Referat Examen Stoica Andreea [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI FACULTATEA DE DREPT

ECOLOGIE -referatPROF. UNIV. DR. MIRCEA DUTU-BUZURA

Student: Stoica Andreea

An I, 2020 – 2021

1

CUPRINS:

1. Introducere 2. Raportul om (societate) – natura 3. Concepția și viziunea creștinismului asupra mediului 4. Dezvoltarea durabilă 5. Concluzii 6. Bibliografie

2

Impactul problemelor mediului asupra cunoașterii umane

1. Introducere În general, o criză ecologică are loc atunci când habitatul unei specii sau a unei populații se modifică în măsura în care pune în pericol continuitatea speciei și supraviețuirea ei. În special, criza ecologică poate fi starea critică a mediului ambiant dintr-o regiune, o țară, o macroregiune sau chiar din întreaga lume (criză ecologică globală), generată de utilizarea irațională a resurselor naturale, de poluarea aerului și a apei, de creșterea volumului de deșeuri și reziduuri industriale. Criza ecologică, manifestată virulent la mijlocul anilor ’60, şi consecinţa sa imediată, posibilitatea declanşării unei catastrofe autodistrugătoare, au pus, pentru prima dată în istorie, sub semnul întrebării disponibilităţile omului de a exploata şi utiliza natura, “limitele” în care creşterea economică poate fi concepută şi desfăşurarea astfel încât să nu degradeze în mod esenţial şi ireversibil mediul natural, de care civilizaţia depinde din ce în ce mai mult. Deteriorarea condiţiilor de mediu este rezultatul acţiunilor conştiente sau inconştiente a omului asupra mediului ambiant. Prin accidentele sau activităţile umane necontrolate s-au declanşat o multitudine de fenomene cu efect negativ asupra mediului care au dus la apariţia a numeroase dezechilibre ecologice, punând în mare pericol uneori anumite forme de viaţă. În prezent lupta omului de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător, - bunul comun cel mai de preţ al omenirii, a căpătat noi dimensiuni. Problema mediului este dezbătută

3

tot mai mult pe diverse planuri şi la diferite niveluri, formând obiectul a numeroase dezbateri ştiinţifice,religioase şi politice naţionale şi internaţionale. Chiar daca problemele ecologice impun intr-adevar masuri politice si economice urgente din partea statelor, sunt tot mai multe voci care subliniaza ca la o solutionare profunda si deplina a acestora nu se poate ajunge decat printr-o schimbare radicala a mentalitatii si a modului nostru de viata, pentru ca problemele ecologice au in fond cauze spirituale - legate de felul in care omul percepe si concepe natura, de felul in care se apropie si se foloseste de ea -, si prin urmare se impun solutii spirituale.

2. Raportul om (societate) - natura Cultura şi civilizaţia sunt domeniile create de om, care în diversitatea formelor lor exprimă modul uman de existenţă. Spre deosebire de celelalte vieţuitoare care pe parcursul existenţeise adaptează la mediul natural, omul reuşeşte să-şi creeze propria lume pe care individul o valorifică pe parcursul vieţii. Etimologic cultura, noţiune de provenienţă latină, desemnează procesul de valorificare a mediului natural de existenţă. Cultura poate fi înțeleasă ca sisteme prin care oamenii interpretează lumea din jurul lor. Aceste semnificații și interpretări sunt cele mai diverse în legăturile lor cu lumea naturală, cu cele mai evidente legături întâlnite adesea în comunitățile tradiționale dependente de resurse. În timp ce multe comunități tradiționale nu par să facă diferența între natură și cultură, multe societăți moderne le percep ca entități separate sau chiar opuse. EO Wilson, totuși, a spus că toți oamenii, indiferent de cultura lor, au o legătură înnăscută cu natura bazată pe istoriile noastre comune ca vânători-culegători și agricultori (ipoteza biofiliei). Având în vedere provocările viitoare ale schimbărilor climatice și ale petrolului de vârf, este de conceput ca cei cu mijloace de trai industrializate să fie nevoite să treacă în tranziții substanțiale în viitorul apropiat. Modalități de trai și practici Ca un set de practici, culturile modelează biodiversitatea prin selecția plantelor și animalelor și prin refacerea peisajelor întregi. Astfel de peisaje au fost descrise ca natură antropogenă, deoarece compoziția lor este o reflectare a culturii locale și un produs al istoriei umane. Dovezi arheologice și etnografice în creștere ne spun că multe habitate despre care se 4

