Riscul Abandonului Scolar [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe social politice Masterat Probaţiune, medierea conflictelor şi Asistenţa Socială a victimelor infracţiunilor

Riscul abandonului şcolar

Prof. coord. Diana Năstasă Studente: Chelariu Loredana Pavăl Alexandra

1

Introducere Motivaţie CAP. I. Abandonul şcolar, cauze şi efecte 1. Delimitări conceptuale : inadaptare, eşec, insucces şi abandon şcolar 1.1. Inadaptarea şcolară 1.2. Eşecul şi insuccesul şcolar 1.3. Abandonul şcolar 2. Abandonul şcolar şi familia 3. Cauzele şi efectele abandonululi şcolar 3.1. Cauze de ordin economic 3.2. Cauze de ordin socio-cultural 3.2.1. Apartenenţa la comunităţile de tip urban/rural 3.2.2. Originea etnică – rromii 3.3. Cauze de ordin psiho-fiziologic 3.4. Cauze de ordin pedagogic CAP. II. Intervenţii specifice asistenţei sociale în prevenirea şi combaterea abandonului şcolar 1. Intervenţia 1.1. Modalităţi de intervenţie la nivelul comunităţii 1.2. Modalităţi de intervenţie la nivelul familiei 1.3. Modalităţi de intervenţie la nivel de şcoală 1.4. Servicii oferite de asistenţa socială şcolară 1.5. Modalităţi de intervenţie la nivel de elevi

Capitolul III. Cercetarea calitativă. Design-ul cercetării 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Scopul cercetării Obiectivele cercetării Întrebarea generală de cercetare Întrebări specifice de cercetare Populaţia ţintă a cercetării Temele principale urmărite Cercetarea calitativă Metode şi tehnici folosite 8.1. Interviul 8.2. Interviul semi-structurat 8.3. Observaţia participativă 8.4. Documentarea 8.5. Instrumentul de cercetare 9. Analiza şi prezentarea datelor calitative 2

3

Introducere O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie, apoi ea se continuă în grădiniţă şi şcoală prin intermediul cadrelor didactice. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului. O bună intervenţie a cadrului didactic prin însuşi procesul educative pe care-l desfăşoară cu copiii poate constitui un mijloc de prevenire a abandonului şcolar, care a devenit din ce în ce mai frecvent. Abandonul scolar reprezinta, o temă de mare actualitate, data fiind rata mare a abandonului școlar din țara noastră. Pentru a putea interveni eficient trebuie cunoscute cauzele care pot conduce la abandonul școlar. Abandonul şcolar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început. Acesta este o problemă gravă cu care se confruntă societatea contemporană; şcoala a ajuns să fie abandonată, înainte de toate, pentru că în ziua de azi nu contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine; atât copiii, cât si elevii nu mai consideră şcoala un viitor. Fenomenul de abandon şcolar, mărimea şi efectele sale, sunt recunoscute, tratate corespunzător, dar în lipsa unei baze ştiinţifice care să ateste cauzele fenomenului, existenţa acestuia, totul făcându-se la nivel pragmatic. Mergându-se de la lipsa unor definiţii elaborate ştiinţific şi până la confundarea sau dezbaterea lui ca o parte insignifiantă a unor concepte complexe, se trage concluzia că putem vorbi de o minimalizare a importanţei acestui fenomen înciuda recunoaşterii complexităţii sale. Doar aşa poate fi explicată superficialitatea cu care este tratat conceptul din punct de vedere ştiinţific. Cei care abandonează şcoala nu mai sunt ulterior reprimiţi înaceeaşi instituţie educativă şi nu sunt înscrişi într-un program de şcolarizare alternativ. Fiecare caz de abandon şcolar are o „istorie” proprie care presupune o analiză complexă, o interpretare psihogenetică, dinamică şi funcţională a situaţiei particulare a fiecărui subiect aflat în această situaţie. Abandonul scolar nu constituie o problema doar in Romania ci si in tarile din Uniunea Europeana. Astfel obiectivul Uniunii Europene privind problema abandonului scolar este clar si ferm: o rata a abandonului scolar in UE sub 10% pana in 2020. Fenomenul abandonului şcolar (school dropout, early school leaving) este unul dintre subiectele de top de pe agenda politică educativă din România şi din UniuneaEuropeană. Validat ca problem social gravă în rândul ţărilor sub dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în ţara noastră abandonul şcolar a luat amploare în ultimii ani, în special în mediul rural. De-a lungul ultimilor 10 ani, rata abandonului şcolar în România a înregistrat anumite fluctuaţii: în anul 2004 se situa la 22,9% după care, în 2008 a scăzut la 15,9 %, urmând ca apoi să crească la 16,6 % în 2009. La nivelul anului 2009, dintr-un efectiv de 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, România se clasa pe locul 6 în topul ţărilor cu rata cea mai mare de abandon şcolar (16,6%), cu două poziţii înaintea Bulgariei (14,7%), dar cu mult după Malta, Portugalia şi Spania, ţări care înregistrau o rată a abandonului şcolar de 4

peste 30% (Commission staff working paper, Reducing early school leaving, Accompanying document to the Proposal for a Council Recommendation on policies to reduce early school leaving ). Conform statisticilor, 6 milioane de tineri renunta anual la studii (ceea ce inseamna aproximativ 14% din numarul total de elevi). Pentru acestia, viitorul este sumbru: somaj, saracie sau marginalizare. Tinerii care renunta prematur la studii sunt considerati a fi cei care desi au varstele cuprinse intre 18 si 24 de ani, au terminat cel mult invatamantul gimnazial la data la care abandoneaza scoala Motivaţia Am abordat această temă deoarece fenomenul de abandon şcolar în rândul minorilor este într-o continuă creştere şi de cele mai multe ori nu se pune accent pe gravitatea acestei probleme. Perpetuarea acestui fenomen determină apariţia următoarelor efecte: creşterea ratei infracţionalităţii în rândul minorilor, delicvenţa juvenilă, consumul excesiv de substanţe toxicodependente şi alcool, şomaj, sărăcie sau marginalizare. Un alt aspect negativ asupra copiilor/tinerilor este şi cel de ordin psiho-afectiv ce produce tulburări de comportament, depresie, tentativă de suicid, stima de sine scăzută şi probleme de conduită şi disciplină. Considerăm că familia are o mare influenţă asupra dezvoltării intelectuale şi educaţionale ale copilului/tânărului. Părinţii sunt „principalii arhitecţi ai copilului”, în exercitarea rolurilor parentale fiind implicaţi în egală măsură ambii parteneri, fiecăruia revenindu-i o serie de atribuţii specifice. Copilul/tânărul are nevoie de afecţiune şi ataşament, absenţa acestui comportament conducând la dezvoltarea unor conduite antisociale la copil. O relaţie strânsă între părinţi şi copil, permite o supraveghere şi observare permanente a dezvoltării fizice, psihice, intelectuale a copilului/tânărului. Se recomandă ca procesul de creştere şi educare a copilului să se realizeze în „sânul” familiei, rezultatele acestui proces fiind mult mai eficiente în acest caz decât dacă atribuţiile educative ar fi preluate de instituţii specializate în acest sens.

CAPITOLUL I. Abandonul şcolar, cauze şi efecte 5

1. Delimitări conceptuale : inadaptare, eşec insucces şi abandon şcolar Pe fondul permanentelor schimbări şi al declinului înregistrate în ultimul timp la nivelul societăţii româneşti şi al învăţământului, nu poţi aborda problematica educaţiei fără a face referire şi la fenomenul de abandon şcolar. Acest fapt evidenţiază amploarea pe care a luat-o fenomenul, gravitatea şi efectele sale dezastruase asupra educaţiei şi a societăţii, descriindu-se un cerc vicios alimentat de acesta. Fenomenul de abandon şcolar, mărimea şi efectele sale, sunt recunoscute, tratate corespunzător, dar în lipsa unei baze ştiinţifice care să ateste cauzele fenomenului, existenţa acestuia, totul făcându-se la nivel pragmatic. Mergându-se de la lipsa unor definiţii elaborate ştiinţific şi până la confundarea sau dezbaterea lui ca o parte insignifiantă a unor concepte complexe, se trage concluzia că putem vorbi de o minimalizare a importanţei acestui fenomen în ciuda recunoaşterii complexităţii sale. Doar aşa poate fi explicată superficialitatea cu care este tratat conceptul din punct de vedere ştiinţific. Literatura de specialitate tratează abandonul şcolar ca un simplu efect al unor fenomene complexe, limitându-se la simpla consemnare a existenţei acestuia, fără o analiză profundă care să demonstreze amploarea fenomenului în sine. Studierea fenomenului de abandon şcolar nu este posibilă prin izolarea totală a acestuia de alte concepte, dar nici prin confundarea sau limitarea lui la graniţele trasate pentru alte fenomene. În studiul inadaptării, al insuccesului şi eşecului şcolar se face uneori referire şi la abandonul şcolar, fără însă o tratare diferenţiată a acestuia. Toate aceste concepte sunt înrudite, strâns legate între ele, dar nu este vizibilă o tratare complexă a acestora, ca şi cum am avea un singur fenomen cu mai multe denumiri. Apar multe distorsiuni în definirea şi tratarea acestor concepte, vizibile mai des în rândul practicienilor. Nu sunt izolate cazurile în care elevul rămas repetent sau care prezintă un eşec şcolar cronicizat să fie considerat inadaptat şi invers, fără ca exemplele să se oprească aici. Înainte de a trata fenomenul de abandon şcolar, se impune o definire şi tratare succintă a conceptelor cu care se confundă, precizându-se legăturile care există între ele, eliminând astfel posibilitatea ca acestea să devină surse de neînţelegere.

6

1.1. Inadaptarea şcolară Inadaptarea şcolară se confundă, de cele mai multe ori, cu insuccesul şcolar, dar şi cu abandonul, sfera ultimului concept fiind redusă la cea a primului. Elevul neadaptat este considerat cel care înregistrează eşec şcolar sau care renunţă definitiv la şcoală. Acestea reprezintă doar o parte din efectele inadaptării şcolare, dar limitarea sa la ele împiedică surprinderea complexităţii fenomenului. Inadaptarea şcolară se referă la „dificultăţile de a îndeplini sarcinile şcolare, cât şi la eşecul de integrare în mediul şcolar din care copilul face parte”. Inadaptarea este asociată cu dezechilibrul apărut între elev şi mediul şcolar, între acesta şi sarcinile de învăţare. Pornind de la acest dezechilibru, Jigău face diferenţa între „inadaptarea pedagogică”, ce se referă la incapacitatea de a rezolva în mod corespunzător sarcinile didactice, şi „inadaptarea comportamentală” care înglobează tulburările de relaţionare a copilului cu profesorii, colegii, personalul specializat, precum şi încălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare, mediul şcolar fiind privit ca o închisoare ce încătuşează spiritul şi libertatea copilului prin regulile sale. Se disting o serie de factori favorizanţi care diferenţiază inadaptarea şcolară de celelalte concepte, cei mai importanţi dintre aceşti factori fiind: 

insuccesul şcolar, ce reprezintă un indicator cu o sferă mai largă decât inadaptarea şcolară, aceasta din urmă fiind o premisă a insuccesului şcolar;



incapacitatea de a răspunde cerinţelor comunităţii şcolare, aici fiind inclusă colectivitatea didactică, clasa de elevi, precum şi microgrupurile formate la nivelul şcolii precum şi în exteriorul ei;



imaturitatea şcolară, caracterizată prin neatingerea unui nivel optim privind dezvoltarea socială, morală, mintală, fizică şi volitivă, precum şi imposibilitatea valorificării nivelului la care s-a ajuns. Inadaptarea şcolară poate fi interpretată în sens restrâns prin raportare la eficienţa sau

ineficienţa acţiunilor pedagogice necesare în anumite împrejurări, precum: intrarea elevului în clasa I, sprijinirea elevului cu deficienţe sau insuficienţe în activitatea de învăţare etc. În sens larg, inadaptarea reflectă ineficienţa acţiunilor proiectate de profesor pentru stabilirea unui

