriei prin instanţa judecătorească a soţilor care au copii minori şi s-au înţeles în privinţa problemelor litigioase, căsătoria poate fi desfăcută la expirarea termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii de divorţ. Înregistrarea desfacerii căsătoriei în temeiul unei hotărîri a instanţei judecătoreşti se efectuează de către oficiul de stare civilă, în a cărui rază teritorială îşi au domiciliul ambii sau unul dintre soţi ori la oficiul de stare civilă la care a fost înregistrată căsătoria. Ca temei pentru înregistrarea divorţului, în acest caz, serveşte însăşi hotărîrea instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea căsătoriei. Faţă de vechea legislaţie, unde căsătoria se considera desfăcută din momentul înregistrării divorţului la starea civilă, 34 în present, căsătoria se consideră desfăcută din momentul cînd hotărîrea judecătorească de divorţ a rămas definitivă. Soţii nu mai au obligaţia de a înregistra divorţul la starea civilă, obligaţie ce revine de acum instanţei judecătoreşti, care trebuie să transmită organului de stare civilă, în termen de trei zile, o copie a hotărîrii definitive de desfacere a căsătoriei, iar aceasta eliberează certificatul de divorţ. 33 34
Valentina Cebotari, op. cit. p.144. V.Pînzari, op.cit. p.58.
În cazul în care foştii soţi încă nu s-au adresat la oficiul de stare civilă, actul de divorţ se întocmeşte pe baza hotărîrii judecătoreşti, în termen de 3 zile de la data primirii copiei de pe aceasta, în absenţa foştilor soţi. În acest caz, rubricile actului de divorţ se completează, în măsura posibilităţilor, conform hotărîrii judecătoreşti şi certificatului de căsătorie remis de către instanţa judecătorească. La adresa foştilor soţi în vederea primirii certificatului de divorţ, oficiul de stare civilă va finaliza perfectarea actului respectiv. Declaraţia de înregistrare a divorţului sau cererea de completare a actului de divorţ deja întocmit şi de eliberare a certificatului de divorţ respective, poate fi făcută verbal sau în scris. La rubrica “ Data desfacerii căsătoriei “ din actul de divorţ, conform art. 39 din Codul Familiei, se înscrie data de la care hotărîrea judecătorească corespunzătoare a rămas definitivă.35 Indiferent de faptul, în ce mod a fost desfăcută căsătoria, actul de divorţ întocmit în registrele de stare civilă va avea următorul conţinut, stabilit de art. 47 din Legea privind actele de stare civilă: a) data întocmirii actului şi numărul de ordine al acestuia; b) denumirea oficiului de stare civilă care a înregistrat divorţul; c) numele de familie pînă şi după divorţ, prenumele, data şi locul naşterii cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul fiecăruia dintre foştii soţi; d) datele de identificare ale actului pe baza căruia are loc desfacerea căsătoriei; e) data desfacerii căsătoriei; f) datele de identificare ale actelor de identitate ale foştilor soţi; g) seria şi numărul certificatului de divorţ eliberat; În actul de divorţ pot fi înscrise, după caz şi alte date, prevăzute de Serviciul de Stare Civilă. 35
Legea cu privire la actele de stare civilă, nr.100-XV din 26.04.2001, M.O. NR.97-99, art.45 alin.2,3,4,5.
În certificatul de divorţ conform art.48 din Legea privind actele de stare civilă se înscriu: a) numele de familie, pînă şi după divorţ, prenumele, data şi locu naşterii fiecăruia dintre foştii soţi; b) data desfacerii căsătoriei; c) datele de identificare ale actelor pe baza cărora a fost înregistrat divorţul; d) data întocmirii actului de divorţ şi număru de ordine al acestuia; e) denumirea oficiului de stare civilă care a înregistrat divorţul; f) numele de familie şi prenumele persoanei căreia i s-a eliberat certificatul de divorţ; g) data eliberării certificatului de divorţ; h) organul care a eliberat certificatul de divorţ. Certificatul de divorţ se eliberează fiecărui soţ aparte.
&2. Procedura divorţului în instanţa de judecată După cum bine este cunoscut, există o corelaţie strînsă între dreptul familiei şi dreptul procesual civil. Această legătură se manifestă prin faptul, că litigiile apărute în relaţiile de căsătorie şi familie se soluţionează de către instanţele judecătoreşti de drept comun. Însă, codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu reglementează separat şi expres procedura divorţului,
cum o face, de exemplu, Codul de procedură civilă al României, care, la articolele 607-619, expres reglementează procedura divorţului, procedură, care în multe privinţe este derogatorie de la dreptul comun.
36
Astfel, prin
aceste dispoziţii ale Codului de procedură civilă al României, se realizează principiul apărării căsătoriei şi familiei de către stat prin toate mijloacele, ceea ce nu se realizează la noi în modul cuvenit, în materia divorţului. Procedura divorţului ar trebui să aibă un caracter particular chiar şi în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se sxplică în unele ţări nu numai existenţa unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar şi a unor instanţe de familie.37 Conform dispoziţiilor legislaţiei procesual civile, acţiunea de divorţ se judecă potrivit competenţei materiale de drept comun de către instanţele judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art.28 al.1 lit.a) Cod de Procedură civilă a Republicii Moldova care prevede că “ Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile civile, cu participarea persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor publice, privind apărarea drepturilor încălcate sau contestate, libertăţilor şi intereselor legitime dacă apărarea nu se efectuează pe o altă cale judiciară, în special: a) pricinile în litigiile de drept ce se nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe libertatea contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor “. În conformitate cu dispoziţiile art. 38 al.1 Cod de procedură civilă R.M. “ acţiunea se intentează în instanţa de la domiciliul sau de la locul de aflare a pîrîtului “. Domiciliul persoanei fizice, în conformitate cu art.30 al.1 Cod Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit. p.236. I. Leş, Proceduri speciale reglementate de codul de procedură civilă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989. 36 37
civil, R.M este locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală. În condiţiile legii, orice persoană are doar unsingur domiciliu, înregistrat în modul stabilit la organele competente şi care este trecut în actele de identitate ale ei. În acest sens, soţii pot avea un domiciliu comun sau pot avea domicilii separate, însă, locuinţa acestora sau, domiciliul conjugal, de cele mai multe ori, este unul comun. Astfel că, în ipoteza unui process, cererea de divorţ, potrivit legislaţiei procesual civile, trebuie depusă la la instanţa domiciliului pîrîtului, sau mai nou la instanţa locului de aflare a pîrîtului. Acţiunile de desfacere a căsătoriei se pot intenta, în condiţiile art.39 al.5 şi 6 Cod de Procedură Civilă, R.M. şi la instanţa domiciliului reclamantului, dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi întemeiate. Iar acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului. După cum am văzut, există motive temeinice, la care cererea de divorţ poate fi înaintată de către soţul reclamant şi la domiciliul său, părere expusă şi în legislaţia rusă.38 Dar,
aceasta doar în cazurile excepţionale, enumerate
exhaustiv de legislaţia procesual civilă, în rest, în materia divorţului, competenţa
teritorială este
absolută.
Reglementarea
actuală
privind
competenţa teritorială în materie de divorţ ar trebui modificată, în sensul că, cererile de divorţ să poată fi înainate “ la instanţa ultimului domiciliu conjugal al soţilor “, avîndu-se în vedere nu sensul strict juridic al noţiunii de “ domiciliu “ . Astfel, dacă ne gîndim la mijloacele de probă în procesul de divorţ, mai cu seamă la depoziţiile martorilor, care uneori constituie principalul mijloc de probă, sau altele, acestea vor fi mai uşor administrate sau mai accesibile la ultimul domiciliu comun, locuinţă a soţilor. Anume la ultimul domiciliu comun al lor va fi găsită cea mai veridică informaţie 38
A.M. Белякова, Вопросы советского семейного права в судебной практике. Пособие для слушателей народных университетов. Изд.Знание. Москва. 1989. ст. 66-76.
