Adrian Stoica Reale Modificat [PDF]

Zitiervorschau

Drept civil. Drepturi reale

Adrian STOICA DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE Note de curs. Speţe. Grile

|1

2 | Adrian STOICA

Adrian STOICA

DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE Note de curs. Speţe. Grile

Drept civil. Drepturi reale

|3

Copyright © 2014 Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STOICA, ADRIAN, DREPT      Drept civil, Drepturile reale : note de curs, speţe, grile / Adrian Stoica. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2014      Bibliogr.       ISBN 978-606-26-0081-5

4 | Adrian STOICA

347(498)(075.8)

Listă de abrevieri alin.– alineatul art.– articolul ICCJ – Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie C.A.– Curtea de apel Trib.– Tribunal Jud. – Judecătorie NCC– Noul Cod civil NCPC– Noul Cod de procedură civilă sent. civ. –sentinţa civilă dec. civilă – decizia civilă Ed. – Editura ed.– ediţia H.G. –Hotărârea Guvernului O. G.–Ordonanţa Guvernului O.U.G. –Ordonanţa de urgenţă a Guvernului M. Of.–Monitorul Oficial al României lit.–litera p.– pagina pp.–pagini pct. – punctul vol. – volumul op.cit. – operă citată RRD – Revista română de drept RRDP – Revista română de drept privat RRES – Revista română de executare silită s. civ.– secţia civilă

Drept civil. Drepturi reale

|5

Cuprins

LISTĂ DE ABREVIERI............................................................................5 CUVÂNT INTRODUCTIV.....................................................................11 CAPITOLUL I. PATRIMONIUL, DREPTURILE PATRIMONIALE ŞI BUNURILE, ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL..............................................................................................13 1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu..........................................13 1.1. Noţiune..........................................................................................13 1.2. Elementele patrimoniului..............................................................16 1.3. Caracterele patrimoniului.............................................................18 1.4. Funcţiile patrimoniului.................................................................24 2.Aspecte generice privind drepturile patrimoniale.................................27 2.1. Drepturile şi obligaţiile reale. Definiţie şi clasificare..................29 2.2. Drepturile de creanţă. Definiţie.....................................................34 3. Despre bunuri.......................................................................................35 3.1. Noţiunea şi definiţia bunurilor......................................................35 3.2. Criteriile de clasificare a bunurilor...............................................36 3. 3. Distincţia principală a bunurilor: bunuri mobile şi bunuri imobile......................................................................................41 3. 4. Distincţia secundară a bunurilor prevăzută de Noul Cod civil.......................................................................................................42 3. 5. Produsele bunurilor......................................................................46 CAPITOLUL II. TEORIA GENERALĂ A PROPRIETĂŢII POTRIVIT NOULUI COD CIVIL.........................................................48 1. Aspecte generale privind dreptul de proprietate..................................48 1. 1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate...........................49 1. 2. Formele şi definiţiile proprietăţii.................................................50 2.Dreptul de proprietate privată................................................................51 2.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate privată.....................51

6 | Adrian STOICA 2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată..............53 2.3. Analiza atributelor dreptului de proprietate privată.....................57 2. 4. Limitări sau îngrădiri în exerciţiul dreptului de proprietate privată...................................................................................................60 2.5. Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată....................65 2.6. Regimul circulaţiei juridice a terenurilor proprietate privată..............66 3.Dreptul de proprietate publică...............................................................69 3.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate publică....................69 3.2. Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate publică..................................................................................................71 3. 3. Moduri de dobândire şi de stingere a proprietăţii publice. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică....................................72 3. 3. 1. Enumerarea modurilor de dobândire şi de stingere a proprietăţii publice..........................................................................73 3. 3. 2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică...................74 3.4. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice..................79 CAPITOLUL III. MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ......................................83 1. Consideraţii generale............................................................................83 2. Generalităţi privind proprietatea comună ............................................84 2.1. Definiţia şi formele proprietăţii comune......................................85 2. 1. 1. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi......................85 2. 1. 2. Proprietatea comună în devălmăşie....................................92 3. Partajul potrivit Noului Cod civil.........................................................92 4. Proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă..................................96 5. Proprietatea periodică...........................................................................98 CAPITOLUL IV. MIJLOACE PROCESUALE PRIVIND APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE...........................................100 1. Consideraţii generale..........................................................................100 2.Noţiunea şi caracterele generale specifice acţiunii în revendicare....102 2.1. Delimitarea acţiunii în revendicare de alte acţiuni reale............103 4.Calitatea procesuală în cadrul acţiunii în revendicare........................106 5.Acţiunea în revendicare imobiliară.....................................................107 6.Acţiunea de revendicare mobiliară......................................................110

Drept civil. Drepturi reale | 7 7.Efectele acţiunilor în revendicare........................................................112 8.Regimul revendicării bunurilor proprietate publică............................113 CAPITOLUL V. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.............................................................115 1. Generalităţi.........................................................................................115 2. Dreptul de superficie..........................................................................116 2. 1. Considerente introductive. Definiţie şi titulari..........................116 2.2. Caracterele juridice specifice dreptului de superficie................118 2.3. Exercitarea, apărarea şi stingerea dreptului de superficie..........119 2.4. Efectele încetării superficiei.......................................................120 3. Dreptul de uzufruct.............................................................................121 3. 1. Domeniul de aplicare şi definitia uzufructului..........................121 3. 2. Constituirea, termenul şi obiectul uzufructului.........................122 3. 3. Caracterele juridice ale uzufructului..........................................122 3.4. Exercitarea dreptului de uzufruct...............................................124 3.5. Stingerea dreptului de uzufruct...................................................127 4. Dreptul de uz şi de abitaţie.................................................................128 4. 1. Noţiuni introductive...................................................................128 4.2. Definiţia şi subiecţii dreptului de uz şi de abitaţie.....................128 5. Dreptul de servitute............................................................................129 5.1. Consideraţii generale..................................................................129 5. 2. Caracterele juridice, termenul şi clasificarea servituţilor..........130 5.3. Exercitarea dreptului de servitute...............................................132 5. 4. Stingerea servituţilor..................................................................134 CAPITOLUL VI. POSESIA..................................................................136 1. Consideraţii generale privind posesia................................................136 2. Conţinutul structural al posesiei.........................................................138 2.1. Natura juridică şi exercitarea posesiei........................................138 2.2. Caracterele juridice ale posesiei.................................................139 2.3. Elementele posesiei.....................................................................140 3. Posesia şi detenţia precară..................................................................141 3.1. Precizări prealabile.....................................................................141 3.2. Comparaţie între posesie şi detenţia precară..............................143 3.3. Regimul juridic al detenţiei precare............................................143 4. Dobândirea şi încetarea posesiei........................................................145

8 | Adrian STOICA 5. Dovada posesiei..................................................................................146 6. Calităţiile şi viciile posesiei................................................................147 7. Efectele posesiei.................................................................................149 CAPITOLUL VII. MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ SAU ALE DEZMEMBRĂMINTELOR ACESTUIA.............................................154 1. Precizări prealabile.............................................................................154 2. Accesiunea sau incorporaţiunea.........................................................155 2.1. Definiţie şi clasificare.................................................................155 3. Hotărârea judecătorească....................................................................162 4. Uzucapiunea.......................................................................................162 4.1. Noţiunea şi domeniul de aplicare al uzucapiunii........................163 4.2. Uzucapiunea în sistemul noului Cod civil..................................165 4.3. Joncţiunea posesiilor...................................................................168 4.4. Efectele uzucapiunii....................................................................169 5. Ocupaţiunea........................................................................................170 PROBLEME TEORETICE ŞI SPEŢE CORESPUNZĂTOARE MATERIEI.............................................................................................174 GRILE CORESPUNZĂTOARE MATERIEI......................................179 RĂSPUNSURILE CORECTE ALE GRILELOR.................................193

Drept civil. Drepturi reale

|9

Cuvânt introductiv Prin intermediul acestor Note de curs, se doreşte prezentarea în mod sistematizat a celor mai importante noţiuni şi instituţii ale dreptului civil, ce compun materia primului semestru din anul II de studiu al oricărei Facultăţi de drept din România, cu scopul de a oferi un sprijin efectiv studenţilor aflaţi în acest ciclu de învăţământ. Cei iniţiaţi ştiu foarte bine că există o legătură naturală între materiile dreptului civil care sunt incluse în programele universitare, motiv pentru care, în opinia noastră, drepturile reale, deoarece aceste noţiuni vor face obiectul prezentelor note de curs, constituie „temelia teoretică” a oricărui viitor civilist. Această afirmaţie este bazată pe faptul că în viaţa cotidiană a fiecărei persoane şi mai ales din momentul în care legea îi recunoaşte acesteia capacitatea de exerciţiu, ponderea raporturilor juridice de natură patrimonială incepe să crească în funcţie de situaţie, pe de-o parte pentru a-şi apăra patrimoniul, ori pe de alta, pentru a-l extinde. De aceea, noţiuni şi instituţii cum ar fi: patrimoniul, dreptul de proprietate, dezmembrămitele dreptului de proprietate, posesia, etc, prezintă o importanţă fundamentală atât pentru cultura juridică minimă a oricărei persoane interesate de aceste fenomene, cât şi pentru studenţii care doresc să „performeze” în domeniul dreptului. Chiar dacă la prima vedere materia drepturilor reale prezintă o dificultate aparte, această lucrare o înfăţişează sub câteva aspecte, care sperăm noi, va uşura percepţia generală, formată „artificial”. Sub primul aspect, mai general –prin noua reglementare a Codului 1 civil se regăsesc la nivel normativ o serie de drepturi reale care, deşi erau şi anterior recunoscute în literatura de specialitate, nu erau formalizate 1

A fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505, din01 octombrie 2011 şi a fost pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409, din 10 iunie 2011. Ultima modificare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil a avut loc prin Legea nr. 138 /15 octombrie 2014, publicată în M. Of. Nr.753/16.10.2014. Brevitatis causa va fi denumit, NCC.

10 | Adrian STOICA normativ. Astfel, de exemplu a fost reglementat la nivel normativ, dreptul de superficie. De asemenea, au fost introduse în enumerarea drepturilor reale şi drepturile reale care constituie modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică, care erau prevăzute în legi speciale şi exemplele ar putea continua. Într-o societate organizată pe baza principiilor economiei de piaţă, importanţa dreptului de proprietate se amplifică, frecvenţa actelor juridice civile referitoare la acest drept fundamental şi litigiile în acest domeniu cresc considerabil, iar normele care îl reglementează trebuie să fie clare şi concise. Sub al doilea aspect, mai special - lucrarea tratează din punct de vedere teoretic pe rând: patrimoniul, drepturile patrimoniale şi bunurile, dreptul de proprietate, apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, posesia şi moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau ale dezmembrămintelor acestuia. De asemenea, am considerat deosebit de util ca la finalul acestei lucrări să fie prezentate un număr de 10 speţe şi 50 de grile, cu subiecte diferite, dar corespunzătoare instituţiilor prezentate în conţinutul notelor de curs. În aceste condiţii, lucrarea de faţă: Drept civil. Drepturile reale. Note de curs. Speţe. Grile, ar putea veni în sprijinul tuturor acestor persoane, iar prin conţinutul său, ar reprezenta un instrument de lucru util atât studenţilor, cât şi persoanelor interesate de problematica abordată, deoarece pot identifica o serie de răspunsuri de ordin teoretic şi practic. Adrian Stoica1 Constanţa, 1 Octombrie 2014

1

Conferenţiar universitar dr. al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii “Ovidius”, Constanţa. E-mail: [email protected]

Drept civil. Drepturi reale

| 11

Capitolul I. Patrimoniul, drepturile patrimoniale şi bunurile, în viziunea Noului Cod civil

 1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu 1.1. Noţiune Noul1 Cod civil, schimbă într-o oarecare măsură linia impusă de Vechiul Cod civil, instituţiei patrimoniului2. Chiar dacă numeroase texte 1

Cu excepţia actualului Cod civil, de-a lungul vremii România a beneficiat de alte trei codificări civile de referinţă şi anume: a) Codul Calimach a fost a fost considerat codul civil al Moldovei, alcătuit de Christian Flechtenmacher şi Anania Cuzanos, cu ajutorul lui Andronache Donici, Damaschin Bojincă şi al altor jurişti, la iniţiativa domnitorului Scarlat Callimachi (Calimach), care l-a promulgat în anul 1817. Acest cod mai este denumit şi Codica Ţivilă a Moldovei. La promulgare, codul era scris în limba greacă. Aplicarea lui a devenit mai consecventă abia după 1833, când s-a definitivat, prin traducere, redactarea în limba română a codului, de către Christian Flechtenmacher şi Damaschin Bojincă, începută odată cu cea greacă. La alcătuira acestui cod s-a urmărit să se îmbine dreptul local, bazat pe obiceiul pământului, cu dreptul bizantin (bazilicalele sau legiuiriile împărăteşti), folosindu-se totodată în fapt, ca model principal, codul civil francez de la 1804 şi codul civil austriac de la 1811; b) Legiuirea Caradja este primul cod de legi al Tării Româneşti fiind promulgat în anul 1818 pe vremea domniei domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818). Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru ţărani, anumite dispoziţii privitoare la bunuri, dar şi dispoziţii potrivit cărora, femeile erau excluse din viaţa politică; c) Codul civil al României a fost elaborat în anul 1864, după modelul Codului civil francez din 1804, luându-se în considerare şi modificările aduse între timp acestui cod, precum şi proiectul de cod civil italian, legea franceză asupra transcripţiei din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, dispoziţii din vechiul drept românesc. Codul civil român a fost promulgat în anul 1864 şi a intrat în vigoare din 1 decembrie 1865. De la acea dată Codul Calimach aplicat până atunci în Moldova şi Legiuirea Caradja din Ţara Românească, celelalte legi civile, ordonanţe domneşti şi instrucţiuni ministeriale au fost abrogate. 2 Pentru mai multe amănunte referitoare la această instituţie, a se vedea : O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.8-20 ; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs

12 | Adrian STOICA legale fac referire la această noţiune, putem observa cu mare uşurinţă că actuale norme de drept material determină cu titlu novator şi alte noţiuni care au corespondenţă cu instituţia patrimoniului. În acest sens, de la început putem discuta despre noţiunea de „mase patrimoniale” sau de ceea ce înseamnă procedura de „transfer intrapatrimonial”. Întorcându-ne la prezentarea noţiunii de patrimoniu, cu titlu exemplificativ am putea aminti că dispoziţiile art. 31 NCC, reglementează la alin.(1) faptul că, „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu”, art.33 reglementează” Patrimoniul profesional individual”, art. 214 separarea patrimoniilor în cazul persoanelor juridice, art.317 independenţa patrimonială a soţilor, art.500 independenţa patrimonială în cadrul instituţiei Autorităţii părinteşti, etc. În accepţiune curentă prin patrimoniu se înţelege averea sau avuţia unei persoane. În sens mai larg(lato sensu), se vorbeşte despre patrimoniul public( de exemplu, Legea1 apelor nr.107 din 1996, în art.1 alin.2), ori în alte situaţii de patrimoniu cultural care include bunurile culturale ale unei naţiuni ca, operele de artă, monumentele, etc. Se mai poate vorbi de asemenea şi de un patrimoniu geografic(solul), de un patrimoniu biologic(flora şi fauna) ori de un patrimoniu lingvistic. Însă, pe noi ne interesează sensul tehnic, juridic al acestei noţiuni. Cuvântul patrimoniu, provine din latinescul patrimonium, acest cuvânt derivând de la pater famillias, care era proprietarul întregii averi familiale. Noţiunea avea şi un caracter real pentru că desemna bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu. Juriştii romani nu au definit patrimoniul şi ce era curios, nu au simţit nevoia de a grupa drepturile şi obligaţiile într-un tot unic pe timpul vieţii unei persoane, ci la încetarea ei din viaţă, la moştenire(hereditas). de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 1-7. 1 Legea nr. 107/1996- Legea apelor(publicată în M. Of. Nr. 244 din 8 octombrie 1996) a fost completată şi modificată prin numeroase acte normative. Printre ultimele acte normative modificatoare, putem aminti: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2011, publicată în M. Of. nr. 637 din 6 septembrie 2011; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2011, publicată în M. Of. nr. 461 din 30 iunie 2011; Legea nr. 146/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.3/2010, publicată în M. Of. nr. 497 din 19 iulie 2010; etc.

Drept civil. Drepturi reale | 13 Pentru a ne întoarce la sensul contemporan al noţiunii de patrimoniu, este necesar să anticipăm distincţiile sau clasificarea drepturilor patrimoniale, deoarece, patrimoniul după cum vom observa se referă exclusiv la sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Astfel, drepturile şi obligaţiile unei persoane pot să poarte asupra unor bunuri determinate considerate ut singuli faţă de celelalte drepturi şi obligaţii ale aceluiaşi subiect de drept. După cum veţi observa pe parcursul studierii materiei, sub acest aspect am clasificat drepturile reale şi de creanţă. De asemenea, in functie de obiectul lor, drepturile pot fi mobiliare şi imobiliare, corporale şi incorporale. Dar de altă parte, drepturile şi obligaţiile pot să poarte asupra unui ansamblu de bunuri, adică asupra unei universalităţi. Tradiţional, se distinge între universalitatea de drept(de jure) patrimoniul şi diverse universalităţi de fapt(de facto). După cum vom remarca, aceast ultim tip de universalitate reprezintă o grupare de bunuri mai mult sau mai puţin omogene care prin voinţa proprietarului este considerată şi tratată ca bun unic( de exemplu, fondul de comerţ care constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit, etc). Universalităţile de fapt nu înglobează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, ele fiind considerate ca părţi dintr-un patrimoniu, sau într-un alt termen prezentat de către doctrină1, ca ‚sub-patrimoniu’, deoarece nu cuprind totalitatea activului şi un pasivului. În cadrul universalităţilor de fapt, putem include şi masele patrimoniale, şi implicit patrimoniile de afectaţiune, ştiut fiind faptul că potrivit noilor dispoziţii, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau a unei afectaţiuni [art.31 alin.(2) NCC]. Aşa cum am mai amintit, singura universalitate de jure(de drept) admisă în dreptul nostru, este cea care se numeşte patrimoniu. În consecinţă, literatura noastră juridică a definit prin numeroase fraze noţiunea de patrimoniu, dar vă prezint două dintre cele mai sugestive: a) patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele; 1

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p.2.

14 | Adrian STOICA b) patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane. Este foarte important de subliniat faptul că bunurile nu intră în definiţia patrimoniului, deoarece în concepţia Noului Cod civil, lucrurile, corporale sau necorporale, constituie obiectul unui drept patrimonial (art. 535). S-a observat îndreptăţit că, dacă în patrimoniu ar fi incluse alături de drepturile patrimoniale şi bunurile care formează obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare a valorii economice ceea ce ar denatura raportul activ-pasiv. Din cuprinsul definiţiilor patrimoniului se pot desprinde următoarele principii esenţiale: a) patrimoniul este compus dintr-un activ şi un pasiv, însemnând că drepturile au acelaşi titular iar bunurile reunite acelaşi proprietar. Coeziunea acestui ansamblu este fungibilitatea elementului activ şi a elementului pasiv; b) drepturile care-l compun sunt patrimoniale, evaluabile în bani. De aceea când spunem patrimoniu, spunem implicit pecuniar, de unde rezultă că cele care nu au o asemenea expresie vor rămâne prin natura lor în afara patrimoniului-de aceea ele sunt numite drepturi extrapatrimoniale sau nepatrimoniale. c) patrimoniul este distinct de bunurile care îl compun la un moment dat. El există indiferent de schimbările şi modificările care se produc cu drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul. 1.2. Elementele patrimoniului Aşa cum am evocat în rândurile precedente, patrimoniul este compus dintr-un activ şi pasiv, el prezintă întruchiparea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane. Renumitul prof.univ.dr. Ovidiu Ungureanu spunea că: ’Patrimoniul amalgamează drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic’. Însă, ca expresie contabilă în el se distinge un activ şi un pasiv. Faţă de aceste aspecte, putem distinge următoarele elemente ale patrimoniului: a) Activul patrimonial,este alcătuit din drepturile patrimoniale, adică acele drepturi care pot fi exprimate în bani, adică drepturile reale(exemplu: dreptul de proprietate asupra apartamentului, dreptul de uzufruct asupra unor terţe bunuri, etc), drepturile de creanţă(exemplu:

Drept civil. Drepturi reale | 15 dreptul de a primi preţul asupra bunului vândut, etc), precum şi unele acţiuni în justiţie cu privire la respectarea drepturilor asupra unui bun(exemplu: acţiunea în revendicare a unui bun). Aşa cum am arătat, în patrimoniu nu sunt cuprinse drepturile care nu au o semnificaţie economică şi nu sunt susceptibile de o evaluare în bani. Nu vor fi totuşi considerate în afara patrimoniului, drepturile asupra unor bunuri insesizabile sau cele care sunt exclusiv ataşate persoanei, cum ar fi dreptul de a revoca o donaţie pentru o ingratitudine; b) Pasivul patrimonial este compus din datoriile(obligaţiile, sarcinile) care pot fi evaluabile în bani. Ele constau în obligaţia de a da, obligaţia de a face sau obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă titularul nu s-ar fi obligat la abţinere. Pasivul este cel care face din patrimoniu o universalitate in jure, care ipotetic poate depăşi o simplă colecţie de bunuri. Aceste două componente ale patrimoniului(activ şi pasiv) nu pot fi disociate. A dobândi un patrimoniu nu înseamnă numai a deveni proprietarul bunurilor care-l compun, ci înseamnă deopotrivă a deveni debitorul datoriilor care îl grevează. Sub acest aspect, patrimoniul este indivizibil. Atât activul cât şi pasivul sunt susceptibile de o evaluare pecuniară. Dacă primul îl depăşeşte pe al doilea, se poate admite că numai soldul este cel care formează patrimoniul. Invers, dacă cel de al doilea îl depăşeşte pe primul nu trebuie să concluzionăm că patrimoniul nu mai există;el există dar este negativ. Este necesar de subliniat faptul că activul patrimoniului se întinde pe două planuri distincte: • acela al capitalului; • acela al veniturilor. Aşadar, din punct de vedere economic, activul poate fi împărţit în: • capital-care reprezintă expresia valorică a bunurilor dintr-un patrimoniu şi care la rândul său poate fi, productiv (spre ex., un imobil închiriat, o sumă de bani împrumutată care produce dobândă, etc), sau neproductiv (un imobil neînchiriat, etc); • venituri- ce reprezintă valori direct legate de activitatea persoanelor. Considerăm faptul că, în privința capacității de muncă a unui individ, aceasta nu constituie un element al patrimoniului său. Întradevăr, forţa de muncă, spre deosebire de salariile care derivă din ea, nu