credea anterior că sunt curate sunt de fapt o proprietate emergentă a practicilor de trai dependente de resurse. De exemplu, unele peisaje nord-americane au fost susținute prin regimuri periodice de ardere și pășunat. Aceste peisaje reprezintă profiluri ecologice modelate de practici culturale localizate. Acest lucru a fost acum recunoscut odată cu denumirea epocii noastre ca antropocen. Acest lucru a dus, printre altele, la o divizare a atitudinilor față de conceptul de sălbăticie. Unele societăți sălbatice sunt susținători pasionați ai valorilor sale (adesea fără o idee clară a rolului societăților tradiționale în modelarea ecologiei), în timp ce pentru societățile tradiționale termenul provoacă adesea furie din cauza implicației că societățile tradiționale nu au jucat niciun rol în modelarea peisajele lor ancestrale. Cunoștințe despre natură Dacă diverse practici culturale și viziuni asupra lumii sunt centrale în gestionarea diversității biologice, atunci legătura cheie dintre natură și cultură este cunoașterea. Modul în care oamenii cunosc lumea guvernează comportamentele, înțelegerile și valorile care modelează interacțiunile umane cu natura. Cunoașterea naturii, numită în mod tradițional, indigenă, locală sau ecologică, este acumulată în cadrul unei societăți și transferată prin moduri culturale de transmitere, cum ar fi povești și narațiuni. Înțelegerea culturală a mediului nu dă naștere doar la practici de gestionare durabilă, ci și la cunoașterea cerințelor speciilor, dinamicii ecosistemelor, recoltării durabile și interacțiunilor ecologice. Aceste cunoștințe înrădăcinate cultural pot permite oamenilor să trăiască pe termen lung în limitele mediului lor. Norme și instituții Cunoașterea ecologică dă naștere, de asemenea, la norme și reglementări încorporate social. Acestea guvernează interacțiunile și comportamentele umane față de mediul natural și au evoluat adesea pentru a susține atât oamenii, cât și natura. Ele iau adesea forma unor reguli de proprietate comună care guvernează utilizarea resurselor de la păduri la pescuit. Aceste reguli definesc drepturile de acces și comportamentele adecvate și mențin productivitatea și diversitatea sistemelor socio-ecologice - ceea ce este în cele din urmă în interesul comunității. În ultimii ani s-a produs o schimbare de neegalat atât către peisaj, cât și către monoculturi umane, iar multe dintre motive sunt comune. Unele presiuni au apărut din economiile capitaliste care accentuează creșterea economică neîngrădită. Rezultatul este o schimbare a tiparelor de 5