7

echilibru optim între posibilităţile elevilor şi necesităţile mediului educativ. Acest echilibru vizează atât activitatea educativă, dar şi procesul de integrare psihosocială a elevului. Nu putem pune semnul egalităţii între inadaptarea şcolară şi abandonul şcolar, ultimul fiind o consecinţă a inadaptării şi nici nu-l putem confunda cu insuccesul şcolar, ele deşi fiind fenomene înrudite „se deosebesc totuşi; …inadaptarea este o formă a insuccesului şcolar, având o sferă de cuprindere mai mică.” 1.2. Eşecul şi insuccesul şcolar O parte din literatura de specialitate tratează insuccesul şi eşecul şcolar ca fiind fenomene similare, termenii ca sinonimi, în timp ce unii autori diferenţiază cele două concepte, trasând o graniţă extrem de permeabilă între ele. Tocmai această permeabilitate îngreunează realizarea diferenţierii şi tratarea insuccesului şi a eşecului ca un singur fenomen complex. Radulian încearcă să stabilească aceste diferenţe pornind de la definirea insuccesului şcolar pe care îl descrie ca fiind „un moment şi un rezultat temporar în curgerea neîntreruptă a timpului şi a acţiunii de învăţare, putând lua în diferite stadii ale acestui proces evolutiv fie înfăţişarea rămânerii în urmă la învăţătură, …fie înfăţişarea eşecului şcolar (abandonul şcolar sau repetenţie), fie pe cel al dificultăţilor şcolare cu care este confruntat.”. Eşecul şcolar este o formă pe care o îmbracă, la un moment dat, insuccesul şcolar, mai precis, forma cronicizată a acesteia, fapt evidenţiat de V. Popescu prin descrierea fazelor insuccesului şcolar: 

faza premergătoare: caracterizată prin încetinirea ritmului, pierderea „pasului”, ceea ce se soldează cu primele goluri în cunoştinţele elevilor. Apar şi primele manifestări de nemulţumire în raport cu şcoala, însoţite de lipsa interesului şi a dorinţei de a învăţa;



faza rămânerii propriu-zise în urmă la învăţătură, care semnalează acumularea unor goluri mari, imposibil de acoperit în clasa aflată la un anumit nivel, pierderea motivaţiei pentru învăţare, evitarea oricărui efort de îndeplinire independentă a sarcinilor, aversiunea faţă de profesori, autorităţile şcolare şi tot ceea ce are legătură cu şcoala;



faza eşecului şcolar sub forma repetenţiei sau abandonului.

8

S. Cristea tratează insuccesul şi eşecul ca fiind un singur fenomen, preferând utilizarea termenului de „eşec”, iar conceptul îl defineşte în mod general ca fiind ansamblul „situaţiilor didactice/educative care consemnează imposibilitatea momentană a elevului de realizare a obiectivelor pedagogice propuse la diferite niveluri ale procesului de învăţare”. Această definiţie este reprezentativă, în primul rând, pentru eşecul de tip cognitiv ce are în vedere nerealizarea sarcinilor, a obiectivelor stabilite, sau tratarea lor superficială ce determină, în timp, apariţia unor carenţe educative. Există şi un eşec de tip necognitiv, care se referă la incapacitatea copilului de a face faţă exigenţelor ambianţei şcolare, ceea ce evidenţiază legătura dintre eşec şi inadaptare şcolară. S-au conturat unele tipologii privind eşecul şcolar, cel mai frecvent fiind folosit criteriul sferei de cuprindere a fenomenului, la nivelul căruia distingem eşecul şcolar general şi eşecul şcolar parţial care, prin asistenţă specială, poate fi înlăturat. Un alt criteriu folosit este cel privind cauza predominantă a fenomenului, în funcţie de care Cristea distinge eşecul şcolar generat de la nivel aptitudinal, de la nivel intelectual sau de la nivel didactic, toate putându-se solda cu repetenţia sau părăsirea precoce a şcolii, înainte de finalizarea ei, printr-o diplomă şi o calificare. Jigău precizează că noţiunea de eşec şcolar poate varia de la o ţară la alta, de la o şcoală la alta, de la un sistem de învăţământ la altul. Sensurile cele mai uzuale pe care le foloseşte sunt următoarele: 

abandonarea precoce a şcolii;



decalajul între potenţialul personal şi rezultate;



părăsirea şcolii fără o calificare;



dificultăţi individuale de învăţare;



repetenţie;



analfabetism;



incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice;



eşecul la examenele finale.

9

În concluzie, pornind de la aspectele punctate, putem sublinia faptul că inadaptarea şcolară reprezintă premisă pentru insuccesul şcolar, care în forma sa cronicizată se înfăţişează ca eşec şcolar, acesta finalizându-se în unele cazuri prin abandon şcolar. 1.3. Abandonul şcolar Superficialitatea cu care este tratat acest fenomen din punct de vedere ştiinţific poate fi uşor evidenţiată prin lipsa unor definiţii complexe în dicţionarele de pedagogie şi în literatura de specialitate, el fiind precizat doar ca efect sau formă de manifestare a eşecului şcolar. Nu putem contesta acest lucru, dar este eronată reducerea lui doar la sfera de cuprindere a eşecului şcolar. Dacă avem în vedere cauzele abandonului şcolar, constatăm că acesta depăşeşte sfera eşecului şcolar, fiind o consecinţă a mediului familial sau social. Se impune o desprindere a conceptului de abandon şcolar de eşecul şcolar fără a-i neglija acestuia „meritul”. Tratând abandonul şcolar ca efect al insuccesului şcolar, Popescu precizează că acest fenomen descrie situaţia acelor elevi care „părăsesc şcoala înainte de terminarea ei, renunţând la studiu în mod deliberat sau forţaţi de anumite împrejurări”. Definiţia conturată de Neamţu apare ca o completare a celei prezentate, surprinzând dimensiunile abandonului, pe care ea îl asociază cu „ încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete, sau înaintea încheierii ciclului de studii început”. Nu este important doar fenomenul în sine, ci mai ales urmările sale grave. În lipsa unei calificări, a unei diplome, dar şi a unei formări morale, sociale, cei mai mulţi devin candidaţi la şomaj, şi la delincvenţă, ajungând să se înscrie, de timpuriu, în acţiuni negative care ajung să le perturbe viaţa peersonală, familială şi a comunităţii în care trăiesc. Un studiu efectuat în România, între 1989-1993, arată că pe fondul sărăciei şi a scăderii participării şcolare a crescut numărul condamnărilor în cazul minorilor cu 64,6% în 1992, comparativ cu anul 1989 (Zamfir, C., 1993). Este subliniată astfel amploarea acestui fenomen şi necesitatea studierii lui cu scopul prevenirii abandonului şcolar, şi , indirect a efectelor sale grave. În literatura engleză se fac unele precizări terminologice, care în literatura românească de specialitate sunt reflectate sub forma cauzelor ce determină abandonul şcolar. Se operează cu trei termeni distincţi, fiecare surprinzând o dimensiune a abandonului, astfel: 10



„dropout”, aşa cum sugerează şi termenul „drop” – „a se lăsa de”, se referă la faptul că decizia de a părăsi şcola vine de la nivel individual, această decizie fiind independentă şi finală;



„pushout”, sugerează că vina este în principal a instituţiei care „îl împinge” („push” – „a împinge”) pe elev să părăsească şcoala („out” – „afară”). Elevul este forţat să urmeze această cale, cauzele fiind exterioare lui;



„disengagement”, presupune dezangajarea sau eliberarea („disengage” – „a elibera”)

elevului şi se referă la procesul mutual de respingere reciprocă şcoală – elev. Dezangajarea este cea care marchează scăderea continuă a investiţiei pe care elevul o face din punct de vedere material, intelectual şi afectiv în relaţia sa cu şcoala. Principalii indicatorii ai dezangajării sunt: -

cei academici, care se referă la relaţia profesor – elev, la eşecul şcolar, la absenteism;

-

indicvatori relativi la activitatea extracurriculară şi care subliniayă absenţa elevilor din cluburile sponsorizate de şcoală, din echipele şcolii, de la diverse evenimente, precum şi lipsa preocupării pentru viitor;

-

indicatori care vizează dezangajarea faţă de certificarea şcolară.

Pledând pentru o educaţie integrată, incluzând în rândul elevilor cu cerinţe educaţionale speciale şi pe cei care prezintă un risc ridicat de a părăsi şcola, Ungureanu face distincţia dintre „copiii uitaţi” şi „ copiii pierduţi”. „Copiii uitaţi” sunt cei care nu au fost niciodată cuprinşi în evidenţa unei şcoli: copii din zonele rurale izolate, greu accesibile, copiii din mediile socioculturale sever deteriorate, „de generaţii în şir care preiau condiţia părinţilor, la rândul lor needucaţi”, copiii rromi, cei mai mlţi meînregistraţi de la naştere, deci inxistenţi pentru societate. „Copiii pierduţi” sunt cei care su intrat iniţial în sistemul oficial al educaţiei, dar care s-au pierdut pe drum, pe itinerariul educativ, „copiii străzii” din marile oraşe, cu tulburări comportamentale, precum şi copiii care, deşi prezintă anumite deficienţe au fost consideraţi ca educabili în şcolile de masă, dar faţă de care „s-au depus armele” ulterior de educatorii înşişi. Literatura de specialitate descrie trei moduri de abordare a fenomenului de abandon şcolar care îi conferă acestuia un statut propriu, diferenţiindu-l de celelalte concepte. Astfel, întâlnim:

11



abordarea psihosocială care încearcă să demonstreze că cei care abasndonează sunt diferiţi din punct de vedere psihosocial sau în ceea ce priveşte trăsăturile de personalitate de cei care şi-au finalizat studiile;



abordarea interacţionistă, care interpretează abandonul ca o consecinţă a interacţiunii dintre caracteristicile individuale ale elevilor şi mediul educaţional. Tinto precizează că „abandonul este rezultatul unei interacţiuni personale insuficiente cu ceilalţi membri ai colectivităţii”. Este surprins dezechilibrul care apare între elev şi mediul educaţional cu toate componentele sale;



teoria constrângerii externe, potrivit căreia abandonul şcolar este o consecinţă a unor factori pe care elevul nu-i poate controla, exteriori lui. Printre aceşti factori se numără cei de sănătate, „obligaţiile profesionale şi familiale”, care în lipsa unui sprijin concret din partea şcolii, aceştia îl forţează pe elev să abandoneze.