16 | Adrian STOICA face parte din patrimoniu deoarece, deşi ea are o semnificaţie economică, este strâns legată de corpul uman, iar acesta se află în afara patrimoniului. 1.3. Caracterele patrimoniului Instituţia patrimoniului potrivit Noului Cod civil, în mare parte şi-a păstrat importanţa reglementată şi de vechile dispoziţii. După cum vom observa, se introduce o instituţie novatoare, denumită fiducia, care poate fi considerată drept o tehnică juridică modernă „de gestiune a patrimoniului, fundamentată pe ideea transferului”, temporar, a unui drept/bun din patrimoniul constituitorului în patrimoniul fiduciarului, cu un scop determinat contractual (administrarea dreptului/bunului de către fiduciar în folosul unuia sau mai multor beneficiari). Cu titlu generic, art. 31 NCC dispune că orice persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. În continuare, textul amintit stabileşte faptul că patrimoniul, în funcţie de dimensiunea sa ori de calitatea persoanei care îl deţine, se poate fracţiona în 2 sau mai multe mase patrimoniale, care sunt considerate ele însele universalităţi juridice. Această fracţionare se poate face întotdeauna prin intermediul divizibilităţii sau afectaţiunii patrimoniale. De exemplu, masele patrimoniale fiduciare vor fi considerate patrimonii de afectaţiune. Afectaţiunea patrimonială, este în sensul art. 2.324 alin. (2)-(4) din NCC, o specie a diviziunii patrimoniale, deoarece sunt reglementate anumite cazuri speciale de urmărire a bunurilor existente în patrimoniul unei persoane debitoare. După cum vom observa, o astfel de formă de fracţionare a patrimoniului este fiducia, tehnică juridică prin intermediul căreia o fracţiune de patrimoniu este transferată/pusă la dispoziţia fiduciarului care va putea face inclusiv acte de dispoziţie cu privire la bunurile/drepturile ce fac parte din acea fracţiune de patrimoniu. Fiduciarul este practic un proprietar legal (legal ownership) al fracţiunii de patrimoniu respectiv, chiar dacă dreptul său nu este perpetuu şi nici exclusiv. Însă, pentru o mai bună înţelegere a instituţiei patrimoniului, faţă de noile dispoziţii civile, trăsăturile sau caracterele juridice ale patrimoniului pot fi următoarele:

Drept civil. Drepturi reale | 17 1. Patrimoniul este o universalitate juridică. Această trăsătură semnifică faptul că, patrimoniul este o totalitate sau o masă de drepturi şi obligaţii patrimoniale care aparţin unei persoane. Patrimoniul înglobează-aşa cum am mai arătat-un activ compus din drepturile unui titular iar bunurile în ansamblul lor, acelaşi proprietar în persoana titularului şi un pasiv, adică toate datoriile sau obligaţiile patrimoniale ale aceleiaşi persoane. Există o corelaţie esenţială între activ şi pasiv, făcând ca drepturile să corespundă obligaţiilor. Drepturile şi obligaţiile privite singular sunt distincte de universalitate (universitas juris), fapt care conduce la concluzia potrivit căreia, patrimoniul este independent de schimbările şi modificările care se produc cu drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul. 2. Unicitatea patrimoniului. Aceasta presupune că o persoană fizică sau juridică nu poate avea decât un singur patrimoniu şi că orice persoană are un patrimoniu, chiar dacă ea are numai datorii. Altfel spus, niciun patrimoniu fără o persoană şi nici o persoană fără patrimoniu. Unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al patrimoniului şi poate fi considerată potrivit actualelor dispoziţii civile, un caracter sau o trăsătură cu titlu general specifică patrimoniului. Acest caracter are la bază celebra teorie a personalităţii patrimoniului(TPP), promovată de iluştrii1 jurişti francezi C. Aubry şi C. Rau. 3. Inalienabilitatea patrimoniului. Aceasta înseamnă că persoanele nu pot transmite prin acte între vii întregul lor patrimoniu. Bineînţeles, nimic nu se poate opune ca o persoană să cedeze prin acte inter vivos (vânzare, donaţie, etc.), toate bunurile pe care le posedă la un anumit moment dat, chiar şi cele care provin dintr-o moştenire. Apoi ea nu poate ceda datoriile sale, adică să-i oblige pe creditorii săi să accepte 1

C. Aubry şi C. Rau, au fost doi celebri jurişti francezi ai sfârşitului de secol XIX, ambii profesori ai Universităţii din Strasbourg. Teoria personalistă a patrimoniului (TPP), reprezintă de fapt o teorie clasică, ai cărei promotori au fost cei doi jurişti. Ideile de bază a acestei teorii clasice sunt următoarele: numai persoanele pot avea un patrimoniu; orice persoană are un patrimoniu; o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu care este unitar şi indivizibil; patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl deţine.

18 | Adrian STOICA un alt debitor în locul său. Aceasta pentru că, creditul a fost încredinţat unei persoane determinate şi nu alteia cu care debitorul ar dori să se substituie. Transmiterea întregului patrimoniu al unei persoane fizice, se face prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului. În acest caz, moştenitorii culeg nu numai unul sau altul din bunurile defunctului, ci şi ansamblul datoriilor sale. În această materie, deci trebuie să se facă distincţia între cesiunea între vii (cesio inter vivos) şi cesiunea pentru cauză de moarte (cesio mortis causa). Potrivit art. 1.747-1.754 NCC, o moştenire poate face obiectul unei vânzări iar vânzătorul moştenitor, poate rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute. În cazul persoanelor juridice această transmisiune are loc în momentul încetării lor, mai precis în urma divizării totale sau, a fuzionării cu una sau mai multe persoane juridice. 4. Divizibilitatea şi afectaţiunea1 patrimoniului. Ca regulă generală, personalitatea fiind indivizibilă, şi cum patrimoniul este o emanaţia a personalităţii, o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. Sub acest aspect, criticile la adresa teoriei clasice au fost cele mai virulente deoarece chiar legea prevede situaţii frecvente în care aceeaşi persoană, aparent ar fi titulară a două patrimonii distincte. Mai mult decât atât, potrivit acestui caracter, se poate deroga cu uşurinţă de la regula generală privind unicitatea patrimoniului şi este foarte important de reţinut faptul că acesta poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. 2 NCC). Divizibilitatea şi afectaţiunea patrimoniului, chiar dacă sunt operaţiuni sinonime, pot fi considerate elemente novatoare ale Noului Cod civil, dar şi trăsături sau un caractere speciale ale patrimoniului, care derogă de la regula generală potrivit căruia acesta este unic însă, 1

Teoria patrimoniului de afectaţiune (TPA) este susţinută de şcoala germană a juriştilor specialişti în drept civil şi are în vedere următoarele : patrimoniul nu este legat de personalitatea subiectului de drept; unitatea elementelor patrimoniului este dată de ideea de scop, de afectaţiune; o persoană poate fi titulara mai multor patrimonii, în funcţie de scopul, de afectaţiunea pe care a dat-o unei anumite mase din bunurile sale (de exemplu, patrimoniul profesional individual al unui avocat, notar, executor judecătoresc, medic, etc. ori patrimoniul afectat unei fiducii).

Drept civil. Drepturi reale | 19 întotdeauna poate fi divizibil în anumite situaţii determinate de lege. Alături de unicitate, prin implementarea acestui caracter, Noul Cod civil recunoaşte patrimoniului o teorie modernă, o sinteză a celor două teorii: cea personalistă şi cea a afectaţiunii. Astfel, trebuie să reţinem faptul că patrimoniul este de regulă unic, el însă poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, adică a unor mase patrimoniale, fiecare având un regim juridic bine determinat (quasi patrimonia), numai în condiţiile legii. Cu această ocazie, se realizează un transfer intrapatrimonial potrivit art. 32 din NCC. Astfel, pentru persoanele fizice divizibilitatea patrimoniului este prevăzută de lege, adică vom fi în prezenţa unei divizibilităţi legale. Spre exemplu, în cazul soţilor unde deosebim între masa bunurilor comune dobândite în timpul regimului comunităţii legale(căsătoriei) prevăzută de art. 339 din NCC şi masa bunurilor proprii ale fiecărui soţ prevăzută de art. 340 NCC. Într-adevăr, soţii pot avea în patrimoniul lor atât bunuri proprii cât şi bunuri comune. Bunurile comune, potrivit art. 339 din NCC, sunt bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei. Aceste bunuri nu pot fi urmărite decât de către creditorii comuni ai soţilor, iar numai în caz de neîndestulare a lor, aceşti creditori vor putea urmări şi bunurile personale ale soţilor. Pe de altă parte, creditorii personali ai fiecărui soţ, nu pot urmări decât bunurile proprii, iar numai în cazul în care ei nu s-ar îndestula din această categorie de bunuri, potrivit art. 353 NCC, vor putea cere împărţirea bunurilor comune pentru ca astfel să-şi satisfacă creanţa din bunurile cuvenite soţului debitor. Potrivit art. 352 alin. (2) NCC, soţul care a plătit datoria comună va avea un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează. Divizibilitatea poate opera şi alte cazuri prevăzute de lege, spre exemplu în cazul acceptării unui patrimoniu supus succesiunii. Această acceptare, potrivit art. 1.106 NCC, nu este impusă niciunei persoane chiar dacă are sau nu calitatea de a o accepta. Astfel, potrivit art. 1.107 din NCC, acceptarea unei moşteniri poate fi făcută pe cale oblică, de creditorii succesibilului(moştenitorului), în limita îndestulării creanţelor lor.

20 | Adrian STOICA O altă situaţie în care operează divizibilitatea patrimoniului este cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, pentru ca succesibilul sau moştenitorul, să răspundă pentru obligaţiile defunctului în limitele valorii activului patrimonial lăsat de către defunct, adică intra vires hereditas. În acest caz totul se petrece ca şi cum moştenitorul ar avea două patrimonii: al său propriu şi acela care-l culege prin succesiune; altminteri s-ar ruina ori moştenitorul, ori creditorii defunctului. Potrivit art. 1.115 din NCC, acest inventar al patrimoniului succesoral, poate fi solicitat alături de moştenitori şi de creditorii moştenirii sau de orice persoană interesată. Textul de lege menţionat, prevede că operaţiunea de inventariere se efectuează la cererea acestor persoane de către notarul competent, iar în caz de opoziţie a succesibililor sau a persoanelor care deţin bunuri din patrimoniul succesoral, efectuarea inventarului va fi dispusă de către instanţa de judecată de la locul deschiderii moştenirii. Cu ocazia inventarierii patrimoniului succesoral, se realizează şi separaţia de patrimonii între bunurile patrimoniului succesoral şi bunurile celorlalte persoane(succesibili, ori persoane care deţin bunurile succesorale). Altfel, dacă nu s-ar obţine separarea de patrimonii, poate opera confuziunea, iar creditorii defunctului vor veni în concurs cu creditorii moştenitorilor, sau ai persoanelor care deţin bunurile succesorale, fiind astfel de neconceput ca creditorii unei persoane solvabile să piardă ceea ce le-a fost dat şi ceea ce ar putea obţine, pentru că debitorul lor moare. Cu privire la persoana juridică, art. 187 NCC prevede că aceasta trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general. Mai trebuie reţinut faptul că o societate comercială are patrimoniu propriu însă, distinct de acela al membrilor organelor de administrare potrivit art. 214 NCC. Faţă de exemplele mai sus enunţate referitoare la divizibilitatea legală a patrimoniului persoanelor fizice, trebuie să reţinem că poate exista şi o divizibilitate voluntară, incidentă doar în cazul persoanelor juridice când de pildă, un comerciant îşi poate diviza patrimoniul într-o grupă de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc un fond de comerţ afectat unei activităţi comerciale. Această divizare, poate fi conform art. 236

Drept civil. Drepturi reale | 21 NCC, totală(prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice) sau parţială(prin desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care continuă să existe, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice). Aşa cum am amintit, patrimoniul poate fi supus şi unor afectaţiuni, dar în limitele prevăzute de lege. Aceste afectaţiuni determinate de lege, ar putea creea pentru o persoană, pe de-o parte, un patrimoniu personalitate(de jure) şi un patrimoniu de afectaţiune. În cadrul patrimoniului de afectaţiune, am putea include spre exemplu, drepturile şi obligaţiile asupra bunurilor care pot face obiectul unei fiducii, sau unui patrimoniu profesional individual(al unui avocat, notar public, executor judecătoresc, medic, etc). Forma novatoare de afectare a unui patrimoniu sau a unei părţi a acestuia, reglementată de normele de drept substanţial o reprezintă instituţia fiduciei. Articolul 773 din NCC, defineşte fiducia ca fiind, aceea operaţiune juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de drepturi, prezente sau viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Această operaţiune, este consacrată prin încheierea unui contract de fiducie. Din conţinutul acestei definiţii constatăm existenţa a trei subiecte: a) Constituitorii, care pot fi persoanele fizice sau juridice, titulari de drepturi reale, de creanţă, garanţii, sau alte drepturi ori un ansamblu de drepturi; b) Fiduciarii, care sunt persoanele ce administrează cu un scop determinat drepturile reale, de creanţă, garanţii, sau alte drepturi ori un ansamblu de drepturi ale constituitorilor. Aceste persoane, potrivit art. 776 alin.(2) şi (3) NCC pot fi: instituţiile de credit, de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate, notarii publici sau avocaţii;

22 | Adrian STOICA c) Beneficiarii, care pot fi constituitorii, fiduciarii sau o terţă persoană determinată prin contractul de fiducie. 1.4. Funcţiile patrimoniului Patrimoniul prezintă o importanţă practică deosebită. Această importanţă practică, dar luând în consideraţie şi anumite norme ale Codului civil, vom putea scoate în evidenţă funcţiile acestei instituţii şi anume: • constituie garanţia comună a creditorilor(gajul general); • explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; • face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor, deci explică devoluţiunea succesorală a drepturilor şi obligaţiilor. 1. Patrimoniul şi garanţia comună a creditorilor Patrimoniul reprezintă garanţia generală sau comună conferită de lege creditorilor chirografari sau cum mai este denumit în doctrină, gajul general al acestora. În acest sens, art.1.518 din NCC statuează că:’Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale’. Această răspundere este limitată de anumite situaţii sau cazuri, prevăzute de lege, potrivit alineatului (2) al aceluiaşi text. Răspunderea personală a debitorului de îndeplinirea obligaţiilor sale, instituie aşa numita garanţie comună a creditorilor, reglementată de prevederile art. 2.324 din NCC. Creditorii chirografari, după cum se cunoaşte, sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală(ipotecă, privilegiu, gaj, etc) prin care să le fie asigurată creanţa, ei având drept garanţie, întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblu, ca o universalitate juridică; deci nu putem discuta de unul sau altul din bunurile debitorului, ci de ansamblul bunurilor care compun patrimoniul acelei persoane. Trebuie reţinut că sintagma ‚garanţie comună’ nu trebuie confundată cu dreptul de gaj care este o garanţie specială a creditorilor gajişti; acesta este un drept real accesoriu dreptului de creanţă care

Drept civil. Drepturi reale | 23 conferă atributele de urmărire şi de preferinţă. Garanţia comună înseamnă dreptul creditorului de a urmări oricare din bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza creanţa, fără însă a-l putea opri pe acesta să le înstrăineze. Rezultă că, orice creditor va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul procedurii de executare silită precum şi bunurile ce vor intra în patrimoniu(aşa-zise bunuri viitoare) până la realizarea integrală a dreptului de creanţă.

2. Subrogaţia reală cu titlu universal Subrogaţia(adică înlocuirea) este de două feluri: A) subrogaţia personală şi B) subrogaţia reală. A) Subrogaţia personală reprezintă situaţia în care într-un raport juridic o persoană este înlocuită cu alta. De exemplu, dacă 2 debitori sunt obligaţi la plata unei datorii faţă de un creditor, în cazul în care unul dintre ei achită singur întreaga datorie, debitorul plătitor se subrogă în drepturile creditorului plătit şi va putea urmări pe celălalt debitor pentru partea ce revenea acestuia. B) Subrogaţia reală reprezintă înlocuirea unui lucru cu un alt lucru şi ea poate fi: a) subrogaţie reală cu titlu universal şi b) subrogaţie reală cu titlu particular. (ex. dacă dintr-un patrimoniu este vândut un lucru, locul lui este luat de preţul încasat care la rândul său, va putea fi înlocuit cu un alt lucru achiziţionat din preţul obţinut). a) Subrogaţia reală cu titlu universal presupune înlocuirea automată a unei valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu. Spunem că este cu titlu universal deoarece înlocuirea unei valori cu alta se face fără a lua în considerare individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră în patrimoniu. Această înlocuire se produce automat dar nu în baza unei prevederi legale. Subrogaţia reală cu titlu universal prezintă desigur şi o importanţă practică. De exemplu, în cazul în care mai mulţi moştenitori dobândesc împreună un patrimoniu şi vor să iasă din indiviziune prin împărţirea bunurilor. Acele bunuri care nu pot fi comod împărţite în natură vor fi înstrăinate iar sumele obţinute vor lua locul bunurilor. Alt exemplu

24 | Adrian STOICA priveşte efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a unei persoane când, dacă moştenitorii prezumtivi au înstrăinat o parte din bunuri cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, actele lor vor rămâne valabile. Dar locul acelor bunuri va fi luat de sumele de bani primite de succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori. b) Subrogaţia reală cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun privit izolat(ut singuli). În acest caz nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu altă valoare, subrogaţia operează numai dacă este prevăzută expres de lege. Există o astfel de subrogaţie în cazul prevăzut de art.2.330 din NCC care statuează că în situaţia în care un bun grevat de o garanţie a pierit sau a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecate, după rangul lor. De asemenea, ipoteza art.72 alin.(3) din Legea 18/1991 privind fondul funciar referitoare la schimbul de terenuri care prevede că prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, etc.

3. Transmisiunea universală şi cu titlu universal Transmisiunea universală are loc atunci când se transmite întregul patrimoniu de la o persoană la alta în timp ce transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţională (fracţie ordinară, zecimală, procent) a întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane. Suntem în prezenţa unei transmisiuni universale, de exemplu, atunci când o persoană decedează iar patrimoniul lăsat, integral, este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară. Dimpotrivă, în ipoteza în care patrimoniul succesoral este dobândit pe cote părţi de doi sau mai mulţi moştenitori ne vom afla în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal. Aşadar, succesibililor nu li se va da unul sau altul din bunuri ori una sau alta din datoriile conţinute în patrimoniu, ci, de exemplu, o treime din bunuri şi o treime din datorii dacă moştenitorii sunt în număr de 3; 1/4 dacă sunt patru, etc. În acest caz, vom spune că bunurile defunctului se vor găsi în

Drept civil. Drepturi reale | 25 indiviziune între moştenitorii care, mai repede sau mai târziu, vor cere partajul asupra acestora. De altă parte, transmiterea patrimoniului către succesori îi va expune pe aceştia la plata tuturor datoriilor defunctului chiar dacă ceea ce primesc în calitate de activ are valoare inferioară datoriilor care grevează moştenirea; ei sunt ţinuţi ultra vires hereditas ceea ce înseamnă practic de a plăti datoriile defunctului din sumele personale. Acest rezultat neaşteptat este o consecinţă a unicităţii patrimoniului care în acest fel pune în lumină un principiu echitabil. Astfel, nu se poate concepe de ce moartea defunctului sporeşte şansele creditorilor lui, aceştia profitând de bunurile moştenitorului debitorului. Împotriva unui asemenea pericol moştenitorii se pot feri în două moduri şi anume: a) fie renunţând la succesiune(adică la activ şi la pasiv); b) fie acceptând-o sub beneficiu de inventar. În acest din urmă caz ei vor fi ţinuţi intra vires succesionis, adică numai până la concurenţa activului succesiunii. Aceasta presupune că toţi creditorii defunctului nu vor putea urmări decât bunurile acestuia. Se poate observa însă că beneficiul de inventar contrazice, în parte, noţiunea clasică de patrimoniu.

 2. Aspecte generice privind drepturile patrimoniale În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile civile se clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic, evaluabil în bani. Dreptul nepatrimonial, numit şi drept personal nepatrimonial, este acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani(spre exemplu, drepturi legate de existenţa şi de integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar fi, dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală, dreptul la libertate, dreptul la secretul vieţii private, la onoare, la reputaţie; drepturi referitoare la elementele de identitate ale persoanei; etc)

26 | Adrian STOICA Drepturile patrimoniale se împart în diverse categorii: drepturi reale, drepturi personale sau de creanţă, drepturi intelectuale. În cadrul drepturilor patrimoniale am mai putea include chiar şi acţiunile în justiţie. Diviziunea drepturi reale-drepturi personale( de creanţă), ce îşi are originea în dreptul roman, este considerată de doctrina mai veche ca fiind diviziunea supremă, opinie nuanţată în prezent de autorii moderni1, motiv pentru care în conţinutul studiului nostru, nu vom evoca niciun aspect referitor la drepturile intelectuale. Din punctul de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toţi ceilalţi. Spre deosebire, drepturile de creanţă presupun subiecte (atât creditor, cât şi debitor) determinate, debitorul având obligaţia corelativă dreptului creditorului de a cere acest lucru, de a da, a face sau a nu face ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii. Însă, drepturile reale prezintă două specificităţi faţă de drepturile personale: ele comportă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de urmărire prezentat de un drept real dă posibilitatea titularului său să urmărească în orice mâini s-ar afla bunul care îi aparţine sau care este grevat de un drept real în favoarea sa. Astfel, proprietarul unui imobil şi-l poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate să îşi reclame bunul pentru a-l folosi, şi asta în faţa oricărui proprietar al bunului. Din contră, dreptul de creanţă comportă prin sine dreptul la urmărire. Rezultă de aici că creditorul beneficiază de o garanţie generală asupra patrimoniului debitorului, neavând un drept special de urmărire asupra unor bunuri determinate din patrimoniul acestuia. Un creditor chirografar nu poate urmări bunurile decât în mâinile debitorului său, pierzând această posibilitate în cazul înstrăinării către un terţ. Mai mult, dreptul de urmărire afectează de asemenea şi executarea obligaţiilor privind utilizarea unui bun. Dacă, de exemplu, A îi promite lui B că îi va împrumuta autoturismul pentru o călătorie, dacă acest autoturism este înstrăinat B nu poate să îi ceară cumpărătorului C să execute obligaţia, A fiind singurul obligat. Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului de a-şi realiza dreptul său cu prioritate la acelaşi bun, în raport cu titularii altor drepturi. 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 36-42.