privind: viaţa în comun a soţilor, comportamentul lor, atitudinea acestora unul faţă de altul sau cu privire la viaţa de familie, referitor la respectarea obligaţiei de fidelitate conjugală sau a obligaţiei de sprijin moral şi material, creşterea şi educarea familiei. De cele mai multe ori această informaţie o putem afla de la vecinii de la ultimul domiciliu comun al soţilor, care pot fi atraşi în procese în calitate de martori, iar aducerea lor la instanţa domiciliului pîrîtului, dacă aceasta este alta decît cea a ultimului domiciliu comun al soţilor, va fi mai dificil de realizat din punct de vedere al deplasării, cheltuielilor de transport, prezenţa la o anumită oră etc., chiar dacă prin dispoziţiile art.125 Cod de procedură civilă, este posibilă delegaţia judiciară, pentru administrarea acestor dovezi. Chiar dacă acţiunea poate fi intentată şi la locul de aflare a pîrîtului, se consideră că acest lucru, în anumite situaţii, poate complica şi mai mult judecarea acestor pricini, fiindcă soţii pot să aibă atît domicilii diferite, dar şi să se afle în diferite colţuri ale ţării, ale lumii, etc. În privinţa acţiunii de divorţ se ridică întrebarea, are aceasta oare caracter strict personal, sau poate fi introdusă şi de alte persoane decît soţii? 39 Din dispoziţiile Codului Familiei şi ale Codului de procedură civilă rezultă că, în cazurile necesare, cînd aceasta o cer interesele soţului incapabil, acţiunea cu privire la desfacerea căsătoriei poate fi înaintată, conform art.58 al. 4 şi 6 Cod de Procedură civilă şi de către ocrotitorul legal. Astfel din cele expuse se observă că acţiunea de divorţ în legislaţia Republicii Moldova nu are un caracter strict personal, deoarece pot introduce cerere de divorţ soţii sau unul din ei, precum şi ocrotitorul legal al soţului declarat incapabil. Procurorul nu poate introduce cerere de desfacere a căsătoriei, precum poate face cerere de declarare a nulităţii ei.40 39
A.Ştefan, op.cit. p.129. „ Procurorul nu are vreo legitimare procesuală activă în ce priveşte dreptul de a exercita o acţiune de divorţ în locul titularului. El poate interveni într-un proces de divorţ ori de cîte ori interesul minorilor ar reclama o atare participare”. I.Leş, op.cit. p.500. 40
Poate la o eventuală modificare a Codului de procedură civilă sau a Codului familiei, legiuitorul va efectua modificări şi la acest capitol, fiindcă, prevederile date, nu corespund în toate cazurile intereselor soţului incapabil. Astfel ar fi necesar ca acţiunea de divorţ să poată fi înaintată numai de către soţi. Dacă unul din soţi este declarat incapabil din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, celălalt poate cere desfacerea căsătoriei în baza art.36 al.2 lit.a) Codul Familiei la oficiul stării civile, dacă nu va dori să continue viaţa comună cu persoana declarată incapabilă. Susţin opinia potrivit căreia tutorii sau curatorii să poată exercita doar acţiunile cu caracter patrimonial ale persoanelor ocrotite de ei. “ Soţul alienat sau debil mintal poate introduce acţiune de divorţ în momentele de luciditate, deoarece altfel ar însemna că o incapacitate de exerciţiu să se transforme într-o incapacitate de folosinţă, dat fiind că acţiunea nu poate fi introdusă de tutore, căci atribuţiile lui nu privesc exercitarea acţiunilor cu caracter personal “.41 La fel apare deseori întrebarea , dacă părţile la procesul de divorţ sunt obligate să se prezinte personal în faţa instanţei, sau pricina se poate judeca şi în lipsa acestora, prin intermediul reprezentanţilor. Astfel se consideră că prezenţa soţilor în faţa instanţei de fond este obligatorie, fiindcă, după cum actul juridic al căsătoriei are un caracter strict personal, intuitu personae, putînd fi încheiat doar prin manifestarea de voinţă exprimată personal de către viitorii soţi, la fel şi desfacerea acestui act juridic va trebui făcută tot prin manifestarea de voinţă a soţilor, dacă instanţa judecătorească va constata că convieţu-irea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile, iar, ca excepţie, dacă unul dintre soţi îşi are domiciliul în străinătate sau este grav bolnav etc., înfăţişarea personală în faţa instanţei a soţilor să nu fie obligatorie. Cererea de divorţ depusă în instanţa de judecată trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de lege, în special prevederilor art.166 Cod de Procedură 41
I.P.Filipescu, op.cit. p.233.
Civilă, şi să conţină următoarele menţiuni pe lîngă cele comune oricărei cereri de chemare în judecată: a)
cînd şi unde a fost înregistrată căsătoria;
b) a cîta oară se desface căsătoria; c)
existenţa copiilor şi vîrsta lor;
d) informaţia despre faptul, dacă s-a ajuns la înţelegere între soţi cu cu privire la întreţinerea şi educarea descendenţilor minori; e)
motivele depunerii cererii de divorţ;
f) alte cerinţe care pot fi examinate concomitant cu acţiunea de desfacere a căsătoriei. Dacă în afară de desfacerea căsătoriei în cerere se înaintează şi alte pretenţii care pot fi soluţionate în procesul de divorţ, cum ar fi partajul proprietăţii comune în devălmăşie, plata întreţinerii, în mod obligatoriu se va descrie obiectul partajului, făcîndu-se evaluarea cerinţelor patrimoniale şi indicînd argumentele respective. La cerere se mai anexează adeverinţa de căsătorie, copiile adeverinţelor de naştere ale copiilor, actele cu privire la salariu, contractul matrimonial dacă acesta a fost încheiat, şi alte acte necesare după caz. Cererea de desfacere a căsătoriei se depune în două exemplare, unul pentru pîrît, la care se anexează chitanţa privind achitarea taxei de stat. În cazul cînd cererea de chemare în judecată nu corespunde acestor exigenţe, instanţa de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art.168 Cod de procedură Civilă, va indica reclamantului să lichideze neajunsurile, iar cînd lichidarea imediată a acestora nu este posibilă, cererea se înregistrează dar nu i se dă curs, conform dispoz. art.171 Cod de Procedură Civilă, iar reclamantului i se acordă un termen pentru a aduce cererea în conformitate cu art.166 Cod de Procedură Civilă. Dacă în termenul stipulat reclamantul nu perfectează cererea conform cerinţelor legale, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii, conform dispoz.art 170 al.3 Cod de Procedură Civilă.
La pregătirea dosarului pentru examinare, judecătorul ia cunoştinţă cu motivele de divorţ invocate de soţul reclamant în acţiune, invită reclamantul pentru concretizarea celor invocate în cerere, propune pîrîtului să prezinte în judecată în termen probele necesare şi îi explică dreptul de a depune referinţă împotriva acţiunii reclamantului, în conf. cu art. 186 Cod de Procedură Civilă. Ulterior se numeşte data pentru examinarea cauzei şi se invită ambele părţi. Pentru a elucida din toate punctele de vedere relaţiile dintre soţi şi a soluţiona corect cererea de divorţ, instanţa trebuie să clarifice caracterul relaţiilor care s-au creat între ei, atitudinea lor cu privire la desfacerea căsătoriei şi să ia toate măsurile pentru menţinerea familiei. Dacă se ajunge la concluzia că familia poate fi menţinută, la iniţiativa proprie a soţilor sau a unuia dintre ei, judecătorul are dreptul să amîne cercetarea cauzei de desfacerea a căsătoriei, fixînd în condiţiile art.37 al. 4 Codul familiei, un termen pentru împăcare în limitele de la o lună la şase luni. Încheierea instanţei cu privire la amînarea judecării pricinii se pronunţă în camera de deliberare după ascultarea explicaţiilor părţilor şi cercetarea altor probe. Ea nu poate fi atacată în ordine de apel şi recurs. 42 Ţinînd cont de circumstanţele concrete, instanţa are dreptul, conform cererii soţilor sau a unuia din soţi, să modifice termenul acordat pentru împăcare şi să examineze dosarul pînă la expirarea acestui termen. Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea. În cazul admiterii acţiunii de divorţ şi soluţionării acesteia, şi dacă nu s-au împăcat, soţii pot prezenta un acord privind soluţionarea litigiilor dintre ei în conformitate cu art.38 al.1 Codul Familiei, „ La desfacerea căsătoriei, soţii pot prezenta instanţei judecătoreşti un acord privind împărţirea bunurilor lor proprietate în devălmăşie şi plata pensiei de întreţinere a copiilor şi soţului 42
Hotărîrea Plenului CSJ, cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei, nr. 10 din 15 noiembrie 1993, cu modificările introduce prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20.11.1998 şi nr.29 din 16.09.2002. p.11.
inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicînd mărimea acesteia, precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori comuni .” Dacă un asemenea acord lipseşte, art.38 al.2 Codul Familiei. prevede „ În cazul lipsei unui acord între soţi prevăzut la alin.1 sau dacă se va dovedi că acordul lezează drepturile şi interesele copiilor minori sau ale unuia dintre soţi, instanţa judecătorească este obligată: a) să împartă, la cererea soţilor, a unuia dintre ei, bunurile lor proprietate în devălmăşie; b) să determine care dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere a copiilor minori şi mărimea acesteia; c) să stabilească,la cererea soţului inapt de muncă, care are dreptul la pensia de întreţinere de la celălalt soţ, mărimea şi modul de plată a acestei pensii; d) să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori după divorţ; Astfel dacă acel acord lipseşte, instanţa va soluţiona problema privind locul de trai al copiiilor minori, reieşind din interesul copiilor şi posibilităţile fiecăruia dintre părinţi de a le acorda condiţiile necesare pentru creşterea şi educaţia lor. În caz că copilul a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont de opinia lui, de relaţiile dintre el şi fiecare dintre părinţi, cît şi ataşamentul reciproc.43 În procesul de divorţ mai poate fi examinată acţiunea soţului de contestare a paternităţii. Această cerere se examinează în procesul de divorţ, deoarece, deseori, motivul divorţului este infidelitatea conjugală a soţului sau a soţiei şi respectiv, se pune la îndoială provenienţa copilului născut în această căsătorie de la soţul mamei. Dacă, la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor, vor fi atinse interesele persoanelor terţe, instanţa va dispune examinarea cererii respective într-un proces aparte. În cazul renunţării la acţiunea de desfacere a căsătoriei sau al încetării procesului pe dosar, alte cereri înaintate împreună cu această acţiune nu 43
Valentina Cebotari, op.cit. p.145.
