Tehnologie Cartof de Consum F Finala [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CONSULTANŢĂ AGRICOLĂ OFICIUL JUDEŢEAN DE CONSULTANŢĂ AGRICOLĂ COVASNA

PROIECT TIP PENTRU CULTURA CARTOFULUI (1 ha)

Lucrare realizată în colaborare cu: I . N . C . D . C . S . Z . B r a ş o v

- 2006-

-LUCRAREA SE DISTRIBUIE CU TITLU GRATUIT-

CUPRINS Introducere I. Caracterizarea tehnologiei de producţie a cartofului Planta de cartof Înfiinţarea culturii Fertilizarea culturii de cartof Pregătirea terenului pentru cartof Plantarea cartofului Lucrările de întreţinere şi combatere a buruienilor Irigarea Recoltarea Păstrarea cartofilor II. Indicatorii economici ai culturii de cartof Principalii indicatori de eficienţă la cultura cartofului Cheltuieli tehnologice la cultura : CARTOFI DE TOAMNA CONSUM neirigat Bugetul culturii Bibliografie

pag. 4 5 5 10 12 16 18 20 24 25 29 31 31 32 34 35

Introducere Cartoful este un produs vegetal hrănitor, gustor şi ieftin, care constituie alimentul de bază al multor popoare şi deţine o pondere importantă în balanţa economică a multor ţări. Datorită conţinutului ridicat de glucide, vitamine şi proteine, cartoful constituie un aliment complet, uşor digerabil, folosit în hrana omului, simplu sau în asociaţie cu alte produse. Se poate prepara într-o foarte mare varietate de feluri, garnisind o serie întreagă de preparate culinare rafinate. Prin prelucrare industrială sub formă de chips, pommes-frites, rondele, găluşti, etc., cartoful capătă noi valenţe, lărgind paleta produselor alimentare. Cartoful este una din principalele culturi agricole, situîndu-se atît pe plan mondial cît şi în ţara noastră pe locul al doilea după cereale. Considerat a doua pîine a omenirii şi, prin tradiţie, alături de peşte şi măsline, alimentul omului sărac, datorită compoziţiei chimice, digestibilităţii ridicate, cantităţii de substanţă uscată şi proteină ce se poate realiza pe unitatea de suprafaţă (depăşind cerealele) cartoful poate constitui atît în prezent cît şi în viitor un element esenţial al securităţii alimentaţiei la nivel mondial. Pledează pentru aceasta menţinerea interesului faţă de cultura cartofului în ţările cu agricultură dezvoltată din Europa şi SUA precum şi răspîndirea tot mai accentuată a acesteia în ţări sărace sau cu condiţii agropedologice dificile (Africa, Asia de Sud-Est, etc.). În condiţiile economiei de piaţă cartoful este o cultură foarte rentabilă. Din punct de vedere social, producerea, transportul, industrializarea şi valorificarea cartofului asigură activitatea a sute de milioane de oameni pe glob. O cultură bine amplasată din punct de vedere agroecologic, asigurată la nivel optim cu fertilizanţi şi elemente de mecanizare poate oferi producţii de 30 - 40 de tone la hectar, lucru demonstrat cu brio de ţările mari producătoare de cartof (Olanda, Germania, etc.)

2

Este dovedit statistic că ţările din centrul şi estul Europei realizează producţii foarte mici de cartof (6 - 15 t/ha) deşi condiţiile agoecologice nu diferă substanţial faţă de cele din ţările Uniunii Europene sau Canada.

Factorii principali care limitează producţia de cartof sunt soiul şi calitatea materialului de plantat, la care se adaugă lipsa îngrăşămintelor , a pesticidelor şi gradul scăzut de mecanizare a culturii. Nu în ultimul rînd, rezistenţa la păstrare a cartofilor determină gradul de valorificare, întrucît se ştie că importanţă practică prezintă nu atît producţia obţinută la recoltare cît cea rămasă pînă în anul următor, la noua recoltă. Fărîmiţarea suprafeţelor agricole şi desfiinţarea marilor unităţi producătoare (IAS şi CAP) a condus la situaţia că în prezent circa 93 % din suprafaţa de cartof se cultivă în sectorul particular, în general pe suprafeţe mici (0,5 - 3 ha) şi cu posibilităţi reduse de aplicare a tehnologiilor moderne. Nivelul ridicat al preţurilor la îngrăşăminte, pesticide, utilaje agricole, lipsa creditelor sau acordarea acestora cu dobînzi bancare ridicate, au condus la costuri de peste 20 - 25 milioane lei / ha, punînd pe mulţi producători în situaţia de a nu putea finanţa cultura. În aceste condiţii eforturile depuse de Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului de la Braşov în crearea de soiuri de cartof cu caracteristic biologice superioare, inclusiv a unei capacităţi bune de păstrare, alături de acţiunile de introducere a tehnologiilor moderne de cultivare la producătorii particulari sunt notabile şi ne exprimăm speranţa că vor duce la redresarea reală a culturii cartofului în România.

I. CARACTERIZAREA TEHNOLOGIEI DE PRODUCŢIE A CARTOFULUI PLANTA DE CARTOF Caracteristici biologice, clasificare. Cartoful este încadrat din punct de vedere botanic în genul Solanum, familia Solanaceae. Genul Solanum cuprinde peste 2000 de specii, răspîndite în regiunile calde şi temperate din America Centrală şi de Sud şi din Africa. Condiţiile pedoclimatice foarte variate ca urmare a diferenţelor mari de altitudine şi latitudine, fac ca speciile să fie foarte deosebite, atît morfologic cît şi fiziologic. Speciile sunt grupate pe serii, din care mai importante pentru cultură sunt seriile Tuberosa şi Andigena, în care sunt încadrate speciile S. tuberosum şi respectiv S. andigenum. Cele două specii se deosebesc după reacţia fotoperiodică, S. tuberosum fiind plantă de zi lungă iar S. andigenum de zi scurtă. Cultivate în zone nespecifice sub raportul duratei de lumină, producţia lor scade foarte mult. Solanum tuberosum este considerată specia principală cultivată de cartof, care în cursul procesului de ameliorare a fost în repetate rînduri încrucişată cu o serie de alte specii mai mult sau mai puţin sălbatice, pentru obţinerea de soiuri cu rezistenţă sporită la boli virotice, bacteriene sau atacul diverşilor dăunători. Printre speciile sălbatice se găsesc un număr mare de specii care prezintă o deosebită importanţă pentru ameliorare prin rezistenţă, conţinut ridicat în amidon, proteine şi vitamine, repaus vegetativ scurt sau lung, etc. Morfologia şi anatomia plantei 3

A. Sistemul radicular. Este fibros, puternic ramificat, cu o capacitate mare de absorbţie. Cartoful prezintă rădăcini primare, mugurale, şi rădăcini secundare, stolonifere, care se formează din nodurile stolonifere în tot cursul perioadei de vegetaţie. Rădăcina cartofului nu constituie organ de rezervă. Marea masă a rădăcinilor se formează în stratul susperficial al solului. Soiurile timpurii au un sistem radicular mai puţin dezvoltat pe cînd cele semitîrzii şi tîrzii au un sistem radicular mai viguros, răspîndit în straturile mai adînci ale solului. B. Tulpina cartofului este aeriană şi subterană. În funcţie de înmulţirea vegetativă sau generativă tulpina ia naştere din mugurii tuberculului sau din sămînţă. Tulpina este ierboasă, cu port erect la început, semierect sau culcat la maturitate, în funcţie de soi. Lungimea variază între 0.30 - 1.50 m, de asemenea în funcţie de soi. Soiurile semitîtzii şi tîrzii au de regulă tulpini mai lungi şi mai groase decît cele timpurii sau semitimpurii. C. Frunza. La început, imediat după răsărire, frunzele sunt mici şi simple. La maturitate frunzele sunt mari şi compuse, imparipenat septate. În raport cu numărul de foliole şi felul acestora, segmentaţia frunzei poate fi puternică, mijlocie sau slabă, în funcţie de specie şi soi. Numărul de frunze pe tulpină variază între 8 şi 12 şi chiar mai multe, în funcţie de soi. Ca principal organ asimilator al plantei, frunza determină în final atît randamentul de acumulare a producţiei cît şi calitatea acesteia. Din acest punct de vedere soiurile diferă foarte mult între ele. D. Floarea este de tipul 5 (5 petale, 5 sepale, 5 stamine şi 5 filamente). Corola, în majoritatea cazurilor este gamopetală, caliciul gamosepal parţial cu sepalele concrescute numai la bază. Petalele sunt albe sau colorate în violaceu deschis, violet închis, roz-violaceu, albastru, caracter constant de soi. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Cartoful este considerat plantă predominant autogamă, polenizarea străină, anemofilă sau entomofilă fiind exclusă. E. Fructul este o bacă tipică, de formă sferică sau ovoidală, cărnoasă, suculentă, indehiscentă şi polispermă, de culoare verde sau pigmentată în albastru-violaceu, după specie şi soi. O bacă are de regulă 150 - 200 de seminţe mici, de formă ovoidal-turtită, de culoare alb-gălbuie sau cenuşiu-murdară. Sămînţa se foloseşte în special la înmulţirea generativă a cartofului, în lucrările de ameliorare. F. Stolonii sunt tulpini subterane care apar pe partea subterană a tulpinilor aeriene, la subsuoara frunzelor mugurale. Dezvoltarea stolonilor începe de regulă înaintea dezvoltării lăstarilor axilari, ceea ce indică lipsa unei corelaţii cu procesul de înflorire, de care este legat de obicei începutul formării tuberculilor. Stolonii sunt de fapt nişte ramificaţii ale tulpinilor subterane, sub forma unor ramuri îngroşate, suculente şi cărnoase, de culoare albă sau pigmentate. La început stolonii cresc în lungime şi formează chiar internoduri, apoi se îngroaşă la capete şi se transformă în tuberculi. Transformarea stolonilor în tuberculi are loc foarte rapid. G. Tuberculul de cartof este o tulpină subterană îngroşată. Natura tulpinală a tuberculului se deduce din prezenţă rămăşiţelor foliare pe tuberculii tineri, care odată cu îngroşarea cojii se atrofiază treptat formînd sprînceana ochilor. La subsuoara acestor formaţiuni foliare iau naştere mugurii dorminzi care, grupaţi cîte 3 formează ochiul propriu-zis al tuberculului. Din punct de vedere morfologic ochii reprezintă rudimente de lăstari, aparţinînd frunzelor cotiledonare. Tuberculul prezintă o parte apicală (vîrful tuberculului) şi o parte bazală sau ombilicală, care se recunoaşte după adîncitura în care se prinde de stolon. Distribuirea ochilor pe suprafaţă tuberculilor se face în spirală, începînd de la partea apicală, fiind strîns grupaţi spre vîrf şi mai rari spre bază. Numărul, mărimea şi adîncimea ochilor variază după specie şi soi. Coaja tuberculului , subţire sau mai groasă, netedă, rugoasă sau reticulată, poate fi de culoare albă, gălbuie, roză, viloacee, roşie, în funcţie de specie şi soi. Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii sau stolonului. În secţiune transversală se poate vedea un inel mai intens colorat, care porneşte din partea ombilicală şi se apropie mai mult de coajă în dreptul ochilor. Este inelul vascular. În exteriorul acestuia se găseşte epiderma (scoarţa) iar în interior măduva (cilindrul central). Tuberculul în curs de formare este acoperit cu o pieliţă subţire - epiderma, care la maturitate se exfoliază fiind înlocuită cu peridermul. Peridermul se compune dintr-un strat de suber, care spre interior are un ţesut parenchimatos, cu celule pline cu amidon. Spre exterior celulele se suberifică şi formează coaja. Grosimea peridermului este

4

diferită în funcţie de soi, numărul straturilor de celule variind între 9 şi 17, fiind influenţată într-o oarecare măsură de condiţiile externe (fertilizare, etc.). Creşterea secundară a tuberulului în grosime se face prin cambiu, sub formă de inel, care desparte scoarţa de măduvă. Măduva într-un tubercul tînăr este mai redusă în comparaţie cu tuberculul matur. Măduva nu este omogenă, în partea centrală fiind stelată şi mai apătoasă iar în partea externă mai densă. În celulele măduvei se găsesc grăunciori de amidon şi incluziuni cristaline (oxalaţi). Mărimea celulelor creşte odată cu creşterea tuberculului. În stadiul iniţial creşterea tuberculului este determinată în special de creşterea numărului de celule, pentru ca peste greutatea de 30 - 40 de grame creşterea tuberculului să fie atribuită în cea mai mare parte creşterii dimensiunilor celulelor. După suberificarea tuberculului schimbul de gaze se face prin lenticele, care se formează odată cu peridermul. Lenticelele se compun dintr-un grup circular de celule suberizate, cu o deschidere centrală care comunică cu spaţiile intercelulare din ţesutul tuberculului. Lenticelele sunt esenţiale pentru respiraţia tuberculului asigurînd schimbul de oxigen, dioxid de carbon şi apă, care nu pot trece prin alte zone ale peridermului. Numărul lenticelelor pe unitatea de suprafaţă a tuberculului este determinat de mărimea tuberculului, tipul de sol şi condiţiile climatice din timpul creşterii. Umiditatea solului în timpul tuberizării este un factor deosebit de important în acest sens.