Drept civil. Drepturi reale | 27 De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit şi garantat de un drept de ipotecă, titularul dreptului de ipotecă (creditorul ipotecar) are posibilitatea de a obţine realizarea dreptului de creanţă cu prioritate, din preţul bunului ipotecat, faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor. Conform opiniilor clasice, drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt practic, nelimitate, deoarece se nasc din orice acte juridice valabile, din fapte juridice, licite sau ilicite ( adică din acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi, în temeiul legii: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, distrugerea de bunuri care atrage răspunderea civilă delictuală, etc.). 2.1. Drepturile şi obligaţiile reale. Definiţie şi clasificare Drepturile reale (jus in re) - sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Trebuie subliniat faptul că, dreptul real este un raport între oameni cu privire la un lucru şi nu un raport între om şi un lucru. Dreptul real presupune un raport juridic privitor la un lucru între subiectul activ şi subiectul pasiv, acesta din urmă fiind reprezentat de toate celelalte persoane nedeterminate care au obligaţia negativă de a nu aduce atingere exercitării dreptului real de către titularul său. În cadrul acestui raport, contactul între persoană şi lucru este imediat, sub garanţia şi controlul statului: ’lucrul este ca şi subjugat sau supus persoanei, el este obligat să i se supună’. Este însă o aparenţă, deoarece un lucru nu poate fi subiectul pasiv al unui drept. Clasificarea doctrinară a drepturilor reale constă în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii (privilegiile, garanţiile reale ori personale). 1. Drepturile reale principale sunt acelea care au o existenţă independentă faţă de alte drepturi; deci ele nu depind de alte drepturi cum ar fi de exemplu, proprietatea, uzul, uzufructul, etc. La rândul lor, drepturile reale principale se împart în

28 | Adrian STOICA a) dreptul de proprietate: - publică: care aparţine numai statului sau unităţilor administrativteritoriale; - privată: care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), precum şi altor persoane juridice înfiinţate de către stat şi autorităţile locale, cum sunt regiile autonome sau societăţile naţionale. b) drepturi reale derivate sau corespunzătoare dreptului de proprietate. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate pot fi la rândul lor desprinse din dreptul de proprietate privată, ori corespunzătoare dreptului de proprietate publică. 2. Drepturile reale accesorii ( de garanţie, ori de privilegiu) sunt acele drepturi care depind de existenţa altor drepturi; de exemplu, dreptul de ipotecă. Ele sunt accesorii drepturilor de creanţă. Dacă drepturile reale principale poartă asupra materialităţii însăşi a lucrului fiind puse în serviciul titularului dreptului, în schimb, drepturile reale accesorii au incidență asupra valorii pecuniare a lucrului, această valoare fiind pusă deoparte în interesul titularului dreptului. Drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, potrivit reglementărilor în vigoare pot fi următoarele: a) dreptul de administrare (art. 867-870 NCC); b) dreptul de concesiune (art. 871-873 NCC); c) dreptul de folosinţă cu titlu gratuit(art. 874-875 NCC). Aceste drepturi reale se constituie prin acte administrative, în cadrul unor raporturi juridice de putere şi reprezintă modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică. De aceea, ele nu dezmembrează proprietatea publică, fiind inopozabile proprietarului pe cale administrativă, însă, pe cale civilă, acestea sunt opozabile erga omnes. Aşa cum am mai amintit, în practică ele mai pot fi asimilate şi modalităţilor de exercitare a proprietăţii publice În opoziţie cu acestea, drepturile reale derivate din dreptul de proprietate privată (denumite şi dezmembrămintele dreptului de proprietate) sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Dezmembrămintelor le lipsesc unele din atributele proprietăţii, titularul lor având

Drept civil. Drepturi reale | 29 posesia, folosinţa, dispoziţia materială sau (parţial) juridică, în timp ce proprietarul va avea întotdeauna dispoziţia juridică asupra bunului. Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt: a) dreptul de superficie(art. 693-702 NCC); b) dreptul de uzufruct(art. 703-748 NCC); c) dreptul de uz şi cel de abitaţie(art. 749-754 NCC); d) dreptul de servitute(art. 755- 772NCC). Revenind la drepturile reale accesorii (de garanţie sau privilegiile), aşa cum am amintit, ele nu au o existenţă autonomă, deoarece depind întotdeauna de existenţa altor drepturi. Aceste drepturi reale accesorii, sunt denumite şi reglementate de Noul Cod civil drept garanţii sau privilegii şi de asemenea, pot fi împărţite în: garanţii reale (ipoteca, gajul, dreptul de retenţie), privilegii şi garanţii personale (fideiusiunea, garanţiile autonome). A) Sunt cunoscute ca fiind garantii reale, urmatoarele drepturi: a) Dreptul de ipotecă, care constituie acel drept real accesoriu constituit asupra unor bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri, care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun. Fiind constituit asupra unor bunuri acest drept de ipotecă, reprezintă în mod indirect pentru titularul său(denumit creditor ipotecar), o garanţie reală; b) Dreptul de gaj, ce este cunoscut ca fiind dreptul real accesoriu constituit în favoarea unui creditor asupra unor bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată, ale debitorului sau ale unui terţ, pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor. Poate fi cu deposedarea debitorului de bunul gajat sau în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie. Dreptul de gaj beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă şi recunoaşte în acelaşii titularului său, o garanţie reală asupra bunurilor care intră în aria obiectului său; c) Dreptul de retenţie, care reprezinta acel drept real accesoriu( sau garanţie reală imperfectă), care conferă posibilitatea creditorului, în

30 | Adrian STOICA acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în legătură cu cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea lui. De aceea, dreptul de retenţie intră în categoria garanţiilor reale imperfecte. Este considerat o garanţie reală dar imperfectă deoarece, nu conferă prerogativa dreptului de urmărire şi nici a dreptului de preferinţă, ci a unui drept de a participa, în caz de executare silită a bunului asupra căruia se exercită, la distribuirea preţului bunului, în condiţiile prevăzute de lege [art. 2498 alin.(2) NCC]; B) Privilegiile, reprezintă drepturi reale accesorii aparţinând unor creditori care datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale debitorului, chiar în faţa unor creditori gajişti sau ipotecari posteriori(de exemplu, cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor, cheltuielile îngropării în raport cu condiţia şi starea defunctului, cheltuielile pentru conservarea lucrului, restul de preţ al vânzătorului pe imobilul vândut, etc). C) Sunt considerate garantii personale: a) Fideiusiunea, care reprezinta contractul prin care o parte(fideiusorul), se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport calitatea de creditor, să execute cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută. Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie să fie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute, motiv pentru care este considerată o garanţie personală. b) Garanţiile autonome, care in fapt sunt angajamentele prin care emitentul în calitate de garant, se obligă, la solicitarea unei persoane să-i susţină acesteia din urmă în faţa unui creditor, executarea unei obligaţii de a face sau de a nu face. În egală măsură şi acest tip de garanţii, pot fi asimilate garanţiilor personale. Obligaţiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă(personale). Ele se împart în obligaţii1 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 43-47.

Drept civil. Drepturi reale | 31 propter rem şi scriptae in rem şi se caracterizează printr-o opozabilitate mai restrânsă decât cea a drepturilor reale şi de una mai extinsă decât cea a raporturilor de creanţă. Obligaţiile propter rem sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra lor. Aceste obligaţii se transmit oricăror deţinători ai bunului, odată cu acesta. Obligaţiile propter rem sunt de două categorii: legale (cele prevăzute de art. 17 din Legea nr.407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic, obligaţia de grăniţuire reglementată de art. 560 NCC, obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi construire a zidului comun prevăzută de art. 663 NCC, precum şi obligaţiile reglementate de Noul Cod Civil ca fiind servituţii de a nu construi, cele de trecere, etc) şi convenţionale (care se nasc prin acordul părţilor, cum ar fi obligaţia reglementată de art. 759 Noul Codul civ. prin care proprietarul unui fond aservit se obligă să asigure uzul şi utilitatea fondului dominant). Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă, dar sunt intrinsec legate de stăpânirea unor bunuri de către altă persoană decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acelor lucruri. Potrivit art.1.812 din NCC, cel care dobândeşte proprietatea unui imobil închiriat este obligat să respecte contractul de locaţiune încheiat de proprietarul anterior chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului. După cum se vedea, proprietarul actual, terţ faţă de contractul încheiat anterior, este obligat să respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract în baza unei obligaţii scriptae in rem. 2.2. Drepturile de creanţă. Definiţie Putem defini drepturile de creanţă(sau personale), ca fiind acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

32 | Adrian STOICA Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale, în opoziţie cu cele reale, deoarece ele sunt opozabile numai anumitor persoane(debitori). Potrivit doctrinei1 juridice, aceste drepturi sunt constituite din două elemente: o relaţie interpersonală între creditor şi debitor; un element economic care constă într-un drept al creditorului asupra patrimoniului debitorului, drept care se numeşte garanţie generală sau comună. În privinţa raporturile juridice năcute din drepturile de creanţă, acestea se numesc raporturi de obligaţii, întrucât dreptului de creanţă, îi va corespunde întotdeauna o obligaţie ( de a da, a face, sau de a nu face). Aşadar, dreptul de creanţă poate apărea ca o putere juridică ce permite creditorului, să ceară debitorului, îndeplinirea unei anumite prestaţii. În altă ordine de idei, creditorul chirografar, are un drept de garanţie generală sau comună ( gaj general) asupra patrimoniului debitorului său, adică are dreptul de a urmări şi vinde bunurile, prin intermediul executării silite la licitaţie publică, iar din preţul obţinut să i se îndestuleze creanţa sa. Din această perspectivă, dreptul de creanţă apare ca un drept la o parte sau fracţiune de patrimoniu. Dacă preţul rezultat din procedura de executare silită a bunurilor debitorului este neacoperitor pentru a despăgubi pe toţi creditorii chirografari, aceştia vor fi plătiţi proporţional cu suma nominală creanţei deţinute. Potrivit Noului Cod civil, dreptul de creanţă poate face obiectul unei cesiuni către o altă persoană, cu respectarea prescripţiilor impuse de lege.

 3. Despre bunuri 3.1. Noţiunea şi definiţia bunurilor Legătura dintre persoane şi bunuri a fost din cele mai vechi timpuri una, naturală firească, deoarece omul a fost cel care a dat utilitate sau sens economic lucrurilor. De aceea şi Noul Cod civil consacră o 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p. 36.

Drept civil. Drepturi reale | 33 importanţă normativă deosebită bunurilor, în Cartea a III-a, intitulată ‚Despre bunuri’(art.535-550). Deoarece lucrurile sunt utile omului producându-i acestuia avantaje, ele sunt denumite în drept, bunuri. Dacă, lucrurile în general sunt considerate bunuri, totuşi putem particulariza prin aceea că nu toate lucrurile sunt bunuri, pe motiv că nu toate lucrurile pot fi apropriate(adică a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop); sunt lucruri care prin natura lor nu pot fi apropriate(deoarece sunt bunuri comune- res communes) cum ar fi: lumina, aerul, marea, zăpada, etc. Aceste bunuri pot fi folosite de către persoane în comun, adică au o utilitate comună însă, din punct de vedere juridic nu pot fi privite ca bunuri. Noţiunea de bunuri, este consacrată de prevederile art.535 din NCC, în sensul că: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. În sens economic, prin bun se înţelege orice lucru care este util. În sens juridic, termenul de bun are două accepţiuni. În sens restrâns, stricto sensu: sunt bunuri, lucrurile corporale sau necorporale, care pot face obiectul unor drepturi şi obligaţii patrimoniale; în acest sens este preferabil de a se folosi termenul de lucru. În sens mai large, lato sensu: prin bunuri vom înţelege nu numai lucrurile corporale sau necorporale ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, dar şi drepturilor patrimoniale precum şi acţiunile referitoare la bunuri în accepţiunea restrânsă. Bunul se detaşează de lucru dacă îndeplineşte două condiţii: să fie util omului şi să fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale. Deci bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică care poate deveni obiect al dreptului patrimonial. Dar bunul nu se poate confunda cu dreptul patrimonial, pentru că îi este doar obiect al acestuia. În raport cu cele dezvoltate, dar şi potrivit noţiunii consacrate în Noul Cod civil, putem defini bunul ca fiind, acea valoare economică ce este utilă omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma drepturilor patrimoniale. 3.2. Criteriile de clasificare a bunurilor

34 | Adrian STOICA Noul Cod civil aplică diferite criterii bunurilor, distingându-se în primul rând cele corporale, de cele necorporale. Aceste prime criterii de clasificare a bunurilor, sunt stabilite de art. 535 din NCC şi ambele tipuri de bunuri pot constitui obiectul unui drept patrimonial. Astfel, pentru bunurile corporale trebuie luată în considerare realitatea fizică, materială, adică ele sunt imobile şi respectiv mobile prin natura lor. De altă parte, pentru bunurile necorporale distincţia devine artificială; ele sunt imobile sau mobile prin obiectul la care se aplică( în general, putem exemplifica drepturile asupra bunurilor şi cele de creanţă, iar în particular, uzufructul lucrurilor imobile sau mobile, servituţile, acţiunile care tind la revendicarea unui imobil sau mobil, etc.) şi tot în categoria bunurilor necorporale intră şi bunurile mobile prin determinarea legii(părţi de interes, rente, etc.). 1. Bunuri corporale (res corporales). Putem defini bunurile corporale ca fiind, acele bunuri care au o existenţă materială, percepută de simţurile omului, putând fi văzute, atinse şi posedate. Din punct de vedere juridic, noţiunea de bun corporal poate fi percepută indiferent starea bunului, solidă, gazoasă ori lichidă. În consecinţă, bunurile corporale pot fi imobile sau mobile. Ce nu poate fi de contestat este natura bunului imobil - pământul. Imobilul poate fi o porţiune de pământ sau un lucru cu caracter permanent încorporat în pământ, spre exemplu: o clădire sau o construcţie, o platformă şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, izvoarele şi cursurile de apă, sunt imobile prin natura lor. Plantaţiile prinse de rădăcini(gata să fie tăiate) arborii înrădăcinaţi (gata să fie doborâţi), în principiu, păstrează natura lor imobiliară dar numai atât timp cât separaţia nu a avut loc(art. 537 NCC); de asemenea, rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. Dar chiar din acest moment, sub anumite aspecte, codul le tratează ca mobile prin anticipaţie(art. 540 NCC), având în vedere desprinderea(separarea) lor viitoare. Într-adevăr, vânzarea recoltelor desprinse din rădăcini,

Drept civil. Drepturi reale | 35 arborii care se taie, materialele din demolări, toate concepute ca o vânzare de bunuri viitoare, vor urma regimul vânzărilor mobiliare, mai simplu şi mai lejer decât al vânzărilor imobiliare. În opoziţie, mobilul prin natura sa este definit orice bun pe care legea nu-l consideră imobil [art. 539 alin.(1), NCC]. Într-o definiţie mai concisă, putem ilustra mobilele ca fiind acele bunuri caracterizate printro mobilitate proprie sau împrumutată. În categoria acestor bunuri am putea include o arie diferită şi anume: vehicule terestre, animale, nave, aeronave, îmbrăcăminte, alimente, diamante, lingouri de aur, etc. În categoria bunurilor corporale putem include şi bunurile imobile prin destinaţie (materialele întrebuinţate în locul celor vechi dintr-un imobil). Aceste bunuri mobile aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi, vor deveni imobile din momentul în care au căpătat această destinaţie(de exemplu: placaje, chiuvete, ţevi, etc.). 2. Bunurile necorporale(res incorporales). Reprezintă bunuri necorporale, acele bunuri care nu au o existenţă materială(corp, substanţă), cărora le lipseşte materia tangibilă. Aceste bunuri, nu sunt imaginare deoarece, întotdeauna va reprezenta o valoare economică în patrimoniul unei persoane. În esenţă, bunurile necorporale pot fi doar drepturile, deoarece drepturile pot fi necorporale. Însă, cea mai mare parte a drepturilor poartă asupra unor bunuri corporale; s-ar putea spune că în acest caz, ele sunt bunuri corporale. Dispoziţiile art.542 din NCC, prevede destul de abstract la alineatul (1) că, „(…) Sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora” iar în continuare, alineatul (2): „Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”. Doctrina1 a ilustrat faptul că sunt însă şi drepturi, care nu au ca obiect un lucru tangibil. Acestea sunt denumite bunuri necorporale absolut. În aceste condiţii, considerăm util să distingem între drepturile asupra bunurilor corporale(a) şi bunurile necorporale absolut(b). A) Drepturi asupra bunurilor corporale. În funcţie de obiectul la care se aplică, pot fi mobiliare sau imobiliare. Este adevărat că dispoziţiile NCC nu folosesc în mod direct această expresie ci, aşa cum 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 86-91.

36 | Adrian STOICA este denumit art. 542, „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor”. Aceste reguli, au importanţă după cum vom vedea pentru, drepturile reale, drepturile de creanţă şi pentru acţiunile în justiţie. • Dreptul real. Acesta poate fi privit separat de bunul la care se aplică pentru a fi considerat el însuşi un bun, numai în privinţa dezmembrămintelor dreptului de proprietate(de exemplu, dreptul de a percepe pe durata vieţii veniturile rezultate dintr-un uzufruct, este un bun). Acest exerciţiu juridic, nu este valabil în ceea ce priveşte dreptul de proprietate care, fiind un drept real total, absoarbe toate utilităţile lucrului şi se confundă cu acesta. Dreptul de proprietate este singurul drept real care se identifică cu obiectul său. De aceea o persoană care are un drept de abitaţie asupra unei clădiri nu va spune ‚clădirea mea’ ci va spune: ‚clădirea asupra căreia am un drept de abitaţie’. În consecinţă, putem distinge în acest mod dreptul necorporal, de clădire care este obiectul său material. Dacă dreptul real se aplică asupra unui bun imobil, acesta va fi un bun imobil(prin obiectul la care se aplică), iar dacă dreptul se aplică asupra unui mobil, în mod similar va fi bun mobil. • Dreptul de creanţă. În situaţia în care creditorul, poate cere debitorului său un anumit bun, atunci acest drept reprezintă un bun. Dacă obiectul său va fi imobiliar, dreptul de creanţă va avea un caracter imobiliar(sunt cazuri rare deoarece cumpărătorul devine proprietar imediat). Per a contrario, creanţele vor avea un caracter mobiliar dacă obiectul lor este mobiliar. În această categorie putem include, în primul rând, creanţele care tind să realizeze transferul proprietăţii unui bun mobil în natură. Domeniul de aplicare al drepturilor de creanţă este aproape infinit deoarece, lucrurile sunt convertibile în bani. Din punct de vedere didactic, am putea oferi câteva exemple şi anume: creanţele de servicii( pot fi obligaţii de a face sau a nu face, cu o natură mobiliară deoarece, în caz de neexecutare se transformă în obligaţii de sume de bani); dreptul la închiriere al locatarului(în ciuda aparenţei, are un caracter mobiliar deoarece stabileşte o serie de obligaţii în sarcina celui care închiriază); restul de preţ din vânzarea unui imobil(chiar dacă

Drept civil. Drepturi reale | 37 obiectul vânzării a fost un imobil, restul de preţ reprezintă o creanţă mobiliară); etc. • Acţiunea în justiţie. În contextul materiei noastre, acţiunea în justiţie poate fi considerată ca acel mijloc juridic sau procesual pe care o persoană îl are la îndemână, pentru a-şi apăra un drept în justiţie. Acţiunile sunt clasificate1 în funcţie de drepturile a căror menire o au să le apere, dar să le şi valorifice. În acest sens, acţiunea în justiţie prin care o persoană cere instanţei, împotriva opoziţiilor altora, respectarea dreptului său asupra unui bun, este ea însăşi un bun(de exemplu, acţiunea în revendicare). Într-o oarecare măsură, această acţiune ar putea înlocui bunul în patrimoniul proprietarului, cu condiţia ca instanţa să-i recunoască în mod definitiv dreptul de proprietate asupra acelui bun. Ea va fi imobiliară dacă bunul revendicat este un imobil şi mobiliară dacă bunul revendicat este un bun mobil. Aceeaşi discuţie o putem avea şi în cazul în care obiectul acţiunii îl constituie returnarea unei sume de bani. Această acţiune va avea întotdeauna un caracter mobiliar. Oricum, în toate cazurile şi indiferent de obiectul la care se referă(mobil sau imobil), o acţiune în justiţie trebuie să fie admisă în mod definitiv de către instanţele de judecată pentru că odată cu aceasta, dreptul persoanei va fi recunoscut şi valorificat. Această recunoaştere şi valorificare a dreptului, însă nu poate avea loc în cazul în care acţiunea în justiţie va fi respinsă de către instanţa de judecată. B) Bunurile necorporale absolute(bunuri pur necorporale). O parte a doctrinei2 interne scoate în evidenţă existenţa acestor bunuri. Bunurile necorporale absolute pot fi privite ca acele bunuri desprinse total de orice suport material, fără nicio existenţă materială a obiectului la care se referă. În aceste condiţii, nu putem discuta despre un obiect mobiliar sau imobiliar al acestor bunuri. Însă, după cum vom observa, 1

Pentru mai multe amănunte referitoare la clasificarea acţiunilor, a se vedea: I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 214-220; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuţional. Arbitraj. Drept notarial., Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, pp. 129-131. 2 O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 88-90.