urmează să fie examinate. În situaţia dată, părţile au dreptu să înainteze aceste cereri în ordine generală, respectînd regulile de competenţă. În cazul decesului unuia dintre soţi, care era parte în procesul de desfacere a căsătoriei, în conf.cu art. 265 lit.f) Cod de Procedură Civilă, instanţa dispune încetarea procesului, deoarece, unul din caracterele juridice al actului căsătoriei este acela de act juridic strict personal, astfel, „ partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi ”.44 Cu referire la înregistrarea divorţului, actualmente Codul familiei nu prevede o obligaţie a soţilor de a-şi înregistra divorţul la oficiile stării civile pentru a fi considerată desfăcută căsătoria, aceasta fiind considerată desfăcută la data rămînerii definitive a hotărîrii instanţei judecătoreşti. Astfel, art.39 din Codul Familiei, prevede că: 1) În cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă, aceasta încetează din momentul înregistrării divorţului, iar în cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească - din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă. 2) Dacă problema divorţului a fost soluţionată pe cale judecătorească, aceasta urmează a fi înregistrat în modul prevăzut pentru înregistrarea de stat a actelor de stare civilă. Soţii nu au dreptul să încheie o nouă căsătorie pînă la obţinerea certificatului de divorţ de la oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestora. 3) Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de trei zile de la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială. În vechea legislaţie nu se stabilea o obligaţie a foştilor soţi de a înregistra desfacerea căsătoriei la organele de stare civilă într-un anumit termen, iar posibilitatea executării forţate a hotărîrilor cu privire la desfacerea căsătoriei nu era expres prevăzută de lege, termenul de 3 ani, stabilit pentru executarea 44
În caz de încetare a căsătoriei în timpul procesului de divorţ, prin moartea unuia din soţi, instanţa va dispune închiderea dosarului; dacă în cauză s-au luat măsuri provizorii, ele vor înceta pe data încetării căsătoriei, iar soţul aflat în viaţă va dobîndi pe aceiaşi dată ocrotirea părintească şi celelalte drepturi şi îndatoriri din cuprinsul măsurilor provizorii luate în timpul divorţului, I.Albu, op.cit.p.273.
forţată a hotărîrilor pe dosare civile, nu se aplica pe cauzele de desfacere a căsătoriei, multe din persoanele divorţate nu-şi înregistrau divorţul, fie din cauza că nu doreau să-şi plătească taxa de stat sau din alte motive şi, drept consecinţă, căsătoria nu era considerată desfăcută, deşi exista o hotărîre în acest sens. Astfel în acea perioadă încetarea relaţiilor de căsătorie prin divorţ producea efecte numai din momentul înregistrării divorţului la starea civilă. Cînd procesul de divorţ durează un timp mai îndelungat, se impun a fi luate anumite măsuri temporare, prin a căror utilizare reclamantul îşi poate valorifica drepturile pretinse după obţinerea unei hotărîri definitive, care sunt numite mijloace de asigurare a acţiunii. Legislaţia procesual-civilă a Republicii Moldova la moment nu cunoaşte măsuri asiguratorii, care ar fi proprii doar acţiunilor de divorţ.45 Astfel, în scopul asigurării protecăţiei drepturilor minorilor şi ale soţilor pe timpul desfăşurării procesului de divorţ, legiuitorul a prevăzut astfel de măsuri provizorii:46 a) încredinţarea descendenţilor minori spre întreţinere şi educare; 47 b) încasarea pensiei pentru întreţinerea descendenţilor minori sau a soţului incapabil şi care are nevoe de ajutor; c) folosirea locuinţei. Hotărîrea instanţei judecătoreşti, necesită să fie legitimă şi întemeiată pe probe cercetate din toate punctele de vedere în şedinţa judiciară. În partea descriptivă a hotărîrii se indică cauzele neînţelegerii dintre soţi, dovezile pe care se întemeiază concluziile instanţelor despre posibilitatea menţinerii familiei sau despre descompunerea ei definitivă, motivele pe baza cărora instanţa respinge unele dovezi, legile pe care le-a aplicat. În dispozitivul hotărîrii urmează să se includă concluziile instanţei referitor la toate cerinţele părţilor, inclusiv şi a celor întrunite pentru o judecare comună.
45
Capitolul XIII „ Asigurarea acţiunii ”, art.174-182 Cod de Procedură Civilă. “ Măsurile provizorii ordonate de instanţă au un caracter vremelnic, în sensul că ele durează doar pînă la soluţionarea procesului de divorţ”, I.Leş, op.cit.p.511. 47 O.Iovu, Măsuri provizorii care se pot lua pe timpul judecării divorţului, Revista de drept privat, nr.2, 2001, p.50-60. 46
La fel se vor indica informaţiile necesare pentru înregistrarea divorţului în organele stării civile, care din soţi şi în ce mărime urmează să achite taxa de stat. Instanţa va ţine cont de faptul că la stabilirea mărimii taxei de stat, se ia în consideraţie de cîte ori au fost căsătoriţi, starea materială a fiecăruia dintre ei, la care din părinţi vor rămîne să locuiască copiii minori, gradul vinovăţiei fiecăruia dintre soţi în destrămarea familiei.48 Eliberarea de achitarea unei părţi a taxei de stat necesită să fie motivată obligatoriu în hotărîrea instanţei judecătoreşti.49 Hotărîrea de divorţ poate fi atacată cu apel şi recurs.50 Potrivit dispoziţiilor art. 158 Codul Familiei, „ 1) Desfacerea căsătoriei cu element de extraneitate pe teritoiul Republicii Moldova are loc conform legislaţiei Republicii Moldova. 2) Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara ţării au dreptul la desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, indiferent de cetăţenia celuilalt soţ. 3) Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare civilă, această problemă poate fi soluţionată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova ”.
&3. Efectele juridice ale încetării căsătoriei Efectele desfacerii căsătoriei sunt consecinţele pe care le produce divorţu pentru viitor cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre foştii soţi sau cu privire la capacitatea de exerciţiu a acestora, precum şi cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii. Efectele divorţului faţă de foştii soţi – la desfacerea căsătoriei, soţii devin foşti soţi, independenţi unul faţă de celălalt. Fiecare dintre ei se poate recăsători cu o altă persoană sau se pot recăsători chiar între ei. Astfel, ca 48
Hotărîrea plenului CSJ.cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei, nr.10 din 15 noiembrie 1993.p.28. 49 Judecătorii urmează să îndeplinească cerinţele Legii cu privire la taxa de stat, adoptată la 3 decembrie 1992, a intrat în vigoare 1 ianuarie 1993. 50 I.Leş Proceduri civile speciale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p.128-130.
urmare a divorţului, încetează toate raporturile patrimoniale şi personale pe care le-a generat încheierea căsătoriei, cu unele excepţii prevăzute de lege. Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi Codul Familiei prevede în art.17 al.4 că: “ În momentul înregistrării divorţului, soţii pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat pînă la încheierea căsătoriei “. Se consideră că în conţinutul acestui articol, legiuitorul ar fi trebuit să folosească în loc de substantivul soţii, sintagma foştii soţi, deoarece, în momentul înregistrării divorţului, hotărîrea instanţei judecătoreşti care declară divorţul este deja pronunţată, iar căsătoria se consideră desfăcută din momentul rămînerii definitive a hotărîrii de divorţ. Deci, în momentul înregistrării divorţului, soţii, sunt deja foştii soţi.51 Numele purtat în timpul căsătoriei poate fi menţinut de către foştii soţi, de exemplu, pentru motiul că aceştia au devenit cunoscuţi ca personalităţi celebre purtînd numele de familie respective, însă ei pot reveni la numele purtat anterior încheierii căsătoriei. La fel, între foştii soţi, ca urmare a divorţului, încetează obligaţia de sprijin moral şi obligaţia de fidelitate conjugală, prevăzute expres în art.18 al.2 Codul Familiei. În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani de către unul dintre soţi, capacitatea deplină de exerciţiu dobîndită prin încheierea căsătoriei de soţul minor se menţine, dacă la data divorţului aceştia nu au ajuns încă la majorat, conf. art.20 al.2 Cod Civil. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi - Aceste efecte se referă la obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi la încetarea comunităţii de bunuri. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi - În cadrul relaţiilor patrimoniale dintre soţi în timpul căsătoriei se include şi obligaţia reciprocă 51
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit.p.257.
de întreţinere. Astfel, art.82 al.1 Codul Familiei prevede: “ soţii îşi datorează întreţinerea materială reciprocă “. Dar, ca urmare a desfacerii căsătoriei între foştii soţi încetează toate efectele cu caracter patrimonial generate de căsătorie, cu excepţia celor ce se pot ivi între aceste persoane fie în baza legii, fie în baza contractului matrimonial. Această obligaţie se fundamentează pe regulile morale de convieţuire, care impun celor care au fost apropiaţi să-şi acorde la nevoie sprijin moral sau material. Într-o opinie s-a susţinut că cel care solicită pensia de întreţinere trebuie să fi avut o comportare corespunzătoare regulilor de convieţuire socială faţă de cel de la care solicită pensia.52 Cel care însă a săvîrşit fapte care atrag nedemnitate succesorală, pierde dreptul la întreţinere, dacă faptele s-au săvîrşit după desfacerea căsătoriei, dar înainte de solicitarea pensiei, iar dacă astfel de fapte au fost săvîrşite în timpul căsătoriei şi au făcut parte din motivele de divorţ, fostul soţ are dreptul la întreţinere întrucît soţul vinovat de divorţ are dreptul la întreţinere fără a se face deosebire cu privire la natura faptelor sale culpabile.53 Astfel conform art.83 Codul Familiei „ Dreptul de a pretinde întreţinere de la fostul soţ pe cale judecătorească îl are: a) fosta soţie în timpul gravidităţii; b) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de 3 ani după naşterea acestuia; c) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid de gradul I din copilărie; d) fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea acesteia; e) fostul soţ care necesită sprijin material şi a atins vîrsta de pensionare, în termen de cel mult 5 ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani ”. 52 53
Gureşoae I., Divorţul şi Efectele sale Juridice, Editura Gir Pres, p.88. Alex. Bacaci ,Codruţa Hageanu ,Viorica Dumitrache, op.cit, p.244.