consum, chiar și în societățile tradiționale care interacționează cu economia capitalistă, globalizarea sistemelor alimentare și comodificarea resurselor naturale. Aceste presiuni sunt cel mai dăunătoare atunci când conduc la perioade rapide și neprevăzute de schimbări socioeconomice, care pun în pericol atât rezistența culturală, cât și rezistența ecosistemelor. Este, de asemenea, probabil să aibă rezultate distructive asupra sănătății, în special pentru tineri dacă petrec mai puțin timp în natură. Timpul petrecut direct în natură îmbunătățește sănătatea psihologică și bunăstarea, precum și creșterea nivelurilor de activitate fizică. Dar deconectarea duce la sentimente de biofobie și frică de exterior, percepându-l ca fiind un mediu sălbatic și necunoscut. Această dispariție a experienței pare să producă o nouă generație pierdută care este deconectată de orice loc în special și incapabilă să simtă relații înnăscute cu natura. Nevoia pentru politici eficiente în protecția biodiversității a fost înțeleasă de mult. Dar importanța protecției culturale abia se conturează. Deoarece există mulți factori comuni între diversitatea biologică și cea culturală, politicile ar trebui acum să vizeze ambele într-o nouă abordare pentru conservare. La nivel local, eforturile ar putea include proiecte locale de recuperare, scheme de revitalizare, scheme de educație adecvate din punct de vedere cultural și revitalizare lingvistică. Alte abordări includ renașterea sistemelor de sănătate adecvate din punct de vedere cultural, protecția și comercializarea atentă a sistemelor alimentare tradiționale și ecologizarea afacerilor. Mișcările la scară mai mare includ comerțul echitabil și recunoașterea drepturilor funciare, astfel încât să poată fi realizate relațiile integrale dintre natură și cultură. Investițiile în conservarea comunitară și diseminarea puterii către inițiativele și instituțiile populare pot consolida mecanismele care favorizează sustenabilitatea socială și de mediu. Pentru a conserva în mod eficient diversitatea globală, eforturile politice trebuie să fie orientate la nivel internațional, vizate geografic, pe mai multe niveluri și incluzive. Politicile care subliniază abilitarea politică, autoguvernarea și controlul teritorial la nivel de bază au potențialul de a oferi o platformă solidă de pe care comunitățile pot juca un rol central în conservarea biodiversității, păstrându-și în același timp propriile caracteristici culturale și conexiunea la pământ. Gradul în care diversitatea ecosistemelor lumii, de care depindem noi, ca oameni, este legată de diversitatea culturilor sale, abia începe să fie înțeleasă. În mod ironic, tocmai când ajungem să înțelegem această legătură, multe culturi se îndepărtează spre dispariție.  6

3. Concepția și viziunea creștinismului asupra mediului În 1967, istoricul Lynn White a scris un adevărat rechizitoriu la adresa viziunii creștine a Occidentului, pe care o considera responsabilă de criza mediului, într-un articol intitulat „Rădăcinile istorice ale crizei noastre ecologice”. Potrivit istoricului, creștinismul a măturat ideea de sacralitate a naturii pe care o nutreau păgânii, așezând în loc imaginea omului creat după chipul lui Dumnezeu, care „stăpânește” peste creaturile pământului. Prin urmare, creștinismul a introdus dualitatea dintre om și natură și a impus monopolul omului asupra mediului,

ultimele

bariere

faţă

de

exploatarea

naturii

prăbușindu-se

astfel

fără

zgomot, susţinea White. Teologul și filosoful american Francisc Schaeffer s-a numărat printre primii apologeţi creștini care au contestat acuzaţia conform căreia teologia creștină susţine exploatarea mediului, argumentând că stăpânirea despre care vorbește cartea Genezei implică gestionarea elementelor naturii luând în calcul faptul că acestea au valoare în sine și nu trebuie deteriorate. De altfel, un alt pasaj al Genezei clarifică sensul „stăpânirii” primite asupra pământului de primii oameni: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15), subliniind ideea de ocrotire și nu de dominaţie. În ultimii ani, ideea că trebuie să administrăm în mod înţelept lumea creată a fost supusă unui tir de critici chiar în interiorul comunităţii creștine, arată o analiză semnată de cercetătorul Calvin DeWitt, de la Universitatea din Wisconsin Madison, și de profesorul de filosofie Ronald Nash, care a predat la Reformed Theological Seminary. Prima provocare puternică venită din interior a fost lansată de evanghelicul James Watt, secretar de interne al SUA în timpul peședintelui Reagan, care a susţinut ideea că pământul slujește doar ca „o staţie temporară pe drumul spre viaţa veșnică”, dar și ca depozit de resurse exploatabile în acest scurt periplu pământesc. Poziţia lui Watt părea să valideze viziunea lui White, conform căreia viziunea creștină reprezintă pilonul crizei ecologice, iar apologeţii creștini au combătut această filosofie a exploatării, evidenţiind că Biblia ransmite un alt mesaj: pământul aparţine