Abandonul şcolar apare ca o consecinţă a eşecului social, familial sau şcolar, în urma unei decizii individuale, prin constrângere exterioară sau datorită procesului de respingere reciprocă dintre elev şi şcoală, având consecinţe din cele mai grave, mergând de la incapacitatea adaptării în societate până la angajarea în acţiuni negative îndreptate împotriva propriei persoane, a familiei şi a socităţii. Abandonul şcolar poate fi atât simptom cât şi cauză a inadaptării şcolare, inadaptarea apărând pe fondul unor probleme sociale, culturale, individuale, accentuate la nivelul şcolii, care, în numele egalităţii şanselor, oferind acelaşi tip de educaţie pentru toţi elevii şi nerespectând individualitatea fiecăruia, particularitatea fiecărei situaţii, nu face altceva decât să amplifice inegalităţile existente din start. Pe fondul acestor inegalităţi, a problemelor generate de acestea şi a imposibilităţii rezolvării conflictelor existente între elev şi profesori, elev şi colegi, consaecinţele cele mai frecvente sunt apariţia abandonului şcolar sau deplasarea problemelor de adaptare în comunităţi, la nivelul vieţii sociale, aceasta din urmă conducând de cele mai multe ori, atât la abandon şcolar, cât şi la abandon familial. Absenteismul şcolar este definit ca o problemă socială, fiind explicat mai mult prin caracteristicile mediului de provenienţă şi apărând mult mai frecvent în mediul rural şi în familiile sărace. Conceptul este pus deseori în legătură cu cel de «fuga de la şcoală » (chiulul), care, asimilând fobia şcolară, este interpretat ca o problemă emoţională. Absenteismul desemnează un tip de conduită evazionistă stabilă, cronică, permanentizată, ce prefigurează sau reflectă deja atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, încredere în educaţia şcolară. 12

Absenteiştii nu mai apreciază şcoala ca pe o instituţie ce oferă beneficii importante în viitor, ei fiind interesaţi mai mult de obţinerea rapidă a unor avantaje materiale. În timp ce, pentru această categorie de elevi, frecventarea şcolii devine sinonimă cu pierderea de Program de prevenire a absenteismului şi abandonului in mediul scolar, pentru elevii având rezultate şcolare slabe şi o stimă de sine scăzută, prezenţa la şcoală devine traumatizantă. Absenteismul conduce la abandonul şcolar, dar este, concomitent, cel mai important factor catalizator pentru consumul de droguri, violenţă şi infracţionalitate. Elevul care lipseşte de la şcoală de obicei pleacă de acasă echipat corespunzător, la ora potrivită pentru a respecta orarul şcolar şi se întoarce acasă la ora potrivită, în funcţie de programul zilei. El se refugiază în baruri, internet-café-uri, săli de jocuri, gări, parcuri. Când aceste activităţi devin o rutină, elevul poate face transferul spre altele, mai plăcute sau mai profitabile: consumul de alcool sau de droguri, traficul de droguri, furtul, prostituţia. Generalizarea obiceiului de a lipsi de la şcoală se asociază cu debutul în activitatea infracţională şi cu blocarea oportunităţilor de integrare legitimă pe piaţa muncii. 2. Abandonul şcolar şi familia Familia este instituţia care pe tot parcursul evoluţiei copilului se ocupă în mod constant de creşterea şi formarea lui, aportul său fiind extrem de important. Părinţii sunt primii educatori ai copilului şi cei care au autoritatea cea mai mare asupra lui. Orice disfuncţie apărută la acest nivel îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului, efectele fiind variate şi dintre cele mai grave. Există climate familiale predominant calme sau agitate, de armonie sau neînţelegere, climate de solidaritate sau ostilitate, după cum există şi stări tensionate ce pot fi datorate şi copiilor, dar care depind esenţial de „tonalitatea de fond imprimată de părinţi, de capacitatea lor de a înţelege şi îndruma copiii, de existenţa sau absenţa acelor elemente de bază care condiţionează formula înţelegerii în familie”. Andre Berge arată la rândul său că : ...„ceea ce primează şi ceea ce imprimă mediului familial pecetea sa specifică este calitatea legăturii dintre părinţi. Mulţi autori au notat efectele supărătoare ale disocierii şi ale tuturor formelor de discordie conjugală asupra dezvoltării copilului”. Familia despărţită legal, în care lipseşte unul dintre părinţi în urma divorţului, este resimţită ca o sursă continuă de tensiune, dezechilibru, copilul fiind, în astfel de situaţii, martorul unor conflicte pe care le trăieşte intens şi care îi provoacă suferinţă. 13

Ştefanovic, în „Phihologia tactului pedagogic al profesorului” arată că în asemenea situaţii copilul este nevoit să aleagă între cei doi părinţi ajungând să încline spre unul dintre ei, exprimându-şi ura faţă de celălalt, ori „trece, în relaţiile lui, de la unul la celălalt, devenind inconstant în sentimente”. Aceşti copii ajung să prezinte unele tulburări emoţionale, sociale şi morale care se vor reflecta şi în pregătirea lor, iar pe fondul acestor probleme renunţarea la şcoală nu mai pare un fapt inedit. Efecte la fel de grave întâlnim şi la nivelul familiilor dezorganizate sau numai aparent organizate, în special familiile schimbătoare care nu-şi oficializează relaţia, precum şi relaţiile intrafamiliae negative. De cele mai multe ori , în cadrul acestor familii se întâlneşte o atmosferă încărcată de tot felul de excese ale părinţilor (alcoolism, încăierări, certuri) care influenţează apariţia eşecului şcolar şi, implicit, abandonul. A. Berge vorbeşte de „fobia şcolară” prin care arată că, la pubertate, în condiţiile unor conflicte familiale serioase, la copil „ se poate vădi o teamă plină de nelinişte faţă de dramele care se pot petrce acasă în lipsa lui”(A. Berge, 1972), renunţând la şcoală, din dorinţa de a „controla” şi de a pune capăt conflictelor familiale. Dezechilibrul şi instabilitatea universului familial determină

dezechilibrul şi

instabilitatea în universul interior al copilului, bulversându-l pe acesta, efectele fiind vigilente la nivelul comportamentului. Apar eşecuri pe mai multe planuri, tulburări de caracter sau morale, tendinţa de a încălca regulile familiale, şcoala, fuga de acasă, abandonarea şcolii, orientarea spre delincvenţă. Lipsa unuia dintre părinţi atrage după sine o serie de dificultăţi. Astfel, în virtutea unei anumite tradiţii în care tatăl întruchipează autoritatea, disciplina şi ordinea, în famililiile în care acestta lipsesc, chiar dacă mama preia în cea mai mare parte atribuţiile soţului, ea nu le poate satisface în mod corespunzător pe toate şi, ca urmare, un copil fără tată ajunge să se conducă după norme, principii ce sunt „înglobate într-un sistem neunitar, incomplet, defectuos”. (Stefanovic, J., 1979) Lipsa mamei determină apariţia unui vid afectiv care se soldează cu formarea unei personalităţi incomplete, debusolate, superefugiile (anturajul, diverse activităţi) funcţionând cu caracter compensator, „motivându-l” pe elev să părăsească de timpuriu şcoala. Opinia exprimată 14

de Stefanovic nu este greşită, dar nu putem merge până la o generalizare absolută aşa cum înclină autorul să facă, practica, realitatea, arătând că sunt destul de numeroase cazurile în care, deşi familia este monoparentală, nu distingem aceste carenţe normative sau afective, copilul având o personalitate bine formată şi neexistând pericolul renunţării la şcoală. Sunt familii la nivelul cărora se întâlnesc condiţii necorespunzătoare materializate sub forma unui nivel cultural sau igienico-sanitar deficitar (dezordine, murdărie, somn insuficient). Există un raport invers proporţional întrre nivelul cultural şi abandonul şcolar. Cu cât nivelul este mai scăzut cu atât „şansele” de a renunţa la şcoală sunt mai mari şi invers, aceasta pe fondul interesului scăzut pentru educaţie (asociate cu alte cauze prezentate : economice, sociale). Apar deficite la nivelul regimului educativ din familie, situaţiile întâlnite fiind cele în care părinţii se dovedesc fie excesiv de grijulii, fie intoleranţi, fie indiferenţi. În primul caz, părinţii îşi suprasolicită şi supraîncarcă copiii, în dorinţa de a-i ajuta şi proteja, reuşind însă, fie să-i obosească, ajungându-se până la surmenaj, fie să le îngreuneze procesul de adaptare, copiii dezertând în faţa obstacolelor cu care se confruntă. Părinţii intoleranţi sunt cei care îşi tratează copiii cu o severitate excesivă uneori recurgând la sancţiuni fizice. Lipsa de înţelegere, de calm a acestora, precum şi modul brutal de comportare generează permanent nelinişte, înfricoşare, primejdie şi ameninţare unii copii ajungând să părăsească atât familia care nu reuşeşte să-i asigure confortul psihic necesar, cât şi şcoala care nu poate sau nu vrea să-i ajute. Şi în cazul părinţilor indiferenţi efectele sunt la fel de grave. Părinţii sunt centraţi pe propriile lor nevoi şi probleme, şi fug de responsabilităţile parentale, implicându-se foarte puţin în relaţia cu propriul copil. Se observă o slabă socializare a acestuia, el având o prea vagă idee despre reguli, norme, valori, care nefiindu-i sădite în cadrul familiei, nu-i vor oferi posibilitatea de a se conforma nici unui alt tip de regulă sau normă. Şcoala apare, astfel, ca o instituţie ce încearcă să-i îngrădească personalitatea, libertatea, ceea ce-i uşurează luarea deciziei de a renunţa la ea. Lipsa atitudinii unitare între mamă şi tată îl poate deruta pe copil. Aceste neînţelegeri pot apărea datorită faptului că tatăl şi mama sunt două personalităţi distincte, formate în medii familiale diferite, în stiluri diferite, având deci păreri proprii despre educaţie. Există şi diferenţa de fire, tatăl fiind, în general, mai aspru, mai autoritar, iar mama mai blândă şi astfel, fiecare încercând să impună anumite metode educative conform firii lor. Neînţelegerole pot lua două forme : pasivă, ele fiind bine ascunse, iar efectele lor fiind vizibile mult mai târziu şi activă, 15

materializate prin înfruntări deschise şi chiar violente între soţi. Preocuparea principală a copilului va fi : „să vadă în care dintre tabere se înrolează, pentru a-şi câştiga protecţia unui aliat, în loc să-şi câştige îndrumarea educativă necesară”. Copilul respins sau cel supraprotejat va fi cel mai puternic marcat de climatul propriei familii. Copilul respins nu va reuşi să mai aibă încredere în nimeni, nu va putea respecta alte reguli decât cele prescrise de el cu scopul de a se proteja, va stabili foarte greu relaţii sociale cu ceilalţi. Supraprotejatul se va interesa in primul rând de el însuşi, pierzându-şi respectul faţă de ceilalţi şi interesul pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Osterrith schiţează un tablou de particularităţi pe care copilul respins le împărtăşeşte cu copilul supraprotejat acestea putând reprezenta şi determinanţi ai abandonului şcolar : 

egocentrismul şi incapacitatea de a se distanţa de sine însuşi;



evitarea contactului cu realitatea;



contacte sociale dificile cu cei de vârsta lui;



pasivitate, lipsă de iniţiativă, incapacitatea de a se apăra;



sentimente de inferioritate şi nonvaloare;



lipsa de interes pentru viitor. Pornind de la regimurile educative întâlnite şi de la particularităţile specifice

personalităţii copiilor, Stefanovic prezintă şase atitudini tipice ale părinţilor faţă de copil, aşa cum au fost ele descrise de Hurlockova :



grijă deosebită;



libertate exagerată;



neglijare totală;



aprecierea de către părinţi a copiilor;



tendinţa de a domina, de a seimpune în faţa copiilor;



tendinţa de a ceda în faţa copiilor. Berge atrage atenţia atunci când vorbeşte de influenţa părinţilor asupra copilului dificil,

cu probleme de adaptare, asupra diferenţei care apare între „conduita impusă şi creaţia personală”. El prezintă un studiu efectuat de Raymond şi Saussure prin care aceştia arătau că o 16

parte din reacţiile caracteriale ale copilului dificil rezultă din ruptura existentă între „conduita impusă” din afară şi „creaţia sa personală”. El este supus la „două forţe de atracţie”, dintre care una provine din exterior, este străină copilului, iar cealaltă, din esenţa fiinţei lui, fiind ceea ce-l defineşte, dar aceste două forţe cu greu pot să coincidă. Combinând aceşti doi factori, Berge defineşte patru atitudini principale : ascultătorii, revoltaţii, neascultătorii, autonomii (fiecare prezentând variaţii), ultimele trei presupunând un risc mai mare pentru abandon familial şi şcolar. Legat de acest aspect, există şi dezacordul care apare între cerere şi ofertă, părinţii nereuşind să dea dovadă de fiecare dată de un simţ al măsurii în atitudinea şi exigenţele preconizate faţă de copil asociat cu incapacitatea de a prevedea reacţiile şi stările interne ale copilului, de a-şi adapta măsurile educative faţă de acestea. Concluzionând, putem afirma că principalii factori de natură familială care declanşează problemele de adaptare ale copilului la mediul şcolar şi abandon şcolar sunt:



divergenţa metodelor educative;



lipsa de autoritate a părinţilor;



atitudinea rece-indiferentă a părinţilor;



atitudinea autocrată, „tiranică” a părinţilor;



atmosfera conflictuală;



deficienţele culturale din familie;



perturbările climatului moral al familiei;



dezorganizarea familiei. Cercetătorul

francez P. Perrenoud a constatat că în relaţia familie-şcoală există o

condiţionare reciprocă. Astfel, el a ajuns la concluzia că nu doar familia influenţează rezultatele şcolare ale copiilor, ci şi şcolaritatea exercită influenţă asupra vieţii familiale. Cele doisprezece tipuri de influenţe identificate de autor sunt: -

modificarea programului familial în funcţie de orarul şcolar al copilului,

-

schimbarea mediului rezidenţial, părinţii optând pentru o locuinţă cât mai aproape de şcoala copilului, 17

-

bugetul familiei suportă modificări considerabile odată cu şcolarizarea copilului, situaţie frecvent întâlnită în familiile sărace care de cele mai multe ori nu reuşesc să acopere cheltuielile şcolare,

-

familia acordă o mai mare atenţie conduitelor „publice” ale copilului, accentuând funcţia de control,

-

pentru a se asigura de reuşita copilului, părinţii se implică în activităţile şcolare ale acestuia sau angajează pesoane specializate în acest sens,

-

rezultatele şcolare ale copilului influenţează climatul afectiv, contribuind la instalarea unei stări de tensiune sau satisfacţie, în funcţie de natura rezultatelor,

-

şcoala invadează intimitatea familiei, cerând informaţii despre viaţa familială a elevilor,

-

şcoala introduce familia într-o nouă reţea de sociabilitate, alcătuită din colegii copilului, părinţii acestora, cadrele didactice.