Din cele expuse reese că obligaţia de întreţinere între foştii soţi îşi are izvorul şi suportul în căsătorie, cu o structură juridică proprie, distinctă faţă de obligaţia de întreţinere între soţi. Deosebirea dintre cele două tipuri de obligaţii vizează condiţiile de existenţă, cuantumul întreţinerii şi durata întreţinerii. Astfel că referitor la condiţiile de existenţă , creditorul trebuie să fie în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate care survine în timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea ei. În privinţa cuantumului acestei întreţineri, el se stabileşte de instanţă în fiecare caz aparte, într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinînd cont de posibilităţile debitorului şi necesităţile creditorului, recăpătarea capacităţii de muncă, durata vieţii creditorului şi debitorului, precum şi a căsătoriei. În ceea ce priveşte momentul de la care se datorează întreţinerea şi mărimea acestor mijloace, în art.98 Codul Familiei se indică că: „(1) Persoana care are dreptul la întreţinere poate porni o acţiune privind încasarea pensiei de întreţinere, indiferent de termenul care a trecut de la momentul apariţiei dreptului respectiv. (2) Pensia de întreţinere se încasează de la data adresării în instanţa judecătorească. (3) Pensia de întreţinere poate fi încasată pentru perioada anterioară adresării în instanţa judecătorească dacă se va stabili că în perioada respectivă s-au întreprins măsuri de acordare a întreţinerii, dar debitorul întreţinerii s-a eschivat de la plata pensiei ”. Art.84 Codul Familiei, dispune: ” Cuantumul pensiei de întreţinere încasate de la un soţ ( fost soţ ) în favoarea celuilalt soţ se stabileşte de către instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar. La stabilirea sumei pensiei de întreţinere, se ţine cont de situaţia materială şi familială a soţilor ( foştilor soţi ), de alte circumstanţe importante. “ În cazul în care starea materială sau familială a uneia dintre părţi s-a schimbat, instanţa judecătorească, luînd în considerare şi alte circumstanţe
importante ale părţilor, este în drept, la cererea oricăreia dintre ele, să modifice cuantumul pensiei de întreţinere sau să-l scutească pe debitorul întreţinerii de plata acesteia “, în conformitate cu dispoziţiile art.110 Codul Familiei. Legislaţia prevede cazurile cînd soţul debitor, este scutit să presteze întreţinerea sau durata acesteia este limitată în timp. Astfel, Art.85 Codul Familiei stipulează: “ Instanţa judecătorească este în drept să-l elibereze pe unul dintre soţi ( fostul soţ ) de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit termen dacă: a) incapacitatea de muncă a soţului ( fostului soţ ) inapt de muncă, care necesită sprijin material, este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice sau substanţe stupefiante ori al unei infracţiuni premeditate. b) soţul ( fostul soţ ) care necesită sprijin material a avut o comportare amorală în familie; c) soţii ( foştii soţi ) s-au aflat în relaţii de căsătorie cel mult 5 ani; d) s-a dovedit, pe cale judecătorească, că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soţ care necesită sprijin material ”. În unele situaţii, fostu soţ, care primeşte întreţinere, poate pierde acest drept, astfel în art.111 Codul Familiei se indică că: a) “ (1) Obligaţia de întreţinere, apărută în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, încetează în urma decesului uneia dintre părţi, a expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia. Pierderea acestui drept survine în cazurile: c) restabilirii capacităţii de muncă a persoanei care primeşte pensia de întreţinere; d) recăsătoririi fostului soţ inapt de muncă care primeşte pensia de întreţinere; f) anulării hotărîrii judecătoreşti privind încasarea pensiei ”. Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi în privinţa ordinii în primul rînd, chiar înaintea părinţilor. 54 Se observă că durata 54
Emese Florian, Veceslav Pînzari, op.cit. p.263.
obligaţiei de întreţinere, este condiţionată fie de durata raporturilor de căsătorie, de starea de sănătate, de starea de graviditate, de comportamentul celui ce primeşte întreţinerea, fie de situaţia materială a celui ce prestează întreţinerea. Încetarea comunităţii de bunuri a soţilor – bunurile comune ale soţilor se pot împărţi atît la divorţ, cît şi în timpul căsătoriei. În prezent, această situaţie este reglementată de art. 25 Codul Familiei, după cum urmează: “ (1) Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atît în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintre soţi. (2) Proprietatea în devălmăşie poate fi împărţită în baza acordului dintre soţi. (3) În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească. (4) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la cererea soţilor, stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sunt transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau de altă natură. (5) Bunurile procurate pentru copiii minori ( îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. (6) Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor minori sînt proprietate a copiilor şi nu se iau în considerare la partaj. (7) Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite, precum şi bunurile dobîndite ulterior de către soţi, sînt proprietate în devălmăşie a acestora.
(8) Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută, se stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani ”. Al 8 a art.25 Codul Familiei este supus criticii, fiindcă prevede un termen de prescripţie de trei ani pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor, iar aceste acţiuni ar trebui să fie imprescriptibile sub aspect extinctiv, şi al. 8 ar trebui de exclus din cuprinsul articolului dat. Acest punct de vedere se susţine din considerentul, că, de multe ori, din diferite motive, cum ar fi cel al convieţuirii soţilor după desfacerea căsătoriei, ei nu cer împărţirea proprietăţii comune devălmaşe, sperînd că vor putea relua viaţa de familie. Uneori se întîmplă cazuri cînd, soţul de rea credinţă, poate să-l inducă în eroare pe celălalt prin diferite mijloace, pentru a-l determina să nu ceară partajul averii, ca apoi, după expirarea termenului de prescripţie, să invoce acest fapt şi să se considere proprietar asupra tuturor bunurilor comune. Astfel se pune întrebarea dacă poate fi considerată convieţuirea soţilor ca motiv pentru repunerea în termenul de prescripţie pierdut? Se susţine că da, însă Codul Civil nu prevede expres această cauză de repunere, iar dacă aceasta ar fi prevăzută, ar trebui înaintată o cerere separată în instanţă cu privire la repunerea în termenul de prescripţie, ceea ce va necesita o oarecare perioadă de timp, un proces care ar putea fi evitat, dacă cererile cu privire la partajul averii ar fi imprescritibile sub aspect extinctiv sau convieţuirea soţilor ar constitui un motiv de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive. Un alt argument forte îl constituie art.9 al.2, art. 46 al.1 şi 2, art.127 al.1 din Constituţia Republicii Moldova care ocrotesc şi garantează proprietatea şi nu indică vreo situaţie în care dreptul de proprietate se prescrie. Astfel, art.9 al.2 stabileşte că „ Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului ”. În acelaşi sens, art. 46 al.1 indică că „ Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate”. Al.2 indică că „ Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire ”. Art.315
al.2 Cod Civil prevede că „ Dreptul de proprietate este perpetuu ”, ceea ce înseamnă, în principal, că dreptul de proprietate durează atîta timp cît există bunul; acesta nu se stinge prin neîntrebuinţare, fiind imprescriptibil extinctiv.55 Din cele expuse mai sus reese concluzia, că aliniatul 8 a art.25 Codul Familiei este neconstituţional, intrînd în contradicţie cu o serie de dispoziţii din constituţie, cu principiile legislaţiei civile, care stabilesc la art.1 că „ Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile
reglementate
de
ea,
inviolabilităţii
proprietăţii,
libertăţii
contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor ”. Conform art.26 Codul Familiei, (1) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.56 (2) Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre soţi şi sau de interesele copiilor minori. (3) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate ”. Din dispoziţiile Codului Familiei cu privire la proprietatea comună devălmaşă a soţilor, putem concluziona că:57 Nu sunt proprietate comună bunurile, dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor personale ale unuia dintre soţi, care i-au aparţinut înainte de încheierea căsătoriei, precum şi obţinute prin donaţie sau moştenire. Aceste bunuri nu se supun partajului, din simplul motiv că ele n-au fost niciodată comune, făcînd parte din categoria bunurilor proprii; 55
I.Urs, S.Angheni, Drept Civil, Drepturi Reale, Teoria Generală a obligaţiilor civile, Vol.II, Ediţia a III-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.28.. 56 Ex. Hotărîrea nr.2-2709, din 15 decembrie, 2009, Judecătoria sector Centru. 57 Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit.p.267.
La împărţirea bunurilor se iau în consideraţie, de asemenea, datoriile comune ale soţilor şi dreptul de reclamare conform angajamentelor apărute în interesele familiei; Dacă instanţa va stabili că unul dintre soţi a efectuat înstrăinarea proprietăţii comune sau a cheltuit-o cum a crezut de cuviinţă, contrar dorinţei celuilalt soţ şi nu în interesele familiei sau a tăinuit-o, atunci la împărţire se ia în consideraţie această avere ori valoarea ei; Componenţa proprietăţii comune devălmaşe a soţilor se determinăla momentul încetării reale de către soţi a raporturilor familiale, dacă după încetarea lor soţii n-au procurat o altă proprietate din mijloace comune;58 În cazul existenţei unor probe, care ar confirma cu certitudine încetarea reală a raporturilor de familie, traiul separat al soţilor şi lipsa unei gospodării comune, fără desfacerea căsătoriei, instaţa de judecată are dreptul să recunoască averea proprietate a unui soţ, dacă ea a fost dobîndită în această perioadă din mijloacele lui personale; Valoarea bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile, care sunt în vigoare la ziua pronunţării hotărîrii, ţinîndu-se cont de procentul de uzură a averii, Dacă valoarea bunurilor s-a micşorat ca urmare a acţiunilor unilaterale ale unuia dintre soţi, după încetarea raporturilor de familie, la împărţirea averii instanţa poate să micşoreze cota acestui soţ din averea comună în acea mărime, în care s-a micşorat valoarea generală a averii; În cazul recunoaşterii averii unuia dintre soţi ca fiind proprietate comună devălmaşă, ca urmare a efectuării investiţiilor ce au sporit esenţial valoarea lor, la stabilirea cotelor-părţi din aceasta, instanţa va trebui să ţină cont de mijloacele depuse de către unul dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi corespunzător să sporească cota acestui soţ din averea dată; În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o construcţie proprietatea unuia dintre ei , acea construcţie rămîne pe mai Ex. Hotărîrea nr.2-3212, din 23 februarie, 2010, Judecătoria Centru.