Dezvoltarea plantei de cartof şi formarea producţiei Procesele de creştere, dezvoltare şi formare a producţiei sunt determinate genetic, dar se desfăşoară sub influenţa condiţiilor de mediu precum şi a măsurilor agrofitotehnice specifice tehnologiilor de cultivare. De aceea este necesară cunoaşterea profundă a proceselor biologice din plantele de cartof precum şi a factorilor care le determină. Modificările suferite de plante sub influenţa condiţiilor de mediu pot fi ireversibile din punct de vedere biologic şi pot duce la diminuări semnificative de producţie şi implicit la scăderea drastică a veniturilor.

Fazele de vegetaţie ale cartofului Din punct de vedere fenologic, perioada de creştere şi dezvoltare a cartofului se poate împărţi în 4 stadii: • perioada de creştere vegetativă care începe la încolţirea cartofului de sămânţă şi durează până • • •

la formarea unuii număr de 8 – 12 frunze. În această perioadă se formează sistemul radicular, tufa se dezvoltă şi apar stolonii; perioada de iniţiere a tuberculilor care începe la apariţia tuberculilor pe vârfurile stolonilor, la majoritatea soiurilor de regulă înainte de înflorit, şi durează până la terminarea creşterii foliajului; perioada de creştere a tuberculilor, în care acumularea de substanţe de rezervă în tuberculi are loc cu intensitate maximă, în timp ce foliajul şi sistemul radicular îşi încetează creşterea; perioada de maturizare, perioadă care începe odată cu îmbătrânirea fiziologică a foliajului şi durează până la îngroşarea peridermului tuberculilor.

Din punct de vedere fitotehnic, perioada de creştere şi dezvoltare se mai poate împărţi în următoarele faze de vegetaţie: De la plantare până la răsărirea plantelor: este perioada în care cresc colţii şi rădăcinile, creştere care se realizează mai ales pe seama substanţelor de rezervă din tuberculul de sămânţă. Durata acestei faze este de 25 – 40 de zile şi este condiţionată în principal de temperatura solului. În această fază cultura are pretenţii mai reduse faţă de apă şi elemente nutritive. Temperaturile negative ( -2, -3°C) din aer nu dăunează tuberculilor şi nici colţilor deoarece aceştia sunt protejaţi de stratul de sol dn bilon. În această fază tuberculii sunt foarte sensibili la excesul de apă. Între răsărit şi îmbobocire: fază în care are loc creşterea masivă a tulpinilor şi a aparatului foliar, are loc apariţia stolonilor şi începe iniţierea tuberculilor. Durează aproxomativ 20 – 25 de zile. Acum cresc masiv pretenţiile faţă de apă, elemente nutritive şi faţă de căldură. 5

De la îmbobocit la înfloritul maxim: perioada în care se stabileşte numărul final de tuberculi la cuib, se dezvoltă suprafaţa foliară maximă şi are loc oprirea creşterii rădăcinilor şi a părţilor aeriene. Această fază durează cca 15 – 25 de zile, în funcţie de soi. Consumul de apă ajunge la valori maxime,, de asemenea consumul de substanţe nutritive, care poate fi compensat prin administrarea de îngrăşăminte foliare. De la înflorit la începutul maturizării fiziologice a plantelor: fază care durează aproximativ 40 – 65 de zile în funcţie de soi. Este perioada cea mai importantă de acumulare a producţiei, când are loc creşterea intensă a tuberculilor. În această perioadă se pot înregistra sporuri de producţie zilnice de 600 – 1200 kg la hectar. Consumul de apă ajunge la valori maxime, de 5 – 7 mm/zi. Acum plantele manifestă cea mai mare sensibilitate faţă de deficitul de apă şi elemente nutritive. Dacă acestea lipsesc, producţia se poate diminua semnificativ. Seceta şi temperaturile ridicate în această perioadă determină degenerarea climatică a tuberculilor, plantele devin foarte sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor. Maturitatea fiziologică de recoltare: Această fază durează 15 – 20 de zile, spre sfârşitul verii şi începutul toamnei. Acum se termină creşterea tuberculilor, substanţele din frunze şi tulpini sunt translocate în tuberculi iar partea aeriană se usucă. Tuberculii se maturizează, coaja se îngroaşă, se suberifică. Pretenţiile culturii faţă de apă se reduc, consumul fiind determinat mai ales de evaporarea apei de la suprafaţa solului şi buruieni. Umiditatea solului din această perioadă este foarte importantă pentru asigurarea turgescenţei tuberculilor şi pentru as se asigura condiţii favorabile de recoltare. Un sol excesiv de uscat poate creea greutăţi la recoltare şi mai ales determina apariţia vătămărilor mecanice la tuberculi. Întârzierea recoltatului, în condiţii de uscăciune excesivă şi temperaturi ridicate (toamne calde şi uscate) poate duce la diminuarea producţiei cu până la 20 % datorită deshidratării tuberculilor înn sol. Cerinţele cartofului faţă de factorii de mediu Cerinţele faţă de lumină. Lumina influenţează intensitatea fotosintezei şi prin aceasta producţia. Numărul orelor de strălucire a soarelui influenţează producţia şi calitatea acesteia. Lungimea zilei influenţează numărul de tuberculi formaţi la cuib şi durata de tuberizare. Fotosinteza creşte puternic când intensitatea luminii atinge valori de 10000 – 30000 lucşi. Peste 40000 – 60000 lucşi, lumina prea intensă, asociată cu secetă, poate deveni dăunătoare, provocând arsuri pe frunze şi ofilirea plantelor de cartof. Numărul orelor de strălucire a soarelui influenţează producţia şi calitatea acesteia. Lungimea zilei influenţează numărul de tuberculi formaţi la cuib şi durata de tuberizare.Condiţiile de zi scurtă favorizează formarea tuberculilor, iar condiţiile de zi lungă creşterea acestora. Pentru creşterea maximă a vrejilor planta necesită condiţii fotoperiodice medii. Cerinţele faţă de temperatură. Cartoful este planta regiunilor răcoroase. Cantitatea totală de căldură, necesară creşterii şi formării producţiei este între 1000 şi 3000oC, în funcţie de lungimea perioadei de vegetaţie. Temperaturile din perioada iluminată a zilei influenţează pozitiv creşterea plantelor, iar temperaturile mai scăzute din timpul nopţii au efecte favorabile asupra tuberizării.

Temperaturiile optime pentru creşterea şi dezvoltarea cartofului Specificare Creşterea rădăcinilor Încolţirea cartofului

Temperatura optimă 6 – 15 oC 8 – 9 oC 6

Răsăritul plantelor Ceştera colţilor şi a tulpinilor Creşerea tufei Tuberizare Creştera tuberculilor

Peste 12 oC 9 – 21 oC 25 – 30 oC Ziua 20 - 22 oC Noaptea 12 – 14 oC Sub 25 – 29 oC

Cerinţele faţă de apă. Planta de cartof, datorită suprafeţei foliare mari şi a sistemului radicular relativ redus şi superficial, este foarte sensibilă atât faţă de lipsa cât şi faţă de excesul apei din sol. Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de zona de cultură, lungimea perioadei de vegetaţie, de soi etc. Cerinţele faţă de apă diferă şi în funcţie de fenofază. Perioada cea mai critică pentru apă la cartof apare după cca 20 – 40 zile de la plantare, cînd tuberculii încolţesc şi se alungesc colţii. Prin asigurarea apei în acestă fază se prelungeşte perioada de formare a tuberculilor. Cea mai mare cerinţă faţă de apă a plantei de cartof este în perioada dintre îmbobocit şi maturitate, respectiv perioada de creştere maximă a tuberculilor. Cerinţele faţă de sol. Obţinerea producţiilor mari de cartof este determinată în mare măsură de caracteristicile fizice, hidrofizice şi însuşirile agrochimice ale solului. Cartoful necesită soluri uşoare cu textură nisipoasă – lutoasă, conţinut de argilă redus. Aceste soluri asigură condiţii prielnice pentru mecanizarea recoltării şi obţinerea de tuberculi cu aspect comercial corespunzător, caracteristici soiului. Sunt necesare soluri bine structurate, fără tendinţe de compactare sau de formarea crustei şi a bulgărilor. Solurile profunde, cu regim termo-hidric şi de aeraţie favorabile, asigură condiţiile necesare formării şi creşterii tuberculilor. Pentru creştera şi dezvoltarea normală a părţilor subterane la cartof, aerul trebuie să ocupe cel puţin 25% din porozitatea totală a solului. În caz de exces de umiditate pierderile de producţie se datorează în primul rând reducerii conţinutului de aer din zona organelor subterane. Materia organică din sol, pe lângă contribuţia la reducerea necesarului de îngrăşăminte organice şi minerale aplicate suplimentar, are rol de îmbunătăţire a însuşirilor hidrofizice ale solului. Valorile rezistenţei la penetrare de peste 20 kg/m2, pe adâncimea de 20 – 25 cm, indică o stare necorespunzătoare a solului pentru cultura cartofului, respectiv necesitatea lucrărilor de afânare adâncă sau utilizarea scormonitorului la arătură. Pentru cartof este esenţială circulaţia bună a apei în sol, ca şi capacitatea de reţinere a acesteia în cantitate cât mai mare. Solurile pe care se cultivă cartoful trebuie să aibe intervalul umidităţii active, respectiv intervalul dintre coeficientul de ofilire şi capacitatea de câmp pentru apă cât mai larg, de peste 10 – 12 % şi o capacitate de reţinere a apei între 22 şi 30%, cu o proporţie cât mai mare de apă uşor accesibilă. Pentru cultura cartofului se recomandă soluri la care viteza de infiltrare a apei să aibe valori între minim 8 – 10 mm/oră şi maxim 15 – 20 mm/oră. Reacţia solului, în domeniul moderat acid – slab alcalin influenţează mai puţin plantele de cartof. Pe solurile cu reacţie alcalină poate să crască frecvenţa atacului de râie comună pe tuberculi. Tuberculii proveniţi de pe solurile acide au greutatea specifică mai redusă, iar pulpa după tăiere se înnegrşte mai uşor.

ÎNFIINŢAREA CULTURII 7

Zonarea soiurilor de cartof Bazinele de cultură a cartofului pentru consumul de toamnă – iarnă ocupă cea mai mare suprafaţă în zonele umede de munte şi subumede de dealm cu condiţii favorabile din punct de vedere climatic şi unde, dacă şi solul este corespunzător, se pot obţine producţii ridicate. Soiurile cultivate în aceste zone sunt, în cea mai mare proporţie, cele semitimpurii şi semitârzii. Reînnoirea materialului de plantat trebuie făcută la 2 –3 ani. În zonele cu deficit mare de apă şi temperaturi mai ridicate, unde cartoful se poate cultiva numai în condiţii de irigare, se vor cultiva cu precădere soiuri timpurii şi semitimpurii, iar reînnoirea materialului de plantat se face anual. O mai precisă amplasare, ţinând cont de cerinţele specifice ale cartofului, în primul rând în funcţie de condiţiile de sol, se poate face numai pe bază de microzonare. Amplasarea culturii cartofului în cele mai favorabile condiţii se bazează pe bonitarea terenurilor, care este o apreciere complexă a favorabilităţii, după mai multe criterii climatice şi de însuşiri fizico – chimice, orografice ale terenurilor. Structura soiurilor aflate în sistemul naţional de producere de sămânţă Soiul Armonia Christian Luiza Mikel Milenium Redsec Roclas Speranta Star Agata Desiree Hermes Impala Kondor Kuroda Laura Ostara Riviera Rosara Sante

Grupa de precocitate Soiuri româneşti Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu Soiuri străine Timpuriu Semitârziu Semitârziu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu

Alegerea terenului 8

Datorită particularităţilor biologice şi a faptului că producţia se formează subteran, cartoful este deosebit de pretenţios fată de sol. Condiţiile favorabile de sol pot compensa în mare măsură unele deficienţe climatice şi chiar agrotehnice. Un sol necorespunzător este un puternic factor limitativ al producţiei de tuberculi şi al rentabilităţii acesteia. Amplasarea culturilor de cartof trebuie făcută pe soluri care fac posibilă obţinerea de producţii cantitativ şi calitativ superioare cu costuri cât mai reduse. Solurile pe care se amplasează culturile de cartof trebuie să fie uşoare (cu textură nisipolutoasă, luto-nisipoasă), cu procent redus de argilă, profunde, netasate, fără exces de umiditate şi cu fertilitate ridicată. Solurile profunde, cu regim hidric, termic şi de aer favorabile asigură condiţiile esenţiale pentru formarea şi creşterea tuberculilor. Fertilitatea naturală ridicată (mai ales conţinutul bogat în humus şi elemente nutritive) contribuie în mare măsură la valorificarea superioară a îngrăşămitelor administrate. Se recomandă solurile mai uşoare, bine structurate şi netasate, pentru că perioadele optime în care se poate lucra solul sunt mai lungi, iar consumurile de energie necesare lucrărilor mecanice ale solului sunt mult mai reduse. Proprietăţile fizice favorabile, cum sunt textura şi structura solului, sunt deosebit de importante pentru evitarea tasării solului şi formării bulgărilor, condiţie esenţială pentru recoltarea cartofului, reducerea cheltuielilor de transport a masei de cartof recoltată şi a procentului de vătămare al tuberculilor. In zona de stepă şi silvostepă, culturile profitabile de cartof, obligatoriu, trebuie amplasate pe terenuri amenajate cu sisteme de irigare performante. In zona subumedă amplasarea cartofului pe terenuri cu posibilităţi de irigare poate fi fezabilă pentru reducerea variaţiilor de producţie în diferiţi ani. Asolamentul Pentru cultura cartofului se recomandă o rotaţie de 3 – 4 ani. Structura asolamentului trebuie să corespundă zonei, condiţiilor de sol şi de cultură, să necesite o dotare cât mai puţin diversificată. Este important ca vârfurile de muncă ale culturilor din asolament să nu se suprapună. In condiţii de irigare cartoful trebuie să fie în asolament cu specii cu consum mai redus de apă, la care nu coincid perioadele de consum maxim. Nu se recomandă cultivarea cartofului pentru consumul de toamnă iarnă în asolament legumicol cu specii care au boli şi dăunători comuni, cu premergătoare care lasă terenul tasat sau îmburuienat. În asolamentele de 2 – 3 ani nu este indicat porumbul, sfecla de zahăr, inul, cânepa, lucena, trifoiul. Cele mai bune premergătoare sunt culturile care părăsesc terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi resturi vegetale la suprafaţă, au un sistem radicular bogat şi profund care contribuie la afânarea solului. Din aceste categorii de plante fac parte cerealele şi leguminoasele anuale şi perene. Nu sunt bune plante premergătoare cartofului tutunul şi lupinul pentru sămânţă, deoarece lasă terenul infestat cu Fusarium sp., care se transmite la cartof prin sol. Pe terenurile acide amendate cu calcar, se va cultiva cartof de consum, numai, după 2-3 ani de la amendare, pentru a reduce incidenţa atacului de râie comună. In cazul cultivării cartofului după lucernă infectată cu cuscută, trebuie avut în vedere, că această buruiană parazitează şi cartoful, şi combaterea trebuie efectuată la ambele culturi. Cartoful este o foarte bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, deoarece lasă terenul afînat şi curat, şi permite pregătirea patului germinativ cu lucrări superficiale ale solului. 9

Anul I II III Anul I II III IV

1 Cartof Porumb Orzoaică 1 Cartof Grâu Sfeclă de zahăr Grâu

Tipuri de asolamente de 3 ani 2 3 Cartof Cartof Grâu de toamnă Orzoaică+trifoi Orz de toamnă Trifoi Tipuri de asolamente de 4 ani 2 3 Cartof Cartof Grâu Porumb Orz Orzoaică Ierburi anuale Trifoi

4 Cartof orzoaică Ierburi anuale 4 Cartof Grâu de toamnă Plante furajere Orzoaică

FERTILIZAREA CULTURII DE CARTOF Cerinţele faţă de principalele elemente nutritive Azotul are efect hotărâtor asupra dezvoltării culturii de cartof, cu rol în formarea plantei şi a aparatului foliar, în creşterea numărului şi a mărimii tuberculilor, cât şi în procesul de acumulare a producţiei. La o nutriţie bună cu azot a culturilor de cartof, culoarea frunzelor este verde mai inchis, tufele sunt viguroase, caracteristice soiului, cultura are aspect sănătos, procentul de tuberculi comerciabili ridicat, cu tuberculi de calitate bună. Cartoful utilizează azotul pe toată durata perioadei de vegetaţie. Pentru realizarea unei tone de tuberculi este nevoie de cca 5 kg azot la hectar. Consumul cel mai intens începe când plantele au 15 – 20 cm şi creşte până la înflorit, până când se asimilează cca 60 – 70 % din consumul total de azot. Cosumul maxim de azot (150 – 200 kg/ha) se realizează până la formarea maximă a tufei, după care se reduce progresiv. Cantitatea medie de azot din plantă reprezintă cca 4% din substanţa uscată. Conţinutul mediu de azot al tuberculilor la recoltare este de 1 – 2 % din substanţa uscată a acestora. Excesul de azot cauzează: întârzierea răsăritului şi a tuberizării; se formează o vegetaţe luxuriantă, care nu se poate susţine şi cade între biloane; condiţiile de microclimat din jurul plantelor favorizează atacul de mană şi afide; se îngreunează efectuarea lucrărilor de întreţinere, controlul manei şi al afidelor; se stimulează formarea unui număr mai mare de tuberculi, care rămân mici; scade conţinutul de amidon; scade rezistenţa la păstrare; se înrăutăţeste calitatea culinară. Carenţa de azot are ca efect: formarea unui număr redus de tulpini subţiri; tufă mică şi rigidă; frunze erecte şi mici; frunze verde deschis sau galben verzui; plantele atrag afidele în număr mai mare; frunzele se maturizează timpuriu; se formează un număr redus de tuberculi. Fosforul are un efect mai redus asupra creşterii producţiei decât azotul, în schimb influenţează formarea unui număr mai mare de tuberculi la cuib, accelerează maturizarea tuberculilor, creşte rezistenţa cojii tuberculilor la vătămări mecanice, creşte rezistenţa la păstrare, îmbunătăţeşte calitatea culinară a tuberculilor. Fosforul măreşte suprafaţa foliară în primele faze, dar spre sfârşitul vegetaţiei grăbeşte îmbătrânirea frunzelor, având ca efect reducerea suprafeţei foliare în ultima perioadă. Pentru a realiza o tonă de tuberculi sunt necesare cca 3 kg s.a. de fosfor. 10

Fosforul este absorbit pe toată durata perioadei de creştere a foliajului. Este un element important, mai ales în primele stadii de creştere. La dezvoltarea maximă a tufei, conţinutul de fosfor a părţii vegetale este de cca. 7% din substanţa uscată. Cantitatea totală de fosfor absorbită de o cultură bine dezvoltată este de aproximativ 60 kg/ha, din care 50 kg reprezintă cantitatea exportată prin tuberculi. Excesul de fosfor se manifestă prin: întârzierea răsăririi plantelor; formarea mai timpurie a tuberculilor; creşterea numărului de tuberculi la cuib; grăbira maturării plantelor; reducerea perioadei de acumulare a producţiei; scăderea procentului de substanţă uscată; imobilizarea calciului şi zincului. Carenţa de fosfor are ca efect: reducera ritmului de creştere al plantelor şi a tuberculilor; reducerea suprafeţei de asimilare; colorarea frunzelor verde închis, uneori până la recoltare; aşezarea frunzelor pe tulpină sub unghi ascuţit; răsucirea în sus şi uscarea marginilor folilolelor lipsite de luciu; ramificaţii laterale slabe; apariţia necrozelor pe frunzele bazale în timpul formării tuberculilor; leziuni interne la tuberculi. Potasiul stimulează creşterea timpurie a cartofului, măreşete vigoarea tulpinilor şi suprafaţa foliară, fără a reduce longevitatea frunzelor. Aprovizionarea bună cu potasiu măreşte rezistenţa plantelor la boli şi la secetă, influenţează pozitiv formarea şi creştera tuberculilor. Sub influenţa potasiului creşte numărul şi procentul de tuberculi mari, creşte rezistenţa cojii la vătămări mecanice, se îmbunătăţeşte calitatea culinară a tuberculilor şi creşte rezistenţa lor la păstrare. Nivelul mai ridicat de potasiu în tuberculii pentru sămânţă favorizează răsărirea mai timpurie. O cultură bine dezvoltată consumă mai mult de 420 kg/ha potasiu. Sporul mediu de producţie realizat la un kg de K2O este de 12 kg tuberculi. Pentru a realiza o tonă de tuberculi sunt necesare 6 – 8 kg de potasiu s.a.. La culturile bine dezvoltate conţinutul de potasiu reprezintă 3 – 7 % din substanţa uscată. La recoltare tuberculii maturi conţin 1.5 – 2.5% potasiu din substanţa uscată. Fertilizarea excesivă cu potasiu poate poate avea efecte negative asupra producţiei, dacă îngrăşământul conţine clor (săruri potasice), la care cartoful este sensibil. Excesul de potasiu se manifzstă prin: scăderea producţiei; scăderea calităţii tuberculilor prin creştere exagerată, deformare şi crăpare, scăderea conţinutului de substanţă uscată Deficitul de potasiu se manifestă prin: reducerea ritmului de creştere al plantelor, datorită scăderii capacităţii de aprovizionare cu apă şi azot; formarea de plante pitice cu internodii scurte, tufe compacte în partea superioară; culoarea fruzelor verde – închis – albăstruie cu decolorări ruginii; aspecte de cloroză între nevuri care se necrozează; pete brune – închise pe dosul fruzelor; îngălbenirea, uscarea şi căderea frunzelor de la bază; moartea prematură a plantelor; ochii de pe tuberculi adânciţi; înnegrirea uşoară a pulpei tuberculilor; decolorarea albastru cenuşie sub coaje. activitatea plantelor. Calciul are rol important pentru menţinerea însuşirilor favorabile ale solului. Ca efect direct calciul stimulează rezistenţa plantelor de cartof, îmbunătăţeşte calitatea biologică a tuberculilor şi măreşte producţia. Pentru a realiza o productie de 40 t/ha, cartoful are nevoie de cca 120 kg CaO, respectiv cca. 3 – 4 kg CaO/ tona de tuberculi. Excesul de calciu: Pe terenuri bogate în calciu creşte frecvenţa atacului de râie comună, mai ales, în condiţii de secetă, pe soluri cu conţinut ridicat de materie organică. Din acest motiv, este indicat ca amendarea cu calciu să se facă la alte culturi din rotaţie. Deficitul de calciu este un fenomen mai rar şi poate cauza: piticirea plantelor; apariţia petelor clorotice pe frunzele tinere; creşterea sensibilităţii cartofului faţă de viroze şi mană; moartea sistemului radicular; neformarea tuberculilor (în cazuri extreme). 11

Magneziul. Aprovizionarea bună cu magneziu creşte rezistenţa foliajului la boli şi rezistenţa tuberculilor faţă de râia comună. Are efect favorabil asupra conţinutului de amidon din tuberculi. Consumul total de magneziu al unei culturi de cartof este de cca 30 kg/ha. Pentru realizarea unei tone de tuberculi se consumă 0.8 – 1.5 kg MgO. Aceste cantităţi trebuie să fie disponibile înainte de realizarea foliajului maxim. Conţinutul de magneziu al foliajului în timpul creşterii este de 0.3 – 0.5 % din substanţa uscată. Conţinutul mediu de magneziu al tuberculilor recoltaţi la maturitate este de 0.5 % din substanţa uscată. Carenţa de maneziu are următoarele simptome: frunze mature necrotice (maro – închis) între nervuri; nervurile şi marginile limbului verzi, eventual se răsucesc; frunzele bătrâne se îngăbenesc la bază sau central; în frunze se acumulează glucoză, fructoză sau zaharoză. Carenţa de magneziu poate apare pe solurile nisipoase acide sau pe soluri formate pe turbe acide. Borul prin influenţa complexă în metabolizmul plantelor prelungeşte vegetaţia, creşte înălţimea plantelor, ajută la dezvoltarea mai puternică a rădăcinilor şi la mărirea numărului de tuberculi. În doză optimă măreşte conţinutul de substanţă uscată şi de amidon a tuberculilor de cartof. Carenţa de bor se manifestă prin: internodii scurte; aspect tufos al plantei; frunziş des şi fragil; uscarea vârfului lăstarilor; îngălbenirea frunzelor de la bază; crăpături pe suprafaţa tuberculilor; brunificarea inelului vascular; brunificarea pulpei tuberculilor secţionaţi. Carenţa de bor apare mai ales în condiţii de secetă, pe soluri nisipoase şi alcaline, sărace în humus şi bogate în calciu. Pe soluri acide disponibilitatea borului poate fi îngreunată. Manganul are rol multiplu în creşeterea şi dezvoltarea plantelor de cartof. Influenţează procesul de încolţire şi de înflorire, măreşte suprafaţa foliară şi are efect pozitiv asupra conţinutului de amidon şi vitamina C din tuberculi. Excesul de mangan: pe soluri acide cu pH sub 4.5, manganul puternic solubilizat, poate cauza fenomene de fitotoxicitate la cartof. Datorită manganului în exces creşterea se opreşte, anumite organe sau întreaga plantă de cartof moare. Carenţa de mangan se manifestă prin: habitus pitic; culoarea palidă şi lipsa de luciu al frunzelor; pete mici brune – negricioase de-a-lungul nervurilor şi pete galben verzui între nervurile frunzelor care rămân verzi; tendinţa de răsucire a frunzelor către partea superioară. Simptomele se manifestă mai ales pe fruze tinere. Secundar pot apare pete brune – negricioase şi pe nervuri iar tuberculii rămân mici. Carenţa de mangan apare mai ales pe soluri uşoare, în condiţii de climat arid, sau pe soluri turboase, la pH 6.5 – 7.0. Cuprul influenţează metabolismul plantelor. Datorită cuprului planta poate rămâne tânără un timp mai îndelungat, menţinându-şi activitate fotosintetică. Carenţa de cupru apare prin: pete clorotice; vârfurile frunzelor albite, se ofilite; foliolele frunzelor tinere răsucite; oprirea din creştere a plantelor. Apare mai ales pe solurile nisipoase, pe cele turboase sau pe cele podzolice nisipoase. Seceta poate determina carenţă de cupru, în prezenţa unor cantităţi ridicate de fosfor, azot sau zinc în sol şi amendarea calcică excesivă a solurilor acide. In general la cartof nu pare carenţă de cupru este rară, datorită stropirilor cu fungicide pe bază de cupru. Zincul este un microelement esenţial în reglarea creşterii şi dezvoltării plantelor. Efectul fiziologic este asemănător cu cel al manganului şi al magneziului. Carenţa de zinc se manifestă mai rar la cartof prin: plante sărace în clorofilă cu creştere slabă; culoarea frunzelor măslinie; dezvoltarea frunzelor mai redusă; pete clorotice şi necroze; foliole zbârcite şi casante; frunzele mai bătâne colorate brun-cenuşiu, cu bronzări pe margine. Se reduce producţia şi calitatea tuberculilor. Fierul este deosebit de important pentru părţile tinere a plantelor. 12