Familia reprezintă „un soi de personalitate colectivă” care prin tonalitatea şi atmosfera sa colectivă, prin impactul asupra formării copilului, prin „dimensiunea sa culturală şi gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant”.. Orice dezacord şi stare tensională care apare la nivelul mediului familial generează tulburări emoţionale, sociale şi morale asociate cu diverse reacţii neadaptive între care se numără şi abandonul şcolar 3. Cauzele şi efectele abandonului şcolar Cauzele acestei deviante scolare, ca si cauzele oricarei deviante, sunt greu de evidentiat, de particularizat, deoarece pentru diversele acte deviante exista o cauzalitate comuna; la prima vedere, este greu de crezut ca niste comportamente atât de diferite intre ele: hotia, agresiunea, toxicomania, etc au aceleaşi cauze. Aceasta ipoteza se bazeaza pe faptul ca diversele forme de deviante au tendinta de apropiere, contopire, astfel incat intre ele apar corelatii atat de puternice, putand fi greu dissociate. In ceea ce priveste abandonul scolar, aceasta problema sociala are mai multe aspecte, determinate, in special, de grupurile tina la care se refera:  categorii de varsta a copiilor si tinerilor (varsta prescolara, varsta scolara in diferite etape);  categorii sociale (situatie sociala: parinti naturali casatoriti, divortati, vaduvi, adoptivi, etc);  categorii de mediu (urban, rural); 18

  

categorii de apartenenta etnica (populatie majoritara, populatie minoritara); categorii de apartenenta la un cult religios categorii financiare (familii cu situatie financiara foarte buna, medie, la limita saraciei, etc). Care ar fi multitudinea de factori ce ii determina pe copii sa nu mai mearga la scoala? Cauze din mediul familal: dificultatile materiale, modelul educational oferit de parinti sau de fratii mai mari care sunt poate mai influenti, dezorganizarea familiei care atrage dupa sine dificultati materiale, implicarea in activitati aflate la limita legii, intrarea pe piata muncii. Alte motive ce isi au sursa in cadrul familiei: increderea scazuta in educatie, migratia circulatoarie, problemele intampinate de copii ce parasesc sistemul de invatamant romanesc si apoi se intorc, si nu in ultimul rand etnica. Factori care apar in comunitati: specifice doar anumitor comunitati: mariajul timpuriu si asa zisul “furt de fete” care apar in comunitatile de etnici rromi; aparitia unui copil, lipsa de securitate in anumite zone si altii. Factori ce apar in mediul scolar: neimplicarea, orientarea scolara si profesionala, repetentia frecventa, integrarea insuficienta in colectivul clasei de elevi, familiaritatea mediului scolar. Abandonul şcolar reprezintă un indicator ce semnalizează existenţa unor dificultăţi la nivelul sistemului şcolar şi al societăţii. Astfel, cu cât indicele de abandon este mai ridicat cu atât sistemul şcolar se dovedeşte ca fiind mai ineficient, iar dacă la nivel naţional numărul abandonurilor este mare şi în continuă creştere, aceasta reflectă sărăcia ce caracterizează socitatea, precum şi indiferenţa faţă de problemele elevilor şi a familiilor acestora. Există tendinţa de a blama fie şcoala, fie familia, societatea de apariţia şi „încurajarea” permanentă a acestui fenomen. Zamfir încearcă să demonstreze că în Româna „efectele distrctive sociale şi umane ale tranziţiei” apar ca surse potenţiale de tensiune, conflicte sociale, precum şi crize socil-morale care afectează în special populaţia şcolară, extrem de vulnerabilă şi puternic influenţată de climatul social. Sunt autori care găsesc vinovat sistemul educativ de apariţia acestui fenomen, arătând că abandonul şcolar marchează eşecul adaptării reciproce a elevului la cerinţele vieţii şcolare, dar mai ales a şcolii la trebuinţele individuale de învăţare ale elevului. Cert este că, indiferent de cauze, abandonul şcolar a căpătat proporţii îngrijorătoare în ultimii 10 ani, această „noutate” a şcolii româneşti contemporane înregistrând o creştere progresivă estimându-se că, la nivel naţional pe o generaţie de elevi sunt între zece mii şi cincisprezece mii de copii care renunţă la şcoală. 19

În anul 2000 existau 32 836 de analfabeţi de vârstă până la 16 ani consideraţi ca „pierderi” (idem) ale tranziţiei, la aceştia adăugându-se un număr de 38 028 analfabeţi „ moşteniţi de la regimul comunist. Cu un număr total de 70 864 de analfabrţi, România ocupă un loc fruntaş în Europa cu 6% , în timp ce în Bulgaria sunt 5% analfabeţi, Polonia 4%, iar Slovacia, Ungaria şi Cehia 2%. Analfabetismul este o primă consecinţă, declanşând la rândul său un întreg lanţ de efecte negative, cu repercusiuni din cele mai grave la nivelul societăţii. Pentru a putea contracara aceste efecte este necesară cunoaşterea profundă a tuturor cauzelor, precum şi a mijloacelor de combatere. Abandonul şcolar nu este „favorizat” de o singură cauză, putând fi explicat doar printr-un complex cauzal ce cuprinde cauze principale şi cauze secundare. De exemplu în unele şcoli există un climat educativ negativ, însă nu toţi elevii abandonează, dar pe fondul unor neînţelegeri existente în familie sau a unor tulburări psihosociale, unii elevi aleg această „soluţie”. Unele cazuri derivă din altele, astfel, deşi sunt vizibile unele probleme emoţionale cu care se confruntă copilul, acestea apar pe fondul altor probleme de natură socială, acestea din urmă fiind vinovate de apariţia fenomenului de abandon şcolar. Este posibil ca una şi aceeaşi cauză să devină activă într-un anumit context şi inactivă în altul. Pornind de la acest complex cauzal, Gooderham a realizat o schemă a cauzalităţii abandonului şcolar, prin care încearcă să evidenţieze faptul că, deşi există o serie de factori externi pe care nici individul şi nici şcoala nu-i poate controla şi care duc direct la abandon şcolar, cei ami mulţi factori externi şi psihosociali devin vizibili mai ales la nivelul şcolii, determinând incapacitatea elevilor de a se integra în mod corespunzător, ceea ce se soldează cu renunţarea definitivă la şcoală.

20

Factori psihosociali Neintegrarea în instituţia educativă

Abandon

Factori externi

Fig. 1. Schema cauzalităţii abandonului şcolar

Gooderham vorbeşte în mod general de factorii psihosociali şi externi ce declanşează abandonul şi care pot căpăta semnificaţie sub forma unor cauze la fel de generale : 

condiţiile socio-economice şi culturale ale familiilor;



organizarea procesului educaţional;



contextul socio-economic al comunităţii din care face parte elevul. Particularizarea acestor cauze generale s-a făcut cu scopul de a argumenta practic

existenţa unor premise ale abandonulu, căutându-se exemple concrete în realitate, cele mai frecvent întâlnite fiind cele care fac referire la : 

antrenarea tinerilor în grupurile stradala;



situaţia materială precară a familiilor;



dezinteresul părinţilor faţă de situaţia şcolară a elevilor;



familii dezorganizate care nu asigură un control riguros asupra activităţilor desfăşurate de copil;



scăderea motivaţiei pentru învăţare şi educaţie generată de mirajul unui câştig rapid pe fondul existenţei sărăciei în familiile şi comunităţile din care fac parte. Aceste cauze derivă în principal din probleme de ordin social, dar nu putem limita

absandonul şcolar doar la dimensiunea sa socială, aşa cum nici nu putem blama exclusiv familia, 21

şcoala sau elevul. Vom încerca să punctăm principalele cauze, pornind de la general spre particular, pentru a putea surprinde atât amploarea cât şi esesnţa acestui fenomen, având însă permanent în vedere faptul că abandonul şcolar poate fi raportat doar la un complez cauzal.

3.1. Cauze de ordin economic Din tipologiile prezentate putem observa prezenţa, într-o formă sau alta, a cauzelor economice în majoritatea situaţiilor ceea ce le conferă „dreptul” de a fi studiate individual. Conform datelor privind abandonul la începutul anului şcolar 2001-2002, la nivelul judeţului Iaşi, cauzele economice sunt cele mai des întâlnite, înregistrându-se un număr de 369 cazuri în mediul rural şi 120 în mediul urban. Studiul efectuat de Zamfir şi colaboratorii arată că în România, pe fondul unei bruşte scăderi economice, rata participării la învăţământul gimnazial a scăzut de la 97,3% în 1989 la 93,9% în 1993, iar la învăţământul gimnazial de la 91,1% la 71,36%, procentul participării fiind în continuă scădere, reabilitarea fiind posibilă doar pe fondul unei îmbunătăţiri vizibile a nivelului economic din România. Pornind de la contextul socio – economic existent în România, putem evidenţia o serie de situaţii care justifică creşterea numărului de abandonuri şcolare prin: 

Erodarea relevanţei educaţiei pentru succesul şcolar Clasicul proverb „ai carte ai parte” nu mai are aceeaşi putere de convingere, realitatea

demonstrând, în numeroase cazuri, că a avea educaţie nu înseamnă automat şi a avea succes social. Drept modele sunt luate acele persoane care, deşi prezintă carenţe educaţionale evidente, prin diverse mijloace, au reuşit să-şi facă o situaţie economică satisfăcătoare şi, în consecinţă, să câştige un anumit statut social. În aceste condiţii, praxisul este cel care-l împinge pe copil spre abandon. 

Mirajul succesului în afacerile facile Strâns legată de prima situaţie

prezentată, aceasta demonstrează, la rândul ei,

importanţa realităţii economice ca premisă pentru apariţia abandonului şcolar. Succesul nu se bazează întotdeauna pe o educaţie solidă care presupune un proces complex şi îndelungat de formare şi ale cărui rezultate se lasă destul de mult aşteptate, efortul depus nefiind răsplătit 22

imediat. Realitatea arată, prin exemple concrete că este posibil să obţii avantaj imediate prin angajarea în diverse activităţi; ceea ce-i determină, în special pe şcolarii mari să renunţe la şcoală. 

Creşterea şomajului – nerelevantă înrolarea în şcoli Şcoala pare să se fi îndepărtat de principalul ei scop: de a-l ajuta pe elev să se

integreze în societate. Ea nu reuşeşte, în majoritatea situaţiilor, să formeze competenţele necesare prin care să-l pregătească pe elev pentru viaţa de adult, iar societatea nu poate sau nu este dispusă să-l sprijine. Fie că ia această decizie singur sau „ajutat” de familie, elevul ajunge să renunţe la instituţia care nu-şi poate justifica, faţă de el, rostul. 