58
departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci cînd ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului. Dacă , însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobîndit în timpul căsătoriei în întregul său.59 În cazul cînd instanţa se abate de la principiul părţilor egale ale soţilor, motivele şi mărimea modificării părţii din proprietate a unuia dintre soţi, trebuie arătate în hotărîrea instanţei judecătoreşti; Litigiile cu privire la împărţirea bunurilor persoanelor, care duc o viaţă familială fără înregistrarea căsătoriei, se soluţionează conform prevederilor Codului Civil şi nu Codului Familiei, ţinîndu-se cont de gradul participării acestora cu munca şi mijloacele personale la dobîndirea lor. După încetarea relaţiilor de căsătorie, adică după ce hotărîrea de divorţ a rămas definitivă şi a fost efectuată împărţirea bunurilor proprietate comună devălmaşă, regimul juridic al bunurilor foştilor soţi este cel de drept comun pentru proprietatea privată relementată de normele dreptului civil. Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobîndirea bunurilor comune se poate face prin orice mijloc de probă. Efectele divorţului faţă de descendenţii minori – Desfacerea căsătoriei nu produce efecte în relaţiile dintre părinţii divorţaţi, pe de o parte, şi descendenţii lor minori, pe de altă parte. Între ei există obligaţia legală de întreţinere şi vocaţia succesorală legală reciprocă. Aceasta se bazează pe faptul că, în urma divorţului încetează doar legătura conjugală dintre soţi, nu şi legătura de rudenie dintre ei, în calitatea lor de părinţi, pe de o parte şi copiii rezultaţi din căsătoria desfăcută, pe de altă parte. Părinţii sunt în drept şi obligaţi să-şi exercite drepturile părinteşti cu privire la persoana şi bunurile 59
Al. Bacaci, V.Dumitrache, C.Hageanu, op.cit. p.60-61.
copilului.60 Ei au aceleaşi obligaţii ca şi pînă la desfacerea căsătoriei, să contribuie la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, să-l reprezinte şi să-i administreze bunurile. De comun acord părinţii rezolvă toate problemelelegate de creşterea şi educarea copiilor. În cazul apariţiei litigiilor între părinţi, acestea sunt soluţionate de autoritatea tutelară, iar deciziile acesteia pot fi atacate în instanţa judecătorească.61 Astfel, conform art.58 Codul Familiei „ Părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat ”, sau conform art.60 care indică că „ Părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat ”. Prevederi referitoare la drepturile copilului au fost incluse într-un număr însemnat de tratate şi declaraţii referitoare la drepturile omului. Astfel că la începutul sec. XX situaţia copiior a atras atenţia comunităţii internaţionale. Declaraţia cu privire la drepturile copilului din 1924, adoptată la Geneva sub auspiciile Ligii Naţiunilor, pentru prima dată în plan internaţional enunţă necesitatea de a acorda o protecţie specială copiilor. Era nevoia de un document care să determine obligaţiile adulţilor faţă de copii, pe care fiecare stat va trebui să le recunoască, fie prin mijloace de intervenţie statală, fie prin acţiune privată. Textul Declaraţiei nu utiliza termenul „ drept ”, ci sintagma „copilul trebuie...”, confirmînd tendinţa de a-l trata pe copil mai degrabă ca pe o sursă de îngrijorare decît ca pe o persoană avînd propriile ei drepturi. ONU a adoptat la 20 noiembrie 1959 Declaraţia Drepturilor Copilului, în care se garantează drepturile tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar statele părţi la ea au obligaţia să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurînd prioritatea intereselor copilului. Este pentru prima dată cînd un act internaţional 60
Ex.Hotărîrea nr.2-1154, din 19 septembrie, 2009, Judecătoria sector Centru.
61
Valentina Cebotari, op.cit. p.148
utilizează sintagma „ copilul are dreptul..”.62 La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, încununînd, astfel, pledoariile de mai bine de 6 decenii ale experţilor în drepturile omului cu referire la grija şi protecţia fiecărui copil din cele 2 miliarde de copii de pe glob. Convenţia cuprinde cea mai largă sferă de drepturi şi libertăţi şi instituie un sistem internaţional de protecţie a copiilor.63 În condiţiile actuale cu siguranţă, desfacerea căsătoriei crează numeroase dificultăţi, mari probleme în posibilitatea de a reconstrui o nouă viaţă, o nouă familie, poate într-o altă locuinţă, cu mari influenţe negative asupra copiilor, care au de suferit cel mai mult. Totodată acest statut crează noi oportunităţi în alegerea unui nou stil de viaţă.
CAPITOLUL III ASPECTE DE DREPT COMPARAT &1. Divorţul şi alte temeiuri de desfacere a căsătoriei Conform art. 33 Codul Familiei faptele juridice care duc la încetarea căsătoriei sunt: a) decesul unuia dintre soţi; b) declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi; c) desfacerea căsătoriei prin divorţ. În cazul decesului unuia dintre soţi sau declarării decesului unuia dintre soţi, nu apare necesitatea săvîrşirii unor acţiuni în vederea încetării căsătoriei. Decesului unuia dintre soţi constitue modul firesc de încetare a căsătoriei, avîndu-se în vedere caracterul intuito personae al actului juridic al căsătoriei.64 Căsătoria se consideră încetată din ziua decesului soţului sau din ziua cînd hotărîrea instanţei de judecată despre declararea persoanei ca fiind 62
Carolina Ciugureanu-Mihailuţă, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului, Partea I, Revista Naţională de Drept, nr.3, martie, 2009, p.34. 63 Carolina Ciugureanu-Migăiluţă, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului, Partea II, Revista Naţională de Drept, nr.4, aprilie, 2009, p.68. 64 Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit, p.228.
decedată a rămas definitivă, dacă în hotărîre nu este indicată o altă dată a morţii prezumate. Documentul ce serveşte ca dovadă a încetării căsătoriei este certificatul de deces eliberat de oficiul de stare civilă. Conform art. 55 din Legea privind actele de stare civilă, “actul de deces se întocmeşte în urma declaraţiei verbale făcute la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială sa produs decesul, a locuit decedatul, a fost găsit cadavrul persoanei decedate sau se află instituţia care a eliberat actul constatator al decesului”. În art. 56 din aceiaşi lege, “ declaraţia de deces se face în termen de 3 zile de la data acestuia . În acest termen se cuprinde atît ziua în care s-a produs decesul, cît şi ziua în care se face declaraţia”. Au obligaţia de a face declaraţia de deces membrii familiei sau rudele decedatului, iar în lipsa acestora colocatarii, vecinii, administraţia imobilului, medicul din unitatea sanitară unde s-a produs decesul. În cazul decedării persoanei în penitenciar sau într-o instituţie de protecţie socială, obligaţia de a face declaraţia de deces revine administraţiei instituţiei respective. Temeiurile şi ordinea declarării persoanei ca fiind decedată sunt reglementate de art. 52 Codul Civil şi art. 297-300 Codul de Procedură Civilă. Persoana poate fi declarată decedată printr-o hotărîre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate. Declararea decesului produce
aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat. Declararea de către instanţa judecătorească a unei personae ca fiind decedată sau dispărută se bazează pe prezumţia că persoana a decedat sau se constată faptul imposibilităţii de a hotărî problema dacă este vie sau moartă. Aceasta nu exclude faptul reapariţiei persoanei care a fost declarată printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti şi ca fiind decedată sau dispărută. Astfel conform art.40 Codul Familiei, în cazul apariţiei soţului declarat, în modul stabilit de lege, decedat sau dispărut şi anulării hotărîrii respective a instanţei judecătoreşti, oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie. Soţul se restabileşte în toate drepturile civile ca urmare a depunerii cererii la organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Căsătoria nu poate fi restabilită, chiar şi în cazul cînd ambii soţi îşi manifestă acordul de voinţă, dacă celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie. În acest caz soţului, care fusese declarat decedat sau dispărut, i se eliberează de către organele de stare civilă un certificat despre desfacerea căsătoriei. Se pune întrebarea ce se întîmplă la apariţia soţului declarat mort, dacă între timp celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie. În acest caz pot fi deosebite două situaţii: 1. soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că cel declarat mort trăieşte. În această situaţie, cu toate că hotărîrea de anulare a hotărîrii declarative de moarte produce efecte retroactive şi soţul recăsătorit ar urma să fie considerat că a încheiat cea de-a doua căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană, legea dă preferinţă celei de-a doua căsătorii; 2. soţul care s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, adică a ştiut că cel declarat mort este în viaţă. În această situaţie, noua căsătorie se consideră încheiată cu încălcarea prevederilor art. 15 Codul Familiei şi este lovită de nulitate.65 65
Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptu Familiei, Editura Lumina Lex, Chişinău 2002, p.245.