7

Creatorului său, și nu oamenilor, iar scopul creaţiei nu se mărginește la satisfacerea nevoilor umane. Viziunea gnostică, potrivit căreia materia este rea, dar și suspectarea creștinilor preocupaţi de mediu de contaminare cu filosofia panteistă sau New Age au reprezentat alte motive de a exonera creștinimul de orice datorie faţă de mediul înconjurător, arată DeWitt și Nash. O ultimă categorie care se dezangajează faţă de datoria de a ocroti planeta este cea a creștinilor prinși în dezbateri nesfârșite cu privire la veridicitatea crizei mediului – întrucât nu sunt siguri că dovezile care indică apropierea de colapsul planetei sunt dincolo de orice îndoială, aceștia rămân cantonaţi într-o așteptare fără speranţă de acţiune. Această poziţie nu este una biblică, argumentează autorii, pentru că administrarea responsabilă a creaţiei rămâne un imperativ, indiferent de starea acesteia, nereprezentând o opţiune, nici o soluţie de criză, „ci un mod de viaţă”. De fapt, Biblia abundă în sfaturi legate de îngrijirea mediului, încă de la primele ei pagini, și conţine chiar și un mesaj de final pentru cei care deteriorează creaţia, deconstruind astfel încercările de a minimaliza importanţa acestui subiect.

Liniile directoare ale mesajului biblic Noul și Vechiul Testament relevă o doctrină a vieţii, scrie profesorul de teologie Joann Davidson, inventariind o serie de dovezi biblice despre grija divinităţii faţă de fiecare element al lumii create. În primele capitole din Geneza, Dumnezeu califică drept „foarte bune” lucrurile create. Animalele au primit, la fel ca omul, „suflare de viaţă” și o dietă vegetariană, iar ulterior, căderea în păcat a afectat întreaga creaţie. În vremea lui Noe, Dumnezeu a dat instrucţiuni pentru a salva animale într-o arcă, ferindu-le de o catastrofă globală, iar textul biblic menţionează că Dumnezeu și-a amintit, după ce ploaia a

8

încetat, „de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie” (Geneza 8:1) și chiar a inclus în legământul său, dincolo de oameni, „orice făptură vie”(Geneza 9:8-10). Davidson subliniază că animalele sunt pomenite în instrucţiunile date copiilor lui Israel la intrarea în Canaan (de exemplu, măgarul căzut sub greutatea poverii trebuia ajutat, chiar dacă era proprietatea unui dușman), dar și pământul sau pomii – de pildă, exista interdicţia de a tăia, într-o campanie militară, pomii din jurul cetăţii asediate. De asemenea, atât pământul, cât și animalele sunt incluse în instrucţiunile legate de sabatul săptămânal sau de anul sabatic. În promisiunile de restaurare a creaţiei, într-o lume din care păcatul va fi eradicat, este inclusă și lumea animală, conform mesajului transmis profetului Osea. Iar Noul Testament nu face decât să continue această „teologie a vieţii”, prezentând imaginea unui Dumnezeu căruia nu-i rămâne indiferentă niciuna dintre fiinţele create de El: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu”  (Luca 12:6). De altfel, în ultimele secvenţe ale cărţii Apocalipsa, în judecata dreaptă și finală a divinităţii este cuprinsă și pedepsirea celor care „prăpădesc pământul”. Studiile care arată o preocupare mai scăzută a creștinilor faţă de mediu îi trezesc un gust amar lui Steve Dunbar, biolog marin la Universitatea Loma Linda, care mărturisește că această situaţie îi amintește de apatia israeliţilor, descrisă foarte viu în cartea profetului Ieremia: „Mulţi păstori Mi-au distrus via şi Mi-au călcat ogorul în picioare; Mi-au prefăcut ogorul Meu cel plăcut într-un deşert pustiit. Au făcut din el un pustiu; pustiit, el se jeleşte înaintea Mea. Toată ţara a fost devastată, căci nimănui nu-i pasă” (Ieremia 12:10, 11, NTLR). Aceasta este o declaraţie surprinzătoare despre poporul ales, în care nu se găsește nimeni căruia să îi pese de distrugerea mediului, punctează Dunbar, care preia textul biblic pentru a-l folosi ca o cutie de rezonanţă pentru propria noastre indiferenţă. „Auzim strigătul oceanelor Lui care au de-a face cu poluarea noastră, a creaturilor Sale prinse în capcana deșeurilor noastre? (…) Auzim strigătul semenilor noștri atunci când nu mai pot trăi în habitatele pe care El le-a creat pentru ei?”, se întreabă Dunbar, subliniind că, în cazul în care urechea noastră prinde vaietele unei creaţii abuzate, „întrebarea mai mare este: «Există cineva căruia să-i pese?»”. 9