38 | Adrian STOICA ele vor fi întotdeauna mobile deoarece reprezintă expresia unor creanţe sau a unor valori(obligaţiuni, acţiuni, părţi de interes, rente, etc.). Aceste bunuri, sunt bunurile mobile prin determinarea legii. De exemplu, în cazul contractului de societate, art. 1.894 din NCC reglementează formarea capitalului social. Astfel, capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel. Acestea sunt drepturi de o natură particulară, adică creanţe ale asociaţilor împotriva persoanei juridice. Spre exemplu, dreptul la o fracţiune din beneficiile periodice sau la dizolvare, dreptul la o fracţiune din activul partajabil; chiar dacă există imobile în activ, părţile de interes nu vor fi considerate imobiliare ci tot mobiliare pentru ca ele să poată fi transmise însă, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege(art. 1.901 NCC). Un alt exemplu de bun mobil necorporal absolut, îl poate constitui dreptul la o anumită sumă de bani plătibilă lunar sau anual, fie până la moartea creditorului(renta viageră), fie pe o perioadă nedeterminată(rentă perpetuă). Cu titlu exemplificativ de rentă viageră, este cazul în care un proprietar în vârstă, în loc să-şi vândă imobilul în schimbul unui preţ plătit dintr-o dată, el îl înstrăinează bunul respectiv în schimbul unei rente lunare, anuale sau nedeterminate. 3. 3. Distincţia principală a bunurilor: bunuri mobile şi bunuri imobile Aceasta este diviziunea fundamentală cunoscută atât de vechile reglementări civile, cât şi de Noul Cod civil. După formularea art. 536 din NCC care stabileşte că: ’Bunurile sunt mobile sau imobile’, ne poate conduce la concluzia că între acestea, nu există o categorie intermediară de bunuri. În aceste condiţii, putem distinge în principal între, bunuri imobile şi bunuri mobile. Bunurile imobile potrivit art. 537 din NCC, sunt:  terenurile;  izvoarele şi cursurile de apă;  plantaţiile prinse de rădăcini;

Drept civil. Drepturi reale | 39  construcţiile şi orice lucrări fixate de pământ cu caracter permanent;  platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental dar şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat cu acest caracter permanent. Tot cu privire la aceste bunuri, art. 538 din NCC determină anumite situaţii, în care anumite bunuri rămân sau devin imobile. Astfel, rămân bunuri imobile:  materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă;  părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. Devin bunuri imobile, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi, din momentul în care au dobândit această destinaţie. Bunurile mobile conform art. 539 din Noul Cod civil, sunt:  acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile;  undele electromagnetice sau asimilate acestora, produse în condiţiile legii;  energia de orice fel produsă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acesteia. În egală măsură, potrivit art. 540 din Noul Cod civil, sunt bunuri mobile prin anticipaţie:  bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului;  fructele neculese încă; De asemenea, devin bunuri mobile prin anticipaţie, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor. 3. 4. Distincţia secundară a bunurilor prevăzută de Noul Cod civil Dacă în principal, bunurile sunt mobile sau imobile, în continuarea prevederilor Noului Cod civil, sunt reglementate şi o serie aparte de bunuri, pe care am putea-o lua în considerare ca fiind o distincţie sau clasificare secundară. În aceste condiţii, se poate face distincţie între: bunurile fungibile şi cele nefungibile(art. 543 NCC); bunurile consum-

40 | Adrian STOICA ptibile şi cele neconsumptibile(art. 544 NCC); bunurile divizibile şi cele indivizibile(art. 545 NCC); bunurile principale şi cele accesorii(art. 546 NCC). A) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Definiţie. Bunurile fungibile sunt lucrurile care pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii. Acest tip de bunuri pot ţine locul unele altora, în executarea unei obligaţii(alimentele, banii, ţigările, etc.). Bunurile nefungibile sunt lucrurile care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe debitor. În altă ordine de idei, bunurile nefungibile sunt acele bunuri privite în mod individual şi care nu pot fi înlocuite unele cu altele(un tablou de colecţie, un cal de cursă, o monedă de aur veche, etc.). Cu toate acestea, alineatul (3) al art. 543 din NCC, stabileşte că:”Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil”. Luând în considerare conţinutul definiţiilor, putem observa faptul că aceste bunuri au o realitate fizică concretă. De aceea, în mod cotidian, omul nu se raportează asupra bunului individual ci asupra genului din care face parte. Bunurile care se determină prin cântărire, măsurare, numărare, sunt denumite lucruri de gen (10 kg. de orez, 50 l de vin, etc.). Lucrurile de gen sunt fungibile între ele, adică sunt interschimbabile (de exemplu, acţiunile şi obligaţiile, valorile imobiliare, etc.) Având în vedere celălalt tip de bunuri, putem reţine că există anumite lucruri care chiar dacă fac parte din acelaşi gen, diferă prin caracteristica lui individuală. Cu alte cuvinte, fiecare bun poate fi unic deoarece, în identitatea sa, el constituie un lucru cert. Lucrurile sau bunurile certe, sunt în opoziţie cu lucrurile sau bunurile de gen mai sus exemplificate. Lucrurile certe prin caractere individuale, nu pot fi interschimbabile(fungibile) cu nicio altă categorie de bunuri. Această fungibilitate lipseşte constant la imobile, de exemplu, pentru că şi dacă ar fi asemănătoare, acestea nu ar putea ocupa acelaşi loc în spaţiu(de exemplu, două clădiri sau două terenuri). În cazul bunurilor mobile, atunci când există caracteristici suficiente pentru ca simţurile umane să nu se poată înşela, interschimbabilitatea (fungibilitatea)lor, nu poate fi incidentă( de exemplu, costumele de comandă, animale, etc.).

Drept civil. Drepturi reale | 41 Cu toate acestea, aşa cum am amintit legiuitorul a considerat util ca părţile unui act juridic, să stabilească natura fungibilă sau nefungibilă a unui bun. Dacă ne raportăm la interesul acestei clasificări pentru practica judiciară, putem aprecia în primul rând, că acesta rezultă din instituţia compensaţiei(art. 1.617 din NCC), în care putem admite existenţa fungibilităţii ca obiect între obligaţiile supuse compensării. În continuare, acest interes practic poate fi relevat prin prisma vânzării. Această operaţiune poate avea efecte diferite în funcţie de cum ea devine incidentă asupra bunurilor fungibile sau asupra celor nefungibile. În cazul vânzării unui bun cert, nefungibil, vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului chiar lucrul vândut fără a-l putea schimba cu altul echivalent valoric şi cantitativ( de exemplu, tabloul de colecţie). Contrar acestei situaţii,vânzătorul unui bun fungibil poate să facă această înlocuire întrucât obligaţia sa nu priveşte un lucru determinat. De asemenea, cumpărătorul unui bun nefungibil, cert, devine imediat proprietar şi nu acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul cumpărătorului lucrurilor de gen atâta timp cât ele nu au fost individualizate. Până la momentul individualizării lor, vânzătorul rămâne proprietar, dar în acelaşi timp suportă riscul pieirii lor numai din cauză de forţă majoră. În ultimul rând, importanţa practică a acestei distincţii rezultă şi din instituţia acţiunii în revendicare. În cazul în care bunurile fungibile au fost amestecate cu alte bunuri fungibile ale debitorului, de acelaşi tip, cantitate şi calitate, executarea va fi posibilă în natură sau în mod direct asupra acestora. Dacă ele nu mai sunt în posesia debitorului, el va putea fi obligat să le înlocuiască cu alte bunuri fungibile pentru că astfel creditorul să obţină o reparaţie în natură. Dacă se constată lipsa acestor bunuri fungibile, debitorul va fi obligat la plata echivalentului bănesc al acestora, iar obiectul acţiunii în revendicare a bunului, se transformă în recunoaşterea unui drept de creanţă al creditorului. B) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Definiţie.

42 | Adrian STOICA Sunt bunuri consumptibile acele bunuri care nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa, ori fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare. Bunurile neconsumptibile, sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea. Potrivit alineatului (3) al art. 544 din NCC, părţile pot conveni ca un bun consumptibil prin natura sa să devină neconsumptibil dacă prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea. Această distincţie pe care o găsim implicit în art. 544 din NCC, îşi are explicaţia în realitatea fizică a bunurilor. Într-adevăr, sunt bunuri care se consumă, se distrug de la prima folosire(de pildă, alimentele, cărbunele, benzina) şi altele care, dimpotrivă, rezistă la o folosire îndelungată şi repetată (exemplu, hainele, televizoarele, autoturismele, etc.). Pe lângă consumarea materială a bunurilor dreptul ia în considerare, pentru monedă, consumarea juridică, adică înstrăinarea. Moneda nu poate fi utilizată altfel pentru efectuarea unei plăţi decât înstrăinând-o (cheltuind-o). Această distincţie suscită şi un interes practic deosebit. În primul rând, putem lua drept exemplu cazul în care o persoană are dreptul de a folosi temporar un lucru cu obligaţia de a-l restitui(împrumutul, uzufructul, etc). Dacă discutăm despre bunuri neconsumptibile de la prima întrebuinţare, la sfârşitul împrumutului sau uzufructului va trebui să se restituie chiar acel lucru care a fost dat cu titlu de împrumut sau uzufruct. Nu acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul bunurilor consumptibile. În acest caz, restituirea se poate face prin echivalent, deci, va fi suficient să fie restituite bunuri asemănătoare în aceeaşi calitate, cantitate şi valoare. De fapt, în cazul bunurilor consumptibile, împrumutul şi uzufructul, recunosc în realitate un drept de proprietate pentru că astfel este imposibil să întrebuinţezi astfel de bunuri fără prerogativele proprietăţii(de exemplu, dreptul de a distruge). C) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Definiţie. Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărţite fără a le fi schimbată destinaţia.

Drept civil. Drepturi reale | 43 Bunurile indivizibile, sunt bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia. Cu toate acestea, alineatul (3) al art. 545 din NCC, stabileşte că prin act juridic un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil. Această clasificare, are drept criteriu măsura în care bunurile pot fi împărţite în fragmente fără ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia economică. Spre exemplu, o parcelă de teren este, în principiu, un bun divizibil, ca şi o tonă de grâu sau o bucată de stofă. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile. Dar de exemplu, sunt bunuri care nu pot fi împărţite fără ca să-şi schimbe destinaţia economică anterioară( o haină, o maşină, un animal viu, etc.). Importanţa acestei clasificări, se manifestă cu deosebire în materia partajului. D) Bunuri principale şi bunuri accesorii. Definiţie. Bunurile principale, sunt acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare şi care pot fi folosite în mod independent. Bunurile accesorii, sunt acele bunuri care au o existenţă legată de un bun principal şi folosesc la întrebuinţarea bunului principal. Prevederile art. 546 din NCC, evocă acest tip de bunuri dar şi unele situaţii juridice. Astfel, destinaţia comună a bunului principal şi al celui accesoriu poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri. Însă, încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal. Dacă se va realiza o separare temporară a unui bun accesoriu de bunul principal, primului nu îi înlătură această calitate. Sunt situaţii când între două bunuri, chiar dacă din punct de vedere material sunt distincte, unul îl completează într-o oarecare măsură pe celălalt; spunem că el este accesoriu bunului principal. Cu titlu exemplificativ, am putea aminti, rama pentru un tablou, cheile pentru lacăt, căpăstrul pentru cal, roata de rezervă pentru automobil, etc. Accesoriul nu este întotdeauna indispensabil bunului principal dar îi aduce acestuia o utilitate suplimentară. Pot fi situaţii în care este dificil să se determine care este principalul şi care este accesoriul. În acest caz va trebui să avem în vedere un criteriu funcţional:accesoriul este în serviciul principalului şi nu invers.

44 | Adrian STOICA Din mai multe texte ale Noului Cod civil, rezultă raportul dintre principal şi accesoriu exprimat prin maxima accesorium sequitur principale(accesoriul urmează soarta principalului). Această maximă are două consecinţe: • dacă două bunuri complementare, aparţinând la doi proprietari diferiţi se vor reuni material, iar proprietarul principal va dobândi şi proprietatea accesorului. Acest mod de dobândire a proprietăţii se numeşte accesiune, prin el i se transmite accesoriului condiţia juridică a principalului; • dacă într-un contract sau într-un testament se prezumă că s-a dispus de bunul principal, atunci, cu excepţia unei clauze contrarii, se prezumă că s-a dispus şi de bunul accesoriu. 3. 5. Produsele bunurilor În sens larg, această noţiune poate fi considerată o ipostază a raportului dintre principal şi accesoriu. Cu titlu exemplificativ, potrivit art. 547 din NCC: ‚Produsele bunurilor sunt fructele şi productele’. Conform prevederilor art. 548 din NCC, rezultă faptul că unele bunuri produc în mod periodic fructe1(în sens juridic), fără consumarea substanţei lor(de exemplu, terenul agricol care dă anual o recoltă sau o casă care este închiriată). Există însă şi bunuri care nu produc niciun venit, denumite bunuri sterile(de exemplu: bijuteriile, lingourile de aur, etc.). Aşadar, fructul, în sensul art. 548 NCC, reprezintă acel produs care derivă din folosirea unui bun principal, fără ca substanţa acestuia să se diminueze(teren, pomi, capital, etc.). Textul amintit, în conţinutul alineatului (1), clasifică fructele în trei categorii şi anume: fructe naturale, fructe industriale si fructe civile. Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului(ex. ciupercile, fructele copacilor, capitalul, sporul animalelor, etc). Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat a activităţii sau intervenţiei omului (legumele obţinute prin cultură şi orice recoltă). 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp.101-102;

Drept civil. Drepturi reale | 45 Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic. Aceste fructe pot proveni din: chirii, arenzi, dobânzi, dividende, etc. În continuare, art. 549 NCC reglementează „Productele” bunurilor. Putem reţine că acestea reprezintă produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia. Productul presupune consumarea substanţei şi este produs de bunul principal la intervale neregulate; el nu se mai reproduce. De exemplu, pietrele desprinse episodic dintr-o carieră neexploatată sau, arborii tăiaţi izolat. Aceste bunuri odată separate de fond nu se vor mai reproduce. Fructul se distinge de product deoarece el este produs în mod periodic şi diminuează substanţa.

46 | Adrian STOICA

Capitolul II. Teoria generală a proprietăţii potrivit noului Cod civil

 1. Aspecte generale privind dreptul de proprietate În general, proprietatea1 reprezintă fundamentul oricărei orânduiri sociale, a oricărui sistem statal. Evoluţia fiecărei societăţii, are in principal în vedere proprietatea, fie că a fost privită în mod individual, ori în general, la nivelul acelui sistem. Din proprietate derivă în mod colateral, marile instituţii juridice şi de aici, cele mai importante raporturi pe care un individ sau o instituţie le pot încheia. Proprietatea a simbolizat întotdeauna, putere, libertate, bogăţie şi prin urmare trebuie observată mişcarea şi transformarea acesteia de-a lungul timpului. Când discutăm despre proprietate, ne gândim mereu la un lucru, la dreptul care primează asupra-i şi de asemenea la posesiunea care poate fi exercitată asupra lui. Dacă în decursul timpului, mijloacele de apărare a proprietăţii erau lipsite de maleabilitate, proprietatea neputând fi sub niciun motiv ştirbită, în schimb în contemporaneitate, constatăm existenţa unor norme care reglementează anumite situaţii în care aceasta poate fi limitată, sau chiar când titularul dreptului de proprietate poate fi expropriat. De aceea, proprietatea poate fi privită prin prisma unei perspective sociologice, economice şi nu în ultimul rând juridice. În Codul nostru civil, aproape toate articolele gravitează în jurul proprietăţii; dreptul de proprietate fiind, matricea2drepturilor subiective. La începutul acestei secţiuni, vom analiza noţiunea de proprietate, dar şi cea legată de dreptul de proprietate, după aceea, vom studia 1

Pentru mai multe amănunte referitoare la proprietate, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 107 -364; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp. 10-62. 2 O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 107.

Drept civil. Drepturi reale | 47 definiţia şi formele proprietăţii aşa cum sunt prezentate de Noul Cod civil. 1. 1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate Din punct de vedere juridic, prin noţiunea de „proprietate” înţelegem acea putere juridică aplicabilă tuturor drepturilor. „Proprietatea" interesează dreptul civil din momentul în care a devenit o realitate juridică, respectiv un raport juridic. Realitatea socio-economică a proprietăţii, încadrată de norma juridică, devine realitatea juridică a proprietăţii, adică dreptul de proprietate. Dacă ar fi să transpunem afirmaţia şi în planul ştiinţei dreptului, ar rezulta că „proprietatea” – din punct de vedere tehnico-juridic desemnează obiectul dreptului subiectiv real de proprietate. De aceea, a fi proprietar înseamnă a deţine un bun în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi şi de a-i da utilizarea dispusă de nevoi, potrivit naturii acestuia. În dreptul roman expresia dominium (stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis), dar şi la alte drepturi reale cum ar fi, de pildă, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus). Faţă de aceste aspecte, noi vom evoca în cadrul materiei noastre termenul de proprietate ca fiind proprietatea asupra bunurilor mobile sau imobile, corporale sau necorporale. Acest sens este întrebuinţat şi de legiuitor în Noul Cod civil, mai precis în conţinutul art. 552. În Constituţie, dar şi în Noul Cod civil(titlul II şi IV), termenul de „proprietate” şi cel de „drept de proprietate” sunt sinonime. Dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real, fiind considerat „prototipul” drepturilor reale, iar prin drept real, înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care permite titularului de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice. El este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi care nu are limită decât lucrul însuşi. Proprietatea este un drept complet(plena in re potesta). Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul său are toate puterile asupra bunului său. Acest ansamblu de puteri, după cum vom remarca, se descompune în trei atribute: usus sau just utendi (posesia); fructus sau jus fruendi (folosinţa) şi abusus sau jus abutendi (dispoziţia). După cum spunea

48 | Adrian STOICA Ihering, în cadrul proprietăţii: „dreptul şi obiectul sunt intim legate. Nu pot coexista asupra aceluiaşi lucru două raporturi de proprietate; unitatea lucrului, unitatea dreptului ”. 1. 2. Formele şi definiţiile proprietăţii Ţinându-se cont de regimul juridic stabilit de prevederile art. 552 din NCC, formele1 dreptului de proprietate, sunt: a) dreptul de proprietate privată; b) dreptul de proprietate publică. Această clasificare este cea mai importantă deoarece şi Constituţia consacră aceste două forme în conţinutul art. 136 alin.(1) care statuează că:”Proprietatea este publică sau privată”. Într-o accepţiune largă prin drept de proprietate privată înţelegem dreptul de proprietate particulară aparţinând persoanelor fizice şi juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale Statului sau de autorităţile locale(cum sunt regiile autonome). În egală măsură, prin drept de proprietate publică, înţelegem dreptul de proprietate aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public şi care sunt dobândite prin modurile stabilite de legiuitor. Noul Cod civil, alocă două definiţii formelor de proprietate. Astfel, pentru dreptul de proprietate privată, art. 555 din NCC, consacră faptul că acesta reprezintă: „Dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Tot acest text, stabileşte că dreptul de proprietate privată, în condiţiile legii, este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz. Dreptul de proprietate privată poate fi dobândit prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efecte al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 229; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., p.11.

Drept civil. Drepturi reale | 49 ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, când obiectul său se referă la recunoaşterea unui drept de proprietate, ori prin efectul unui act administrativ(art. 557 NCC). Dreptul de proprietate privată se stinge prin pierirea bunului, abandon şi în condiţiile legii prin expropriere sau confiscare(art. 562 NCC). Definiţia dreptului de proprietate publică este prezentată în conţinutul art. 858 din NCC, care stabileşte că: „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege”. Dreptul de proprietate publică poate fi dobândit prin achiziţie publică ori expropriere pentru cauză de utilitate publică, efectuate în condiţiile legii, donaţie sau legat, acceptate în condiţiile legii, prin convenţie cu titlu oneros, prin transferul unui bun din domeniul privat în cel public, sau prin alte moduri stabilite de lege(art. 863 NCC). Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit, sau dacă a fost trecut în domeniul privat dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

 2. Dreptul de proprietate privată 2.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate privată Prevederile constituţionale stabilesc fără echivoc că proprietatea privată1 este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular [art. 41 alin.(2) din Constituţie]. Proprietăţii private i se aplică regimul juridic de drept comun reglementat în Noul Cod civil şi în alte acte normative. Într-o economie de piaţă, bazata pe libera circulaţie a mărfurilor şi a bunurilor, ea trebuie să constituie forma dominantă de proprietate. Aşa cum am observat, dacă pentru proprietatea publică există dispoziţii ale Noului Cod civil, dar şi o 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 255-260; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.12-37.

50 | Adrian STOICA lege organică(Legea nr. 213/1998), pentru proprietatea privată nu există o asemenea lege specială. Sediul materiei dreptului de proprietate privată, îl constituie art. 41 alin.(2) şi art. 136 alin.(1) din Constituţie; Noul Cod civil, art. 553, 555-692; Legea nr. 18/1991, modificată; Legea nr. 10/2001, modificată; Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, actualizată, etc. Or, noţiunea de proprietate privată, cuprinde pe lângă domeniul privat al statului şi dreptul de proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sau juridice. Titularii(subiecţii) acestui drept pot fi: persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, statul şi unităţile administrativteritoriale; acestea din urmă având, aşadar, calitatea de persoane juridice civile. Dar, unităţile administrativ-teritoriale pot avea şi calitatea de persoane juridice de drept public atunci când sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local şi atunci dreptul de proprietate va fi unul public. În consecinţă, trebuie să reţinem că proprietatea privată, poate aparţine oricărui subiect de drept. În categoria persoanelor juridice de drept privat sunt incluse: societăţile comerciale(Legea nr. 31/1990, republicată), societăţile comerciale cu participare străină cu sediul în România(Legea nr. 31/1990, republicată), societăţile agricole(Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, modificată), organizaţiile cooperatiste(de exemplu, Legea nr. 169/1996 privind cooperaţia de consum şi de credit precum şi Decretullege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperativelor meşteşugăreşti), asociaţiile şi fundaţiile(O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii care a abrogat expres Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice), cultele religioase(Decretul nr. 177/1948 privind regimul cultelor religioase). De dată recentă a apărut un nou subiect de drept: grupul de interes economic(Legea nr. 161/2003). Obiectul dreptului de proprietate privată. Aici, trebuie deosebit între persoana fizică şi persoana juridică. Regula este că o persoană fizică poate avea în proprietate orice bun mobil sau imobil mai puţin bunurile care fac parte din domeniul public. Dacă actualmente o persoană fizică poate avea un număr nelimitate de construcţii, în ce priveşte terenul,

Drept civil. Drepturi reale | 51 acesta este limitat în unele cazuri. Astfel potrivit Legii nr. 18/1991, constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor poate fi făcută, de regulă, pentru suprafeţe minime şi maxime, în funcţie de zona în care se află terenul retrocedat. De exemplu, în conformitate cu art. 42 din această lege, (1) în localităţile cu deficit de teren, în care terenurile foştilor proprietari se află în proprietatea statului şi aceştia nu optează pentru acţiuni in condiţiile art. 37 din acelaşi act normativ şi nu li se pot atribui lor sau moştenitorilor suprafaţa minima prevăzută de prezenta lege, comisiile judeţene vor hotărî atribuirea unei suprafeţe de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, la cerere, din terenurile proprietatea statului. Însă, trebuie reţinut faptul că persoanele fizice pot dispune liber de dreptul lor de proprietate, inclusiv prin crearea unor dezmembrăminte. Clădirile pot fi închiriate iar terenurile arendate, după bunul plac. În ce priveşte dreptul de proprietate privată al persoanelor juridice cum ar fi societăţile comerciale, regimul lor este reglementat de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comercial, modificată, cu precizarea că acestea sunt proprietare asupra patrimoniului lor. 2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată Potrivit definiţiei mai sus enunţate, putem reţine următoarele caractere1 juridice aplicabile dreptului de proprietate privată: a) Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Exclusivitatea dreptului de proprietate relevă faptul că puterile conferite de acest drept sunt independente de orice alte puteri ale altei persoane externe asupra bunului respectiv. De la această regulă, există şi unele excepţii. În primul rând situaţia în care legea(exproprierea pentru cauză de utilitate publică) sau voinţa proprietarului de a dispune altfel(de exemplu, în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate - uzul, uzufructul, superficia, servitutea şi abitaţie).