În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă, iar bunurile dobîndite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit. Prevederea acestui articol suscită întrebarea: cum poate fi considerată ca neîntreruptă această căsătorie, dacă bunurile dobîndite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit? Sau, căsătoria se restabileşte numai cu privire la relaţiile personale, nu şi la cele patrimoniale? 66 În aceste condiţii se răstoarnă dispoziţiile art.19 Codul Familiei care prevede, că “ bunurile dobîndite de către soţi sau de unul din ei în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie dacă acesta nu este modificat de contractul matrimonial “. Mai mult, cînd analizăm condiţiile necesare pentru ca un bun să facă parte din categoria celor comune, am menţionat că acesta trebuie să fie dobîndit de soţi sau de unul din ei în timpul căsătoriei şi să nu facă parte din categoria de bunuri, pe care legea le atribuie la categoria celor proprii. În cazul dat , dacă, se consideră, că în condiţiile art. 40 al.2 Codu Familiei, căsătoria nu a fost întreruptă, condiţiile necesare pentru ca bunurile dobîndite în timpul absenţei unui soţ de către celălalt să fie considerate commune, în cazul dat, nu şi cu referire la declararea decesului acestuia, sunt îndeplinite. Astfel, dacă bunurile au fost dobîndite în perioada de timp cînd exista o hotărîre judecătorească de declarare a morţii unuia dintre soţi, căsătoria acestor persoane, după cum am menţionat anterior, se consideră încetată de drept, deoarece actul juridic al căsătoriei este unul intuito personae şi încetează de drept la moartea uneia dintre părţile acestuia, iar bunurile dobîndite de către soţul present, vor fi proprietate personală a celui care le-a dobândit, în corespundere cu prevederile al.2 art.40 Codul Familiei. În cazul declarării dispariţiei unuia dintre soţi, chiar dacă există o hotărîre judecătorească în acest sens, căsătoria nu încetează de drept, ci “poate fi 66
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit. p. 230.
desfăcută la oficiul stării civile “ în condiţiile al. 2 art. 36 Codul Familiei, la cererea soţului prezent. În acest sens, dacă a fost cerută desfacerea căsătoriei şi a fost obţinut divorţul la oficiul stării civile, în cazul restabilirii căsătoriei la cererea soţilor ca urmare a apariţiei soţului dispărut, bunurile dobîndite de către celălalt soţ în această perioadă de timp vor fi proprietatea personală a celui care le-a dobîndit, în corespundere cu prevederile al. 2 art.40 Codul Familiei. Dacă, însă, nu a fost înaintată cerere de divorţ, căsătoria nici nu trebuie restabilită, deoarece ea nu a fost întreruptă, iar bunurile dobîndite în această perioadă de timp vor fi proprietatea comună devălmaşă a soţilor. Astfel se consideră că în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei unui soţ dacă nu a fost formulată cerere de desfacere a căsătoriei, prevederile al. 2 art. 40 Codul Familiei nu pot fi aplicate, fiind aplicabil regimul proprietăţii comune devălmaşe a soţilor. Astfel unii autori sunt de părerea că acest articol să fie completat cu încă trei aliniate şi să aibă următorul conţinut: “ (1) În cazul apariţiei soţului declarat în modul stabilit de lege decedat şi anulării hotărîrii respective a instanţei judecătoreşti, oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria respectivă la cererea comună a soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie. (2) În cazul apariţiei soţului declarat dispărut, restabilirea căsătoriei se va putea cere numai dacă celălalt soţ a obţinut desfacerea acesteia la starea civilă şi nu a încheiat o nouă căsătorie. Restabilirea nu va fi necesară dacă desfacerea căsătoriei nu a fost efectuată în condiţiile art.36 al.2 Codul Familiei. (3) În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă restabilindu-se toate drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor. (4) Bunurile dobîndite în perioada declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit. (5) Bunurile dobîndite în perioada declarării judecătoreşti a dispariţiei unuia dintre soţi, aparţin soţului care le-a dobîndit, dacă căsătoria acestora
a fost desfăcută la oficiul stării civile. Dacă aceasta nu a fost desfăcută, bunurile vor fi considerate proprietate comună devălmaşă”.67 Codul prevede, poate chiar şi pe bună dreptate, că aceste bunuri aparţin soţului care le-a dobîndit, deoarece, celălalt, fiind dispărut sau declarat mort, nu putea să ia parte la dobîndirea acestora efectiv, doar dacă ele au fost dobîndite din bunurile comune sau din bunurile proprii ale soţului dispărut sau declarat mort. O altă modalitate de încetare a căsătoriei este desfacerea ei prin divorţ. Prin divorţ înţelegem un act juridic de desfacere a căsătoriei printr-o hotărîre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi, atunci cînd continuarea acesteia a devenit imposibilă din motive temeinice, pentru cel care cere desfacerea. Divorţul poate fi cerut de unul sau ambii soţi, iar în cazul declarării unuia dintre soţi ca fiind incapabil de către tutorele acestuia. Astfel dacă pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul liber al soţilor, tot astfel voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare atunci cînd ea se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soţi trebuie să aibă dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav şi iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu neputinţă pentru el.68 Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei îl are fiecare dintre soţi, cu excepţia cazului indicat în art. 34 Codul Familiei, care conţine interdicţia pentru soţ de a cere desfacerea căsătoriei fără acordul soţiei în timpul gravidităţii ei şi timp de un an după naşterea copilului. Scopul acestei interdicţii constă în ocrotirea femeii gravide de emoţiile negative care pot apărea în legătură cu divorţul şi ulterior ocrotirii sănătăţii mamei şi a copilului. Codul Familiei nu concretizează dacă copilul care se va naşte sau sa născut deja trebuie să fie comun. Deci, şi în cazul cînd soţul nu este tatăl 67 68
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit. p.200. Ion P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL-BECK, BUCUREŞTI, 2002, p.205.
copilului, la fel, el nu poate depune o cerere de desfacere a căsătoriei fără acordul soţiei. În cazul acordului soţiei, cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să fie depusă în instanţa de judecată de către ambii soţi. Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale şi obiective, cum ar fi moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei prin divorţ se face numai în timpul vieţii soţilor, în condiţiile stabilite de art.33 al.2 Codul Familiei, care prevede: „Căsătoria poate înceta prin divorţ (desfacere), în baza cererii unuia sau a ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil ”. Unii autori sunt de părerea, că folosirea termenului „înceta”, în conţinutul acestei dispoziţii legale este neadecvată, deoarece, căsătoria încetează de drept, prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Deasemenea, se consideră că ocrotitorii legali nu trebuie să fie înzestraţi cu dreptul de a putea cere desfacerea căsătoriei, deoarece actul juridic al căsătoriei este unul strict personal, intuito personae. Astfel există propunerea ca articolul 33 din Codul Familiei să se numească „ Temeiurile încetării sau desfacerii căsătoriei”, iar aliniatul al doilea să aibă următorul conţinut: „ Căsătoria se poate desface prin divorţ, în baza cererii unuia sau a ambilor soţi”.69 În conformitate cu art. 41 din Legea privind actele de stare civilă, temeiurile pentru înregistrarea divorţului sunt: a) Declaraţia comună a soţilor privind divorţul dacă aceştia nu au copii comuni; b) Declaraţia unuia dintre soţi privind divorţul şi hotărîrea judecătorească, dacă celălalt soţ este: declarat dispărut sau incapabil, condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani; c) Hotărîrea instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea căsătoriei.
69
Emese Forian, Veaceslav Pînzari, op.cit. p.234.
În Republica Moldova conform datelor prezentate de Biroul Naţional de statistică, în perioada ianuarie-iunie 2009 din cele 10 293 căsătorii înregistrate, 5 840 s-au încheiat cu divorţ (aproximativ 56 la sută). În anul trecut, 25 la sută din copiii nou-născuţi au apărut pe lume în afara căsătoriei, în timp ce datele Spitalului Nr.1 din Chişinău atestă chiar o rată de 35 la sută.70 Actualmente, conform aceleiaşi surse, numărul de căsătorii înregistrate la 1 ianuarie 2010 constituie 26,7 mii, iar numărul de divorţuri, de 12,6 mii. Astfel, conform unor calcule, în Republica Moldova aproape fiecare a doua căsătorie se finalizează cu un divorţ, iar fiecare a 5-a familie este afectată de violenţă. Circa 190 mii de copii au rămas fără supraveghere din cauza că părinţii au plecat peste hotare. Într-o astfel de situaţie, instituţiile abilitate statale urmează să depună eforturi esenţiale pentru a acorda ajutor familiilor aflate în riscul de a se destrăma. Un prim pas în această problemă, a fost organizarea unui Festival "Familia", cu genericul " Valorile creează familia, familia creează valorile", care sa desfăşurat in perioada 10-15 mai în 10 raioane ale republicii. Festivalul, aflat la cea de-a doua ediţie, este dedicat Zilei Internaţionale a Familiei şi are drept scop promovarea valorilor de familie si reîntoarcerea societăţii la valorile tradiţionale ale acesteia. În perioada 10 -15 mai in cele 10 raioane ale ţării au fost organizate concursuri, "mese rotunde", actiuni publice de informare, în cadrul cărora societatea va fi sensibilizată asupra problemelor comune cu care se confruntă familiile din Republica Moldova, dar şi asupra căilor de soluţionare a acestora. Populatia a fost îndemnată să se întoarcă la valorile tradiţionale de familie cum ar fi dragostea, respectul reciproc, împartirea egală a responsabilităţilor, combaterea tuturor formelor de violenţă ş.a., . 71 70
Vitalie Marian, Ziarul Flux, nr.201017, din 7 mai 2010. Ziarul Moldova Suverană, nr.67, din 12 mai 2010.
71
Evident se pune accent pe rolul familiei în societate şi respectiv se analizează comparativ cu efectele negative sau pozitive ale divorţului .