Carenţa de fier se manifestă prin pete clorotice şi ângălbenire, în primul rând pe frunzele tinere; foliole colorate verde-deshis sau galben; apariţia simtomelor la baza foliolelor; vârfurile, marginea foliolelor şi nervurile verzi rămân verzi mai mult timp; reducerea şi deprecierea producţiei. Apare mai ales pe solurile alcaline, carbonatate, în prezenţa carbonatului de calciu liber, a conţinutului ridicat de bicarbonaţi, a umidităţii excesive, cantităţi mari de fosfor în sol, aeraţie scăzută. Sulful are rol în sinteza proteinelor, a vitaminei B1 şi în procesele de respiraţie. Carenţa de sulf se manifestă în primul rând la plantele tinere prin siptome asemănătoare cu cele ale deficienţei de azot; frunze verde deschis la început, iar mai târziu, galben - roşietice; poziţia frunzelor erectă; dereglări în metabolismul plantelor; reducerea producţiei şi deprecierea calităţii tuberculilor; creşterea sensibilităţii foliajului şi a tuberculilor la boli. Molibdenul Carenţa de molibden provoacă simptome asemănătoare cu cele provocate de carenţa de azot; cloroză puternică, reduce creşterea plantei şi producţia; deprecierea calităţii tuberculilor. Cobaltul are influenţă asupra producţiei, a procentului de amidon, proteină şi de substanţă uscată. Îngrăşăminte chimice La stabilirea dozelor necesare de îngrăşăminte, în funcţie de producţiile planificate, trebuie să se ţină seama de fertilitatea naturală a solului atât din punct de vedere chimic cât şi fizic, de planta premergătoare şi de consumul specific de elemente nutritive a culturii. Cantitatea de elemnte exportate depinde mult de condiţiile de climă, sol, agrotehnica aplicată, starea fitosanitară a plantelor şi lungimea perioadei de vegetaţie. În condiţii favorabile de sol, agrotehnică superioară, plante sănătoase şi asigurarea optimă cu apă se pot obţine producţii mari cu dozele de îngrăşăminte recomandate. Un nivel prea ridicat de îngrăşăminte, mai ales azot la începutul vegetaţiei, poate întârzia apariţia tuberculilor. Trebuie acordată o deosebită atenţie împrăşătierii uniforme a îngăşămintelor pe sol (mai ales cu maşina de tipul MA-3,5). Neuniformitatea aplicării îngrăşămintelor cauzează neuniformitate în lanul de cartof şi neuniformitate în producţia de tuberculi. Dozele orientative de îngrăşăninte recomandate pentru fertilizarea de bază la cartoful de consum toamnă - iarnă Nivele de producţie T/ha 25 – 30 35 – 40 *) *)

N 130 – 150 210 - 220

Dozele orientative (kg s.a./ha) P2O5 70 – 90 110 - 130

K2O 110 – 120 210 – 220

Dacă umiditatea optimă este asigurată

Epoca de aplicare: Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se administrează de obicei toamna, înainte de executarfea arăturilor adânci, iar îngrăşămintele chimice cu azot precum şi cele complexe se vor aplica primăvara, înainte de pregătirea patului germinativ.

Îngrăşăminte organice 13

Prin introducerea îngrăşămintelor organice la fertilizarea cartofului, pe lângă aportul de elemente nutritive se ameliorează însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului, activitatea microorganismelor, etc. pe solurile grele, cu tendinţă de compactare, ,îngrăşămintele organice măresc gradul de aerare a solului. Gunoiul de grajd măreşte capacitatea de absorbţie a solului, îmbunătăţeşte pH-ul şi capacitatea de tamponare. Efectul gunoiului asupra producţiei depinde mult de cantitate, calitatea, gradul de fermentare, momentul fde aplicare şi modul de încorporare în sol, de condiţiile climatice şi inclusiv de cantitateea de îngrăşăminte chimice care se aplică suplimentar. La cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd descompus (fermentat) celui proaspăt, incomplet descompus, care va deveni activ prea târziu în perioada de vegetaţie şi poate avea efecte nedorite asupra tuberculilor de catrtofi, ca: reducerea conţinutului de substanţă uscată, imprimarea unui miros şi gust neplăcut, întârzierea maturizării tuberculilor. Gunoiul proaspăt poate cauza uscarea bilonului după plantare. Folosirea gunoiului de grajd este indicată la cartof numai după fermentarea corespunzătoare pe platformă. În practică este frecventă aplicarea gunoiului de grajd fără a lua în considerare conţinutul în elemente nutritive ale acestuia. În general, pe solurile mai grele se folosesc cantităţi de 25 – 35 t/ha, iar pe solurile uşoare 20 – 30 t/ha. Stabilirea dozelor de gunoi de grajd pe criteriul asigurării necesarului de elemente nutritive, de obicei consideră azotul ca principalul element nutritiv. Bazat pe acest principiu, cantităţile de gunoi de grajd se stabilesc pe baza indicelui de azot, a conţinutului de argilă şi efectul remanent al gunoiului. Aplicarea gunoiului de grajd la cartof trebuie făcută toamna, cât mai devreme, cu mult înaintea venirii îngheţurilor. Nu se recomandă aplicarea gunoiului toamna prea târziu, în timpul iernii sau primăvara. În cadrul asolamentului se recomandă ca gunoiul de grajd să se administreze la cartof numai în cazul în care este fermentat corespunzător şi se poate aplica la timp. În zonele umede şi mai reci, gunoiul de grajd se va încorpora la adâncimi mai mici (20 – 25 cm), iar în cele uscate şi calde, mai ales pe solurile irigate, la adâncimi mai mari (25 – 30 cm). Gunoiul de grajd se administrează mecanizat cu maşina MIG-5 sau MIG-6. Maşina împrăştie gunoiul în doze cuprinse între 10 – 60 t/ha, cu posibilităţi de reglare din 5 în 5 tone. Pe suprafeţe mici se poate adminstra manual, în mers sau din grămezii uniform repartizate pe parcelă.

Pregătirea terenului Pregătirea terenului toamna Lucrările solului executate toamna au ca scop tocarea şi încorporarea buruienilor, a resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor, afânarea solului. Prin aceste lucrări se crează condiţii optime pentru desfăşurarea proceselor de mineralizare a resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor, se limitează buruienile şi dăunătorii din sol, se măreşte capacitatea solului de înmagazinare a apei în timpul iernii etc. Dacă toamna lucrările solului se execută corect, lucrările care urmeză primăvara, pot fi mai reduse la număr, se vor executa mai uşor, cu mai puţine treceri şi vor avea calitate mai bună. La cultura cartofului transferul de lucrări din primăvară în toamnă asigură avantaje tehnologice, organizatorice şi economice. Pregătirea terenului pentru cultura cartofului trebuie începută imediat după recoltarea culturii premergătoare, din luna august şi terminată cel târziu până la jumătatea lunii noiembrie. 14

Dezmiriştitul trebuie să asigure în primul rând tocarea şi încorporarea resturilor vegetale şi a buruienilor rămase după cultura premergătoare. Prin dezmiristit se realizeză nivelarea solului şi crearea de condiţii mai bune de lucru pentru agregatele care execută lucrările care urmează. Lucrarea se execută prin cel mult 2-3 treceri cu grapa cu discuri pe diagonalele solei. Pe terenurile denivelate lucrarea de dezmiristit se efectuează perpendicular pe direcţia denivelărilor, pentru a se asigura adâncimea de lucru corespunzătoare pe toată suprafaţa. În cazul în care până la arătura de toamnă miriştea se înverzeşte, iar îngrăşămintele se administrează după primul dezmiristit poate fi indicată încă o lucrarea superficială. In anumite cazuri se obţin rezultate bune, dacă primul dezmiriştit se înlocuieşte cu o arătură de vară la adâncimea 15 – 20 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc pe soluri grele tasate sau uscate, cu multe resturi vegetale, terenuri înţelenite sau dacă s-au aplicat cantităţi mari de îngrăşăminte organice. In general, dezmiriştitul se execută în perioada august – septembrie, imediat după recoltarea culturii prmergătoare. Dezmiriştitul trebuie efectuat la o umiditate moderată a solului (40 – 60 % din capacitatea de câmp pentru apă), când acesta se poate prelucra bine. Dezmiriştitul trebuie efectuat cu utilaje cât mai energice. Obişnuit, lucrarea se execută la adâncime de 10 – 12 cm, cu grapele cu discuri GD-3,2; GD-4; GDU-3.4 în agregat cu tractorul U-650. pentru lucrări mai energice se recomandă utilizarea discurilor mai grele GD-6,4 sau GDG-4,2 în agregat cu tractoare mai puternice, care pot lucra la adâncimea de 15-18 cm. Pentru arăturile de vară se pot utiliza pluguri de toate tipurile (PP-3(4)x30; PRP-3; P-5V; PSP6(8)-30 etc.). Arătura adâncă de toamnă realizează afînarea şi aerisirea profilului de sol fertil, ceea ce duce la îmbunătăţirea stării fizice, hidrofizice şi de aeraţie a acesteia, creând condiţii pentru transformarea materiei organice şi anorganice din sol în forme accesibile plantelor. Prin arătură se încorporează şi se amestecă resturile vegetale, îngrăşămintele organice şi anorganice, se măreşte capacitatea de înmagazinare a apei. Creşte capacitatea de aeraţie a solului, condiţie esenţială pentru cultura de cartof. Datorită răsturnării brazdelor o mare parte din seminţele şi organele de înmulţire a buruienilor se introduc în straturile mai adânci, împiedicând răsărirea acestora. Din straturile adânci sunt aduse la suprafaţă şi distruse larvele unor dăunători. Adâncimea arăturii depinde în primul rând de grosimea stratului de sol fertil, de textura solului şi de gradul de tasare pe profil. Pe solurile profunde se ară la adâncimea de 30 – 35 cm, iar pe solurile cu stratul fertil subţire sau pe solurile uşoare şi afânate la adâncimea de 20 – 25 cm. Pe solurile cu mult schelet adâncimea se reglează în aşa fel, ca în urma plugului să nu se aducă la suprafaţă acest material sau roca mamă. Pe solurile profunde, tasate şi impermeabile, dacă se justifică economic, poate fi indicată arătura cu subsolaj, la dâncimea de 30 – 32 cm + 15 cm. In condiţii de irigare adâncimea arăturii trebuie să fie mai mare, pentru ca apa să se repartizeze mai uniform pe profil, iar rădăcinile plantelor să pătrundă mai uşor în profunzime. Când miriştea este înaltă sau în cazul solelor înierbate, lucernierre, se va folosi plugul cu antetrupiţă (cu dublă răsturnare) pentru o mai bună încorporare şi amestecare. Pe terenurile în pantă, pentru reducerea pierderilor mari de apă prin scurgere la suprafaţă şi erodarea solului fertil, arătura trebuie făcută pe direcţia curbelor de nivel, sau într-un unghi redus cu aceasta. Este obligatoriu ca la arat în agregat cu plugul să lucreze şi grapa stelată sau grapa cu colţi (în cazul solurilor mai uşoare), cu care se asigură mărunţirea şi nivelarea suprafeţei arăturii.