1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 160-165; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.16-18.

52 | Adrian STOICA Caracterul exclusiv implică, după opinia noastră, caracterul deplin al dreptului de proprietate, adică faptul că el conferă proprietarului cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Din momentul în care este apropriat, un bun poate fi considerat unul propriu, nu comun. Acesta aparţine individual, exclusiv unuia sau mai multor proprietari. Înlăturarea oricărei alte persoane, poate fi reversul recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate privată. De aceea, exclusivitatea proprietăţii în materie imobiliară impune terţelor persoane interdicţia de a pătrunde într-un imobil, asigurând prin aceasta o garanţie patrimonială. Garanţia patrimonială nu trebuie să fie confundată cu inviolabilitatea domiciliului în sensul art. 27 din Constituţia României. Această exclusivitate, face ca proprietatea să apară pentru titularul său, ca un adevărat monopol, în sensul că terţele persoane nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparţine altuia. Aceştia nu pot nici să-l posedeze, nici să-l folosească şi nici dispună în vreun fel de el. Caracterul exclusiv operează nu numai faţă de terţele persoane ci şi faţă de stat sau unităţile administrativ-teritoriale. b) Dreptul de proprietate este un drept absolut. Chiar dacă nu există un punct de vedere unitar asupra acestui caracter, putea afirma că dreptul de proprietate este un drept absolut deoarece el este dreptul cel mai complet dintre toate celelalte drepturi reale. El conferă titularului său totalitatea prerogativelor, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia. Din punct de vedere fonetic, absolut înseamnă nelimitat. De aceea, legiuitorul civil a consacrat acest caracter dreptului de proprietate în ideea că proprietarul nu poate fi subiectul nici unei restricţii, nici din partea persoanelor fizice şi nici chiar din partea statului. Însă acest caracter stabileşte doar o regulă generală are, aşa cum vom observa, are şi anumite excepţii. În acest sens, absolutismul proprietăţii afirmat de art. 555 NCC este considerat unul relativ, deoarece este dezminţit de textul invocat care adaugă:’în limitele prevăzute de lege’. Oricum, această dispoziţie nu este o noutate fiind menţionată şi în vechiul art. 480 din Codul civil de la 1865. De aceea, pare puţin contradictoriu să începi prin a spune că

Drept civil. Drepturi reale | 53 dreptul de proprietate este absolut şi în continuare să adaugi că acest caracter suferă limitări prin lege. În acest sens, pretinsa proprietate absolută poate fi mai degrabă una iluzorie şi limitată la dispoziţiile legii. De aceea, caracterul ‚absolut’ nu trebuie înţeles ca fără limite, deoarece proprietatea privată suferă nenumărate îngrădiri. Cu alte cuvinte, s-a spus că dreptul de proprietate fiind un drept social, conţine el însuşi nucleul propriei limitări. Pe de altă parte, putem reţine că el este absolut, pentru că este opozabil tuturor (erga omnes). Aceasta opozabilitate, face ca în cazul în care bunul ajunge în detenţia sau posesia nelegitimă a altei persoane, proprietarul are dreptul să-l revendice prin acţiunea în revendicare. Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi conferă acestuia dreptul de urmărire şi de preferinţă. Or, proprietatea poate fi o libertate recunoscută titularului său deoarece, din interpretarea art. 555 NCC rezultă că acesta întrebuinţează, foloseşte şi dispune de un bun în cadrul acestor limite legale. În opoziţie cu dreptul de proprietate, titularul oricărui alt drept real nu poate face decât ceea ce i s-a acordat în mod expres să facă(de exemplu, abitaţia, uzufructul, etc.). c) Dreptul de proprietate este un drept perpetuu. Perpetuitatea dreptului de proprietate ilustrează acea trăsătură a dreptului de proprietate privată prin faptul că el durează atâta timp cât există şi bunul şi nu se pierde prin neuz. Cu certitudine, această trăsătură este necesară dreptului de proprietate privată deoarece, el nu poate fi numai exclusiv ci şi perpetuu. Proprietatea este perpetuă în trei sensuri:  sub aspectul ereditar;  sub aspectul imprescriptibilităţii;  sub aspectul inviolabilităţii. Ce trebuie să înţelegem prin sensul perpetuităţii ereditare a proprietăţii? În primul rând, proprietatea nu este viageră întrucât, ea nu se stinge odată cu moartea titularului său. Proprietatea trece moştenitorilor pe care autorul(de cujus) i-a desemnat prin testamentul său, în lipsa unui asemenea act, celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă. Prin intermediul acestei proceduri se efectuează o transmitere, o perpetuare a dreptului de proprietate de la autor( de cujus), la moştenitori.

54 | Adrian STOICA Din cel de-al doilea sens, proprietatea este numită perpetuă pentru că ea nu este susceptibilă de a se pierde prin neuz, prin nefolosinţă [art. 562 alin. (1) NCC]. Proprietarul care din diverse motive este împiedicat să-şi exercite dreptul, nu îl pierde pentru că el sau moştenitorii săi, chiar după o perioadă îndelungată, pot să revendice proprietatea. Dreptul de proprietate nu se stinge în caz de neexercitare, prin efectul prescripţiei1 extinctive. Regula este că acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă. Această regulă, nu înseamnă că proprietarul care nu şi-a exercitat dreptul timp de 20 de ani poate întotdeauna să revendice acel bunul deoarece, în acest interval, o terţă persoană ar putea exercita posesia şi să devină proprietar prin uzucapiune(prescripţia achizitivă). În consecinţă, în acest caz, acţiunea în revendicare a proprietarului poate rămâne fără obiect, în faţa uzucapiunii intervenite. Pentru a reţine mai bine acest sens, trebuie avut în vedere faptul că principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată nu prezintă interes practic, decât în cazul în care nicio persoană nu poate demonstra intervenţia uzucapiunii(prescripţia achizitivă). Acest principiu nu se aplică nici din punctul de vedere al reconstituirii dreptului de proprietate privată în temeiul Legii nr. 10/2000 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, modificată sau al Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, deoarece prin perpetuitate, i se poate recunoaşte dreptul unui titular deposedat în mod abuziv de vechiul regim comunist. De aceea, în toate cazurile de acest gen, proprietarul este preferat statului. Dintr-un ultim sens, proprietatea este perpetuă şi pentru că ea este, în principiu, inviolabilă. Dispoziţiile art. 136 alin.(5) din Constituţie statuează că: ‚Proprietatea privată este, inviolabilă, în condiţiile legii organice’. Prin prisma acestui sens, putem presupune că proprietatea nu poate fi cedată prin forţă[art. 562 alin.(3) NCC]. După cum vom remarca, prin prisma atributului dispoziţiei, dreptul de proprietate este

1

Pentru o cercetare mai amănunţită privind instituţia prescripţiei, a se vedea, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

Drept civil. Drepturi reale | 55 transmisibil prin acte între vii (inter vivos) şi în mod obligatoriu, proprietatea se va transmite şi pentru cauză de moarte. De asemenea, acest caracter al perpetuităţii dreptului de proprietate privată are incidenţă chiar şi în cazul abandonului unui bun( de exemplu, abandonul unui vehicul potrivit Legii nr. 421/2002). 2

2.3. Analiza atributelor dreptului de proprietate privată Fiind un drept total, dreptul de proprietate privată înglobează diverse atribute care, prin reunirea lor, constituie deplina proprietate a titularului. Aceste atribute determinate de alineatul (1) al art. 555 din NCC, sunt puteri inerente proprietăţii private, considerate prerogativele acesteia în număr de trei: jus utendi sau usus( dreptul de a poseda), jus fruendi sau fructus (dreptul de a folosi) şi jus abutendi sau abusus( dreptul de a dispune). Exerciţiul acestor atribute poate fi limitat prin lege(alin.2, art. 556 NCC), sau în unele cazuri prin voinţa proprietarului[alin. (3), art. 556 NCC]. a) Jus utendi sau usus ( atributul posesiei unui bun) Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate privată de a se servi sau utiliza bunul. Uzul poate aparţine fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie şi în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprieterului în numele şi interesul acestuia. Doctrina1 ilustrează usus în beneficiul proprietarului, ca fiind contactul direct cu obiectul apropriat, puterea de a se servi personal de lucrul său după destinaţia acestuia. Utilizarea unei clădiri de către proprietar, constă în faptul de a o locui el însuşi. Utilizarea sau uzul este ca o alternativă a folosinţei. Deoarece reprezintă o opţiune, dreptul de utilizare include pentru proprietar şi dreptul de a nu se servi de lucrul său după bunul plac(de exemplu, dintr-un cal de tracţiune, stăpânul său îl poate face cal de curse). 2

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 165; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., p.18. 1 O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 167.

56 | Adrian STOICA De aceea, uzul, reprezintă mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale. Această alternativă a folosinţei se va referi întotdeauna la un bun neexploatat. b) Jus fruendi sau fructus (atributulde a folosi un bun) Reprezintă acel atribut al dreptului de proprietate privată în temeiul căruia, proprietarul poate folosi bunul în interesul său culegând inclusiv fructele. Atributul folosinţei sau fructus, este în primul rând dreptul proprietarului de a exploata bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. În acest caz, folosinţa include un drept de opţiune, care îi corespunde un drept de inacţiune recunoscut proprietarului. Astfel, dreptul de a nu folosi bunul, de a-l lăsa neexploatat, trebuie şi el inclus în acest atribut. De aceea, trebuie să reţinem faptul că folosinţa constă în dreptul de a percepe fructele de orice fel pe care le produce bunul respectiv. Altfel spus, folosinţa este dreptul de a culege veniturile unui lucru, fie prin acte materiale de folosinţă (de exemplu, proprietarul îl valorifică direct, culegând el însuşi fructele - cules de ciuperci, de fructe, de cereale, de struguri, etc.), ori prin acte juridice de folosinţă(de exemplu cazul în care acesta percepe fructele, dând bunul în arendă sau în chirie). De asemenea, dreptul de folosinţă priveşte şi dreptul de a păstra sau consuma fructele percepute, după bunul plac al proprietarului. Aceasta poate fi făcută printr-un un act material de consumare sau de un act juridic de înstrăinare întrucât, titularul folosinţei nu trebuie să dea explicaţii cu privire la modul de utilizare a veniturilor obţinute, decât în cazurile prevăzute de lege. c) Jus abutendi sau abusus( atributul de a dispune de un bun) Reprezintă atributul care îi conferă proprietarului, dreptul de a dispune liber de bunul său. Acest atribut, face din dreptul de proprietate privată un drept total. Lipsa acestuia ne facem să fim în prezenţa unui dezmembrământ al proprietăţii. Dreptul de dispoziţie este relevat ca dreptul de dispune în sens material sau juridic de un bun. Acest atribut face din proprietar un

Drept civil. Drepturi reale | 57 adevărat „stăpân” al bunului deoarece, el găseşte în puterea de dispoziţie conferită de lege, cele mai importante mijloace de a-şi realiza dorinţa sa de suveranitate asupra lucrului său. Acestă putere de dispoziţie se înfăţişează prin efectuarea de către titularul dreptului de proprietate a unor acte materiale de dispoziţie, respectiv, a unor acte juridice de dispoziţie. Actele materiale de dispoziţie. Titularul dreptului de proprietate privată, în virtutea atributului abusus, are dreptul de a-şi demola o construcţie sau o parte din aceasta, a-şi dărâma un zid, de a-şi distruge recolta, etc. Această atitudine o poate avea, cu excepţia cazurilor în care norme prohibitive interzic distrugerea. Însă deseori, interesul proprietarului face ca această atitudine distructivă să fie înfrânată. Actele juridice de dispoziţie. Titularul dreptului de proprietate are dispoziţia juridică a bunului său. În spiritul acestei puteri de dispoziţie, proprietarul este cel care poate să vândă sau să dea gratuit ceea ce are(vânzare, donaţie, testament, etc.). Însă, titularul dreptului de proprietate poate să îndeplinească în mod valabil, cu privire la bunul său, orice acte de dispoziţie chiar dacă nu sunt acte de înstrăinare (înstrăinarea nu trebuie să se confunde cu dispoziţia). De exemplu, constituirea unei ipoteci mobiliare sau imobiliare. De asemenea, acesta poate să încheie orice acte juridice privind bunul său, adică: contracte de întreţinere; contracte de asigurare; contracte de închiriere; să dea anumite bunuri în administrarea altei persoane. Totodată, el poate să-şi dezmembreze dreptul de proprietate privată prin constituirea unui drept de uzufruct în interesul unei terţe persoane sau să cedeze nuda proprietate reţinând uzufructul, etc. Anumite acte de înstrăinare nu sunt acte de dispoziţie deoarece, acestea se referă la fructele sau la productele bunurile(de exemplu: vânzarea unor recolte). Tot aici trebuie de reţinut faptul că acestui atribut, i se recunoaşte şi un drept de opţiune care se înfăţişează ca un drept de refuz. Această opţiune presupune un aspect negativ în cazul în care proprietarul refuză înstrăinarea unui bun său. Însă, dreptul de dispoziţie trebuie exercitat de titularul său în condiţiile legii şi cu bună-credinţă deoarece în caz contrar, vom fi în prezenţa abuzului de drept în sensul art. 15 din NCC.

58 | Adrian STOICA 2. 4. Limitări sau îngrădiri în exerciţiul dreptului de proprietate privată În cadrul acestei secţiuni, vom analiza succint limitele1 aplicabile atât exerciţiului proprietăţii private cât şi a celei publice. Aşa cum rezultă şi din finalul definiţiei consacrate în art. 555 din NCC, proprietatea privată conferă dreptul titularului său de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, „în limitele prevăzute de lege”. Însă, aceste limite nu pot fi stabilite numai de lege ci, după cum vom observa şi prin convenţie sau de către instanţa de judecată. Astfel, limitele sau limitările care privesc exerciţiul dreptului de proprietate privată, sunt reglementate de art. 602-630 din NCC şi pot fi: a) legale; b) convenţionale; c) judiciare; a) Limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată (art.602-625 NCC). În această categorie, legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate, fie în interes public, ori în interes privat. Însă, limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor, nu înainte ca pentru opozabilitate faţă de terţi, acestea să facă obiectul formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Astfel de limite ale dreptului de proprietate privată pot privi următoarele situaţii:  Folosirea apelor(art. 604-610 NCC). În această situaţie, legiuitorul a instituit reguli pentru proprietarii fondurilor de teren aflate în apropierea unor ape curgătoare ori necurgătoare. Din raţiuni didactice, vom fi destul de succinţi cu aceste teme motiv pentru care vom efectua scurte consideraţii. Astfel, potrivit art. 604 din NCC, proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior. Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiţiei să efectueze pe fondul său, lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportând toate aceste cheltuieli. În acest caz şi la rândul său, 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 186-218; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., p.18-26.

Drept civil. Drepturi reale | 59 proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situaţia fondului inferior. În cazul curgerii provocate a apelor, art. 605 din NCC stabileşte faptul că, proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea unor astfel de ape provenite de pe un fond superior sau de la alte persoane. În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior, rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestui din urmă fond. De asemenea, considerăm util să amintim că legiuitorul civil a prevăzut şi reglementat în Noul Cod civil, cazul cheltuielilor referitoare la irigaţii(art. 606), dar şi obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa(art. 607), precum şi dispoziţii privind întrebuinţarea izvoarelor(art. 608) sau modul în care se pot acorda despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul(art. 609);  Picătura streşinii casei(art. 611 NCC). Obligaţia instituită de această normă, cade în sarcina proprietarilor de construcţii care trebuie să-şi edifice streaşina acesteia, astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;  Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii(art. 612-613 NCC). Cu privire la acest caz, legiuitorul distinge între distanţa minimă în construcţii şi cea pentru arbori. Astfel, potrivit art. 612 NCC, orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm. faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Însă, prin acordul părţilor exprimat într-un înscris autentic, această distanţă minimă poate fi modificată. În privinţa distanţei minime pentru arbori(art. 613 NCC), dacă nu există dispoziţii exprese în regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, aceştia trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor sau a gardurilor vii. Dacă această distanţă nu va fi respectată, proprietarul vecin va fi îndreptăţit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la

60 | Adrian STOICA înălţimea cuvenită, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate, având totodată şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său;  Vederea asupra proprietăţii vecinului(art. 614-616 NCC). În situaţia în care un zid comun desparte două proprietăţi, nu va fi permis să se facă o fereastră sau o deschidere în acesta, decât cu acordul proprietarului vecin. Între fondul îngrădit ori neîngrădit aparţinând unui proprietar, este obligatorie păstrarea unei distanţe de 2 metri pentru edificarea unei ferestre de vedere, balcon sau alte asemenea lucrări care ar putea fi orientate către acest fond, de la graniţa fondului vecin.  Dreptul de trecere (art. 617-620 NCC). Acest caz, este reglementat de către legiuitor în două situaţii distincte: exercitarea dreptului de trecere al unui proprietar care este lipsit de acces la calea publică şi exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale. În prima situaţie, proprietarul unui fond(fond dominant) care este lipsit de accesul la calea publică, are dreptul să i se permită trecerea pe fondul(fond aservit) vecinului său pentru exploatarea fondului propriu în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces. Dacă vor exista mai multe fonduri în această situaţie, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce mai puţine prejudicii. Acest drept de trecere este imprescriptibil şi se stinge în cazul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică. Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale poate avea loc dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic. În această situaţie, dreptul de trecere nu poate fi cerut decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea. Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere în toate cazurile, pot fi determinate prin înţelegerea părţilor, sau prin hotărâre judecătorească de către instanţa de judecată, sau printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani. În caz de prejudicii, proprietarul unui fond aservit poate cere despăgubiri împotriva proprietarului unui fond dominant.

Drept civil. Drepturi reale | 61 De asemenea, Noul Cod civil instituie câteva reglementări incidente şi altor situaţii privind dreptul de trecerecum ar fi: dreptul de trecere pentru utilităţi (art. 621), dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări (art. 622), sau dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie (art. 623). b) Limitele convenţionale(art. 626-629 NCC). Aceste categorii de limite, pot fi aplicabile dreptului de proprietate privată prin două moduri: prin acte juridice şi prin clauza de inalienabilitate. Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice, se poate efectua prin acordul consimţit de către proprietarul unui bun, dacă acesta nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri(art. 626 NCC). Cu privire la clauza de inalienabilitate, trebuie să reţinem că în general, bunurile proprietate privată sunt alienabile(pot fi înstrăinate) însă, inalienabilitatea acestora, reprezintă imposibilitatea ca un bun să fie urmărit de către creditorii titularului acelui bun, sau mai putem spune că inalienabilitatea reprezintă indisponibilitatea acelui bun. În principal sunt inalienabile lucrurile nesusceptibile de apropriere privată(aerul, apa, razele soarelui, etc.), bunurile domeniului public, drepturile de uzufruct, uz, abitaţie, etc. Există apoi bunuri proprietate privată care sunt declarate de lege temporar inalienabile sau alienabile condiţionat precum: • locuinţele dobândite în proprietate de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995; • locuinţele realizate cu subvenţii de la bugetul de stat în baza art.19 din Legea nr. 114/1996; ele nu pot fi înstrăinate decât după restituirea sumelor actualizate primite cu acest titlu. Unele bunuri nu pot fi indisponibilizate. Astfel, terenurile cu privire la care există litigii la instanţele judecătoreşti; sau imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite acordate de instituţiile financiare autorizate, nu pot fi înstrăinate până la rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul prealabil al creditorului ipotecar (art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare) Bunuri care au un circuit civil restrâns sunt:

62 | Adrian STOICA • armele şi muniţiile(Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor); • materialele explozive(Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive); • deşeurile toxice(Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor), etc. Noul Cod civil, stabileşte în conţinutul art. 627 că, prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o perioadă de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Acest termen, va curge de la momentul dobândirii bunului. Această clauză, denumită clauză de inalienabilitate, pentru a fi opozabilă, trebuie înscrisă în registrele de publicitate. De asemenea, potrivit textului mai sus enunţat, această clauză este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Totodată, clauza de inalienabilitate nu poate opri transmiterea bunului pe calea succesiunii. Dacă această clauză va fi încheiată cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege şi va fi considerată nulă, atunci va atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia, iar în contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară. c) Limitele judiciare(art. 630 NCC). Acest tip de limitare a dreptului de proprietate privată, se realizează doar de către instanţa de judecată şi priveşte numai cazurile de vecinătate1. Atunci când două fonduri aparţin unor proprietari diferiţi, se crează o situaţie de fapt, iar vecinătatea va fi întotdeauna un fapt. Exploatarea celor două fonduri vecine dă naştere unor raporturi juridice între titulari, denumite raporturi de vecinătate. În situaţia depăşirii exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, instanţa de judecată, poate să îl oblige la despăgubiri pe proprietarul care a cauzat, în exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate. De asemenea, instanţa 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 197-201.