&2. Reglementarea divorţului în alte state Procedura divorţului este reglementată diferit în legislaţiile altor state, înregistrînd atît aspecte comune cît şi aspecte care nu sunt prevăzute de legislaţia statului nostru. Sub aspect comparativ voi analiza legislaţia Romîniei şi a altor state cu referire la instituţia divorţului. Astfel că Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nu reglementează separat şi expres procedura divorţului, cum o face Codul de Procedură Civilă a Romîniei, care la articolele 607-619, expres reglementează procedura divorţului. Prin aceste dispoziţii , se realizează principiul apărării căsătoriei şi familiei de către stat prin toate mijloacele, ceea ce nu se realizează la noi în modul cuvenit, în materia divorţului.72 În Romînia, acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti, în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, în materie de divorţ. Astfel că competenţa teritorială nu-i lăsată la alegerea reclamantului, ci este determinată imperativ de lege. Normele de competenţă teritorială la divorţ au un caracter imperative. Este important faptul ca soţii să fi locuit efectiv într-o anumită localitate. În situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei judecătoreşti a celui din urmă domiciliu comun, 72
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit., p.236.
instanţa competentă este aceea în a cărei circumscripţie se află domiciliul pîrîtului, iar cînd pîrîtul nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul reclamantului prevăzut de art.607 Cod de Procedură Civilă a Romîniei. Pentru a se determina “ ultimul domiciliu comun”, nu este important sensul strict juridic al noţiunii de “ domiciliu “ , ci este important locul în care cei doi soţi au convieţuit, fără a se fi îndeplinit formalităţile cerute de actele normative referitoare la evidenţa populaţiei. Fiind o împrejurare de fapt, ultimul domiciliu comun al soţilor poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. Iar pentru determinarea competenţei teritoriale prezintă relevanţă numai domiciliu comun al soţilor de la data introducerii acţiunii, iar schimbările ulterioare de domiciliu nu influenţează asupra competenţei definitive stabilite prin sesizarea instanţei. La fel, în determinarea competenţei prezintă importanţă domiciliu efectiv al soţilor într-o anumită localitate, chiar dacă nu s-au efectuat eventualele modificări în evidenţele ţinute de organele de poliţie. Cererile accesorii privitoare la încredinţarea descendenţilor minori, plata pensiei de întreţinere, atribuirea locuinţei etc. sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea de divorţ, potrivit regulii accesorium secuitur principale.73 În art.614 Codul de Procedură Civilă al Romîniei prevede expres, că, în materie de divorţ, părţile personal trebuie să se prezinte în faţa instanţei de fond. Această obligaţie nu exclude dreptul de apărare prin avocat, care poate asista partea asistentă dar nu o poate reprezenta în lipsa acesteia. În faza judecării căilor de atac, soţii pot să-şi exercite drepturile procesuale şi numai prin mandatari.74 Însă în anumite cazuri, cum ar fi, de exemplu, boala gravă a unuia dintre soţi, unul din soţi îşi are reşedinţa în străinătate, execută o pedeapsă privativă de libertate, înfăţişarea personală în faţa instanţei de fond a soţilor nu este obligatorie. 73 74
I.P.Filipescu, op,cit. p.233. Idem, p.236.
“ Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de aceea nu poate fi introdusă decît de către soţi. Creditorii soţului nu pot interveni prin intermediul acţiunii oblice şi nici nu pot continua procedura începută de către unul dintre soţi. Moştenitorii soţului nu pot introduce acţiune de divorţ şi nu pot continua acţiunea introdusă de autorul ei; de altfel, o asemenea acţiune ar fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soţi. Procurorul nu poate introduce acţiunea de divorţ, dat fiind caracterul ei strict personal. El poate însă interveni în instanţă, în orice fază a procesului, mai ales cînd din căsătorie au rezultat copii ”.75 Din cele expuse mai sus, putem concluziona, că în Republica Moldova, de la principiul caracterului strict personal al acţiunii de divorţ există o excepţie, cea, potrivit căreia această acţiune poate fi introdusă şi de către ocrotitorul legal al soţului incapabil. În legislaţia Romîniei acest lucru nu este permis, acţiunea de divorţ păstrîndu-şi caracterul ei strict personal, adică poate fi introdusă sau retrasă numai de către soţi, excepţie făcîndu-se numai în cazurile prevăzute de art.614 Cod de Procedură Civilă a României, care dispune: “ în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă… au reşedinţa în străinătate…cînd părţile se pot înfăţişa prin mandatar “. Rezultă, astfel, că soţii pot fi reprezentaţi în procesul de divorţ de către mandatarii lor, în baza unor procure speciale. Probele în procesul de divorţ urmează un regim juridic specific, derogatoriu de la dreptul comun. Astfel în procesele de divorţ se îngăduie audierea ca martori a rudelor şi afinilor pînă la gradul trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor părţilor. Conform prevederilor noilor coduri – civil şi penal a României prezentate în parlament de Premierul Emil Boc care a precizat in discursul ţinut in Parlamentul Romaniei, la 10 mai 2010, că proiectul consacră autonomia de vointă a soţilor, în sensul posibilitaţii de a alege, in anumite limite, legea 75
Idem, p.213-218.
aplicabilă regimului matrimonial. Reglementarea propusa reflectă, astfel, principiul instituit prin Convenţia de la Haga din 1978 cu privire la legea aplicabilă regimurilor matrimoniale şi reafirmat in Cartea verde a Comisiei Europene privind elaborarea unui Regulament european referitor la conflictele de legi in materia regimurilor matrimoniale, competenţa si recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti. În materia divorţului, soluţiile prezintă caracter de noutate, atît in ceea ce priveşte punctele de legatură, cat şi sub aspectul posibilităţii soţilor de a alege, in anumite limite, legea aplicabilă. Astfel, se inversează binomul „cetăţenie comună - domiciliu comun”, legea aplicabilă fiind, in principal, legea reşedinţei obişnuite comune, iar, in lipsă, legea cetăţeniei comune a soţilor. Se propune, de a fi recunoscută în Romînia desfacerea căsătoriei prin repudiere sau denunţare unilaterală, recunoscută în dreptul roman. La baza acestui proect au fost studiate principalele sisteme de drept existente în Europa, precum Codul Civil Italian, Spaniol, Codul Elveţian al obligaţiilor.76 Comisia Europeană a lansat o procedura inedită şi controversată de cooperare intensificată in cadrul UE pentru facilitarea divorţurilor în cuplurile binaţionale. Propunerea Comisiei Europene se înscrie în cadrul unei proceduri de cooperare consolidată la care vor lua parte 10 state printre care şi România: Austria, Bulgaria, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Slovenia şi Spania. Propunerea stabileşte criterii mai clare pentru alegerea legislaţiei care se aplică în cazul unui divorţ cu o componentă internaţională, fie ea naţionalitatea sau reşedinţa, atât de comun acord între cei doi soţi, dar mai ales în caz de dezacord. În acest ultim caz se aplică legile în urmatoarea ordine: legea statului în care cuplul îşi are reşedinţa, legea statului în care cuplul a avut ultima reşendinţă stabilă, legea corespunzatoare naţionalităţii comune a soţilor sau, în fine, legea ţării în care procedura de divorţ este prezentată tribunalului. 76
Mihai Georgescu- Mondo- news, 10 mai 2010.
În alt sistem, de exemplu în dreptul francez, divorţul nu este legat de nici o condiţie, dar nu poate fi cerut în cursul primelor 6 luni de căsătorie. Divorţul prin consimţămînt mutual este posibil după o suspendare a vieţii comune de minim 6 luni. O altă formă de divorţ prin consimţământ mutual este divorţul la cererea acceptată. Aceasta înseamnă că unul dintre soţi poate cere divorţul făcând dovada unui ansamblu de fapte care conduc la concluzia că este imposibilă menţinerea vieţii în comun a celor doi soţi. Dacă celălalt soţ recunoaşte faptele în faţa judecătorului, acesta pronunţă divorţul fără a mai stabili culpa. Divorţul astfel pronunţat produce efectele unui divorţ din culpă comună. Cererea va fi însoţită de un memoriu, al soţului reclamant, redactat împreună cu avocatul, care va exprima sentimentele reclamantului. Prin acest memoriu se motivează, de manieră elegantă, sobră, divorţul, astfel ca celălalt soţ să fie de acord. La 15 zile de la înregistrare, cererea şi memoriul vor fi comunicate celuilalt soţ şi dacă este respinsă de celălalt soţ, procedura nu se va mai desfăşura. Dacă o acceptă, acceptarea se face în scris şi este depusă tot la grefa instanţei însoţită de un memoriu. Ambele memorii vor fi citite de judecătorul cu probleme de familie. Se va încerca apoi o conciliere între soţi, cu convocarea lor. în timpul concilierii, judecătorul dă o ordonanţă prin care se constată că există două declaraţii şi două enumerări de fapte care atestă imposibilitatea menţinerii căsătoriei. Divorţul din culpă poate fi cerut de soţul care poate imputa diverse fapte celuilalt soţ, dacă aceste fapte acuzatoare constituie o violare gravă a îndatoririlor familiale sau dacă prin ele se ajunge la concluzia că se reneagă obligaţiile maritale şi fac imposibilă menţinerea vieţii în comun. Competenţa teritorială revine tribunalului de la locul unde se află reşedinţa soţilor sau domiciliul lor. Iar dacă soţii au domicilii diferite, competenţa este la domiciliul apărătorului sau a pîrîtului şi competenţa se stabileşte la data promovării cererii, chiar dacă ulterior părţile îşi schimbă domiciliile.