Escatologia nu e o scuză pentru ignorarea problemelor de mediu În unele cazuri, doctrina escatologică este folosită de creștini pentru a se sustrage oricărui efort de protejare a mediului, dat fiind că destinul planetei li se pare a fi deja pecetluit. Credinţa că pământul va fi distrus și recreat la venirea lui Isus îi determină pe mulţi creștini să trateze grija faţă de mediu ca pe un bagaj pe care îl poţi expedia liniștit pe bancheta din spate, scrie Rahel Wells, profesor la Universitatea Andrews. Totuși, o doctrină corectă nu trebuie să modeleze comportamente greșite, susţine Wells, apreciind că „escatologia oferă o motivaţie solidă pentru ecologie”. Remarcând faptul că „pasajele escatologice includ o imagine a pământului restaurat și întinerit”, Wells conchide că un crez escatologic presupune mai degrabă îngrijirea mediului decât opoziţia faţă de administrarea lui cumpătată. „Escatologia și ecologismul nu sunt, până la urmă, idei contradictorii, ci complementare. Grija faţă de planeta noastră nu este deconectată de misiunea creștină de a răspândi vestea cea bună a salvării”, punctează și Silvia Schimpf-Torreblanca, profesor la Antillean Adventist University. Ben Holdsworth, profesor la Union College din Lincoln, Nebraska, a scris despre intersecţia celor „cinci E”: escatologie, eclesiologie, evanghelizare, economie și mediu (environement). Escatologia vorbește despre o accentuare a distrugerii naturii pe măsură ce evenimentele Apocalipsei se apropie, iar eclesiologia ar trebui să se concentreze pe impactul acestei realităţi asupra membrilor bisericii. Un mediu deteriorat va afecta economia societăţii, însă această criză trebuie privită de biserică nu doar ca împlinire escatologică, ci drept oportunitate de „a duce speranţa într-o lume cufundată în criză crescândă”. De fapt, în loc de a privi cu reticenţă eforturile care se fac pentru salvarea mediului, creștinii ar trebui să fie primii preocupaţi de această criză, tocmai datorită crezului lor esctologic, afirmă Bob White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge, remarcând că, 10

din perspectivă biblică, pământul seamănă mai puţin cu Titanicul și mai mult cu nava Queen Mary, având în vedere că „va fi reconstruit și mai glorios”. Motive suplimentare pentru a conserva darurile primite Nu este misiunea creștinilor aceea de a soluţiona disputele privind încălzirea globală, notează Joann Davidson, subliniind că, deși preocuparea faţă de criza mediului este de dată recentă în societatea noastră, scriitorii biblici și-au exprimat recunoștinţa faţă de creaţie, dar și îngrijorarea faţă de modul în care ne raportăm la ea, cu mult mai devreme. În consecinţă, crede Davidson, motivele biblice în favoarea protejării mediului nu doar că sunt  mai vechi, dar merg mai în profunzime decât actuala etică a mediului. Creștinii trebuie să protejeze planeta care le-a fost dată ca locuinţă pentru că lumea materială este importantă pentru Dumnezeu și El este implicat în susţinerea ei, explică Bob White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge. Pe de altă parte, aceasta este porunca specifică dată de divinitate în zorii istoriei umanităţii, iar administrarea chibzuită a resurselor planetei este parte din închinarea creștină, subliniază profesorul. Natura este cartea din paginile căreia încă irumpe iubirea și forţa Creatorului, așa că administrând-o judicios, ne consolidăm legătura cu divinitatea și predăm acest privilegiu și generaţiei următoare, punctează profesorul de biologie William Hayes. Există însă și alte motive pentru a gestiona cu prudenţă mediul și resursele sale. De exemplu, cele de ordin economic. Resursele planetei sunt finite, iar un consum nesustenabil afectează în cele din urmă mediul, producând daune deloc neglijabile din punct de vedere financiar. Doar în 2018, cele mai severe 10 dezastre naturale au produs pagube de cel puţin 84,8 miliarde de dolari, potrivit unui studiu al organizaţiei Christian Aid, care a arătat că „schimbările climatice au un impact devastator asupra vieţilor şi modului de existenţă al multor oameni chiar în acest moment”, după cum a declarat Kat Kramer, conducătoarea departamentului pentru climă al organizaţiei.