Drept civil. Drepturi reale | 63 de judecată poate interveni şi limita exercitarea dreptului de proprietate al acestuia, în cazul în care constată aceste inconveniente. 2.5. Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată Construcţiile pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al părţilor(solo consensu), fără a mai fi necesar pentru validitatea actului o anumită formă sau obţinerea unei autorizaţii. De la această regulă există unele excepţii cuprinse în Noul Cod civil, dar şi în anumite legi speciale(Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, Legea nr.114/1992, denumită - Legea locuinţei, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, etc.). Aceste excepţii sunt: A) Forma autentică pentru actul de înstrăinare între vii: De exemplu, în materia donaţiilor când cerinţa formei autentice a actului de înstrăinare este cerută de lege ad validitatem (art. 1.011 NCC). Aceeaşi cerinţă este incidentă şi în cazul testamentului autentic(1043 NCC). Nerespectarea acesteia în ambele exemple prezentate, se sancţionează cu nulitatea absolută a actelor respective. B) Obţinerea unei autorizaţii sau aprobări prealabile pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Această condiţie este impusă în următoarea situaţie: a) Executarea lucrărilor de construcţii sau desfiinţarea acestora. Construcţiile pot fi realizate numai pe baza unei autorizaţii de construire sau desfiinţare care se eliberează de către delegaţiile permanente ale consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari (art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor). Autorizaţia de construire reprezintă un act administrativ al administraţiei publice locale, în temeiul căruia se asigură respectarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. Ca acte ale administraţiei publice locale, atât autorizaţia de construcţie cât şi cea de desfiinţare a construcţiilor sunt supuse con-

64 | Adrian STOICA trolului judecătoresc conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, s-a instituit obligativitatea obţinerii şi eliberării certificatului de urbanism pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. Certificatul de urbanism este actul de informare, cu caracter obligatoriu, prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscut regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi alte operaţiuni imobiliare potrivit legii. El se eliberează la cerere de către preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari, iar scopul eliberării este de a obţine autorizaţia de executare a lucrărilor de construcţii sau de desfiinţare a construcţiilor. 2.6. Regimul circulaţiei juridice a terenurilor proprietate privată Regimul comunist, în perioada anilor 1947-1989, a îngrădit progresiv dreptul de proprietate asupra terenurilor ajungându-se până acolo încât, prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, s-a interzis înstrăinarea terenurilor prin acte între vii. După anul 1989, odată cu revenirea societăţii româneşti la sistemul statului de drept, a fost necesar să se adopte măsuri reparatorii pentru cei ce au pierdut proprietatea imobiliară pe nedrept. În privinţa terenurilor, considerăm deosebit de util să amintim două acte normative, care în actualul sistem de drept au o importanţă aparte. În primul rând, trebuie amintit faptul că legea de bază care reglementează restituirea terenurilor şireconstituirea drepturilor de proprietate asupra acestora, este Legea nr.18/1991 privind fondul funciar. Potrivit acestui act normativ, terenurile sunt împărţite pe de o parte, din punct de vedere al destinaţiei lor iar, pe de altă parte, din punctul de vedere al formei de proprietate. În funcţie de primul criteriu terenurile se împart în: a) terenuri cu vegetaţie agricolă;

Drept civil. Drepturi reale | 65 b) terenuri cu destinaţie forestieră; c) terenuri aflate permanent sub apă; d) terenuri intravilane; e) terenuri cu destinaţie specială. Potrivit celui de-al doilea criteriu, putem deosebi între: a) terenuri aflate în proprietate privată; b) terenuri aflate în proprietate publică. Cel de-al doilea act normativ de o importanţă deosebită în materia terenurilor proprietate privată îl constituie Legea1 nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan. Aşa cum rezultă şi din denumirea sa, legea se referă numai la raporturile de înstrăinare prin vânzare-cumpărare care privesc terenuri agricole situate în extravilanul unei localităţi. Prezentul act normativ consacră câteva caracteristici speciale incidente vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilanul unei localităţi din România, în sensul că:  cetăţenii şi persoanele juridice aparţinând unui stat membru al UE sau statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European (ASEE) sau la Confederaţia Elveţiană, pot achiziţiona astfel de terenuri în condiţii de reciprocitate;  cetăţenii unui stat terţ şi apatridul cu domiciliul într-un stat terţ, precum şi persoanele juridice având naţionalitatea unui stat terţ pot dobândi drept de proprietate asupra acestor terenuri în condiţiile reglementate prin tratatele internaţionale, pe bază de reciprocitate, dar şi în condiţiile acestei legi;  obţinerea unui aviz special din partea Ministerului Apărării Naţionale eliberat în urma consultării cu organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale când se pune în discuţie vânzareacumpărarea unui teren agricol situat în extravilan aflat pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, precum şi cele de până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale; sau din partea Ministerului Culturii, respectiv a serviciilor publice deconcentrate în cazul în care se 1

A fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014.

66 | Adrian STOICA pune în discuţie vânzarea-cumpărarea unui teren agricol situat în extravilan pe care sunt situate situri arheologice;  operaţiunea de vânzare-cumpărare a unor astfel de terenuri, se face cu respectarea dreptului de preemţiune în următoarea ordine: coproprietarii; arendaşii; proprietarii vecini; statul român prin Agenţia Domeniilor Statului;  potrivit art. 6 din lege, Primăria în raza căreia se află acest bun imobil are următoarele obligaţii: în termen de o zi de la înregistrarea cererii privind vânzarea-cumpărarea unui teren agricol să afişeze timp de 30 de zile oferta de vânzare depusă de vânzător, la sediul său sau pe pagina de internet; în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii vânzătorului să transmită Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi structurilor teritoriale ale acestuia, un dosar care să cuprindă lista preemptorilor, respectiv copiile cererii de afişare şi a ofertei de vânzare;  acelaşi text de lege, impune şi Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi structurilor teritoriale ale acestuia, obligaţia ca în termen de 3 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului transmis de Primărie, să afişeze pe site-urile oferta de vânzare, timp de 15 zile. Pentru a fi valabilă operaţiunea de vânzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în extravilan, aceasta trebuie să respecte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de NCC, dar şi a dreptului de preemţiune recunoscut persoanelor mai sus amintite. Singura excepţie reglementată de lege, va fi cazul în care vom fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări a unui teren agricol extravilan, pe care sunt situate situri arheologice clasate. În această situaţie, vânzarea-cumpărarea se va face potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.

 3.Dreptul de proprietate publică 3.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate publică

Drept civil. Drepturi reale | 67 Sediul materiei dreptului de proprietate publică îl consituie Constituţia(art.136), Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Noul Cod civil(art.554, art. 858-875), Legea apelor nr.107/1996, etc. Conform definiţiei mai sus enunţate, subiecţii, sau titularii dreptului de proprietate publică sunt: statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativteritoriale(comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local. În acest sens, Constituţia statuează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Apoi, Legea nr.18/1991 stabileşte în art.4 alin.2 că: ’Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor’(s.n.). Obiectul dreptului de proprietate publică este reglementat de NCC, dar şi de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică. Astfel, potrivit art. 859 din NCC, obiect exclusiv al proprietăţii publice îl constituie: - bogăţiile de interes public ale subsolului; - spaţiul aerian; - apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional; - plajele; - marea teritorială; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental; - alte bunuri stabilite prin lege organică. Legea organică, nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în art.3 prevede că: „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art.136 alin.3 din Constituţie, din cele stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt 1

1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp.231-251; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.40-62.

68 | Adrian STOICA dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege’. Trebuie să precizăm că anexa acestei legi enumeră bunurile care fac parte din: a) domeniul public al statului; b) domeniul public judeţean; c) domeniul public local(comune, oraşe, municipii). Din categoria bunurilor de uz public, fac parte acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală adică: pieţele, podurile, parcurile publice, etc; iar din cea a bunurilor de interes public, acele bunuri care prin natura lor sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public precum: căile ferate, reţelele de distribuire a energiei electrice, clădirile instituţiilor publice, etc. Desigur, bunurile exemplificate trebuie să fi intrat în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data dobândirii lor, excepţie făcând numai bunurile care potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Aceste bunuri sunt: ’bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică’. Legea organică la care se referă textul este Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Noţiunea de domeniu public naţional, judeţean şi local nu este reglementată doar de dispoziţiile legii speciale nr. 213/1998 ci şi de art. 860 din NCC. Acest text, face referire în alineatul (1) la faptul că, bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local. Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi cel local se face potrivit dispoziţiilor legale speciale. De asemenea, bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale potrivit legii speciale(Legii nr. 213/1998), nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificării legii organice respective. În celelalte cazuri, adică, pentru bunurile care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile legii

Drept civil. Drepturi reale | 69 speciale, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii( prin Hotărâre de Guvern pentru bunurile aflate în domeniul public al statului, respectiv prin hotărârea Consiliului Local sau, după caz, a Consiliului Judeţean, pentru bunurile aflate în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale). 3.2. Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate publică În privinţa dreptului de proprietate publică, art. 861 din NCC stabileşte următoarele caractere juridice incidente acestuia: a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Acest caracter este înscris în primul rând în conţinutul art. 136 alin. 4 din Constituţie care stabileşte că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt inalienabile; aşadar, ele nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în mod voluntar, nici prin expropriere, de aceea putem afirma că ele sunt scoase din circuitul civil. Mai mult decât atât, cu unele excepţii, dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea drepturilor reale derivate: uz, uzufruct, abitaţie, servitute, etc. - aşadar, noţiunea de inalienabilitate include şi interdicţia de a înstrăina unele prerogative ale dreptului de proprietate publică. De asemenea, bunurile nu pot fi gajate sau ipotecate. b) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Într-adevăr, el este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv; extinctiv pentru că acţiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, dreptul la acţiune în sens material nu se stinge şi achizitiv deoarece bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite de nicio persoană prin uzucapiune. Regula imprescriptibilităţii dreptului de proprietate publică, este consacrată şi de Legea nr. 18/1991 şi de asemenea de Legea nr. 213/1998. Imprescriptibilitatea este de fapt o consecinţă a inalienabilităţii dreptului de proprietate publică. c) Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Aceasta înseamnă că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu alt titlu. Acest

70 | Adrian STOICA caracter este o consecinţă firească a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică deoarece, dacă el nu ar opera, s-ar ocoli regula inalienabilităţii. În adevăr, dacă această categorie de bunuri ar fi supusă executării silite, atunci s-ar ajunge la vânzarea lor silită şi deci la înstrăinarea lor. Aşa cum am mai arătat, Statul este întotdeauna prezumat ca solvabil şi de aceea nu se aplică asupra bunurilor sale regimul comun privind urmărirea silită. 3. 3. Moduri de dobândire1 şi de stingere a proprietăţii publice. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, modurile de dobândire a proprietăţii publice erau reglementate în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică. Odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil, practic, cea mai mare parte a cazurile de dobândire a proprietăţii publice prezentate de dispoziţiile legii speciale amintite, au fost preluate în noile norme de drept material. Cert este că dobândirea proprietăţii publice se face numai prin operaţiuni juridice şi întotdeauna asupra unuor bunuri proprietatea privată a unei persoane de drept public sau privat. Cu ocazia schimbării regimului juridic al bunurilor respective ,din privat în public autoritatea beneficiară nu poate fi alte decât o structură administrativă centrală sau locală. Prin intermediul acestor mecanisme juridice de dobândire a proprietăţii publice, bunurile asupra cărora se va purta dreptul de proprietate publică va face parte din domeniul public al acelei autorităţi administrative. Faţă de aceste aspecte, legiuitorul nostru civil a reglementat într-un mod deosebit de judicios, cazurile în care se poate dobândi proprietatea publică şi în mod natural şi cele prin intermediul cărora se poate stinge acest tip de proprietate. În acest context, considerăm că este foarte util să efectuăm o prezentare generică a modurilor de dobândire şi respectiv de stingere a proprietăţii publice. De asemenea, în continuare ne vom opri la 1

A se vedea, M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia, în Dreptul nr.6/1999, p.15-16.

Drept civil. Drepturi reale | 71 o prezentare concisă, dar succintă a procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ca fiind cea mai exponenţială procedură prin intermediul căreia se poate dobândi dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri. 3. 3. 1. Enumerarea modurilor de dobândire şi de stingere a proprietăţii publice Potrivit art. 863 din NCC, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin: a) achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii; b) expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii; c) donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii; d) convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public; e) transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativteritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii; f) prin alte moduri stabilite de lege. În privinţa stingerii dreptului de proprietate publică(art. 864 NCC), aceasta se poate efectua prin: a) pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului; b) trecerea bunului în domeniul privat (ea se face prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local); c) trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată, pentru retrocedarea lor foştilor proprietari sau pentru a fi vândute. Proprietatea publică poate fi de domeniu public sau de domeniu privat; fiecare din aceste domenii pot fi de interes naţional sau de interes local(judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal). Deoarece, exproprierea pentru cauză de utilitate publică implică derularea unei proceduri mai complexe, considerăm din punct de vedere didactic, că această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică, prezintă un interes mai larg, motiv pentru care va fi dezvoltată în rândurile următoare.

72 | Adrian STOICA 3. 3. 2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Autorităţile publice pot să-şi mărească patrimoniul imobiliar prin modurile de dobândire de drept comun(prin vânzare-cumprare sau prin liberalităţi). Dar ele pot recurge şi la un alt procedeu care le este specific şi care are la bază însăşi ideea de putere publică: cedarea forţată care aplicată imobilelor proprietate privată, se înfăţişează sub forma exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Alineatul (3) al art. 562 din NCC prevede că: „Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun accord între proprietar şi expropriator. În caz de divergenţă asupra cuantumului despăgubirilor, aceasta se stabileşte pe cale judecătorească”. Textele constituţionale dar şi cele din Noul Cod civil, stabilesc pe de o parte, premisele cedării forţate a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, o garanţie dată proprietăţii individuale deoarece exproprierea este subordonată: a) existenţei unei cauze de utilitate publică; b) plata unei despăgubiri juste şi prealabile. Despăgubirea trebuie plătită, în principiu, înainte ca expropriatorul să intre în posesia imobilului expropriat, de comun acord între proprietar şi expropriator, iar în caz de divergenţă, ea nu poate fi pronunţată decât de autoritatea judecătorească. Deci, exproprierea constă în trecerea forţată în proprietatea publică prin hotărâre judecătorească, după caz, a unor imobile aflate în proprietate privată cu o justă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Bunurile supuse exproprierii, sau bunurile expropriabile, sunt numai bunurile imobile proprietate privată. În acest sens, putem discuta de două acte normative speciale care reglementează proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică: a) Legea1 nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

1

Prezenta lege, a fost republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.

Drept civil. Drepturi reale | 73 b) Legea nr.255/2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Prin intermediul acestor acte normative speciale, se stabilesc cazuri în care anumite bunuri imobile pot fi expropriate şi în mod implicit, se reglementează proceduri speciale de dobândire a dreptului de proprietate publică, asupra unor imobile care anterior, au avut un regim de proprietate privată. Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 33/1994 scot în evidenţă faptul că: „Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”. În acelaşi spirit, art. 3 din Legea nr. 255/2010, statuează faptul că pot fi expropriate, bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor. Referitor la bunurile imobile proprietate publică, ele sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente. Nu pot fi supuse exproprierii nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului deoarece, în calitatea sa de proprietar acesta poate să afecteze utilităţii publice oricare din bunurile pe care le are în proprietate privată. Putem spune în acest sens, că se va schimba doar regimul juridic al imobilelor respective. În acelaşi mod, se pune problema şi pentru bunurile imobile proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes local. Utilitatea publică se declară pentru pentru lucrări de interes naţional sau pentru lucrări de interes local( art. 5 din Legea nr. 33/1994). Atât Legea nr. 33/1994(art. 6), cât şi Legea nr.255/2010(art. 2), enumeră principalele categorii de lucrări de utilitate publică într-o listă nelimitativă. 1

1 A fost publicată în M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2010 şi ulterior a fost completată şi modificată prin mai multe acte normative şi anume: Legea nr. 205/2011 ; Legea nr. 90/2011, etc.

74 | Adrian STOICA Pentru lucrările de interes naţional utilitatea publică se declară de către Guvern iar pentru cele de interes local de către consiliile judeţene, Consiliile Locale,de Consiliul General al municipiului Bucureşti, după caz. Actul de declarare a utilităţii publice se aduce la cunoştiinţă publică prin afişare la sediul Consiliului Local în a cărui rază este situat imobilul şi prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în presa locală, după cum este vorba despre utilitate publică de interes naţional sau local(art. 11 dinLegea nr. 33/1994). Fiind un act administrativ, declaraţia de utilitate publică este supusă controlului judiciar în baza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Deoarece, procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică reglementată de Legea nr. 33/1994, reprezintă o instituţie judiciară de drept public care completează şi dispoziţiile Legii nr. 255/2010, considerăm util să prezentăm doar etapele cele mai importante prevăzute de acest act normativ astfel: A) Măsuri premergătoare exproprierii. Întotdeauna, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, debutează cu Declaraţia de utilitate publică asupra bunurilor, care aşa cum am mai amintit, reprezintă un act administrativ supus controlului judiciar. Înainte de a fi declanşată procedura propriu-zisă a exproprierii, sunt necesare derularea unor măsuri premergătoare acesteia. În primul rând, expropriatorul va întocmi planurile care cuprind imobilele expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor şi a ofertelor de despăgubiri. În termen de 15 zile de la publicare titularilor drepturilor reale asupra imobilelor în cauză li se va notifica propunerile de expropriere şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă (art.13), ei putând face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării (art.14 alin.1). Întâmpinările se soluţionează în termen de 30 de zile de către o comisie a cărei componenţă, mod de funcţionare şi procedură sunt prevăzute de art. 15-17 din lege. Prin hotărârea motivată a comisiei se poate accepta sau respinge punctul de vedere al expropriatorului. În cazul respingerii acesteia, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri. În cazul în care şi acestea

Drept civil. Drepturi reale | 75 sunt respinse, expropriatorul, proprietarul ori titularii altor drepturi reale asupra imobilului, pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii comisiei la Curtea de Apel în raza căreia este situat imobilul propus pentru expropriere. B) Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. Acestea sunt reglementate în Capitolul IV al Legii nr.33/1994. Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa Tribunalului în raza căruia este situat imobilul. Instanţa va verifica dacă sunt întrunite condiţiile cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu, problemele de fond privitoare la expropriere(de ex., necesitatea acesteia, întinderea, faptul că nu a fost contestată hotărârea comisiei, etc.). Prin excepţie, Tribunalul va putea exercita un control asupra problemelor de fond în cazul în care expropriatorul cere o expropriere parţială iar proprietarul solicită exproprierea totală. Tot Tribunalul va hotărî şi asupra despăgubirilor cuvenite fiecăreia dintre persoanele interesate; şi în această fază părţile se pot învoi asupra întinderii despăgubirilor cuvenite, caz în care instanţa va pronunţa o hotărâre definitivă. Dacă părţile nu se înţeleg referitor la cuantumul despăgubirilor, acesta se va stabili de către o comisie formată din 3 experţi(unul desemnat de expropriator, unul numit de instanţă şi unul din partea persoanelor supuse exproprierii). Despăgubirea se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane. La stabilirea valorii reale a imobilului se va ţine seama de valoarea de piaţă a unui imobil similar la data întocmirii raportului de expertiză. Despăgubirea stabilită de instanţă va trebui să nu fie mai mică decât cea oferită de expropriator dar nici mai mare decât cea solicitată de proprietar şi alte persoane. Hotărârea pronunţată în materie de expropriere este supusă căilor de atac prevăzute de lege(apel, recurs). C) Efectele exproprierii. Exproprierea produce următoarele efecte juridice: a) imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini;

76 | Adrian STOICA b) se sting drepturile reale derivate din dreptul de proprietate-uzul, uzufructul, abitaţie, superficie precum şi orice alte drepturi reale. De asemenea se sting drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţă. Titularii acestor drepturi au drept la despăgubiri; c) în ce priveşte dreptul de ipotecă şi privilegiul care grevează bunul expropriat, acestea se strămută de drept asupra despăgubirii stabilite de instanţă (art.28 alin.2). d) se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat(de exemplu: cele născute din contractul de locaţiune, de comodat). D) Retrocedarea şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului. Dispoziţiile Legii nr. 33/1994, reglementează două drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat (art. 35-37) şi anume: a) dreptul de a cere şi de a obţine retrocedarea imobilului expropriat. Dacă imobilele nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului în considerarea căruia au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, şi nici nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor(art.35). Cererea de retrocedare se va introduce la Tribunalul care a hotărât exproprierea. Retrocedarea imobilului se va face în schimbul unui preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată; b) dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotărî să-l înstrăineze. Acest drept este recunoscut fostului proprietar atunci când expropriatorul s-a hotărât să înstrăineze imobilul şi dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu s-au realizat (art.37). În scopul realizării acestui drept, expropriatorul este obligat să notifice în scris fostului proprietar oferta sa de înstrăinare. Titularul dreptului de preemţiune îl poate exercita în termen de două luni de la data comunicării notificării. Orice act de înstrăinare încheiat de către expropriator cu încălcarea dreptului de preemţiune este lovit de nulitate relativă deoarece ocroteşte un interes personal. 3.4. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Drept civil. Drepturi reale | 77 Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, pot fi considerate şi modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică deoarece, este de competenţa organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes naţional şi autorităţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local, să decidă asupra situaţiei juridice ale acestor bunuri. În viziunea Noului Cod civil, aceste modalităţi ale proprietăţii publice, reprezintă drepturi reale principale, derivate din dreptul deproprietate publică(art. 866-875 NCC). În concret aceste modalităţi, sau drepturi reale derivate, sunt: A)Dreptul de administrare a bunurilor din proprietate publică (art. 867-870 NCC) El se referă la patrimoniul autorităţilor centrale sau locale. Dar acest drept poate fi atribuit şi altor subiecte de drept public precum regiile autonome şi instituţiile centrale. Dreptul de administrare acordat în favoarea unor persoane juridice de drept public, constituie principala modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică. Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean şi local. Aşadar, titularii dreptului de administrare sunt: regiile autonome, prefecturile şi autorităţile publice centrale şi locale cu personalitate juridică(ministere, comisii judeţene şi consilii locale), instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau, după caz, local. Dreptul de administrare ia naştere în temeiul unor acte de drept administrativ. Aşadar, dreptul de administrare este un drept real principal şi el este constituit pe temeiul proprietăţii publice. El are o natură mixtă: astfel, în raport cu titularii dreptului de proprietate publică are o natură administrativă şi o natură civilă faţă de celelalte subiecte de drept. Dreptul de administrare este un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică. În ceea ce priveşte caracterele juridice ale dreptului de administrare, ele sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publică, anume: este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil;