Dreptul Italian admite două tipuri de divorţ: divorţul imediat, care permite soluţionarea unor probleme excepţionale şi divorţul amînat care cuprinde aproape în totalitate acţiunile de divorţ. În legislaţia statului italian, competenţa de soluţionare a divorţului revine tribunalului din oraşul de reşedinţă al pîrîtului, iar dacă acesta este plecat din ţară, competenţa revine tribunalului de la domiciliul reclamantului. În situaţia în care ambii soţi sunt cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, cererea de divorţ se poate înregistra la orice tribunal din Italia. Cererea se face de către reclamant iar dacă redactarea ei se face de către un avocat, aceasta trebuie să o facă în baza unei procuri speciale. Astfel, soţii se prezintă cu cererea în faţa preşedintelui instanţei la termenul fixat de acesta, iar în situaţia în care unul dintre soţi este bolnav mintal sau pus sub interdicţie, acesta va fi reprezentat de un curator special. Specific este şi instituţia divorţului în Anglia, care acceptă divorţul prin consimţămînt mutual după o separare a bunurilor de 2 ani precedenţi promovării acţiunii de divorţ. Desfacerea căsătoriei are loc în caz de adulter, în cazul comportamentului anormal al unuia dintre soţi care face imposibilă coabitarea. La fel poate fi pronunţat dacă unul dintre soţi îl abandonează pe celălalt soţ pe o perioadă de cel puţin 2 ani, anterioară promovării acţiunii, sau dacă soţii sunt separaţi în fapt de mai mult de 5 ani anterior promovării acţiunii. Nici o cerere de divorţ nu poate fi depusă mai repede de împlinirea unui termen de un an de la încheierea căsătoriei. Observăm un şir de termeni care necesită a fi întruniţi pentru a putea fi admisă acţiunea, spre deosebire de legislaţia Republicii Moldova care nu prevede termeni exacţi pentru a putea admite acţiunea de divorţ. Ca excepţie soţul nu poate fără acordul soţiei să ceară desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte.
O situaţie particulară a fost şi există în Irlanda prin aceea că legea irlandeză nu cunoştea instituţia divorţului. Prin însăşi Constituţia acestui stat se prevedea grija pentru interzicerea acestei proceduri în sensul că statul urma să ia măsuri pentru a apăra cu o grijă specială instituţia căsătoriei pe care familia este fondată şi astfel să o protejeze împotriva atacului. De aceea nici o lege specială nu putea prevedea această procedură. Totuşi legislaţia irlandeză recunoşte însă divorţul pronunţat de un tribunal străin în măsura în care unul dintre soţi a domiciliat într-una din ţările în care divorţul a fost autorizat. Condiţiile de recunoaştere a divorţului pronunţat de un Tribunal dintr-un stat străin faţă de Irlanda se găsesc într-un document din anul 1986 întitulat "Domicile and Recognition of Foreign divorces Act". Această stare de lucruri a fost curmată ca urmare a unui referendum din 24 noiembrie 1995 în urma căruia şi legislaţia irlandeză recunoaşte la rândul său procedura divorţului, dar numai după o perioadă de separare în fapt între soţi de cel puţin 4 ani de zile. Pentru desfacerea căsătoriei s-au pronunţat 50,3% iar împotriva acestie s-au pronunţat 49,7% din cei prezenţi la referendum.77 O statistică a Comisiei Europene arată în că fiecare an ajung in faţa stării civile peste 350.000 de cupluri formate din cetăţeni care provin din ţări diferite. Jumătate din ei, adică 170.000, divorţează.78 Poate că această cifră ar fi şi mai mare dacă procedurile juridice în materie de divorţ n-ar fi atît de complicate încît uneori îi forţează pe cei doi parteneri să ramînă împreună chiar dacă nu mai împart nimic. Astfel că desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială în dependenţă de istoria, cultura, viziunile fiecărui stat în parte. În ţările în care familia a suportat cele mai profunde transformări: atitudinea faţă de societate, situaţia femeii în familie şi în societate, comportamentul, situaţia economică, divorţalitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri. 77 78
Silviu Popa, Europuls.ro, 29 martie 2010. www Statistica,md. 2010
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE Acte normative 1) Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.94, M.O. R.M. nr.1, din 12.08.1994. 2) Codul Familiei, nr.1316-XIV din 26.10.200. M.O. R.M. nr.47-48/210 din 26.04.2001, ultimile modificări şi completări, Chişinău, 2008. 3) Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, nr.225-XV din 30.05.03. M.O.R.M. nr. 111-115/451 din 12.06.2003, cu ultimele modificări şi completări, martie 2008. 4) Codul Civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 06.06.2002, M.O. R.M.-nr. 82-86/661 din 22.06.2002. 5) Legea privind actele de stare civilă – nr.100-XV din 26.04.2001. M.O. R.M. nr. 97-99-765 din 17.08.2001. 6) Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de justiţie cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei, nr.10 din 10.11.1993 cu modificările introduse prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20.11.1998 şi nr.29 din 16.09.2002. 7) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din 04.11.1950, în vigoare 03.09.1953, în vigoare pentru R.M. din 12.09.1997.
8) Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, intrat în vigoare 23.03.1967, în vigoare pentru R.M. din 26.04.1993. 9) Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989, în vigoare 20.09.1990, în vigoare pentru R.M. din 25.02.1993.
10) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. R.M. a aderat la declaraţie prin Hotărîrea Plenului nr.217-XII din 28.07.1990.
MANUALE, MONOGRAFII, EDIŢII PERIODICE 16) A.M.Белякова, Вопросы советского семейного права в судебной практике. Пособие для слушателей народных университетов. Изд.Знание. Москва. 1989. ст. 66-76. 17) Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, 2004. 13) Alex. Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1999. 18) Andrei Smochină, Istoria universală a statului şi dreptului, Editura Tipografia Centrală, Chişinău, 2002. 19) C Hamangiu, I.Rosseti-Bălănescu, Băicoianu Alex., Tratat de Drept Civil Român, vol.III, Editura ALL, Bucureşti, 1998. 20) C.Stoicescu, Curs elementar de Drept Român, Ediţia a III-a, Editura Institutul de Arte Grafice , Bucureşti, 2008. 21) Carolina Ciugureanu, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului, Partea I, Revista Naţională de Drept, nr.3, martie 2009.
22) Carolina Ciugureanu, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului, Partea II, Revista Naţională de Drept, nr.4, aprilie 2009. 12) Elena Aramă, Istoria Dreptului Romînesc, Editura, S.A. Reclama, Chişinău, 2003. 23) Emil Poenaru, Căsătoria şi Divorţul, Editura Hamangiu, 2008. 24) Florian Emese, Veaceslav Pînzari, Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova, Editura Sfera, SRL., Cluj-Napoca, 2006. 25) Gabriela Cristina Frentiu, Elemente de Dreptul Familiei, Editura Hamangiu, 2009. 26) Gabriela Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Fundaţia-Chemarea, Iaşi, 1996. 27) Gabriela Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001. 28) Gheorghe Tomşa, D.Şerban, C.Pîrlea, Dicţionar de Dreptul Familiei, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008. 29) I. Leş, Proceduri civile speciale, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 2000. 30) I. Leş, Proceduri speciale reglementate de Codul de Procedură Civilă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989. 31) I. P.Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1998. 32) I. P.Filipescu,Tratat de Dreptul Familiei, Editura
ALL-BECK,
Bucureşti, 2002. 33) I., Gureşoae, Divorţul şi Efectele sale juridice, Editura Gir Pres, 2009. 11) I.Albu, Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988. 34) I.Ursu, Angheni S.,, Drept Civil, Drepturi Reale, Teoria Generală a Obligaţiilor Civile, Volumu II, Ediţia a III-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 20 35) Ion Guceac, Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova, Chişinău, Editura Tipografia Centrală, 2000.
14) Ion T. Amuza, Căsătoria şi Divorţul în vechiul drept românesc, Bucureşti, 2005. 36) Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Chişinău, 2006. 37) Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Chişinău, 2002. 38) M.,Banciu, Dreptul Familiei, Cluj-Napoca, 1998. 39) Marcel Ioan Rusu, Procedura divorţului în dreptul Românesc, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. 40) Milena Tomescu, Dreptul Familiei, Protecţia copilului, Editura C.H.BECK. 2009. 41) O.Iovu, Desfacerea căsătoriei prin divorţ, Revista de Drept Privat, 2008. 42) Revista Presei pentru Familie, Date statistice, Bucureşti, 2009. 43) Roxana Maria, Desfacerea Căsătoriei prin divorţ, Editura Hamangiu, 2007. 44) Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei familiale, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2001. 45) Ştefan Cocoş, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 46) T.Bodoaşă, Dreptul Familiei, Editura Burg, Sibiu, 2009. 47) Tatiana Panţa, Eudochia Saharneanu, Analele Ştiinţifice ale USM., Seria: Lucrări Studenţeşti, Ştiinţe Socioumanistice, Editura Centru Editorial Poligrafie al USM., Chişinău, 2009. 48) V.Pînzari, Căsătoria în legislaţia Republicii Moldova, Bălţi, 2008. 49) V.Pînzari, Dreptul Familiei, note de curs, Editura Universitas, Chişinău, 2000. 50) Valentina Cebotari, Dreptul Familiei, Chişinău, 2008. 51) Valentina Cebotari, Macinskaia V., Particularităţile examinării litigiilor familiale, Manualul Judecătorului la examinarea Pricinilor civile, Chişinău, 2006.
52) Vitalie Marin, Ziarul Flux, nr. 201017, 7 mai 2010. 53) Vladimir Hanga, Mari Legiuitori ai Lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2005. 54) Ziarul Moldova Suverană, Date statistice, nr. 67, 11 mai 2010.
SURSE INTERNET 55) www Mondo-news, Georgescu Mihai, 10 mai 2010. 56) www Statistica.md. 57) www Europuls.ro, Silviu Popa, 29 martie, 2010.