Activităţile în economia din umbră – cerşitul, „spălător de parbrize” Acestea sunt, activităţile desfăşurate de cei mai mulţi copii, ele aducând o serie de

beneficii materiale considerabile, imediate şi care nu presupun un efort mare. Între a merge la şcoală şi a câştiga bani pe stradă, sunt copii, nu puţini, care preferă cea de a doua variantă, refuzând să vadă că se condamnă singuri la o existenţă mizeră, lipsindu-se, în primul rând, de ceea ce şcoala ar putea sădi în ei: speranţa. 

În noul context, copilul poate deveni sursă de venit Nu toţi elevii sunt dispuşi să renunţe la şcoală acceptând în schimb să participe la diverse

acţiuni ce le pot garanta câştigurile. De multe ori, ei sunt împinşi de propriile familii pentru care copiii reprezintă singura sursă de venit. Nu au de ales şi renunţă la şcoală ajungând, în timp, să-şi formeze conştiinţa răspunderii financiare faţă de familie. 

Creşterea costurilor educaţiei Zamfir arată că, la nivelul anului 1993, conform datelor MONEE, în ceea ce priveşte

costurile educaţiei, România avea cota cea mai ridicată printre ţările din zonă. Deşi învăţământul primar şi gimnazial este gratuit, există o serie de costuri pe care populaţia săracă nu reuşeşte să le acopere, singura „soluţie viabilă” fiind retragerea copilului din şcoală. 

Degradarea condiţiilor de învăţământ Pe fondul lipsei de materiale, a nemotivării financiare a personalului didactic etc., putem

distinge o continuă degradare a condiţiilor de învăţământ, abandonul şcolar fiind un indicator care atrage atenţia asupra ineficienţei sistemului de învăţământ. 23



Relaxarea controlului obligativităţii participării şcolare Degradarea economică şi socială a determinat o relaxare sau chiar pierdere a controlului

statului, acesta dovedindu-şi incapacitatea de a-şi îndeplini, în mod corespunzător, funcţiile ceea ce permite, în multe situaţii sustragerea de la o răspundere care, prin lege, are caracter obligatoriu. 

Sărăcia este o formă majoră de discriminare educaţională Sunt destul de frecvente cazurile care dovedesc existenţa unor astfel de discriminări ce-i

împing pe elevii nedreptăţiţi să renunţe la sursa disconfortului lor. Davitz şi Ball atrăgeau şi ei atenţia asupra faptului că: „…elevii provenind din rândurile populaţiei defavorizate prezintă rezultate slabe la învăţătură, tendinţa de a părăsi studiile şcolare de timpuriu, imposibilitatea de a-şi forma deprinderile simbolice adecvate sau deprinderi de rezolvare a problemelor pentru a realiza independenţa economică necesară…” Ei asociază impactul mediului defavorizant în care trăiesc copiii asupra formării lor sociale şi intelectuale cu discriminarea existentă la nivelul şcolilor şi care, determinând eşecul şcolar, îi împinge pe aceştia să renunţe la şcoală. Economia precară, caracteristică societăţii actuale, îşi pune amprenta asupra familiei, aceasta la rândul ei favorizând apariţia unor comportamente antisociale ce înglobează şi abandonul şcolar. Franchini şi Introna descriu trei căi prin care starea economică a familiei generează unele comportamente antisociale: -

prin hipoalimentaţie, morbiditate, carenţă igienică,

supraaglomerarea locuinţelor,

incapacitatea educativă aceasta favorizând o structurare greşită a personalităţii; -

prin climatul psihic influenţat de griji, supărări, nesiguranţă etc, acesta conducând la dispariţia preocupărilor educative;

-

prin faptul că îl determină pe copil să-şi creeze o scară defectuoasă de valori şi „îi provoacă o incapacitate de a suporta frustrările”.

24

Situaţiile particulare prezentate întăresc ideea dominantei cauzelor de ordin economic ca premise pentru apariţia abandonului şcolar, şi efectele sale asupra societăţii şi a individului. Este confirmată şi observaţia pe care Aristotel o face cu 1700 de ani în urmă, dar care pare la fel de actuală: „…nu s-ar putea tăgădui că educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectele de căpetenie ale grijei legiuitorului. Pretutindeni unde educaţia s-a nesocotit, statul a primit din pricina aceasta o lovitură funestă. 3.2. Cauze de ordin socio-cultural Copilul nu reprezintă decât produsul propriei familii şi a contextului socio-cultural în care el se formează şi manifestă. Când întâlnim disfuncţii la aceste niveluri efectele devin vizibile mai ales în personalitatea şi comportamentul copilului. Berge arată că un copil cu probleme este adesea: „…un copil nefericit printre oameni care sunt ei înşişi nefericiţi. El constituie nota falsă care, într-un concert, arată că instrumentele nu au fost acordate, fără ca publicul să ştie prea bine pe care dintre ele să dea vina.” Contextul socio-cultural îşi aduce şi el aportul influenţând abandonul şcolar într-o măsură destul de mare, dacă ne raportăm la numărul cazurilor înregistrate în 2001-2002 în judeţul Iaşi având ca fundament acest motiv, mai precis 477 în mediul rural şi 127 în mediul urban, fiind cel mai frecvent întâlnit (dar aici sunt încadrate şi cazurile pedagogice). Nu putem vorbi de abandon şcolar fără a puncta importanţa cauzelor de ordin socio-cultural şi implicaţiile lor. În această categorie se includ indicatorii de putere şi status social care fac, în principal, referire la apartenenţa etnică, apartenenţa la clasa socială, apartenenţa la comunităţile de tip rural/urban etc. Un loc aparte revine familiei, prin rolul major pe care-l joacă în viaţa fiecărui copil şi prin influenţele sale.

25

3.2.1. Apartenenţa la comunităţile de tip urban/rural În România există un decalaj evident între comunităţile de tip urban şi rural din toate punctele de vedere: economic, cultural, educativ etc. Şi în ceea ce priveşte abandonul şcolar putem constata o astfel de diferenţă, „supremaţia” fiind deţinută de comunitatea rurală. În anul şcolar 1999-2000, din 1080 cazuri înregistrate, 925, adică 85,64% sunt întâlnite în mediul rural, faţă de 14,36%, mai precis 155 de cazuri înregistrate în mediul urban. Nu putem asocia aceste date cu un accident întâmplat la nivelul unui an, ci cu un fenomen constant întâlnit în ultimii ani. Pentru anul şcolar 2001-2002 s-a înregistrat un număr de 995 cazuri în mediul rural faţă de 317 în cel urban. O parte din explicaţiile acestui fenomen le găsim reflectate la nivelul cauzelor economice. În general, comunităţile rurale sunt mai sărace decât cele urbane, şcoala fiind considerată fie inutilă, fie singura şansă de afirmare, de evadare din acest mediu. De asemenea, în contrast cu Convenţia pentru Drepturile Copiilor, semnată de statul român, mulţi copii din rural sunt utilizaţi ca forţă de muncă, fiind obligaţi să renunţe la şcoală care reprezintă, pentru ei sau pentru părinţi, „o pierdere de timp”. Dacă ne raportăm la învăţământul secundar constatăm o rată brută de cuprindere şcolară de aproximativ 100% în urban, în timp ce în rural media pe ţară nu depăşeşte 14%. Miroiu afirma că „populaţia rurală se deşcolarizează, în primul rând pentru că este săracă; în al doilea rând pentru că este rurală.” Nivelul cultural este mai scăzut în mediul rural, perpetuându-se aceeaşi lipsă de interes faţă de şcoală de la o generaţie la alta. Martore sunt statisticile potrivit cărora: 

în 1996, 11% din populaţia rurală nu avea educaţie elementară;



29% din populaţia rurală are doar şcoala generală, faţă de 14% din populaţia urbană;



în consecinţă, 8,2% dintre copiii din rural nu frecventează şcoala între 7-14 ani;



lipsa de interes faţă de şcoală este remarcată şi în rândul celor care s-au înscris şi urmează şcoala, repetenţia fiind un indicator în acest sens. Astfel, repetenţia este cu aproximativ 50% mai mare în rural. Un alt factor favorizant pentru apariţia abandonului şcolar este reprezentat de distanţa

mare de la domiciliu la şcoală, dublată fie de condiţiile inadecvate, fie de lipsa totală a mijloacelor de transport. Pentru mulţi elevi mersul la şcoală este dependent de starea vremii, iar pe fondul lipsei de flexibilitate a orarului şi structurii anului şcolar, ei vor acumula numeroase 26

goluri, rămânând în urmă la învăţătură, nereuşind să înlăture ulterior handicapul instalat, fiind nevoiţi să renunţe de timpuriu la şcoală. Calitatea învăţământului este mai scăzută în mediul rural, şcolile fiind lipsite de specialişti, precum şi de materialele necesare unei desfăşurări eficiente a orelor. La nivel naţional există 15,6% cadre didactice necalificate, din care mai mult de 70% profesează în rural. Şi personalul calificat se dovedeşte de cele mai multe ori depăşit, insuficient pregătit, incapabil de a face faţă situaţiilor dificile, nereuşind să-i motiveze pe elevi, să-i atragă la şcoală. Relaţia dintre rural şi lipsa educaţiei merge în ambele sensuri. Mai întâi mediul, prin sărăcia care-l caracterizează, reduce accesul la învăţământ şi scurtează dramatic durata vieţii şcolare. Sărăcia este direct proporţională cu nivelul educativ atins, astfel încât lipsa de învăţământ produce sărăcie. În rezumat, sărăcia existentă în rural produce, la rândul ei, sărăcie, având ca principal vehicul învăţământul, lipsa de educaţie a unei generaţii este moştenită de următoarele generaţii, unii copii fiind astfel „condamnaţi” prin simplul fapt că aparţin unei anumite comunităţi. 3.2.2. Originea etnică – rromii Rromii percep frecventarea şcolii ca fiind inutilă şi ineficientă, văzând-o ca pe o ameninţare la adresa propriului stil de viaţă. Desăvârşirea prin educaţie nu este asociată cu dobândirea unei anumite stări sociale şi economice, iar şcoala apare ca ceva obligatoriu, ce-i leagă de un anumit loc, de anumite norme şi valori pe care ei nu le împărtăşesc, abandonul fiind considerat „normal” şi aprobat de cea mai mare parte a comunităţii. După recensământul din 1992, s-a constatat că 50% din populaţia adultă este analfabetă, iar dintre copiii de ţigani doar 60% frecventează grădiniţa, iar la şcoală merg în mod regulat doar 30-40% dintre aceştia, ajungând să termine liceul doar 4,5%. Vina pentru această situaţie revine atât comunităţii rromilor, din cauza reprezentărilor pe care le are faţă de rostul şi funcţiile şcolii, cât şi comunităţii majoritare care, prin atitudinile generale negative manifestate, încurajează acest fenomen. Modul de viaţă, de relaţionare, nivelul şcolar, sărăcia sunt câteva aspecte ce pot justifica rata extrem de crescută a abandonului şcolar, înregistrându-se în anul şcolar 2001-2002 în judeţul Iaşi un număr de 145 de cazuri în rândul populaţiei rrome. 27