15

Pregătirea terenului primăvara Primăvara arătura trebuie să fie afânată, nivelată şi fără bulgări mari. Rezerva mare de apă în sol face ca orice greşeală la lucrarea solului în acest anotimp să aibă efect limitativ asupra producţiei prin tasarea solului şi formarea bulgărilor. Dacă primăvara arătura este denivelată înainte de administrarea îngrăşămintelor chimice (cu azot sau complexe) şi înainte de pregătirea patului germinativ, este necesară nivelarea terenului. Pe solurile mai uşoare, bine structurate, dacă toamna s-a făcut o arătură uniformă, la umiditatea optimă şi care s-a nivelat bine cu grapa stelată, încât solul primăvara este sufucient de neted, îngrăşămintele chimice se pot administra direct, fără nivelare în prealabil. Pregătira patului germinativ se face cu scopul realizării unui strat de sol fertil cu o profunzime de 15 – 20 cm, bine mărunţit, uniform, nivelat, care să permită plantarea tuberculilor în condiţii optime la adâncime uniformă, să permită realizarea biloanelor din sol afânat şi mărunţit, care să acopere bine tuberculii plantaţi pe rând. Prin lucrările de pregătire a patului germinativ se vor distruge buruienile apărute primăvara timpuriu şi se vor încorpora uniform îngrăşămintele chimice administrate. Solul pregătit trebuie să asigure condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor şi a colţilor după plantare. Este indicat ca pregătirea patului germinativ să se facă în flux cu plantarea, sau cel mult cu o zi mai devreme, pentru a evita uscarea solului, sau formarea crustei şi tasarea în perioadele ploioase. Lucrarea se realizează diferenţiat de la o parcelă, la alta, în funcţie de starea de afânare a solului. Adâncimea de pregătire a patului germinativ Starea de afânare şi nivelare a solului la desprimăvarare După arătură profundă, netasată, uniformă şi nivelată Pe solurile compactate superficial Pe solurile lucrate profund şi energic *)

Adâncimea lucrării solului primăvara*) Fără lucrare 10 – 12 cm 16 – 18 cm

La umiditatea optimă

Principalele utilaje care pot fi folosite primăvara la pregătira patului germinativ sunt cultivatoarele CPGC-4 şi CPGC-6,2 (6,7)cu tractoare de mare putere, combinatoarele CPC-3,2 şi CPC-2, grapa cu colţi oscilanţi GCO-3, grapa rotativă combinată GRC-2, sau în caz de nevoie grapele cu discuri GD-4; GD-3,2 sau GDG-4,2, eventual frezele pentru prelucrarea totală a solului.

Plantarea cartofului Epoca de plantare Perioada optimă de plantare se stabileşte în aşa fel încât plantarea să aibă loc cât mai devreme posibil, condiţiile termice şi de umiditate a solului să permită o răsărire cât mai rapidă iar creşterea şi dezvoltarea plantelor, respectiv formarea producţiei să se încadreze în perioade cu condiţii climatice favorabile. Plantarea trebuie începută când temperatura solului pe adâncimea de 10 – 15 cm ajunge la 6 – 8°C. Caslendaristic perioada optimă de plantare în zona de stepă este între 20 martie - 10 16

aprilie, în zona de silvostepă între 1 – 20 aprilie, în zona colinară 10 – 20 aprilie iar în zona de munte 20 aprilie – 10 mai. Pregătirea materialului de plantat primăvara este obligatorie, indiferent de lucrările de condiţionare efectuate toamna sau în timpul depozitării. Inainte de începerea lucrărilor de condiţionare primăvara se va ridica temperatura masei de tuberculi din spaţiile de depozitare la valori de 10 – 12 oC pentru a reduce vătămările mecanice. Pregătirea materialului de plantat şi plantatul se începe cu soiurile care s-au păstrat mai greu şi tuberculii sunt mai încolţiţi. Dacă materialul de plantat s-a păstrat bine şi se cultivă mai multe soiuri cu precocităţi diferite, pregătirea materialului şi plantarea trebuie începută cu soiurile cu perioadă de vegetaţie mai lungă. Sortarea şi calibrarea sunt două lucrări care se fac obligatoriu la scoaterea materialului de plantat din depozit. Lucrarea începe cu 4 – 5 zile înainte de plantare, sau în ziua plantării, în funcţie de cantitatea de sămânţă şi capacitatea de lucru. Prin sortare se elimină tuberculi bolnavi, se reduc sursele de infecţie şi golurile în cultură. Din loturile infectate, tuberculii cu putregai uscat sau umed, se îndepărtează deja la începutul liniei de condiţionare. Toate utilajele cu care se lucrează se vor spăla şi se vor desinfecta cel puţin odată pe zi, la sfârşitul lucrului. Materialul de plantat scos umed de la locul de depozitare trebuie zvântat înainete de începerea lucrului. Cu ocazia sortării se rup colţii mai mari de 3 – 4 cm şi se elimină eventualele corpuri străine rămase în masa de tuberculi. Calibrarea se face cu scopul realizarii unui material de plantat uniform ca mărime, care să permită stabilirea corectă a densităţii de plantare, reducerea normei de plantare, reglarea corectă a maşinilor de plantat, în vederea asigurării unei plantări şi răsăriri uniforme. Operaţiunea de calibrare constă în separarea tuberculilor pe loturi uniforme ca mărime. Standardele noastre pentru cartoful de sămânţă prevăd două fracţii de mărime pentru diametrul tuberculilor: 30 – 45 mm (fracţia mică) şi 45 – 55 mm (fracţia mare). Densitatea culturii se va stabili diferenţiat, în funcţie de mărimea materialului de plantat, ambele determinând mărimea normei de plantare. Calibrarea mecanizată se poate efectua cu diverse maşini care au productivitate de între 5 şi 25 t/oră şi precizie ridicată, permiţând concomitent şi sortarea manuală. Dintre tipurile de maşini de sortat şi calibrat pot fi folosite cele cu role profilate (KSP-15, KSP-25, ISC-4) sau maşini de sortat şi calibrat cu site oscilante (ISCO, MCC-45/55, K-750, Ascobloc). Organizarea plantării cartofului trebue făcută în aşa fel încât lucrarea să se termine întrun timp cât mai scurt, în maximum 8 – 10 zile bune de lucru în cazul suprafeţelor mari şi în 1-2 zile pe suprafeţe mici, încadrându-se în perioada optimă pentru zona respectivă.

Plantarea cartofului pentru consum de toamnă - iarnă Specificare

Parametrii optimi Peste 6 – 8o C

Temperatura solului Adâncimea de plantare în funcţie de mărimea 3 – 6 cm materialului de plantat Densitatea în funcţie de mărimea materialului de plantat 45000 – 55000 cuiburi/ha*) Schema de plantare 75 cm * 30 cm sau 75 cm * 25 cm Mărimea bilonului la plantare mic – mijlociu 17

înălţime: 12 – 15 cm secţiunea: 250 – 350 cm2 *)

In condiţii de irigare desimea de plantare se poate mări cu 10-15%

Dacă plantarea se prelungeşte prea mult pot apare o serie de aspecte defavorabile: deprecierea materialului de plantat, uscarea şi tasarea solului, formarea crustei, deplasarea perioadei de vegetaţie, tuberizarea şi creşterea tuberculilor în condiţii nefavorabile etc. Plantarea se începe cu soiurile tardive şi se termină cu soiurile timpurii. Prima dată se plantează tuberculii din fracţia mică şi la sfârşit cei din fracţia mare. La ora actuală sunt foarte multe tipuri de maşini de plantat cartof care pot fi folosite cu bune rezultate. In funcţie de principiul de lucru, se disting mai multe tipuri de maşini de plantat: cu lanţ sau bandă, cu degete montate pe disc, cu cupe montate pe disc, cu ace etc. Ca organe de acoperire şi de formare a bilonului, maşinile pot fi echipate cu discuri sau cu rariţe. Recomandăm ca maşinile de plantat să fie echipate cu discuri, pentru a forma un bilon iniţial mai mic şi a realiza o mai bună mărunţire a solului în timpul formării bilonului. Exemple de maşini tractate 4SA-75 sau 6SAD-75 sau maşini purtate de tipul MCP-2 Solana, 4SaBp-75 (70).

Lucrările de întreţinere şi combatere a buruienilor Lucrări de întreţinere înainte de răsărirea cartofului Înainte de răsărirea cartofului se execută lucrări pentru asigurarea plantelor, respectiv tuberculilor de cartof, condiţii optime de creştere şi dezvoltare. Prin aceste lucrări se formează biloanele finale cât mai mari şi afânate, realizate din pământ reavăn şi bine mărunţit şi se combate crusta în vederea menţinerii unui regim optim de aerare, termic şi de umiditate în sol. Un scop deosebit de important este combaterea buruienilor care se realizează pe cale mecanică şi/sau chimică. Bilonul final se execută cu 3 – 4 zile înainte de răşărire, când colţii ajung la 2 – 3 cm de suprafaţa solului. Ritmul rebilonării trebuie să fie mai mare decât cel de la plantare, pentru a se încadra în perioada optimă. Nu se rebilonează când cartoful este în curs de răsărire, pentru a nu acoperi frunzele cu pământ. În această perioadă plantele sunt foarte sensibile şi nu trebuie deranjate. Lucrarea de rebilonat se poate executa cu cultivatorul CL-4,5M, CL-2,8M sau CPU-8 echipate cu rariţe RT-0. Erbicidarea preemergentă are ca scop menţinerea curată a culturii de cartof în prima parte a perioadei de vegetaţie prin combaterea buruienilor care constituie îmburuienarea de bază. Erbicidele se pot aplica concomitent cu rebilonatul final, dacă există echipament de erbicidare care se montează pe cultivator sau imediat după rebilonat printr-o trecere separată a maşinii de erbicidat. In acest caz erbicidarea se execută sigur şi în condiţii optime. Se pot folosi următoarele substanţe active: metribuzin, prometrin, linuron, acetoclor. Dacă erbicidarea se face cu câteva zile după rebilonat, mai aproape de răsărirea cartofului, când colţii au ajuns deja la 2 – 3 cm de suprafaţa solului din bilonul mare, există avantajul combaterii buruienilor în curs de răsărire şi deplasarea favorabilă a efectului erbicid în perioada de vegetaţiei. De multe ori acest moment poate fi riscant, datorită apariţiei unor condiţiilor climatice care nu permit efectuarea erbicidării preemergente în perioada optimă.

18

Lucrări de intreţinere după răsărirea cartofului Cu cât solul este mai bine pregătit şi are un grad mai redus de tasare, iar erbicidarea preemergentă este mai reuşită, cu atât vor fi necesare mai puţine lucrări de prăşit şi rebilonat după răsărirea cartofului. Dacă cultura de cartof a fost erbicidată preemergent, primul rebilonat după răsărirea cartofului se va executa numai după ce efectul erbicidului a trecut şi încep să răsară buruieni. La culturile neerbicidate preemergent se repetă execută 1 – 2 praşile mecanice şi rebilonat, numai după ce cultura a răsărit şi plantele de cartof au peste 15 – 20 cm, până la încheierea rândurilor de cartof. Reglarea organelor active se face în funcţie de umiditatea solului. Dacă nu se urmăreşte prin praşilă un scop anume (de exemplu combaterea anumitor buruieni) adâncimea de lucru nu trebuie să fie mai mare de 3-6 cm. Reglarea lăţimii de lucru a cuţitelor se face în funcţie de dezvoltarea plantelor de cartof, în aşa fel ca distrugerea organelor subterane să fie minimă. La culturile irigate, unde biloanele se erodează mai puternic şi se formează crustă mai uşor, pot fi necesare 2 – 3 praşile mecanice urmate de rebilonări, pentru afânarea solului, refacerea biloanelor şi evitarea dezgolirii tuberculilor. Erbicidarea postemergentă de completare se execută dacă până la răsărirea cartofului nu s-a putut face erbicidarea preemergentă sau dacă prima erbicidare nu a avut efect. Se pot folosi erbicide pe bază de metribuzin în doză de 0,3 – 0,4 kg/ha singure sau în combinaţie cu erbicide graminicid selective pentru cartof. Această erbicidare se poate executa numai până ce plantele de cartof nu depăşesc înălţimea de 5 – 10 cm. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi a zârnei (Solanum nigrum), se poate utiliza erbicidul Basagran, în doză de 2 – 3 litri/ha. Tratamentul se aplică când buruienile sunt în faza de 3 – 4 frunze adevărate. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate în timpul vegetaţiei cartofului se pot folosi o serie de erbicide selective pentru cartof, aplicate postemergent. Pentru aceste tratamente se pot folosi următoarele substanţe active: rimsulfuron, propaquizafop, haloxifop-R-metil, fluazifop-p-butil, quizalafop, etc.