78 | Adrian STOICA B) Dreptul de concesiune (art. 871-873 NCC) Acest drept, reprezintă un mijloc juridic de utilizare a proprietăţii publice care rezultă în primul rând din prevederile art.136 alin.(4) din Constituţie, care statuează că bunurile proprietate publică pot fi concesionate sau închiriate, potrivit legii. Noul Cod civil, reglementează acest drept real corespunzător dreptului de proprietate publică, în prevederile art. 871-873. Aceste texte, stabilesc conţinutul, exercitarea şi titularul acţiunii în justiţie pentru apărarea acestui drept. De asemenea, Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, prevede că bunurile ce aparţin domeniului public sau privat de interes local pot fi concesionate sau închiriate. Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, statuează faptul că, operaţiunea de concesionare a bunurilor proprietate publică, se va face prin licitaţie publică, în condiţiile legii. Concesionarea este reglementată prin anumite dispoziţii speciale. Este vorba de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. În concepţia acestor dispoziţii legale, contractul de concesiune este contractul prin care o persoană numită concedent transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane numită concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi saua unuiserviciupublic,înschimbuluneiredevenţe.Concesiuneapoate fi de trei feluri: a) Concesiunea de bunuri; b) Concesiunea de servicii publice; c) Concesiunea de lucrări publice. În ceea ce priveşte natura acestui contract, majoritatea doctrinarilor consideră că el are o natură mixtă. Dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil. El nu poate fi subconcesionat; deci contractul de concesiune are un caracter intuitu personae. Subiecţii, sau titularii acestui drept sunt: concedentul care poate fi autoritatea publică care acţionează în numele statului, al judeţului, al

Drept civil. Drepturi reale | 79 oraşului ori al comunei, şi concesionarul care poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept privat(română sau străină) cât şi de drept public. (A se vedea în acest sens art. 871 NCC, precum şi art 6 din OUG nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri) Pentru perioada concesiunii, concesionarul are posesia şi folosinţa bunului şi totodată dreptul de a culege fructele acestuia. Aşadar, concesionarul nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunului. Durata concesiunii poate fi de 49 de ani, dar termenul poate fi prelungit cu cel mult jumătate din durata iniţială. Încetarea concesiunii are loc prin: - împlinirea termenului, când contractul încetează de drept; - prin denunţarea unilaterală a contractului de către concedent; - prin rezilierea contractului; - prin dispariţia bunului concedat ori printr-o imposibilitate obiectivă de a-l exploata; C) Dreptul de folosinţă gratuită asupra unor bunuri din domeniul public(art. 874-875 NCC) Noul Cod civil, reglementează acest drept real corespunzător dreptului de proprietate publică prin intermediul căruia se poate acorda folosinţa cu titlu gratuit, a unui bun mobil sau imobil, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică. Totodată art.136 alin.(4) din Constituţie, stabileşte că: ’(n.r. bunurile proprietate publică). De asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică’. Dreptul de folosinţă gratuită poate fi definit ca fiind acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unor instituţii de utilitate publică. Prin utilitate publică, se poate întelege orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public general şi/sau comunitar. Definiţia enunţată pune în lumină caracterele dreptului de folosinţă gratuită, care pot fi: a) este un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică; b) este un drept cu titlu gratuit, deoarece titularul nu trebuie să plătească vreo chirie, redevenţă sau taxă;

80 | Adrian STOICA c) este un drept care se poartă asupra unor bunuri mobile sau

imobile, normele legale fac referire, in lato sensu la bunuri proprietate publică; d) este un drept temporar întrucât este constituit numai pentru o anumită perioadă de timp; e) este un drept revocabil, autoritatea care l-a constituit putând reveni asupra acestui act; f) poate fi apărat de către titularul său, în faţa instanţei de judecată, prin intermediul acţiunii confesorii. Mai trebuie subliniat că acest drept este opozabil erga omnes mai puţin titularului dreptului de proprietate publică. Acest drept presupune posesia şi folosinţa de care se bucură titularul său. Însă, potrivit dispoziţiilor regăsite în conţinutul articolului 874 alin.(2) NCC, în lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.

Drept civil. Drepturi reale

| 81

Capitolul III. Modalităţile1 juridice ale dreptului de proprietate privată

1. Consideraţii generale Aşa cum am studiat în rândurile anterioare, dreptul de proprietate privată este cel mai important şi complex drept real deoarece, titularul său se bucură de totalitatea atributelor sau a prerogativelor care îl compun. Aşadar, dreptul de proprietate este un drept total tocmai pentru faptul că proprietarul are toate puterile asupra bunului său, iar din punct de vedere teoretic, putem denumi această stare ca, deplina proprietate a titularului. De asemenea, am mai putea afirma că dreptul de proprietate privată poate fi pur şi simplu, în cazul în care are ca titular o singură persoană sau afectat de modalităţi. Pentru a înţelege mai bine noţiunea, modalităţile dreptului de proprietate, trebuie să avem în vedere faptul că, în unele situaţii, dreptul de proprietate are o anume complexitate care poate rezulta din aceea că dreptul nu mai este pur şi simplu, sau că acesta nu mai reprezintă un drept total pentru titularul său. El poate fi afecta de modalităţi în sensul că, fie este un drept de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri care aparţin simultan şi concomitent mai multor titulari, fie existenţa viitoare a dreptului din patrimoniul titularului este legată de un eveniment sau de o împrejurare prevăzută de legiuitor, ori care poate fi stabilită de voinţa omului. În concluzie, putem defini modalităţile dreptului de proprietate ca fiind acele moduri care afectează dreptul de proprietate, în sensul că aduc puterii proprietarului anumite restricţii, fără ca proprietatea să fie dezmembrată.

1 Pentru mai multe amănunte privind modalităţile juridice ale dreptului de proprieate privată, a se vedea : O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp.290-364; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.63-94.

82 | Adrian STOICA Din punct de vedere didactic, putem reţine că modalităţile dreptului de proprietate privată sunt: a) Proprietatea comună cu variantele ei: - Proprietatea comună pe cote-părţi, care la rândul ei poate fi: coproprietatea sau proprietatea obişnuită sau temporară şi coproprietatea sau proprietateaforţată şi perpetuă; - Proprietatea comună în devălmăşie; b) Proprietatea rezolubilă sau condiţională; c) Proprietatea anulabilă; d) Proprietatea periodică. Având în vedere aceste modalităţi ale dreptului de proprietate privată, în cele ce urmează vom încerca o succintă analiză a fiecăreia dintre ele.

 2. Generalităţi privind proprietatea comună Una dintre cele mai complexe modalităţi ale dreptului de proprietate privată o reprezintă proprietatea comună. Acest drept de proprietate se manifestă asupra unuia sau mai multor bunuri mobile sau imobile care aparţin simultan şi concomitent mai multor titulari. Dar care sunt titularii care pot exercita proprietatea comună? În general, sunt persoanele fizice sau juridice de drept privat însă, pot fi şi persoane de drept public, atunci cănd proprietatea comună se poartă asupra unor bunuri aflate în domeniul privat al acestora. De asemenea, proprietatea comună poate fi exercitată şi în mod mixt, de către una sau mai multe persoane de drept privat şi una sau mai multe persoane de drept public( de exemplu, asupra unei părţi dintr-un imobil are un drept de proprietate o persoană fizică şi pe cealaltă parte a imobilului o instituţie publică). Aşa cum vom putea remarca în rândurile următoare, proprietatea comună are o complexitate particulară în sensul că, se poate constitui prin voinţa omului sau printr-o împrejurare stabilită de legiuitor. 2.1. Definiţia şi formele proprietăţii comune

Drept civil. Drepturi reale | 83 Fiind cea mai complexă modalitate a dreptului de proprietate privată, proprietatea comună are alocat un loc destul de important în dispoziţiile Noului Cod civil şi în acest sens, am putea spune că regimul juridic al acesteia este mult mai judicios reglementat. Definiţia proprietăţii comune, arată faptul că reprezintă acea proprietate care se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptului de proprietate aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane. Formele proprietăţii comune potrivit art. 632 NCC sunt următoarele: a) Proprietatea comună pe cote-părţi, cu variantele ei: A. Proprietatea comună pe cote-părţi obişuită; B. Proprietatea comună pe cote-părţi forţată; b) Proprietatea în devălmăşie . De asemenea, în cadrul formelor proprietăţii comune am mai putea aminti şi despre proprietatea periodică, care, în teorie mai este denumită şi proprietatea partajabilă în timp. Întrucât această formă a proprietăţii comune are pentru prima oară o reglementare normativă în Codul civil şi mai mult decât atât, câteva particularităţi specifice, am considerat util ca prezentarea teoretică să fie făcut distinct de celelalte forme ale proprietăţii comune, în ultima secţiune a acestui capitol. 2. 1. 1. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi Dacă am defini dreptul de proprietate comună pe cote-părţi, am putea reţine că reprezintă acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin faptul că un bun aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate(de aceea, mai este denumită şi coproprietate). Referitor la drepturile coproprietarilor, acestea pot fi inegale (de ex., 1/8, 7/8, etc.). În cazul în care proprietatea comună are ca obiect nu un bun determinat, ci o universalitate de bunuri, ea se numeşte indiviziune. Coproprietatea se deosebeşte de indiviziune în sensul că prima este o modalitate a dreptului de proprietate, iar indiviziunea constituie o modalitate a patrimoniului.

84 | Adrian STOICA Din punctul de vedere al duratei sale, proprietatea comună la rândul său este de două tipuri: A) Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită (art. 634-645 NCC) şi B) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată (art. 646-666 NCC). A) Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită În esenţă, în ceea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită, trebuie reţinut faptul că fiecare coproprietar, este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune cu privire la menţinerea sau la încetarea acesteia. Putem spune că aceste persoane se găsesc într-o stare de indiviziune. Pentru a înţelege mai bine acest tip de proprietate comună, este bine să reţinem următoarele exemple: a) când defunctul lasă mai mulţi moştenitori şi când aceştia devin coproprietarii bunului sau bunurilor succesorale, dar şi debitorii comuni ai datoriilor existente; b) când două persoane cumpără în comun un autoturism, un apartament, etc. Cotele părţi ale proprietarilor comuni sunt prezumate a fi egale până la proba contrarie. În consecinţă, caracteristica acestui tip de proprietate comună este faptul că ea se menţine decât prin voinţa tuturor coproprietarilor(oricare dintre ei are libertatea de a-i pune capăt oricând cerând partajul potrivit art. 669-686 NCC), de aceea se mai numeşte şi temporară. Proprietatea comună obişnuită sau aşa cum am denumit-o, proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită, se poate constitui: - printr-o moştenire când în urma autorului (de cujus) rămân mai mulţi moştenitori; - printr-un act juridic (contract) în care mai multe persoane dobândesc împreună un bun; - ca efect al desfacerii căsătoriei când proprietatea devălmaşă a soţilor se transformă în coproprietate obişnuită pe cote-părţi. - printr-o coposesiune exercitată de mai multe persoane asupra unuia sau mai multor bunuri (uzucapiunea);

Drept civil. Drepturi reale | 85 Exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote părţi cu caracter obişnuit sau temporar, scoate în evidenţă două principii esenţiale: a) Primul principiu stabileşte că un coproprietar nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bunul privit în materialitatea sa. Din acest principiu, rezultă că niciun act nu poate fi făcut cu privire la bun, fără acordul unanim al celorlalţi coproprietari, de aceea trebuie să distingem între actele materiale şi actele juridice cu privire la acel bun sau la acele bunuri. * Actele materiale constau în acte materiale de folosinţă şi acte materiale de dispoziţie. Actele materiale de folosinţă privesc atributul folosinţei (usus) bunului sau bunurilor din coproprietate. Putem afirma că în cadrul acestei modalităţi există o pluralitate de posesii ce se exercită asupra aceluiaşi bun comun. Dacă, însă, coproprietarii nu se înţeleg cu privire la folosirea materială a bunurilor, dispoziţiile art. 639 NCC prevăd posibilitatea acestora de a se adresa instanţei în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în acest sens. Acțiunea respectivă va avea denumirea de partaj de folosință. Cu privire la fructele şi productele bunului indiviz, acestea pot reveni fiecărui coproprietar în funcţie de cota parte pe care o are din dreptul de proprietate(art. 637 NCC). Însă, este util să facem o distincţie între fructele civile şi cele fructele industriale, deoarece, acestea din urmă presupun o activitate a omului în producerea lor. De aceea, trebuie reţinut faptul că fructele civile se cuvin tuturor coproprietarilor pentru că ele nu sunt rodul muncii unuia sau altuia dintre coproprietari (bineînţeles în limita cotelor lor), iar în privinţa fructelor industriale, acestea pot fi culese de un coproprietar care a depus o muncă în obţinerea lor însă, ele, vor face parte din masa partajabilă. În aceste condiţii, acel coproprietar care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, va avea dreptul la restituirea cheltuielilor respective din partea celorlalţi coproprietari. Actele materiale de dispoziţie, au incidentă aceeaşi regulă a unanimităţii, întrucât un singur coproprietar nu poate decide împotriva

86 | Adrian STOICA voinţelor celorlalţi coproprietari cu privire lucrări ce ar conduce la schimbarea destinaţiei bunului. *Actele juridice constau în acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie. - actele juridice de conservare: potrivit dispoţiilor art. 640 din NCC, fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari; - actele juridice de administrare: pot fi încheiate de regulă cu acordul majorităţii coproprietarilor; ca excepţie, alineatul 2 al art. 641 prevede faptul că actele de administrare care limitează îm mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestora; - actele juridice de dispoziţie: vor fi încheiate numai cu acordul tuturor coproprietarilor sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de coproprietarul care nu a consimţit expres sau tacit la încheierea actului, aşa cum prevede art. 642 alin. 1. b) Cel de-al doilea principiu recunoaşte faptul că orice coproprietar poate înstrăina sau greva cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului, în favoarea unui terţ sau a unuia dintre coproprietari. Este normal să fie aşa deoarece, fiecare dintre copărtaşi are un drept de proprietate propriu, exclusiv asupra cotei sale. Această înstrăinare poate avea loc deopotrivă atât prin acte cu titlu oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit;prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor scot în evidenţă următoarele aspecte deosebit de importante referitoare la exercitarea acestui tip de proprietate comună. În calitatea lor de coproprietari, aceştia au şi unele drepturi sau obligaţii. Astfel, coproprietarii vor împărţi beneficiile, dar în acelaşi timp, vor suporta sarcinile coproprietăţii în raport cu cota lor parte din drept.

Drept civil. Drepturi reale | 87 Încetarea coproprietăţii obişnuite poate avea loc oricând şi prin diverse modalităţi. Astfel, încetarea coproprietăţii poate avea loc în următoarele moduri: a) în cazul în care toate cotele-părţi din dreptul de proprietate sunt dobândite, prin acte juridice sau prin uzucapiune, de unul dintre copărtaşi sau de o terţă persoană; b) prin pieirea totală a bunului sau prin expropriere; c) prin partaj (conveţional sau judiciar). B) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată (art. 646-666 NCC) Este o coproprietate forţată deoarece există şi se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor. De asemenea, este considerată şi perpetuă deoarece scopul său este unul permanent. Obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi forţate şi perpetue este format numai din bunuri imobile, care prin natura lor nu pot fi împărţite. De asemenea, aceste bunuri imobile care fac obiectul prezentei varietăţi de proprietate comună, sunt accesorii şi pot fi folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari imobiliari, dar şi asupra unor bunuri mobile. Această coproprietate urmează soarta juridică a bunului principal (accesorium sequitur principale) şi de aici concluzia că aceasta nu poate fi înstrăinată decât odată cu bunul principal. Cu privire la regimul juridic general al proprietăţii comune pe cote-părţi forţate şi perpetue, este util să reţinem că fiecare coproprietar poate utiliza bunul aflat în stare de coproprietate forţată, cu condiţia să respecte destinaţia acestuia şi să permită exercitarea folosinţei de către ceilalţi coproprietari. Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu bunul principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal. De asemenea, cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportă proporţional cu cota parte din drept a fiecărui coproprietar. Astfel, limitele exercitării acestui tip de coproprietate sunt următoarele:

88 | Adrian STOICA a) prin folosinţă să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al celorlalţi coproprietari; b) folosinţa trebuie exercitată numai pentru utilizarea bunului principal pentru care a fost afectat bunul accesoriu. Un coproprietar nu poate face acte de dispoziţie prin care să înstrăineze bunul aflat în coproprietate forţată, dar poate înstrăina oricând bunul principal, fără consimţământul celorlalţi(de exemplu, înstrăinarea unui apartament care presupune implicit şi înstrăinarea părţilor comune, holul comun al scării, uscătorul, etc.). Cazurile de coproprietate forţată prevăzute de Noul Cod civil sunt următoarele: a) părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente (art. 649). Sunt considerate părţi comune următoarele bunuri: terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită; fundaţia, curtea interioară, structura clădirii, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele, ascensoarele; instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de gaze, canalele pluviale, etc. Încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor. b) despărţiturile comune (art.660). În acest caz, ne putem referi la zidul comun(înălţarea acestuia se stabileşte de părţi, fără a depăşi 2 m, socotindu-se şi coama zidului),şanţul comun, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri.Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărţiturii comune poate dobândi un drept de proprietate asupra acesteia, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite şi, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărţitura a fost construită; De asemenea, este foarte util să reţinem că în sensul art. 661 NCC, sunt semne de necomunitate următoarele: când culmea zidului este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată spre celălalt fond, zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului; când pământul este

Drept civil. Drepturi reale | 89 aruncat sau înălţat exclusiv pe o parte a şanţului, se prezumă că şanţul este în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat pământul; sunt considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre coproprietari: - proprietarii fondurilor învecinate pot fi obligaţi la construirea unei despărţituri comune; - înălţimea zidului comun se stabileşte de către părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului; - cheltuielile de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune sunt suportate de coproprietari, proporţional cu dreptul fiecăruia; în lipsa participării la cheltuieli coproprietarul renunţă la dreptul său de proprietate asupra despărţiturii comune; - oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcţii ori să instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre celălalt coproprietar şi fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun; - înălţarea zidului peste limita zidului comun poate fi făcută de către oricare dintre coproprietari, cu obligaţia de a suporta singur cheltuielile de înălţare peste limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare a părţii comune a zidului ca urmare a înălţării acestuia; c) proprietatea periodică(art.687). Acest tip de coproprietate forţată, va fi analizat în mod separat, datorită importanţei sale teoretice şi practice asupra proprietăţii unui bun; d) bunurile care constituie amintiri de familie (art.1141). În această catgorie, putem include următoarele bunuri: corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, etc.; e) bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea. De exemplu, potecile, drumurile, fântânile şi izvoarele. Este foarte util de reţinut faptul că, acestea trebuie să fie situate chiar pe linia despărţitoare a proprietăţilor;

90 | Adrian STOICA f) bunurile comune afectate utilizării a două sau mai multor fonduri. De exemplu, o centrală termică sau alte instalaţii care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe, etc; Încetarea coproprietăţii forţate. Principiul general este că această coproprietate este permanentă, dar poate înceta în următoarele cazuri: a) prin acordul coproprietarilor(de exemplu: curtea unei case cu mai multe apartamente, podul unei cladiri comune, etc.); b) când menţinerea acesteia nu se mai impune(de exemplu: deşi coproprietarii nu au ajuns la o înţelegere pentru un partaj, podul unei case poate fi partajat de instanţa de judecată fără a fi lezate interesele vreunuia); c) când un coproprietar dobândeşte proprietatea exclusivă a întregului imobil de la ceilalţi coproprietari; d) când intervine exproprierea pentru cauză de utilitate publică; e) pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate. 2. 1. 2. Proprietatea comună în devălmăşie Reprezintă, acel tip de proprietate comună potrivit căruia obiectul ei aparţine nefracţionat titularilor. Cu toate că oricând două sau mai multe persoane pot dobândi anumite bunuri împreună printr-o convenţie, sau prin efectul legii, în momentul de faţă, legislaţia noastră prevede singurul caz de devălmăşie ca fiind cel legat de dreptul de proprietate în devălmăşie al soţilor, care îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a acestora. Regimul juridic al bunurilor comune ce aparţin soţilor, este reglementat de art. 339 NCC. Proprietatea devălmaşă a soţilorare ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de ei sau de oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi care potrivit legii pot constitui bunuri comune, cu excepţia bunurilor proprii reglementate de art. 340 NCC. Încetarea dreptului de proprietate în devălmăşie, se face odată cu încetarea regimului comunităţii legale. Această operaţiune poartă denumirea de lichidare a comunităţii(partaj convenţional sau judiciar) şi este reglementată de art. 357 NCC. Excepţie de la acest caz, constituie

Drept civil. Drepturi reale | 91 situaţia partajului( conveţional sau legal) în timpul regimului comunităţii legale potrivit art. 358 NCC.

 3. Partajul potrivit Noului Cod civil(art. 669-686) Partajul sau împărţeala, este aceea operaţiune juridică prin care încetează starea de coproprietate sau de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate asupra unui anume bun dintre acelea care formau obiectul coproprietăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 669 NCC, încetarea coproprietăţii poate fi cerută oricând de orice copărtaş, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească, sau când acţiunea de partaj este paralizată prin invocarea uzucapiunii. Obiect al procedurii partajului îl pot constitui bunurile ca fac obiect al proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuită şi a proprietăţii comune în devălmăşie1, cu excepţia proprietăţii comune pe cote-părţi forţate. Totodată, nu poate face obiect al partajului bunul comun folosit şi dobândit de unul dintre coproprietari prin uzucapiune. Regulile privitoare la modul de efectuare a partajului sunt reglementate de art. 676 NCC. Acest text, relevă ca regulă generală faptul că, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.( de exemplu,1/2, sau 1/4, ori 1/8, etc.) Însă, acest text stabileşte şi anumite reguli speciale atunci când bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură. În aceste situaţii se vor ţine cont de următoarele reguli speciale: a) atribuirea întregului bun se va face, la cerere, în favoarea unuia sau a mai multor coproprietari, în schimbul unei sulte; 1

Procedura partajului poate fi efectuată asupra tuturor bunurilor devălmaşe, cu excepţia bunurilor dobândite în temeiul Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate conform prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificări ulterioare, cu privire la regimul terenurilor forestiere aflate în proprietatea devîlmaşă sau indiviză a obştilor de moşneni, de răzeşi, composesoratelor, pădurlor grănicereşti şi alte forme asociative reconstituite în condiţiile legii.