Comunităţile de rromi tradiţionale preferă să se menţină, pe cât posibil, în afara autorităţii statale indiferent ce formă ar îmbrăca aceasta. Romii încă preferă modul propriu, tradiţional, de a-şi „educa” copiii, principalul scop fiind învăţarea îndeletnicirilor caracteristice, refuzându-se recurgerea la orice tip de instituţie statală percepută a fi „părtinitoare şi în general ostilă comunităţii ţigăneşti”. În ceea ce priveşte modul de relaţionare, rromii au dezvoltat patternuri de comportare specifice folosite ca mijloace de adaptare activă prin asumare a situaţiei de marginalitate. Ei recunosc diferenţierea de restul comunităţii şi îşi asumă un statut de inferioritate, iar din nevoia de a fi acceptaţi şi toleraţi se automarginalizează prin propriul comportament. Această automarginalizare ajută ca predicţiile venite din partea majorităţii în ceea ce-i priveşte să se îndeplinească, ajungând să se considere incapabili de a termina o şcoală, de a dobândi un anumit statut, de a fi „egalul românului”. Pentru a constata modul cum nivelul şcolar al comunităţii influenţează situaţia populaţiei şcolare rrome actuale, Zamfir şi colaboratorii au efectuat o serie de cercetări comparând nivelul şcolar al populaţiei mature cu participarea şcolară a copiilor arătând că 22% din generaţia matură nu a frecventat nici o clasă, 25,2% au abandonat şcoala la sfârşitul clasei a-IV-a, la care se adaugă 5,3% ce au renunţat pe parcurs, 8,5% părăsesc şcoala gimnazială înainte de încheierea ciclului, 33,7% termină gimnaziu complet, doar 3,9% reuşind să frecventeze şi liceul. Similarităţile sunt destul de mari dacă avem în vedere că 21,7% din copii nu au mers niciodată la şcoală, 22,44% au renunţat în primii ani, frecventând regulat şcoala până la vârsta de 16 ani doar 42,84%. Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor determină înregistrarea unui nivel scăzut în rândul copiilor, situaţia fiind cu atât mai îngrijorătoare cu cât constatăm că acest fapt va continua să se perpetueze de la o generaţie la alta. În urma acestor cercetări s-au evidenţiat şi o serie de determinanţi ai participării sau abandonului şcolar arătându-se că aceştia variază semnificativ în raport cu diferitele caracteristici ale familiilor de rromi. Cei mai importanţi determinanţi sunt: 

nivelul şcolar al mamei „ce aduce o contribuţie importantă la explicarea variaţiei nivelului şcolar al copiilor”, mama fiind cea care se ocupă de educaţia acestora. Dacă în cazul mamelor care nu au nici o clasă, 64,34% dintre copiii lor nu au fost niciodată la şcoală sau au abandonat-o, în cazul mamelor cu un nivel peste gimnaziu, doar 21% din copii n-au frecventat şcoala sau au renunţat la ea; 28



tipul de activitate profesională a tatălui, constatându-se că 72% din copiii salariaţilor calificaţi frecventează regulat şcoala faţă de 35% la celelalte categorii (salariaţi necalificaţi şi persoane fără lucru). Tatăl salariat a reuşit să câştige un anumit statut şi securitatea financiară, lucruri spre care ţintesc şi copiii acestora;



tipul de comunitate, studiul arătând că participarea şcolară este substanţial mai mică în comunităţile omogene decât în cazul rromilor care locuiesc dispersat şi care au ieşit de sub incidenţa normelor prescrise de etnia căreia aparţin.



Tipul de localitate este şi el puternic asociat cu rata abandonului şcolar aceasta fiind scăzută în oraşele mari şi extrem de ridicată în oraşele mijlocii, mici şi la sate;



Neamul din care fac parte explică într-o măsură substanţială abandonul şcolar. Spoitorii şi rromii romanizaţi prezintă un nivel scăzut în timp ce numărul abandonurilor este mare în rândul rromilor maghiarizaţi şi a căldărarilor. Această situaţie este explicată de un alt determinant, venitul, primele două „neamuri” fiind mai înstărite;



Venitul, „starea de sărăcie dovedindu-se a fi nu numai produs al lipsei de şcolarizare dar, la rândul ei, un factor de perpetuare şi amplificare al acestuia”. Abandonul se înregistrează într-un număr mare în rândul copiilor proveniţi din familii fără venituri constate sau foarte mici. Abandonul şcolar nu exprimă doar o atitudine specifică modului de viaţă al rromilor,

participarea şcolară fiind determinată şi de modul în care copiii reuşesc să se adapteze mediului şcolar şi după cum sunt ei trataţi aici. Ei întâmpină numeroase probleme ce merg de la lipsa obiectelor de îmbrăcăminte, a condiţiilor necesare învăţării (caiete, cărţi, atmosferă favorabilă), lipsa sprijinului părinţilor. Toate acestea asociate cu atitudinea colegilor şi a profesorilor îi împing pe copiii rromi în afara şcolii. Strâns legat de acestea, Zamfir considera că: „…excluderea şcolară a romilor nu are loc printr-un act discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai degrabă este rezultatul unui proces progresiv de marginalizare.” Miroiu dovedeşte opusul acestei afirmaţii arătând că etnicii rromi intră sub aspect educativ în două mari categorii: excluşi şi marginali, unii ieşind din această grupare doar prin excepţii. Strategiile educative care vizează această finalizare le urmează pe cele sociale prin: 29



excluderea sau eludarea existenţei acestei populaţii prin programele şi manualele şcolare;



„ghetoizarea” în sensul că se acceptă păstrarea specificului cultural, dar în propria lor comunitate închisă;



incluziunea prin asimilare tacită: îi acceptăm în şcoli, îi obligăm să le frecventeze, dar sunt nevoiţi să-şi însuşească valori, norme străine lor, un mod de viaţă conform majorităţii.

Respingerea rromilor este evidenţiată atât la nivelul instituţiei şcolare, aceasta din urmă fiind cea care ar trebui să acţioneze ca un „catalizator” ce produce modificări profunde în structura fiecărui copil. Atitudinile negative cel mai frecvent întâlnite la nivelul şcolii sunt: 

refuzul unor directori sau profesori de a accepta înscrierea copiilor de rromi în şcoala unde profesează, argumentând că încearcă să evite astfel apariţia unor probleme;



tendinţa de izolare a acestora, fie în clase speciale, dar mai ales în spatele clasei. Sunt trataţi diferit de către profesori, evaluaţi după criterii diferite (subiective), separaţi de ceilalţi colegi, neavând prieteni, fiind permanent ignoraţi;



refuzul copiilor şi părinţilor populaţiei majoritare de a-i primi pe rromi în clasele obişnuite, considerându-i o ameninţare la adresa lor.

Lipsiţi de sprijinul comunităţii din care provin şi a şcolii în care vor să se adapteze şi prin care doresc să se integreze în societate, copiii rromi sunt nevoiţi să părăsească şcoala practic înainte de a o începe, condamnaţi la resemnare şi la aceeaşi existenţă mizeră. 3.3. Cauze de ordin psiho-fiziologic Anamneza copilului care ridică probleme este bogată în incidente înregistrându-se boli grave în prima jumătate a copilăriei, carenţe educative şi conflicte emoţionale familiale, nervozitate, instabilitate, insuficienţe cronice. De apariţia lor se fac vinovate familia, şcoala, anturajul, cât şi copilul însuşi, identificându-se factori de natură sociogenă (în urma impactului mediului familial, şcolar, social) şi de natură psihogenă, ce ţin de zestrea ereditară a copilului. 30

Cauzele de ordin psiho-fiziologic presupun două dimensiuni ce se completează reciproc, o dimensiune urmărind aspectele de natură anatomo-fiziologică, iar cealaltă pe cele de ordin fiziologic. Cauzele de natură anatomo-fiziologice se referă la deficienţele senzoriale uşoare nedepistate la timp, în special cele de văz şi auz care tulbură dezvoltarea vorbirii, cu implicaţii negative asupra cititului şi scrisului. Cauzele de ordin psihic sunt cele care vizează insuficienţe ale elaborării intelectuale, inteliganţă şcolară de limită, tulburări de comportament, cum ar fi: hiperemotivitate, impulsivitate, nelinişte. Vârsta neliniştilor pubertare aduce cu sine o pierdere a interesului pentru activităţile impuse precum şcoala. La această vârstă se cere o grijă sporită din partea familiei, ea fiind capabilă să imprime un anumit curs evoluţiei copilului, ajutându-l pe acesta să-şi formeze personalitatea, să-şi restabilească echilibrul. Debesse atrage atenţia familiei şi şcolii asupra faptului că obsesiile care urmează după tulburările de creştere, dereglările de comportament, agresivitatea, inconsecvenţa, reacţiile neadaptive nu constituie decât manifestările posibile ale tulburărilor pubertare. 3.4. Cauze de ordin pedagogic În copil nu există o „esenţă” finită care trebuie uneori tonificată, ci „virtualităţi” care trebuie să fie canalizate cu scopul desăvârşirii personale, fie eliminate. Şcoala are manirea de a vehicula resursele interioare ale copilului, ajutându-l pe acesta să se apropie de starea de plenitudine personală şi de idealul construit şi promovat de fiecare societate. Am încercat să prezentăm impactul pe care îl are familia, starea economică, propria persoană asupra elevului şi asupra fenomenului de abandon şcolar. Complexul cauzal nu se reduce însă la aceşti factori, lor alăturându-li-se şi şcoala, cu toate componentele sale, ea „completând” munca depusă de ceilalţi factori.

31

Impactul pe care şcoala îl are asupra elevului şi a formării lui poate fi uşor evidenţiat cu ajutorul modelului prezentat de A. Neculau acesta delimitând şi principalele dimensiuni prin care şcoala îşi exercită influenţa asupra elevului.

Şcoala, organizaţie socială

calitatea vieţii şcolare

profesorul

elevul

Fig. 2. Model de abordare a situaţiei elevului

32

grupuri şcolare

Grupuri informale

CAP. II. Intervenţii specifice asistenţei sociale în prevenirea şi combaterea abandonului şcolar

Succesul oricarei interventii in problematica abandonului scolar este conditionat de o abordare holista a acestuia dar si a multitudinii de fenomene care intra in categoria elementelor ce predispun pentru abandon(frecventa scolara redusa, esecul scolar, subrealizarea scolara, dificultatile de integrare, dificultatile de natura sociala, emotionala, comportamentala etc). Reducerea semnificativă a numărului de tineri care părăsesc timpuriu şcoala este o investiţie esenţială nu numai în viitorul fiecăruia dintre tineri ei şi pentru prosperitatea şi coeziunea socială viitoare a UE, în general. Reducerea procentului de părăsire timpurie a şcolii deschide, de asemenea, calea realizării celorlalte obiective ale strategiei Europa 2020. Prin impactul său direct asupra capacităţii de inserţie profesională a tinerilor, ea contribuie la sporirea integrării pe piaţa muncii şi astfel, la realizarea obiectivului principal al atingerii unei rate de ocupare de 75% pentru femeile şi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani. În acelaşi timp, ea contribuie într-o manieră semnificativă la întreruperea ciclului pauperizării care duce la excluziunea socială a multor tineri. Reducerea procentului de părăsire timpurie a şcolii reprezintă, prin urmare, o măsură esenială pentru realizarea obiectivului, vizând reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor ameninţate de sărăcie. Pentru economie şi societate în ansamblu, ratele înalte de părăsire timpurie a şcolii au efecte pe termen lung asupra evoluţiei societăţii şi asupra creşterii economice. Persoanele care au părăsit timpuriu şcoala au tendinţa de a participa mai puţin la procesul democratic şi sunt cetăţeni mai puţin activi. Inovarea şi creşterea se bazează pe o forţă de muncă competentă, nu doar în sectoarele de înaltă tehnologie, ci şi în ansamblul economiei.