11

Grija pentru mediu ar trebui să fie generată și de motive legate de sănătate și de justiţie socială, punctează Hayes. Un mediu sănătos susţine sănătatea umană prin ecosistemele sale, dar un mediu deteriorat generează boală, tensiuni și inegalitate. În general, cei mai săraci locuitori ai planetei plătesc un cost injust pentru a susţine confortul și risipa din statele dezvoltate, iar creștinii ar trebui să fie cei mai vocali în susţinerea drepturilor celor defavorizaţi de exploatarea mediului, nu doar în cazul fiinţelor umane, ci și a altor forme de viaţă, concluzionează Hayes. Nu preţuim îndeajuns natura pentru că nu am fost niciodată nevoiţi să trăim lipsiţi de frumuseţea și abundenţa ei. O lume lipsită de biodiversitate, „din inox, oţel și ciment, despuiată de orice plantă și animal, orice copac sau coastă de deal”, ar însemna nu doar „o lume cu greu locuibilă, din punct de vedere biologic”, ci una „în care cu greu am vrea să trăim”, notează jurnalistul Thomas Friedman. Ar fi, de fapt, o lume în care am realiza pe deplin semnificaţia cuvintelor entomologului Edward Wilson, care observa că distrugerea ecosistemelor pentru profit e similară cu arderea tablourilor din Luvru pentru a găti cina. Numai că, în acest caz, tablourile au o valoare imposibil de cuantificat, pentru că Acela care le-a semnat a făcut ca viaţa să curgă prin fiecare por, nuanţă și relief. Iar atunci când Celui infinit îi pasă chiar și de o vrabie care cade la pământ, omul, creatura a cărui viaţă l-a costat cel mai mult pe Creator, nu se cade să orbecăie prin pâcla indiferenţei.

4. Dezvoltarea durabilă Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural. Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul „Viitorul nostru comun”, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

12

Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om - mediu, fie că e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social. Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.

5. Concluzii Termenul de ecodezvoltare (economistul francez Pezzey a identificat peste 60 de definiţii ale termenului), ori de „dezvoltare durabilă“ cunoaşte abordări foarte diverse. Dincolo de accepţiunea strict economică se manifestă o multitudine de semnificaţii. Astfel, „econcetriştii“, partizani ai protecţiei naturii ca un scop în sine, se opun „antropocentriştilor“, care se interesează de mediu numai din punctul de vedere al utilităţii sale pentru om. Printre aceştia din urmă, putem distinge „liberalii“ (precum Solow, Tietenberg ş.a.) convinşi de liberul joc al mecanismelor de piaţă, amendate corespunzător pe termen lung al mediului; la rândul lor, „reformiştii“ (Pearce, Bishop, Turner etc.) insistă asupra miopiei pieţei faţă de complexitatea mecanismelor de regularizare ale biosferei şi sugerează o intervenţie publică crescută. În sfârşit, „radicalii“ (Lele, Brown ş.a.) reclamă o reevaluare radicală a opţiunilor actuale în materie de dezvoltare şi consum.

13

6. BIBLIOGRAFIE - https://ro.wikipedia.org/wiki/Criz%C4%83_ecologic%C4%83 - https://www.resurgence.org/magazine/article2629-nature-and-culture.html - https://semneletimpului.ro/mediu/de-ce-sa-le-pese-crestinilor-de-mediul-inconjurator.html - https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_durabil%C4%83 - Suport curs Ecologie, PROF. UNIV. DR. MIRCEA DUTU-BUZURA - Dr. Ing. Maniu Maria - Ecologie şi protecţia mediului, Universitatea Bioterra Bucureşti, 2004

14