Intreţinerea culturilor de consum pentru toamnă - iarnă Fenofaza cartofului şi/sau a buruienilor

Lucrarea

Inainte de răsărirea cartofului

Realizarea bilonului final cu 3-4 zile înaintea răsăririi

Inainte de răsărirea cartofului, după rebilonatul cartofului După răsărirea cartofului până la 10 – 15 cm înălţime In cultura de cartof, cu buruieni necombătute su

Erbicidarea buruienilor în curs de răsărire Erbicidarea buruienilor în curs de răsărire Erbicidare postemergentă a buruienilor răsărite ulterior

Caracteristici tehnice Mare Înălţime: 25 - 30 cm Secţiunea: 900 - 1100 cm2 Cu erbicide reziduale pe bază de metribuzin, prometrin, linuron, acetoclor Cu erbicide pe bază de metribuzin Cu erbicide selective pentru cartof pe bază de rimsulfuron, 19

propaquizafop, haloxifop-Rmetil, fluazifop-p-butil, quizalafop, etc.

răsărite ulterior efectului erbicid In cultura de cartof, cu buruieni necombătute sau răsărite ulterior efectului erbicid

Plivit sau praşit manual

-

Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cartof Principalele boli care afectează într-un grad ridicat culturile de cartof de consum sunt mana cartofului şi alternarioza. Mana cartofului (produsă de ciuperca Phytophtora infestans) este principalul factor limitator al producţiei. Reduce mult nivelul producţiei în câmp datorită distrugerii prematur a foliajului şi cauzează mari pierderi şi în depozite, prin putrezirea tuberculilor atacaţi. Pierderile de producţie sunt mai mari dacă boala se instalează mai devreme în cultură şi evoluează rapid. În timpul păstrării ciuperca continuă să se dezvolte în tuberculii infectaţi. Dacă condiţiile de temperatură şi umiditate sunt favorabile, tuberculii putrezesc în totalitate. Tuberculii infectaţai folosiţi la plantare au putere de încolţire foarte redusă, formează plante debile, cu capacitate mică de producţie. În anii prielnici bolii pierderile pot ajunge până la 30 – 60 % sau se ajunge chiar la pierderea totală a producţiei. În câmp, cel mai frecvent boala apare în faza de îmbobocire – începutul înfloririi cartofului şi se răspândeşte rapid după o perioadă caldă şi umedă, când solul este îmbibat cu apă. Calendaristic, în general, epidemiile se declanşează la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie şi în septembrie. Infecţia se poate produce şi în lunile secetoase de vară, dacă în zori se formează rouă. La ora actuală pentru prevenirea şi combaterea manei există mijloace foarte eficiente. Combaterea necesită un program de măsuri integrate, bine organizat şi respectat. În controlul manei momentul aplicării primului tratament este decisiv. Tratamentele cu fungicide încep la avertizare, când sunt condiţii favorabile apariţiei bolii, dar înainte de apariţia simptomelor vizibile pe frunze. La apariţia acestora, aproximativ 5 % din plante sunt deja infectate, deoarece infecţia s-a produs cu cca 3 – 5 zile mai devreme. De obicei primul tratament contra manei se face când plantele au o înălţime de 20 – 30 cm şi frunzele plantelor de pe acelaşi rând încep să se atingă între ele. Repetarea tratamentelor la intervale de 7 – 10 – 14 zile se face în funcţie de tipul fungicidelor folosite şi severitatea atacului. Ordinea de aplicare a produselor se va stabili în funcţie de presiuinea de infecţie şi intervalul dintre tratamente. Pentru combaterea manei se pot utiliza fungicide pe bază de: benalaxil, ciazofammid, chimoxanail, clorotalonil, cupru, dimetomorf, famoxadon, fenammidon, fluazinam, folpet, fosetil de aluminiu, iprovalicarb, mancozeb, maneb, mefenoxan, matalaxil, metiram, etc. Alternarioza cartofului. Boala este produsă de ciuperca Alternaria solani cât şi de speciile A. porri şi A. tenuis. Este o boală foarte răspândită, care în general nu apare în formă epidemică, dar uneori poate fi la fel de distructivă ca şi mana cartofului. Sunt atacate mei frecvent şi mai puternic soiurile timpurii şi semitimpurii. De la un an la altul boala se transmite prin tuberculi infectaţi, în timpul vegetaţiei, prin cei contaminaţi în cursul recoltării, prin resturile vegetale bolnave rămase în sol sau prin diferite plante gazdă. Ciuperca atacă în primul rând plantele debile. Primăvara sau la începutul verii ciuperca produce spori care infectează în primul rând frunzele care ating solul. 20

Pe foliaj boala apare de regulă la sfârşitul lunii mai – îmceputul lunii iulie, înaintea atacului de mană. Primele infecţii au loc pe frunzele de la bază, după care se extind şi la cele superioare. Alternarioza este în primul rând o boală a stresului. Atacul ciupercii este favoizat de vremea caldă. Boala progresează rapid dacă vremea umedă alternează cu cea uscată. În general contra alternariozei nu se fac tratamente speciale deoarece o parte din produsele folosite contra manei combat şi această boală. Tratamentele speciale vor fi începute la apariţia primelor simptome ale bolii folosind funcigidele omologate cu produse pe bază de: cimoxcanil, clorotalonil, cupru, famoxadon, fluazinam, mancozeb, maneb, metalaxil, etc. Gândacul din Colorado. (Leptinotarsa decemlineata) Este unul din cei mai periculoşi şi mai răspândiţi dăunători ai cartofului. În ţara noastră insecta are două generaţii pe an, prima (generaţia hibernantă) dezvoltându-se în lunile mai – iunie iar a doua în iulie – august. În zonele mai calde pot fi şi 3 sau 4 generaţii incomplete. În zonele mai reci în general există o singură generaţie pe an. Datorită apariţiei eşalonate a gândacilor, la un moment dat pe plante se găsesc gândaci adulţi, ouă şi larve în diferite stadii de dezvoltare. Adulţii şi larvele produc pagube prin distrugerea părţii aeriene a plantelor de cartof. Pierderile cauzate de acest dăunător pot ajunge la 25 – 45 % sau chiar la compromiterea producţiei. Pentru combaterea gândacului din Colorado se pot utiliza insecticide pe bază de alfacipermetrin, clorpirifos, diclorvos, dimetoat, imidacloprid, spinosad, triclorfon, zetacipermetrin, etc. Ca produse biologice se pot utiliza cele pe bază de Bacillus thuringiensis. Controlul integrat al bolilor foliare ale cartofului Igiena fitosanitară şi măsurile culturale contribuie într-o proporţie însemantă la prevenirea apariţiei bolilor foliare ale cartofului. În cazul manei cartofului igiena fitosanitară este importantă prin faptul că reduce principala sursă de inocul iniţial de mană, ceea ce poate întârzia apariţia bolii. Pericolul mare îl prezintă tuberculii mănaţi, eliminaţi primăvara la sortare şi nedistruşi. Eliminarea acestei surse are un mare rol în reducerea infecţiilor şi a numărului de tratamente. Sortarea atentă a materialului de plantat, încolţirea, plantarea în perioada optimă, fertilizarea echilibrată, lucrările de întreţinere efectuate la timp şi în condiţii optime, asigură o dezvoltare normală a plantelor şi scurtarea perioadelor foarte favorabile bolii. În cazul în care plantele sunt atacate de mană, distrugerea chimică a vrejilor este o măsură de mare importanţă pentru reducerea frecvenţei tuberculilor mănaţi. Asolamentul raţional are mare importanţă în limitarea atacului paraziţilor din sol dar şi a gândacului din Colorado. În ultimii ani, o dată cu apariţia tipului de mană A2 şi a existenţei înmulţirii sexuate, prezenţa oosporilor face ca rotaţia să aibă importanţă şi în cazul manei. Cu toate eforturile de diversificare a măsurilor de protecţie (sămânţă sănătoasă, soiuri rezistente, igienă fitosanitară, măsuri culturale) fungicidele continuă sa aibe un rol important în menţinerea sănătăţii plantelor şi asigurarea unor producţii ridicate. Aplicarea acestora în condiţii tehnologice stricte, la avertizare şi cu respectarea normelor ecologice, duce la asigurarea producţiei, economii financiare şi conservarea protecţia mediului.

21

Irigarea Apa este un factor puternic limitativ al producţiei de cartof, indiferent de zona de cultură. Cu toate că cerinţele faţă de apă ale cartofului sunt permanente, cultura necesită o umiditate moderată în sol, fiind foarte sensibilă atât la secetă cât şi la excesul de apă. Din necesarul total de apă, în raport cu zona de cultură, precipitaţiile pot să satisfacă numai 40 – 70 %, iar rezerva de apă din sol 5 – 10 %, urmând ca diferenţa de 20 – 60 % să fie acoperită prin irigaţie. Regimul de irigare a cartofului de consum pentru toamnă - iarnă Specificare Parametrii optimi Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 50 % din I.U.A. plantare – început tuberizare Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 65 - 70 % din I.U.A. de formare şi creştera tuberculilor Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 50 % din I.U.A maturitate – recoltare Adâncimea de udare 40 – 60 cm Norma de udare 300 – 500 m3 / ha *) Intervalul de udare 6 - 8 zile în perioadele de consum intens 10 – 15 zile în perioadele de consum redus *)

În funcţie de condiţiile de sol, adâncimea de udare şi plafonul minim

Pentru aplicarea corectă a udărilor la cultura cartofului este necesar ca regimul de irigare să fie stabilit în funcţie de condiţiile pedoclimatice concrete ale solului în parcela irigată, cât şi în funcţie de condiţiile climatice ale anului de cultură. Acesta cuprinde momentul udării, mărimea normei de udare, intervalul dintre udări. Prin irigare, pe lângă completarea deficitului de apă, se realizează şi repartizarea udărilor în funcţie de cerinţele culturii. Date orientative pentru aplicarea udărilor la cultura cartofului pentru consum

Zona climatică Stepă şi silvostepă Colinară Subumedă şi umedă

în diferite zone climatice Deficitul de apă Nr. udări Intervalul dintre (mm)*) necesare*) udări (zile)

Norma de udare (mm) **)

350 – 550

8 – 10

6–7

45 – 55

150 – 250

4–6

8 – 10

40 – 45

100 - 150

2-4

12 - 14

35 – 45

*)

Valorile inferioare din tabel sunt valabile, în general, în anii umezi pentru soiurile timpurii şi semitimpurii, iar valorile superioare pentru anii secetoşi şi soiuri cu perioada de vegetaţie mai lungă. **) Valorile inferioare sunt pentru solurile mai uşoare, iar cele maxime pentru soluri mijlocii spre grele

22

Ca metodă de udare, pentru cultura cartofului se recomandă irigarea prin aspersiune, cu toate că această metodă, datorită umectării frunzelor, crează condiţii favorabile pentru atacul de boli. Pentru a asigura o udare uniformă pe toată suprafaţa solului trebuie aleasă o schemă de udare corespunzătoare şi evitarea irigării când viteza vântului depăşeşte 2 m/s. Este foarte importană asigurarea presiunii uniforme a apei în timpul udării, la valoarea prevăzută pentru exploatarea sistemului şi a echipamentului de irigare. Intensitatea ploii (pluviometria aspersoarelor) trebuie să fie corelată cu viteza de infiltarare a apei în sol şi panta terenului. Irigarea prin brazde a cartofului necesită terenuri uniforme, foarte bine nivelate, cu textură mijlocie. Lungimea brazdelor nu trebuie să fie mai mare de 100 – 150 m, în funcţie de textura solului şi panta terenului, care să nu depăşească 0,3%. Datorită terenurilor denivelate această metodă de udare se poate utiliza numai pe suprafeţe mici, cu multă atenţie. Pentru evitarea excesului de apă, la cartof se poate iriga şi numai din două în două rigole, alternând intervalul udat cu intervalul neudat. La irigarea prin brazde consumul de apă este mai mare, dar scade consumul de energie. Nu necesită echipamente scumpe. Creşte însă pericolul de eroziune. Echipamentele de irigare folosite la irigarea prin aspersiune sunt foarte diversificate, de la echipamente prin conducte de tipul I.I.A şi aspersoare A.S.J.I.M până la echipamente cu furtun şi tambur. Irigarea prin brazde se poate face din canale de distribuţie deschise sau din conducte tip EUBA sau de aluminiu.