33

1. Intervenţia Intervenţia trebuie să se centreze pe: 

EVALUAREA NEVOILOR - din această perspectivă rolul consilierului şcolar este acela de a realize studii şi cercetări care să identifice nevoile elevilor , atat din perspectriva adaptării la cerinţele şcolii cît şi al opiniilor şi atitudinilor faţă de comportamentele de evaziune/devianţă şcolară. Intervenţia ar trebui să vizeze şi



identificarea copiilor care se află în situaţie de risc de abandon ; SUPORT EDUCAŢIONAL - Intervenţia consilierului ar trebui bazată pe suportul oferit cadrelor didactice pentru a realiza planuri de intervenţie personalizate , programe



de sprijin educaţional şi de remediere, ore de pregătire suplimentară etc. IDENTIFICAREA SCOPURILOR PERSONALE - realizată prin consiliere individuală şi de grup, participări la ore de dirigenţie pe teme privind orientarea în carieră, susţinerea motivaţiei , autocunoaştere şi dezvoltare personală, dezvoltare de



abilităţi sociale; IMPLICAREA PARINTILOR SI A ALTOR ADULTI SEMNIFICATIVI DIN COMUNITATE- rolul consilierului fiind acela de a acţiona pentru consilierea părinţilor, activităţi de educaţie parental dar şi acţionarea ca o interfaţă pentru identificarea şi mobilizarea reţelei de suport. Intervenţia presupune colaborarea cu învăţătorul,



dirigintele dar şi cu asistenţii sociali şi mediatorii şcolari; COORDONAREA INTERVENŢIEI ACORDATE DE ALTE ORGANIZAŢII/AGENŢII- prin contactarea şi colaborarea asistenţilor sociali, ai Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului, ONG-uri, IPJ, CEPCA, Agenţia de Combatere a Traficului de Persoane, medici etc.

Axele principale ale strategiilor educationale de combatere a parasirii timpurii a scolii sunt: prevenirea, interventia si masurile compensatorii. a) Prevenirea are ca scop evitarea condiţiilor de instaurare a condiţiilor susceptibile să favorizeze declanşarea procesului care duce la părăsirea timpurie a şcolii. Consolidarea participării la o educaţie şi la servicii de îngrijire de bună calitate a fost recunoscută ca fiind una dintre cele mai eficiente măsuri pentru a asigura un început favorabil în educaţie şi pentru a le dezvolta rezistenţa. Totuşi, este necesară îmbunătăţirea accesului la educaţie şi la serviciile de îngrijire de calitate destinate preşcolarilor. Alte obstacole potenţiale pentru reuşita parcursului

34

şcolar pot fi eliminate prin sporirea permeabilităţii parcursului educativ şi prin ameliorarea calităţii şi statutului filierelor de învăţământ profesional. b) Intervenţia se adresează dificultăţilor care apar într-un stadiu precoce şi vizează să le împiedice să provoace o părăsire timpurie a şcolii. Măsurile de intervenţie pot fi axate pe ansamblul şcolii sau instituţiei de formare sau se pot adresa individual elevilor care sunt expuşi riscului de a abandona educaţia sau formarea. Măsurile la nivelul întregii şcoli, vizează să îmbunătăţească climatul şcolar şi crearea de medii de învăţare care oferă sprijin. Sisteme de alertă rapidă şi o mai bună cooperare cu părinţii pot constitui o formă eficientă de a-i ajuta pe elevii expuşi riscurilor. Măsurile axate pe elevi se concentrează pe consiliere şi meditaţii, abordări de învăţare personalizate, o mai bună orientare şi un sprijin financiar, cum ar fi alocaţiile şcolare. Autorităţile care răspund de piaţa muncii ar trebui să se ocupe mai mult de orientarea profesională a tinerilor. 1.1 Modalităţi de intervenţie la nivelul COMUNITĂŢII - Implicarea factorilor de decizie, autorităţile locale, servicii sociale, ONG-urile, firme, în acţiunea de prevenire şi combatere a abandonului şcolar. Acţiunile pot viza: - Informarea comunităţii cu privire la starea de fapt; - Atragerea atenţiei asupra gravităţii şi consecinţelor în plan socio-econimic la nivelul judeţului, dat fiind faptul că abandonul datorat sărăciei generează la rândul său sărăcie; - Pregatirea şcolară şi profesională deficitară creează premise pentru rata ridicată a şomajului şi a situaţiei financiare precare; - Cei care abandonează şcoala nu vor avea formaţia morală şi civică necesară rolului de părinte şi a celui de cetăţean al comunităţii. 1.2. Modalităţi de intervenţie la nivelul FAMILIEI: Identificarea elevilor cu risc de abandon şcolar este urmată de intervenţia propriu-zisă a asistentului social şcolar, concretizată în servicii de consiliere individuală sau colectivă, adresate elevilor, dar şi părinţilor acestora. Consilierea elevilor este eficientă în condiţiile în care asistentul social şcolar reuşeşte să câştige încrederea acestora şi ulterior, să identifice nevoile cu care se confruntă. Trebuinţele elevilor sunt foarte variate, astfel unii doresc să înţeleagă exigenţele educative ale părinţilor, alţii au nevoie de sprijin în dezvoltarea competenţelor de relaţionare socială, în timp ce unii preferă să-şi îmbunătăţească deprinderile intelectuale. 35

Consiliera părinţilor poate fi individuală sau de grup şi urmăreşte sprijinirea acestora în exercitarea atribuţiilor educative, stimularea participării active le viaţa şcolară, dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor cu copiii sau profesorii. S-a demonstrat că, de cele mai multe ori, abandonul şcolar are la origini cauze de natură familială, fapt care impune intervenţia asistentului social la nivelul familiei sub forma serviciilor de consiliere familială. În consilierea familială se porneşte de la premisa că familia constituie un sistem, alcătuit la rândul său de o varietate de subsisteme (părinţilor, copiilor, bunicilor), orice dereglare intervenită la nivelul acestora, având repercusiuni asupra sistemului în ansamblul său. Consilierea familială este considerată ca fiind un proces de rezolvare a problemelor, proces care este constituit din mai multe faze: 1. adunarea informaţiilor 2. evaluarea informaţiilor 3. definirea problemei 4. planificarea acţiunii 5. încheierea unui contract 6. aplicarea planului 7. evaluarea rezultatelor 8. finalizarea Constituirea unor asociaţii a părinţilor cu copii aflaţi în situaţia de risc / sau abandon şcolar care să vizeze :    

consiliere privind cariera; învăţarea unor strategii de găsire a unui loc de muncă; tehnici de rezolvare a situaţiilor de criză; strategii de monitorizare şi gestionare a traseului educaţional al elevului;

- Organizarea de seminarii educaţionale în scopul informării parintilor cu privire la variantele optime de şcolarizare pentru elevi; - Târguri de Job-uri şi orientarea părinţilor spre cursuri de formare în calificările de pe piaţa forţei de muncă; - Sprijin financiar sub formă de rechizite, îmbrăcăminte, transport şcolar al elevilor din mediul rural în mediul urban; - Realizarea de anchete sociale şi acordarea de asistenţă socială după caz.

1.3. Modalităţi de intervenţie la nivel de ŞCOALĂ

36

În ultimii ani, în ţările dezvoltate, serviciul de asistenţă socială şcolară a devenit o necesitate, ca urmare a înmulţirii problemelor medicale, psihologice şi socio-culturale din sistemele educative. Asistenţa socială şcolară şi-a sporit importanţa după cel de-al II-lea război mondial, ca urmare a „democratizării educaţiei, extinderii drepturilor civice şi asupra copilului şi creşterii rolului educaţiei în viţa societăţii moderne.” Primele servicii de asistenţă socială şcolară au luat fiinţă în SUA în 1977 şi erau destinate elevilor şi familiilor lor, ulterior, această gamă de servicii adresându-se şi personalului didactic şi nondidactic al şcolii. Extinderea drepturilor civile asupra copiilor s-a realizat în a doua jumătate a secolului XX, ceea ce a contribuit la schimbarea statutului copilului în familie şi în şcoală. A apărut protecţia copilului , ca formă specifică a asistenţei sociale şi ulterior, Convenţia Drepturilor Copilului, care reglementează drepturile copilului. Asistenţa socială şcolară are sarcina de a monitoriza respectarea drepturilor prevăzute de „Carta drepturilor copilului”, document ce include principalele categorii de drrepturi ale elevului specifice unui sistem de învăţământ democratic. Creşterea rolului educaţiei în viaţa socială a condus la identificarea unui fenomen frecvent întâlnit în societatea contemporană, cel al abandonului şcolar, fenomen a cărui prevenire şi combatere intră în sarcina asistenţei sociale şcolare. Deoarece una dintre cauzele abandonului şcolar este constituită de absenteism, strategiile de intervenţie trebuie să vizeze şi şcoala, în principal în ceea ce priveşte calitatea intervenţiei instructiv-educative, pertinenţa conţinuturilor în raport cu trebuinţele de învăţare ale elevilor, relevanţa metodelor şi stilurilor didactice pentru situaţiile cognitive ale elevilor, sistemul de evaluare, etc. Având în vedere strategiile de intervenţie care se impun la nivel de şcoală, de maximă importanţă este consilierea psihopedagogică a profesorilor cu privire la această categorie de elevi, precum şi cursuri de formare care vizează cunoaşterea şi utilizarea proiectării unor planuri de intervenţie individualizată şi personalizată a elevilor.  Familiarizarea profesorilor cu tehnici de învăţare activă şi interactivă;  Consiliere vocaţională;  Managementul clasei de elevi

1.4 Serviciile oferite de asistenţa socială şcolară

37

Asistenţa socială şcolară îndeplineşte o varietate de sarcini de prevenire şi combatere a fenomenului de abandon şcolar, dintre care menţionăm: -

identificarea precoce a elevilor care sunt în situaţie de risc de abandon şcolar sprijinirea elevilor cu probleme în adaptarea şcolară realizarea activităţilor de consiliere, individuală sau de grup cu elevii şi cu părinţii lor - medierea conflictelor elev-profesor, părinte-profesor, profesor-profesor - înfiinţarea unui ethos al şcolii - identificarea resurselor şcolare şi/sau ale comunităţii necesare educaţiei şcolare. Identificarea precoce a elevilor care se regăsesc în situaţii de risc de abandon şcolar, constituie una din sarcinile specifice asistentului social şcolar, succesul îndeplinirii cu succes al acestor sarcini fiind dependent de calitatea colaborării asistentului social şcolar cu cadrele didactice din şcoala respectivă, dar şi de relaţia acestuia cu părinţii elevilor. Prezenţa abandonului şcolar în clasele primare sete cauzată de o multitudine de factori, de cele mai multe ori de natură familială (părinţi fără educaţie, familii sărace, părinţi care au abuzat fizic, emoţional sau sexual copilul). În astfel de situaţii rolul asistentului social şcolar este de a identifica elevii proveniţi din familii de tipul celor amintite mai sus, în vederea stabilirii măsurilor de intervenţie. Abandonul şcolar la vârsta adolescenţei este „favorizat” , la fel ca şi în cazul elevilor din clasele primare de factori de natură familială (divorţ parental, violenţă domestică, alcoolismul unuia sau a ambilor părinţi). 1.5 Modalităţi de intervenţie la nivel de ELEVI:  Consiliere psihopedagogică individuală şi de grup;  Testarea cu baterii de teste psihologice în scopul cunoaşterii nivelului de dezvoltare intelectuală a profilului aptitudinal şi de personalitate a elevilor;  Organizarea unor activităţi de pregătire suplimentară ,,scoala dupa scoala” pentru cei care manifestă dificultăţi de asimilare, precum şi în cazul celor cu lacune în pregătire, datorită absenteismului. Considerăm că este necesară o cunoaştere mai amanunţită, atât a elevilor, cât şi a familiilor acestora. c) Măsurile compensatorii oferă oportunităţi de educaţie şi formare pentru cei care au părăsit timpuriu şcoala. Acestea pot lua forma unui sprijin financiar sau a altui tip de sprijin. Acestea vizează să contribuie la reintegrarea tinerilor în sistemele tradiţionale de învăţământ sau să ofere o aşa-zisă „a doua şansă”. Abordările de succes în instituţiile care oferă a doua şansă, diferă prin urmare, în mod considerabil de cele ale şcolilor tradiţionale prin abordarea dificultăţilor întâlnite de elevii din învăţământul general. Cu toate acestea, există dovezi că prevenirea părăsirii timpurii a şcolii are rezultate mai bune decât compensarea efectelor negative ale părăsirii timpurii a şcolii. 38

Experienţa eşecului, lipsa de încredere în sine în materie de învăţare şi multiplicarea problemelor sociale, emoţionale şi educative după părăsirea timpurie a şcolii reduc şansele de obţinere a unei calificări şi de absolvire cu succes a studiilor.

39

Capitolul III. Cercetarea calitativă. Design-ul cercetării

Cercetarea socială este un proces de analiză a unui fenomen, proces prin care se studiază toate apectele acestuia, folosind metode şi tehnici specifice. Laurence Newman susţine că ,,există şapte paşi în procesul de cercetare, şi anume alegerea temei, întrebarea documentării, desingn-ul studiului, colectarea datelor, analiza datelor şi informarea celorlalţi” (Newman, 1997, p.11). Aceleaşi etape au fost parcurse şi de mine în realizarea micro-cercetării de faţă. 1. Scopul cercetării Scopul lucrării a fost acela de a identifica efectele şi cauzele ce au determinat aparitia abandonului scolar. Principalul scop al proiectului de faţă este acela de a preveni şi a reduce cazurile de eşec şcolar care de multe ori au o finalitate negativă şi anume abandonul şcolar.

2. Obiectivele cercetării 1.

Identificarea cauzelor ce determină riscul abandonului şcolar;

2.

Identificarea modului și împrejurările în care apare eşecul şcolar;

4.

Identificarea efectelor asupra sănătății mentale a copilului aflat în risc de abandon;

5.

Identificarea unor ONG-uri care previn fenomenul de abandon şcolar.

3. Întebarea generală de cercetare În această cercetare am considerat că este necesar să nu plec de la formularea unor ipoteze care m-ar fi implicat în sfera analizei cantitative ci mai ales câteva întrebări reper petru o abordare calitativă a temei referitoare la abandonul şcolar. Am folosit ca întrebare generală a studiului enunţul următor: ,, Care sunt cauzele şi efectele ce determină riscul abandonului şcolar?”

40

4. Întrebări specifice de cercetare Am construit întrebările reper structurate astfel: 1. Care sunt nevoile unui copil/tânăr pentru a evita abondonul şcolar ? 2. Care sunt riscurile la care se expun copii/tinerii în momentul abandonului şcolar? 3. Care sunt serviciile de care pot beneficia copii/tinerii in risc de abandon scolar?

5. Populaţia ţintă a cercetării Grupul ţintă este reprezentat de un număr de 4 copii (2 din plasament rezidenţial, 2 din mediul familial) cu vârste cuprinse între 14 şi 17 ani. Persoana intervievată

Rolul

Vârsta

Sex

Respondent (A.N.)

Asistat

14 ani

masculin

Respondent (B.A.)

Asistat

16 ani

feminin

Respondent (C.A.)

Familie

14 ani

feminin

Respondent (B.D.)

Familie

17 ani

masculin

6. Temele principale umărite Trebuie menționat faptul că în efectuarea realizării cercetării, am stabilit câteva axe tematice după care m-am ghidat în procesul de intervievare, axe care mi-au fost folositoare mai ales pentru faptul că, cauzele și efectele pot fi analizate din mai multe perspective și din acestea am putut să extrag elementele pentru înțelegerea cât mai corectă a conceptelor. Prin urmare, axele tematice după care mă voi ghida în interpretarea interviurilor sunt următoarele: 1. Percepţii ale copiilor/tinerilor cuprivire la cauzele şi efectele abandonului scolar. 2. Percepţii ale copiilor/tinerilor cu privire la riscurile la care se expun daca părăsesc mediul scolar. 3. Modul în care copii/tinerii au făcut faţă esecului scolar. 4. Strategii de prevenire şi combatere a fenomenului de abandon scolar 41

7. Cercetarea calitativă Specifică prezentei lucrări este perspectiva de cercetare calitativă, care implică o abordare interpretativă şi naturalistă a subiectului investigat, adică o studiere a lucrurilor în mediul lor natural, încercând să înţeleagă sau să interpreteze fenomenele în funcţie de semnificaţiile pe care oamenii le dau acestor fenomene. Am ales acest tip de cercetarea, cu metodele ei specifice deoarece am considerat că rolurile şi responsabilităţile unui cercetător calitativ, definite în literatura de specialitate, constitue un reper şi pentru viaţa de zi cu zi şi astfel ar trebui asimilate de orice persoană. Laurence Newman a oferit un rezumat foarte util al responsabilităților celor care se ocupă de cercetarea calitativă, comprimat în: a.

Studierea, pe lângă evenimentele ieșite din comun, a întâmplărilor obișnuite și a

activităților cotidiene, așa cum se produc în cadrul lor natural; b.

Implicarea directă în existența persoanelor studiate și trăirea cu el însuși a procesului

vieții sociale; c.

Ajungerea în etapa de a vedea lucrurile ca un membru al aceluiași grup și păstrarea în

același timp a perspectivei analitice; d.

Folosirea în mod flexibil a numeroaselor tehnici și comportamente sociale;

e.

Culegerea de informații sub diferite forme;

f.

Privirea holistică, mai exact unitară și nu fragmentară;

g.

Înțelegerea membrilor unor grupuri și emapatizarea cu aceștia;

h.

Remarca atât a aspectelor explice sau rostite, cât și a celor implicite sau nerosite ale

culturii respective; i.

Observarea proceselor sociale care se desfășoară, fără afectarea lor;

j.

Capacitatea de a face față stresului, nesinguranțelor și a situațiilor ambigue de mare

intensitate; 8. Metode şi tehnici folosite: 

Interviul semistructurat – realizat cu ajutorul ghidului de interviu, ca şi instrument, şi utilizând următoarele tehnici: empatie, ascultare activă, încurajare, analiza şi reflectarea sentimentelor



Observaţia participativă – realizată cu ajutorul ghidului de observaţie, ca şi instrument 42

8.1. Interviul- Reprezintă o imagine a cel puţin două persoane care discută împreună; una din ele se confruntă cu o anumită dificultate, iar cealaltă are statutul de asistent social. De regulă, tema abordată în cadrul discuţiei de acest tip vizează o anumită problema, reală sau potenţială, căreia perticipanţii încearcă să-i găsească un mod de soluţionare, prin intermediul eforturilor lor commune.(Manea,2008,p.19) 8.2. Interviul semi-structurat- permite o mai mare libertate a participanţilor ce presupune ca aspectele discutate să depindă de dinamica de conţinut al interviului, de temele relevate care ajung să fie evocate pe parcursul acestuia. Interviul semistructurat mai poate fi dezvoltat pe baza unei liste care să vizeze aspectele ce trebuiesc să fie abordate. (Manea,2008,p.44). Am ales această tehnică deoarece mi-am propus să urmăresc prin această cercetare cauzele şi efectele abandonului şcolar dar şi modul de adaptare al copiilor/tinerilor în mediul instituţional. Totodată am apelat la această tehnică deoarece am vrut să am contact direct cu copii/tinerii, pentru a le urmări gesturile, comportamentul, reacţiile dar şi pentru a le da libertatea de a-mi oferi răspunsuri. „În literatura de specialitate sunt prezentate atât avantajele cât și dezavantajele interviului semi-structurat: - avantaje: colectarea de date este un sistem, interviul oferă un anumit grad de liberate, cercetătorul poate alege asupra căror topici să insiste și care pot fi omise; - dezavantaje: întrucât cercetătorul poate adapta structura interviului pentru fiecare participant, experiența interviului este diferită pentru fiecare persoană intervievată, posibilitatea de comparare este redusă, întrebările cheie pot să nu fie puse sau să fie tratate cu superficialitate” (Băban, 2002,p. 36). 8.3 Observaţia participativă- Observaţia este o tehnică de investigaţie utilizată şi în domeniul asistenţei sociale care are ca scop culegerea de informaţii cu valoare de fapte, necesare pentru a le completa/confirma pe cele rezultate în urma altor tehnici (documentarea, interviul sau intrevederea). Pentru o abordare organizată, coerentă şi logică a acestei tehnici se utilizează şi se recomandă construirea unui ghid de observaţie. Observatia presupune urmarirea comportamentului verbal si non-verbal al intrelocutorului/clientului, tipul si structura relatiilor din mediul investigat, atitudini, stari si reactii emotionale. Observatia poate fi clasificata astfel:  Directă

43

 Indirectă  Direcţionată/planificată  Întâmplătoare

8.4 Documentarea Înțelesul modern al termenului ,,documentare”, care a indicat mai întâi activitatea de a se informa prin intermediul documentelor a fost extins în urma evoluției cercetării la activitatea de a informa pe alții, caracteristică organizațiilor moderne a acestui domeniu. Unii autori consideră că ,,domeniile speciale ce intersectează documentarea sunt: - Depistarea documentelor: bibliografia - Colecționarea și organizarea documentarelor: biblioteconomia; - Difuzarea documentelor; - Informarea completă și economisirea timpului beneficiarului documentării”(Avrămescu, 1960, p. 87) Documentarea poate fi clasificată astfel: 1.

Persoanele care participă la desfășurarea acestei activități;

2.

Documentele și organismele de documentare;

3.

Tehnica documentării (metode de muncă documentară);

4.

Funcția documentelor ( scopurile acestei activități);

Prin surse de documentare se înțelege atât totalitatea documentelor cât și mijloacele de a le descoperi și folosi (inclusiv căile de acces la acestea). Aceste surse pot fi: primare, de tipul cărților, sau secundare, de tipul bibliografiilor. Miftode Vasile consideră că ,, orice document ne oferă într-un fel sau altul, o imagine asupra populației sau domeniului vizat și este astfel marcat atât de personalitatea autorilor (subiectivitatea) autorilor lui, cât și de specificitatea prin care recunoaștem epoca respectivă”. În cercetarea propusă de mine am utilizat ca metodă de culegere a datelor într-o primă etapă, metodă documentării.

44

8.5. Instrumentul de cercetare Instrumentul de cercetare folosit este ghidul de interviu. Ghidul de interviu reprezintă o listă de întrebări sau de probleme ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. Ghidul de interviu cuprinde problemele esențiale ce nu pot fi omise, fără de care obiectivele cercetării nu sar realiza. (Chelcea, 2004, p. 159). Ghidul de interviu a fost structurat pe teme care privesc aspecte referitoare la riscul abandonului şcolar, nevoile copiilor/tinerilor pentru evitarea acestui fenomen, combaterea fenomenului de infracţionalitate în rândul minorilor şi relaţiile cu familia şi comunitatea. Alte aspect ale cercetării Toate prescurtările de nume folosite în această lucrare sunt fictive, fiind folosite ca şi pseudonime pentru persoanele cu care am interacţionat pe parcursul realizării evaluării iniţiale. Aceasta pentru a proteja identitatea acestor persoane, în virtutea principiului de confidenţialitate care reprezintă una din condiţiile de acces în centru dar, în acelaşi timp, şi pentru ca subiecţii cercetării să nu simtă cumva că întreaga lor viaţă şi sentimentele lor intime sunt expuse lumii întregi – element care facilitează comunicarea şi deschiderea persoanelor spre o colaborare fructuoasă în conceperea şi realizarea acestui demers de cercetare.

9. Analiza și prezentarea datelor calitative Referitor la datele culese pe tema risc de abandon şcolar, am efectuat un număr de patru interviuri, utilizând ca și tehnică eșantionarea teoretică. Eşantionarea teoretică reprezintă o modalitate de construcţie a unei teorii pornind de la studierea unui fenomen, dar fără a avea stabilit un număr determinat de subiecţi, sau chiar fără a avea clarificată structura populaţiei de investigat.Am utilizat aceste trei întrebări reper pentru intervievarea copiilor/tinerilor, de la care am pornit acest studiu, iar fiecare interviu a durat aproximativ 40 de minute. După intervievarea primilor doi subiecţi, am observat că fiecare copil/tânăr are o perspectivă diferită. Cauzele sunt diferite şi fiecare minor a fost constrâns prin metode grave. Am intervievat patru minori în risc de abandon şcolar care au fost selectaţi după anumite criterii, am considerat necesară analiza comparativă a informaţiior obţinute din două perspective: perspectiva copilului instituţionalizat şi perspectiva copilului aflat în mediu familial.

45