Recoltarea Recoltarea cartofului este secvenţa tehnologică cea mai costisitoare, cu cel mai mare volum de muncă şi cu cel mai mare consum de energie. Tot acum au loc cele mai mari pierderi din producţia biologic acumulată, în funcţie de metoda şi tehnologia de recoltare aplicată. Tehnologia de recoltare optimă se diferenţiază în funcţie de mărimea suprafeţei, de mărimea recoltei (producţia la ha) şi de scopul de folosinţă al producţiei. Astfel, micii producători care au suprafeţe mici cultivate cu cartof, vor adopta o tehnologie mai simplă, în funcţie de posibilităţi. La suprafeţe mai mari este justificată o investiţie pentru achiziţionarea unei maşini de recoltat, eventual a unei combine. Înainte de recoltare se recomandă o evaluare a producţiei, în funcţie de care se stabilesc principalele măsuri organizatorice: asigurarea forţei de muncă necesare, a mijloacelor de transport, a ambalajelor (saci, lădiţe, etc.), a capacităţii de depozitare necesare şi se pot perfecta eventualele contracte de valorificare. Din punct de vedere tehnologic, operaţia de recoltare se va declanşa numai după maturizarea completă a lanului de cartof, când partea aeriană este suficient de uscată, vrejii s-au uscat şi se smulg uşor din pământ, tuberculii au coaja suberificată (nu se mai exfoliază) şi excesul de apă din tuberculi este eliminat. Recoltarea se va face numai pe vreme frumoasă şi caldă, când terenul este bine zvântat, dar nu excesiv de uscat. Dacă pământul este prea uscat se formează bulgări care îngreunează manipularea cartofilor în fazele tehnologice următoare şi pot vătăma tuberculii. Recoltarea pe timp ploios sau imediat după ploaie, mai ales pe solurile argiloase, grele, duce la creşterea cantităţii de pământ aderent pe tuberculi, care cauzează greutăţi la manipulare, vătămarea tuberculilor, riscul instalării şi dezvoltării bolilor de depozit şi nu în ultimul rând alterarea aspectului comercial. Operaţia de recoltare trebuie precedată de o pregătire a lanului de cartof prin distrugerea mecanică a vrejilor şi buruienilor, care pot îngreuna lucrările. După distrugerea vrejilor se 23

recomandă o pauză de 10 – 12 zile pentru maturizarea tuberculilor prin îngroşarea cojii şi eliminarea excesului de apă, după care se poate începe recoltarea. Maşinile folosite la recoltare (pluguri, maşini de dislocat, combine) trebuie să fie în bună stare de funcţionare, cu organe active care să nu provoace vătămari la tuberculi, bine reglate în adâncime astfel încât să nu taie tuberculii şi nici să nu rămână cartofi nerecoltaţi. Se recomandă ca operaţia de recoltare odată declanşată, să nu dureze mai mult de 3 – 4 zile pentru o parcelă, în funcţie de mărimea acesteia. Se va evita recoltarea cartofilor pe vreme foarte călduroasă, temperaturile foarte ridicate favorizând deshidratarea, sau pe frig, la temperaturi sub 10°C, datorită pericolului de îngheţ. Recoltarea poate fi începută la sfârşitul lunii august şi este bine să fie terminată până la sfârşitul lunii septembrie, în funcţie de soiul cultivat, zonă şi mărimea suprafeţei. Dacă în cultură au fost focare puternice de mană sau alte boli, aceste zone trebuie delimitate şi recoltate separat, pentru evitarea infectării tuberculilor sănătoşi. Producţia de pe aceste suprafeţe se va sorta cu atenţie şi în funcţie de starea ei se va valorifica imediat, în nici un caz nu se va amesteca cu restul cartofilor. Specificare Pregătirea culturii pentru recoltare prin distrugerea mecanică vrejilor Durata optimă de recoltare Temperatura aerului la recoltare Irigarea pentru corectarea umidităţii solului*) *)

Parametrii optimi Cu 12 – 14 zile înainte de recoltare 15 – 20 zile Peste 120 C Cu 3 – 4 zile înainte de recoltare Norma de udare 250 – 300 mc/ha

La recoltarea cu combina a cartofului irigat, dacă solul este foarte uscat

Transportul producţiei recoltate Activitatea de transport a producţiei recoltate trebuie astfel organizată încât să nu se stranguleze fluxul de recoltare, să nu ducă la staţionări inutile a mijloacelor de recoltare şi să nu impună depozitarea provizorie a producţiei în câmp sau în alte locuri neadecvate. Capacitatea de transport trebuie să fie adaptată în funcţie de numărul utilajelor folosite la recoltare şi de forţa de muncă disponibilă. Orice depozitare provizorie duce la creşterea costurilor, a necesarului de forţă de muncă şi a pierderilor. Dacă adunarea recoltei se face direct în saci, aceştia nu se vor lăsa pe câmp pe timpul nopţii, trebuind să fie transportaţi în gospodărie la sfărşitul zilei de lucru. Nu se recomandă folosirea sacilor de folie ci numai a celor de rafie sau a sacilor textili. În sacii de folie tuberculii transpiră şi se pot infecta uşor cu o serie de boli care provoacă ulterior pierderi mari în timpul păstrării. După ajungerea la destinaţie sacii se vor descărca din mijlocul de transport şi se vor goli imediat. Producţia poate fi sortată şi calibrată chiar şi în momentul recoltării şi ambalată în saci plasă care se vor transporta direct la locul de valorificare. Pe timpul transportului trebuie evitată vătămarea cartofilor prin lovituri, trântirea sacilor sau căderea acestora. Descărcarea se va face astfel încât să se evite căderea tuberculilor de la înălţime prea mare. Podeaua remorcilor trebuie căptuşită cu covoare de cauciuc care să amortizeze căderea tuberculilor. În funcţie de mărimea exploataţiei şi de posibilităţile cultivatorilor, recoltarea şi transportul cartofilor se poate face direct în containere, pentru a căror manipulare sunt însă necesare utilaje speciale.

24

Pregătirea pentru valorificare a producţiei Condiţionarea Prin condiţionare se înţeleg totalitatea operaţiilor prin care producţia obţinută este sortată, calibrată, ambalată şi pregătită pentru depozitare sau pentru valorificare. Sortarea presupune îndepărtarea din masa de cartofi recoltată a impurităţilor, resturilor vegetale, pietrelor, bulgărilor de pământ, precum şi a tuberculilor atacaţi de boli şi a celor vătămaţi. Această operaţie este absolut necesară şi obligatorie, deoarece corpurile străine aflate în masa de cartofi duc atât la deprecierea valorii comerciale a produsului cât şi la probleme în timpul păstrării. Resturile vegetale (fragmente de vreji, buruieni, rădăcini, frunze, etc.) obturează spaţiile libere dintre tuberculii de cartof, îngreunând ventilaţia în timpul păstrării iar prin menţinerea unui microclimat umed favorizează dezvoltarea microorganismelor şi dezvoltarea bolilor de depozit. Acelaşi efect îl are prezenţa bulgărilor de pământ şi a pământului aderent pe tuberculi. Un rol important al operaţiei de sortare îi revine îndepărtării din masa de cartofi a tuberculilor bolnavi şi vătămaţi. Tuberculii atacaţi de boli (mană, putregai uscat sau putregai umed) constituie o sursă majoră de infecţie pentru restul tuberculilor şi trebuie îndepărtaţi cu grijă imediat după recoltare. Tuberculii vătămaţi sunt de asemenea susceptibili la îmbolnăviri, rănile deschise constituind porţi de intrare pentru o serie de microorganisme dăunătoare. De asemenea, tuberculii cu răni, tăieturi, zgârieturi adânci care nu se pot vindeca până la depozitare, au metabolismul accelerat, intensitatea respiraţiei mărită şi datorită acestui fapt elimină apă, contribuind la menţinerea în spaţiul de păstrare a unei umidităţi crescute, dăunătoare. Sortarea se poate face direct în câmp, manual, concomitent cu recoltarea, procedeu adoptat în general de micii producători. Aceasta prezintă avantajul că nu se introduc în gospodărie, la păstrare, decât cartofii curaţi, fără impurităţi, fără vătămări şi fără atac vizibil de boli. De asemenea se evită transportul inutil a unei cantităţi importante de pământ din câmp la sediul gospodăriei. Producătorii care dispun de suprafeţe importante cultivate cu cartofi şi de o bază materială adecvată, efectuează lucrarea de sortare după transportul producţiei la locul de recepţie şi depozitare. Pentru aceasta se pot folosi utilaje speciale, care îndepărtează resturile vegetale, pământul şi bulgării şi facilitează îndepărtarea manuală a tuberculilor bolnavi şi vătămaţi cu ajutorul benzilor de sortare. Deşi acest procedeu necesită un consum ridicat de forţă de muncă şi existenţa unei echipe specializate, productivitatea şi calitatea obţinute sunt net superioare faţă de sortarea simplă, manuală, în câmp. Calibrarea reprezintă operaţia de separare pe fracţii de mărime a producţiei recoltate. Numărul fracţiilor şi mărimea acestora depinde de scopul urmărit şi de cerinţele impuse de procesul de valorificare. În general se separă cartofii de consum, cu dimensiuni mai mari de 50 – 55 mm de cartofii pentru sămânţă şi de cei mici, destinaţi pentru furajare. Calibrarea este o operaţie obligatorie pentru toate categoriile de producători, impusă de cerinţele unei valorificări superioare. Nu se pot oferi consumatorilor cartofi amestecaţi, mari şi mici, din raţiuni comerciale. De asemenea, procesatorii industriali pretind ca materia primă să fie calibrată în funcţie de specificul produsului finit. Prin aceasta se uşurează procesul de fabricaţie, se reduce consumul specific şi pierderile. Separarea pe fracţii de mărime mai este impusă şi de faptul că tuberculii de mărimi diferite se comportă diferit în timpul păstrării: tuberculii mici, în general tineri, nematurizaţi, conţin mai multă apă, respiră şi transpiră mai intens decât cei mari şi necesită o altă reglare a factorilor de păstrare. În consecinţă păstrarea este neuniformă şi se produc pierderi. Cantităţile mici de cartofi se pot calibra manual, mărimea fracţiilor stabilindu-se ochiometric. Pentru cantităţi mari se folosesc maşini de calibrat, cu site sau cu role, de obicei cuplate cu maşinile de sortat. 25

O calibrare corectă facilitează operaţiile ulterioare de manipulare, transport, depozitare, ambalare şi valorificare. Ambalarea. În funcţie de destinaţia producţiei, ambalarea poate constitui o verigă importantă a lanţului tehnologic de la recoltare la valorificare. Ambalarea se face din două considerente: tehnic şi comercial. Din punct de vedere tehnic, o ambalare corespunzătoare fereşte tuberculii de vătămările mecanice inerente manipulărilor ulterioare şi uşurează operaţiile de transport, încărcare-descărcare, depozitare, etc. Totodată ambalarea sporeşte valoarea comercială a produsului prin punerea în evidenţă a calităţilor acestuia, etichetare, lotizare pe unităţi. Pentru desfacere en-gros se preferă ambalarea pe unităţi mari (containere, saci plasă, lădiţe) iar pentru desfacerea cu amănuntul se folosesc unităţi mici: pungi şi plase de 1 – 5 kg, 10 kg, lădiţe, casolete de material plastic, etc. Etichetarea contribuie la creşterea valorii comerciale a produsului, etichetele trebuind să prezinte înscrise, pe lângă elementele de greutate şi preţ şi elemente caracteristice produsului: soiul de cartof, proprietăţile culinare, destinaţia produsului şi eventual reţete de preparare. În ultimii ani cei care achiziţionează cantităţi mari de cartofi pentru desfacere ulterioară, pretind chiar şi producătorilor particulari ca marfa să fie ambalată şi calibrată. Pregătirea corectă pentru păstrare a producţiei de cartof În general se păstrează aproximativ 2/3 din producţia de cartof obţinută, doar o treime fiind utilizată imediat. Pe lîngă valorificarea în stare proaspătă, cartoful a cunoscut în ultimul timp, în special în ţările dezvoltate, o puternică diversificare a formelor de prelucrare precum şi a formelor de prezentare (Niculescu, 1990). Perioada îndelungată de păstrare, de 6 – 8 luni, cât şi natura perisabilă a produsului presupun asigurarea de condiţii tehnice minime şi a unor reguli speciale de păstrare prin care să se reducă pierderile cât mai mult. Printr-o păstrare reuşită a cartofilor se înţelege menţinerea pe o perioadă cât mai lungă a tuberculilor într-o stare sanitară bună, cu turgescenţă normală, neîncolţiţi, cu însuşiri seminale şi culinare bune. Tuberculul de cartof, după recoltare, rămâne un organism viu, supus proceselor naturale de respiraţie, transpiraţie, încolţire, este susceptibil la atacul bolilor de putrezire, toate acestea ducând în final la o serie de pierderi, mai mici sau mai mari în funcţie de starea tuberculului şi de condiţiile creeate pentru păstrarea lui. În mod normal pierderile după 6 – 8 luni de păstrare pot ajunge la 8 – 12 %, fiind cu atât mai mari cu cît se prelungeşte durata de păstrare. Dacă nu se respectă condiţiile de păstrare, pierderile pot fi foarte mari, de până la 20 – 25 % sau chiar mai mult. Depozitarea reprezintă totalitatea operaţiilor prin care cartofii recoltaţi, sortaţi corect şi calibraţi, eventual ambalaţi, sunt introduşi în spaţiile de păstrare. În funcţie de cantitatea ce trebuie depozitată, se pot folosi mijloace simple sau utilaje complexe de transport, încărcat şi stivuit. În cazul micilor producători, maipularea cantităţilor relativ reduse de cartofi se face cu mijloace simple: furci pentru cartofi, lopeţi de lemn (pentru atenuarea vătămărilor), saci, coşuri, lădiţe. Tuberculii trebuie să fie sortaţi, eventual calibraţi şi uscaţi. Cantităţile mari de cartofi se manipulează cu utilaje specializate: benzi transportoare pentru stivuirea cartofilor în vrac, încărcătoare hidraulice, motostivuitoare sau electrostivuitoare pentru manevrarea containerelor şi paletelor. În funcţie de metoda de păstrare, spaţiul de păstrare disponibil şi destinaţia producţiei, depozitarea cartofilor se face în vrac, în silozuri sau în depozite cu ventilaţie mecanică, metodă utilizată pentru cartoful de sămânţă sau cel destinat prelucrării industriale. Depozitarea în containere, utilizată în special la depozitele frigorifice, pentru păstrarea cartofilor pentru sămânţă dar şi a celor de consum sau industrie, prezintă avantajul unei manevrări mai uşoare, accesul permanent şi posibilitatea de intervenţie în timpul păstrării, dar presupune o investiţie iniţială 26

relativ mare pentru achiziţionarea containerelor şi dotarea cu utilaje de încărcat şi manevrat, şi ele destul de scumpe. Cartoful destinat valorificării pentru consum, cu desfacere în magazine sau supermarket-uri se va depozita direct în saci plasă, egalizaţi, aşezaţi pe palete. Manevrarea paletelor se face cu stivuitorul, şi se aşează pe un singur rând. Depozitarea în saci se recomandă să se facă pe perioade scurte, până la valorificare. Din considerente de ordin tehnic şi biologic, operaţiile de depozitare trebuie să se desfăşoare cât mai rapid, astfel încât tuberculii să fie introduşi cât mai repede la păstrare. În cazul depozitelor specializate, de capacitate mare, este important ca o celulă de păstrare să fie umplută în maximum 10 – 12 zile, ceea ce presupune o perfectă organizare a fluxului tehnologic de recoltare-sortare-condiţionare-depozitare. Aceeaşi recomandare este valabilă şi pentru micii producători, care păstreaza cartofii în silozuri: silozurile trebuie înfiinţate, umplute şi acoperite în timp cât mai scurt, pentru a se asigura uniformitatea păstrării pentru întreaga cantitate de cartofi depozitată.

Păstrarea cartofilor Datorită caracteristicilor climatice din ţara noastră, cartoful beneficiază de un singur ciclu de cultură anual, ceea ce impune păstrarea peste iarnă a unei însemnate cantităţi din producţia realizată, pentru asigurarea consumului populaţiei pe perioada de toamnă-iarnă-primăvară şi a necesarului de materie primă pentru industria prelucrătoare. Păstrarea se poate face la producător, la un intermediar specializat sau la beneficiar. Din punct de vedere tehnic, cele mai bune rezultate se obţin în cazul intermediarului, care ar trebui să dispună de spaţii specializate, dotate cu toate facilităţile pentru asigurarea condiţiilor optime de conservare a cartofilor cu pierderi minime: instalaţii de ventilaţie, dispozitive automate computerizate de reglare a factorilor de păstrare, instalaţii frigorifice, etc, precum şi motivaţia necesară – profitul. Păstrarea cartofilor la producător sau la beneficiar este condiţionată de existenţa posibilităţilor tehnice de asigurare cu spaţii corespunzătoare, astfel încât pierderile să fie minime şi să se menţină calităţile biologice şi tehnologice ale produsului depozitat, până la valorificare. Tuberculul de cartof este un organism viu, a cărui activitate fiziologică nu se încheie odată cu recoltarea ci continuă pe toată perioada de păstrare. Procesele naturale care au loc în această perioadă şi datorită cărora se înregistrează pierderi destul de însemnate, sunt respiraţia, deshidratarea şi creşterea colţilor. Pe lângă acestea, o cauză majoră de pierderi sunt bolile de putrezire. Mărimea acestor pierderi variază în limite foarte largi şi sunt determinate de starea de sănătate şi de integritatea tuberculilor în momentul depozitării precum şi de condiţiile de păstrare. Intensitatea respiraţiei tuberculilor de cartof este determinată în cea mai mare măsură de condiţiile de temperatură. Prin respiraţie se înţelege procesul fiziologic de ardere a substanţelor de rezervă din tubercul (glucide), prin care se obţine energia necesară vieţii şi este însoţit de degajarea de căldură, dioxid de carbon şi vapori de apă. La temperaturi ridicate, de cca 20°C, intensitatea respiraţiei este mare, de asemenea ea creşte la temperaturi scăzute, în jurul valorii de 0°C. Temperatura optimă de păstrare a cartofilor se situează în limitele a 2 – 4°C, temperatură care asigură menţinerea calităţilor biologice şi tehnologice şi limitează pierderile la minim. Deshidratarea reprezintă pierderea de apă din tuberculi şi este cauzată de procesul normal de respiraţie a acestora şi de evaporarea apei din ţesuturi. Dacă temperatura din spaţiul de păstrare este prea ridicată şi respiraţia va fi mai intensă, cantitatea de apă eliminată va fi mai mare. Un aer prea uscat în spaţiul de păstrare va favoriza evaporarea apei din tuberculi şi pierderile prin deshidrare vor fi mari, tuberculii se vor ofili. O atmosferă prea umedă, asociată cu temperatura ridicată, favorizează dezvoltarea microorganismelor generatoare de boli de 27

putrezire. Umiditatea optimă a aerului în spaţiul de păstrare este cuprinsă între 90 – 95 %, la temperatura de 2 – 4°C. Creşterea colţilor este o altă cauză majoră generatoare de pierderi în timpul păstrării. Încolţirea tuberculilor este determinată de ieşirea acestora din repausul vegetativ, care are loc după aproximativ 50 de zile de la recoltare, în funcţie de soiul de cartof, şi este favorizată de temperatură, umiditate şi de conţinutul ridicat de dioxid de carbon. Încolţirea nu se poate opri prin ruperea şi îndepărtarea colţilor, din contra, procesul se intensifică, iar prin rănile rămase pătrund o serie de microorganisme care produc putrezirea tuberculilor. Prevenirea declanşării timpurii a încolţirii cartofilor depozitaţi se poate face prin menţinerea temperaturii la valori optime pentru păstrare şi prin tratarea acestora cu substanţe inhibitoare. În depozitele frigorifice, unde temperatura este reglată şi menţinută constant la valorile recomandate, pierderile prin încolţire sunt foarte mici. Atacul bolilor de depozit constituie o altă cauză majoră de pierderi. Acestea sunt determinate de starea de sănătate iniţială a materialului depozitat şi sunt favorizate de temperatura ridicată şi prezenţa condensului pe suprafaţa tuberculilor. Germenii patogeni sunt prezenţi pe suprafaţa cojii tuberculilor sănătoşi şi încep să atace când se întrunesc condiţiile favorabile dezvoltării lor. Procesul de infecţie se accelerează odată cu creşterea temperaturii şi în prezenţa condensului de apă. În depozitele moderne, cu ventilaţie mecanică sau frigorifice, pierderile datorate atacului de boli de putrezire sunt în general reduse, aceasta depinzând şi de starea sanitară a cartofilor şi de calitatea lucrărilor de sortare efectuate înainte de depozitare. Păstrarea în bune condiţii a cartofilor presupune asigurarea în spaţiul de păstrare a parametrilor de depozitare (temperatură, umiditate, aerisire) în limitele prevăzute în funcţie de scopul valorificării şi faza tehnologică. Astfel, cerinţele privind regimul de reglare a factorilor de păstrare sunt diferite la cartoful de consum faţă de cel destinat prelucrării industriale sau a celui pentru sămânţă. De asemenea, regimul de temperatură şi de aerisire va fi diferit la începutul păstrării, imediat după depozitare, faţă de regimul recomandat în perioada de păstrare propriuzisă, din timpul iernii şi faţă de cel din primăvară.

28

II. INDICATORII ECONOMICI AI CULTURII DE CARTOF PRINCIPALII INDICATORI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ LA CULTURA CARTOFULUI - La cultura cartofului de toamnă consum (anexele 1; 2; pentru producţii medii de 30000 kg/ha la neirigat, cheltuielile materiale plus cheltuielile cu forţa de muncă (cheltuieli directe) ocupă 94% din cheltuielile totale pentru producţia principală. Cheltuielile materiale reprezintă 80% şi cuprind cheltuieli cu materii prime şi materiale 55%, cheltuieli cu mecanizarea 22% şi cheltuieli cu aprovizionarea 4 % din cheltuielile totale pentru producţia principală. Cheltuielile cu materii prime şi materiale includ pe cele cu sămânţa în proporţie de 35%, cu pesticidele 7%, cu îngrăşămintele chimice 9% şi alte materiale 5% din cheltuielile totale pentru producţia principală. Cheltuielile cu forţa de muncă deţin 15% din cheltuielile totale pentru producţia principală. Rubrica alte cheltuieli care ocupă 12% din cheltuielile totale pentru producţia principală, este alcătuită din dobânzi la credite cu 6%, urmate de cheltuieli generale cu 4%, asigurări cu 2% şi amortismentul pentru clădiri şi utilităţi cu 1%. Cheltuielile totale pentru producţia principală conduce la realizarea unor costuri de producţie de 052 RON/kg la cultura neirigată. Principalii indicatori de eficienţă economică la cultura de cartofi de toamnă consum Specificare UM Neirigat Producţia medie Kg/ha 30000 Cheltuieli totale pentru producţia principală RON /ha 12328 Cheltuieli materiale RON /ha 9850 Cheltuieli cu forţa de muncă RON /ha 1749 Alte cheltuieli RON /ha 1449 Cost de producţie Ron/kg 0.52 Preţ piaţă internă previzibil RON/kg 0.6 Profit impozabil RON /ha 2072 Profit net + subvenţii RON /ha 1740 Rata profitului impozabil % 17 Rata profitului net + subvenţii % 15

Prin valorificarea producţiei la un preţ de piaţă internă de 0,6 RON/kg, se obţine un profit impozabil de 2072 RON/ha în regim neirigat, cu o rată a acestuia de 17% .

29

30

BUGETUL CULTURII

Cartofi de toamna consum - neirigat Zona geografica:

DEAL

Zona de potantial:

Mediu

Productia principala q1=

24000 kg

Productia secundara q2=

6000 kg

pret q1 = 0,6 RON pret q2

= 0,12RON INDICATORI

Anexa 2 Recolta 2005/2006 U.M

VALOARE

A. VALOAREA PRODUCTIEI

RON/HA

15120

A1. Din care pt productia principala (q1 x K)

RON/HA

14400

B (+) SUBVENTII

RON/HA

C (=) VALOAREA PRODUCTIEI+SUBVENTIE (A + B)

RON/HA

15120

D (-) CHELTUIELI TOTALE (I+II+III)

RON/HA

13048

D1. Din care pentru productia principala

RON/HA

12328

I. CHELTUIELI MATERIALE (1+2+3+4)

RON/HA

9850

1.Cheltuieli cu materii prime si materiale

RON/HA

6741

Sämãnta si material saditor

RON/HA

4320

- Ingrasaminte chimice

RON/HA

1060

- Pesticide

RON/HA

761

- Alte materiale

RON/HA

600

2. Cheltuieli cu lucrarile mecanizate

RON/HA

2705

3. Cheltuieli cu irigatii

RON/HA

x

4. Cheltuieli de aprovizionare

RON/HA

404

II. CHELTUIELI CU FORTA DE MUNCA

RON/HA

1749

III. ALTE CHELTUIELI (5+6+7+8)

RON/HA

1449

5 Cheltuieli generale

RON/HA

447

6 Dobanzi la credite

RON/HA

672

7 Asigurari

RON/HA

230

8 Amortisment pt cladiri si utilitati

RON/HA

100

E. (=) PROFIT IMPOZABIL (A1 - D1)

RON/HA

2072

F (-) Impozite si taxe

RON/HA

332

G. (=) PROFIT NET+subventii (E - F + B)

RON/HA

1740

H. RATA PROFITULUI IMPOZABIL (E : D1) X 100

%

17

I. RATA PROFITULUI NET + subventii (G : D1) X 100

%

15

J. COST DE PRODUCTIE (D1 : q1)

RON/kg

0,52

K. PRET PIATA INTERNA PREVIZLBIL

RON/kg

0,6

31

2. Ianoşi I. Sigismund şi colab. Cultura cartofului pentru consum. Ed. Phoenix 2002 3. Gh. Boţoman, Ianoşi I.S. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor din cultura cartofului. Ed. Valahia 2005 4. ***. Anale ICPC Braşov, Vol. I – XXXI 5. ***. Tehnologii de cultivare mecanizată a cartofului / elaborate ICPC Braşov

32