92 | Adrian STOICA b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari, se va face cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1.650 NCC ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică prin intermediul executorului judecătoresc, potrivit art. 990 şi 991 din noul Cod de procedură civilă 1. Distribuirea preţului obţinut, se va face de către instanţa de judecată, către coproprietari, proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre aceştia. De asemenea, este foarte util să reţinem faptul că partajul poate fi făcut prin buna învoială a coproprietarilor (partajul convenţional sau împărţeala voluntară), sau pe cale judecătorească(partajul judiciar sau împărţeala judiciară). Bunul comun aflat în coproprietate, poate fi urmărit cu respectarea dispoziţiilor art. 678 NCC. Potrivit acestui text, creditorii personali ai unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun(dacă aceasta este determinată), sau pot cere instanţei de judecată partajul(împărţeala) bunului, caz în care executarea silită se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sultei cuvenite coproprietarului debitor. În cazul vânzării silite a unei cote-părţi determinate proprietatea copărtaşului, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin două săptămâni înainte de vânzare despre ziua, ora şi locul licitaţiei. Coproprietarii vor avea un drept de preemţiune în faţa celorlalţi participanţi la licitaţie, în sensul că, la preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi respective. Un aspect deosebit de important este prevăzut de dispoziţiile art. 674 NCC, cu privire la condiţiile speciale ale partajului prin buna învoială referitoare la capacitatea de exerciţiu. Acest text, se aplică situaţiei în care un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori 1 A fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 şi republicat în temeiul art. 80 din Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. Ultima modificare a Legii nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, a avut loc prin Legea nr. 138 /15 octombrie 2014, publicată în M. Of. Nr.753/16.10.2014. Noul Cod de procedură civilă a fost republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012 şi va fi denumit în continuare breviatis causa, NCPC. A intrat în vigoare prin dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.

Drept civil. Drepturi reale | 93 are capacitate de exerciţiu restrânsă. Partajul în acest caz, va putea fi efectuat prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă prevăzute de art. 107 NCC şi dacă este cazul, a ocrotitorului legal (părinte, tutore sau curator special). Partajul pe cale judecătorească(judiciar) se realizează prin următoarele modalităţi: a) prin partajarea în natură a bunului sau bunurilor; b) prin atribuirea bunului comun în proprietatea exclusivă a unuia dintre copărtaşi. Atribuirea bunului se face numai cu acordul copărtaşului, iar dacă acesta acceptă, va fi obligat la plata unei sulte către ceilalţi copărtaşi. c) prin vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc. Această modalitate se realizează când bunul comun nu este dorit de nici unul dintre copărtaşi. Instanţa de judecată va dispune vânzarea lui stabilind totodată dacă vânzarea se va face de părţi prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Efectele partajului (art. 680 NCC). Împărţeala are caracter constitutiv de drepturi. Din caracterul constitutiv decurge consecinţa că fiecare copărtaş este considerat proprietar exclusiv al bunurilor sau, după caz al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; prin urmare actul de partaj producându-şi efectele doar pentru viitor iar nu şi pentru trecut (ex nunc). În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, au fost înscrise în Cartea funciară. Desfiinţarea partajului(art. 684 NCC). Partajului prin buna învoială (conveţional) poate fi desfiinţat pentru cauze de nulitate 1 1

Potrivit art. 1.247 din NCC privind nulitatea absolută: „(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general: (2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. (3) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

94 | Adrian STOICA absolută sau de nulitate2 relativă, practic pentru cauze similare contractelor,dar şi prin intermediul rezoluţiunii/rezilierii potrivit art. 1.516 alin. (2) pct. 2 NCC. De asemenea, este util să reţinem faptul că, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută. În cazul în care partajul a fost efectuat pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească pronunţată, va putea fi desfiinţată doar pe calea revizuirii şi numai pentru motivele arătate în dispoziţiile art. 509 din NCPC.

 4. Proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă Alte două modalităţi ale dreptului de proprietate privată vor fi prezentate în rândurile următoare. Proprietatea rezolubilă, respectiv proprietatea anulabilă nu au o reglementare proprie oferită de dispoziţiile Noului Cod civil, aşa cum se bucură proprietatea comună sau cea periodică însă, aceste două modalităţi ale dreptului de proprietate privată după cum vom observa prezintă o importanţă deosebită pentru sistemul nostru de drept material. Este foarte util să reţinem încă de la aceste prezentări preliminarii că, atât proprietatea rezolubilă sau condiţională (A), cât şi proprietatea anulabilă (B), sunt modalităţi ale dreptului de proprietate privată care pot fi transmise numai dacă se indeplineşte o condiţie sau un eveniment viitor. A) Proprietatea rezolubilă sau condiţională Sunt cazuri când, fie prin voinţa celui care transmite, fie prin voinţa legiuitorului, proprietatea se dobândeşte sub o anumită condiţie. (4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.” 2 Referitor la nulitatea relativă, art. 1. 248 din NCC stabileşte: “(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. (3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească. (4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.”

Drept civil. Drepturi reale | 95 De aceea putem spune că, proprietatea rezolubilă, este aceea proprietate care poate fi transmisă numai dacă se realizează un eveniment(o condiţie) care poate fi în interesul celui care transmite sau în interesul celui care dobândeşte. Următorul exemplu va fi edificator: o persoană vinde un imobil cu condiţia de a primi preţul în două tranşe, în caz contrar va reintra în posesia acelui bun. Cumpărătorul la data semnării contractului de vânzare-cumpărare devine proprietar al imobilului, sub condiţie rezolutorie (art. 1.401 NCC). Până la achitarea întregului preţ, cumpărătorul este proprietar sub condiţie rezolutorie. Dacă nu plăteşte preţul în tranşele stabilite, vânzătorul redevine proprietarul imobilului respectiv. Dacă cumpărătorul plăteşte preţul la tranşele stabilite, atunci la data achitării integrale a preţului, va deveni proprietar pur şi simplu. Un alt exemplu, ne poate edifica cum poate afecta o condiţie suspensivă(art. 1.400 NCC), proprietatea rezolubilă: în exemplul de mai sus, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu transmite dreptul de proprietate ci doar stipulează o dată ulterioară, după plata preţului. Până la momentul plăţii preţului, vânzătorul este proprietar sub condiţie rezolutorie, iar cumpărătorul sub condiţie suspensivă. Dacă cumpărătorul plăteşte preţul la termenul stabilit, atunci condiţia suspensivă a cumpărătorului a fost realizată, iar bunul va trece din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului care se va bucura de un drept de proprietate pur şi simplu asupra acelui bun, din momentul încheierii actului juridic de transmitere. Din cele expuse rezultă că întotdeauna când un bun este transmis sub condiţie vor exista doi proprietari dintre care unul sub condiţie suspensivă iar celălalt sub condiţie rezolutorie. Proprietarul sub condiţie suspensivă poate face acte de conservare a dreptului său, ca un adevărat creditor al celeilalte persoane(art.1.409 NCC). Dar proprietarul sub condiţie rezolutorie este acela care, de regulă, are posesia bunului şi are aparenţa proprietăţii; ori tocmai prin această situaţie recunoscută lui, ar putea fi superior celeilalte părţi. Proprietatea rezolubilă poate lua naştere nu numai prin voinţa părţilor dar şi prin voinţa legiuitorului. Astfel:

96 | Adrian STOICA - donaţiile dintre soţi sunt revocabile numai în timpul căsătoriei(art. 1.031 NCC); - situaţia donaţiilor simulate(art. 1.033 NCC); - cazul de rezoluţiune a contractului prevăzut de art.1.700 NCC; - etc. B) Proprietatea anulabilă Proprietatea anulabilă reprezintă acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care apare în situaţia în care transferul proprietăţii se face în temeiul unui act lovit de nulitate relativă (anulabil). Dacă acţiunea în anulare a dreptului de proprietate este admisă, dreptul dobânditorului va fi desfiinţat retroactiv. În cazul în care actul translativ anulabil a fost confirmat, dreptul de proprietate al dobânditorului va fi consolidat. Trebuie subliniat că efectul retroactiv al anulării actului translativ se referă nu numai la părţile actului ci şi la raporturile cu terţii. Elementele de apropriere cu proprietatea rezolubilă constau în aceea că, pe de o parte, proprietatea dobânditorului este incertă timp de 3 ani(termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2.517 NCC), iar pe de altă parte, efectul anulării este retroactiv(ex tunc).

 5. Proprietatea periodică Prezentarea acestui tip de proprietate comună poate începe cu următorul exemplu: un student şi un avocat, cumpără în comun un apartament pe litoralul Mării Negre; primul va locui zece luni dintr-un an pentru a urma cursurile, cel de-al doilea două luni, pentru a se odihni. În concepţia legiuitorului Noului Cod civil(art.687-692), această modalitate a dreptului de proprietate trebuie să se bucure de o reglementare individuală. Articolul 687 NCC, stabileşte faptul că, poate fi considerată proprietate periodică situaţia în care, ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei dreptului

Drept civil. Drepturi reale | 97 de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. Obiectul proprietăţii periodice îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, fiind considerată şi o variantă a proprietăţii comune De asemenea, după cum am observat această modalitate a dreptului de proprietate prrivată, este inclusă în cadrul coproprietăţii forţate, deoarece, există ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv prerogativele dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. Această formă de proprietate comună se naşte în temeiul unui act juridic(art. 688 NCC), iar referitor la actele de dispoziţie, orice coproprietar va putea încheia(pentru intervalul său de timp) acte de vânzare- cumpărare, închiriere, ipotecare(art. 689 NCC). Orice alt act de dispoziţie sau de închiriere care priveşte un alt interval de timp, va fi lovit de nulitate relativă. De precizat este faptul că nulitatea nu va fi invocată de coproprietarul căruia îi revine cota-parte aferentă intervalului de timp cu privire la care s-a încheiat actul juridic, deorece acestuia actul juridic nu îî este opozabil, însă va putea exercita împotriva terţului contractant o acţiune posesorie. Acesta din urmă fiind cel ce va putea invoca nulitatea relativă. Obligaţia de despăgubire şi excluderea. Dacă unul dintre coproprietari va tulbura în mod grav exercitarea proprietăţii periodice, acesta va putea fi obligat la plata unor despăgubiri sau va putea fi exclus prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat, cu respectarea procedurii stabilite de dispoziţiile art. 691 NCC. Încetarea proprietăţii periodice. Acest tip de proprietate comună va înceta, prin radiere din cartea funciară în temeiul dobândirii de către o singură persoană a tuturor cotelor-părţi din dreptul de proprietate periodică, precum şi în alte cazuri determinate de lege(art. 692 NCC).

98 | Adrian STOICA

Capitolul IV. Mijloace1 procesuale privind apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale

1. Consideraţii generale În România contemporană, aşa cum am mai arătat şi în rândurile anterioare, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate potrivit art. 44 din Constituţia României. În continuarea acestui text, mai precis în dispoziţiile alineatului (3) cu referire la proprietatea privată, se arată că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Realitatea arată că dreptul de proprietate privată, poate fi afectat mai adesea decât dreptul de proprietate publică, de aceea, ca orice drept subiectiv, dreptul de proprietate privată, dar şi celelalte drepturi reale, pot fi apărate prin diferite mijloace procesuale. În afara reglementarii de principiu din dreptul intern, anterior enunţate prin textul constituţional, trebuie să mai arătăm faptul că dreptul de proprietate este apărat şi prin norme de drept internaţional. În acest sens, art. 17 din Declaraţia2 Universală a drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a ONU, prevede că: „orice persoană, privită ca subiect unic sau ca asociat în colectivităţi, are drept de proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".

1 Pentru mai multe amănunte referitoare la această materie, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 422-463; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp. 96-127. 2 Acest document internaţional a fost adoptat prin Rezoluţia 217 A, din 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ţărilor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite(O.N.U.).

Drept civil. Drepturi reale | 99 De asemenea, o veritabilă protecţie este reglementatăşi în conţinutul art. 1, alin.(1), din Protocolul l la Conventia 1 Europeana a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publica şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Afirmăm că acest text, reprezintă o veritabilă protecţie a dreptului de proprietate privată, deoarece există şi posibilitatea sancţionării nerespectării prevederilor de către statele semnatare ale Convenţiei, prin cererile adresate Curţii2 Europene a Drepturilor Omului, de diferite persoane care se consideră prejudiciate. Chiar dacă există garanţii ale dreptului de proprietate în diverse ramuri ale dreptului, cele mai multe se regăsesc în dreptul civil şi în dreptul procesual civil. Din punctul de vedere al doctrinei dreptului civil, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate privată şi a celorlalte drepturi reale au fost definite ca fiind, totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul dreptului de proprietate sau a altui drept real, solicită instanţei de judecată, să pronunţe o hotărâre în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare aduse acestor drepturi, de către diferite subiecte de drept. Aceste mijloace de apărare a dreptului de proprietate privată sau a celorlalte drepturi reale, creează ceea ce numit o protecţie a proprietăţii sau a celorlalte drepturi reale, împotriva terţilor şi implică două ipostaze: a) protecţia împotriva atingerilor materiale aduse proprietăţii private sau a celorlalte drepturi reale(care vizează nu însuşi dreptul de proprietate ci doar bunul corporal care este obiectul dreptului de proprietate privată sau a unui alt drept real(degradări, distrugeri, deteriorări materiale, etc); 1

A fost semnată la Roma, la data de 4 noiembrie 1950 de către reprezentanţii statelor membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat această Convenţie, la data de 20 iunie 1994. 2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, Franţa, numită informal "Curtea de la Strasbourg" sau "Instanţa europeană supremă", a fost creată în anul 1959 pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curţii este să vegheze la respectarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.

100 | Adrian STOICA b) protecţia împotriva atingerilor juridice aduse proprietăţii private sau a celorlalte drepturi reale (acestea sunt îndreptate împotriva dreptului de proprietate privată sau a unui alt drept real şi pot fi însoţite uneori de o atingere materială, fiind de fapt o intenţie posesivă rezultată dintr-o pretenţie la dreptul de proprietate sau la un anume drept real - animus domini). Mijloacele procesuale de apărare a dreptului de proprietate privată sau a celorlalte drepturi reale, au fost grupate în două mari categorii: a) mijloacele procesuale directe, realizate prin intermediul aşa numitelor acţiuni reale, adică, acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii. • acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin care reclamantul cere instanţei de judecată să statueze că el este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real cu privire la un bun(acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie şi acţiunea în prestaţie tabulară). • acţiunile posesorii sunt acţiunile în justiţie prin care reclamantul solicită apărarea posesiei sale ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, după caz, fie pentru a o menţine, fie pentru a o redobândi dacă a pierdut-o (acţiunea generală sau în complângere şi acţiunea specială sau în reintegrare). b) mijloace procesuale indirecte, realizate prin intermediul acţiunilor în justiţie întemeiate pe drepturile de creanţă (acţiunile în executarea contractelor, în răspundere contractuală, în restituirea plăţii nedatorate, etc.).

 2.Noţiunea şi caracterele generale specifice acţiunii în revendicare

Din punctul de vedere al doctrinei 1 dreptului procesual civil, acţiunea civilă are o conotaţie largă. Astfel, ea poate fi definită ca reprezentând, „totalitatea mijloacelor procesuale organizate de lege pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei”.Aceste mijloace procesuale pot 1

Pentru mai multe amănunte referirtoare la instituţia acţiunii civile, a se vedea: I. Leş, op.cit., pp. 190-224; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.119-132.

Drept civil. Drepturi reale | 101 cuprinde: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, mijloace asiguratorii, mijloace de apărare, căile de atac, executarea silită, etc. În privinţa acţiunii în revendicare, obiectul acesteia va fi întotdeauna un drept subiectiv de proprietate şi de aceea am putea defini ca fiind, aceea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut bunul său, cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Pe scurt, este o acţiune prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. Această acţiune poate fi introdusă numai de titularul dreptului de proprietate, care de asemenea, are dreptul la despăgubiri. Acţiunea în revendicare este consacrată de dispoziţiile NCC, în conţinutul art. 563-566. Potrivit definiţiei mai sus enunţate, dar şi a dispoziţiilor materiale amintite, am putea avea în vedere următoarele caractere juridice specificeacţiunii în revendicare: a) este o acţiune reală deoarece se referă la un bun mobil sau imobil determinat; b) este o acţiune petitorie întrucât prin ea se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate al reclamantului. Dacă reclamantul nu va face dovada dreptului de proprietate se va respinge chiar dacă pârâtul deţine bunul fără titlu; c) acţiunea în revendicare este, imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Înseamnă că oricât timp nu ar fi exercitată acest drept la acţiune nu se stinge decât odată cu stingerea dreptului de proprietate, care se face în condiţiile art. 562 al NCC. 2.1. Delimitarea acţiunii în revendicare de alte acţiuni reale Pentru o mai bună înţelegere a instituţiei acţiunii în revendicare, am considerat deosebit de util să preluăm delimitarea doctrinară1 a acesteia, de celelalte acţiuni reale cunoscute. În acest sens, conform opiniilor doctrinare amintite, putem circumscrie acțiunea în revendicare, astfel: 1

Pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit. pp. 96-101.

102 | Adrian STOICA a) Acţiunea în revendicare de acţiunea posesorie; În cazul admiterii acţiunii în revendicare, reclamantul redobândeşte posesia asupra bunului revendicat, însă este vorba doar de un efect accesoriu al admiterii acţiunii în revendicare, cel principal fiind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Tocmai de aceea, o asemenea acţiune nu trebuie confundată cu acţiunea posesorie, prin care reclamantul urmăreşte să păstreze ori să redobândească posesia, ca simplă stare de fapt, fără a pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate asupra bunului. Dacă acţiunea posesorie poate fi exercitată de simplul posesor, indiferent dacă acesta este sau nu şi titularul dreptului real principal, în schimb, admiterea acţiunii în revendicare implică, printre altele, dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat. Acţiunea posesorie trebuie exercitată într-un interval scurt de timp(un an de la tulburare sau deposedare), în vreme ce acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv. Hotărârea pronunţată în materie posesorie nu are putere de lucru judecat în petitoriu1, astfel încât cel care a pierdut într-o acţiune posesorie este îndreptăţit să introducă o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi bun, însă hotărârea prin care s-a admis acţiunea în revendicare are putere de lucru judecat şi în posesoriu, ceea ce înseamnă că partea care a pierdut într-o acţiune în revendicare, nu este îndreptăţită să solicite, printr-o acţiune posesorie, ocrotirea posesiei pe care a exercitat-o asupra bunului respectiv. b) Acţiunea în revendicare de acţiunea confesorie; Acţiunea confesorie este acea acţiune în justiţie prin care se urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (privată), solicitându-se instanţei să îl oblige pe pârât să permită reclamantului exercitarea deplină şi netulburată a dreptului real principal. 1

Despre o cerere, prin care se solicită unei instanţe recunoaşterea proprietăţii sau a unui alt drept. (fr. pétitoire,lat. petitorius).

Drept civil. Drepturi reale | 103 Dacă persoana care pretinde că este proprietar, are poziţia procesuală de reclamant într-o acţiune în revendicare, în schimb, în acţiunea confesorie, poziţia procesuală de reclamant este deţinută fie de proprietar, fie de altă persoană care contestă existenţa altui drept real în favoarea reclamantului. Spre deosebire de acţiunea în revendicare, care, în principiu, este imprescriptibilă extinctiv, acţiunea confesorie(cu excepţia celei întemeiate pe dreptul de superficie care de asemenea este imprescriptibilă), se prescrie într-un termen limitat( 30 de ani sau în termenul de constituire a uzufructului). c) Acţiunea în revendicare de acţiunea negatorie; Acţiunea negatorie este acea acţiune în justiţie prin care se contestă existenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, ceea ce înseamnă că, indirect, prin intermediul ei se apără şi dreptul de proprietate(art. 564 NCC). Printr-o asemenea acţiune nu se pune în discuţie dreptul de proprietate, ci numai existenţa sau inexistenţa altui drept real în cauză(a dreptului de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute sau de superficie), pe care pârâtul pretinde că îl are. Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil(art. 564 alin.2 NCC). d) Acţiunea în revendicare de acţiunea în grăniţuire; Acţiunea în grăniţuire( sau în hotărnicie) este acea acţiune în justiţie prin care se solicită instanţei, determinarea prin semne exterioare, a liniei despărţitoare dintre două fonduri vecine. Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă nu numai de către proprietar, ci şi de către titularul altui drept real consituit asupra fondului respectiv, precum şi de simplul posesor; ea poate fi exercitată împotriva proprietarului fondului vecin, a titularului unui alt drept real sau chiar a titularului unui drept de folosinţă, ca drept personal(de creanţă). Prin acţiunea în grăniţuire se urmăreşte constituirea sau reconstituirea hotarului real dintre cele două fonduri, fără a se contesta dreptul de proprietate asupra fondului vecin şi faţă de care se va face delimitarea. Aşadar, acţiunea în grăniţuire nu implică dovedirea dreptului de

104 | Adrian STOICA proprietatea asupra fondurilor cu privire la care se va stabili hotarul despărţitor. Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii, reclamantul pretinde o parte determinată din terenul vecin(limitrof), grăniţuirea este dublată de o revendicare a porţiunii respective de teren,astfel încât va trebui în mod imperativ să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.

 4.Calitatea procesuală în cadrul acţiunii în revendicare Din punct de vedere fonetic, prin calitate, putem desemna ansamblul însuşirilor în virtutea cărora un lucru se particularizează faţă de celelalte. Însă, pe noi ne interesează percepţia juridică a acestei noţiuni. Astfel, în accepţiune materială, subiectivă, prin calitate putem înţelege poziţia părţilor dintr-un raport juridic şi anume: calitatea de proprietar, creditor, superficiar, uzuar, etc. Din punct de vedere procesual, prin calitate 1 înţelegem dreptul unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. Prin calitate din punct de vedere procesual putea reţine şi calitatea procesuală pe care o persoană fizică sau juridică trebuie să o aibă în cadrul unei activităţi judiciare. În atare condiţii, într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine proprietarului (reclamantul acţiunii), iar calitatea procesuală pasivă(pârâtul acţiunii) revine celui care stăpâneşte, ca posesor sauchiar ca detentor, bunul revendicat. Dacă la data intentării acţiunii reclamantul nu maieste proprietar al bunului pe care-l revendică, întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun fusese anterior dobândit de o altă persoanăprin oricaredintre modurile de transmitere( dobândire) a proprităţii prevăzute de lege, acţiunea în revendicare se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Cu alte cuvinte, admiterea acţiunii în revendicare presupune că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului respectiv. Desigur, în cazul în care, anterior intentării acţiunii în revendicare, o altă persoană dobândise dreptul de proprietate,fostul proprietar va putea invoca, inclusiv pe cale incidentală 1

I. Leş, op.cit., pp. 119; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.126.

Drept civil. Drepturi reale | 105 în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptuluide proprietate de către terţa persoană. În raporturile dintre coproprietari nu poate fifolosită acţiunea în revendicare, titularii având drepturi simultane şi concurente asupra bunului proprietate comună, niciunul neavândvreun drept exclusiv până la efectuarea partajului. Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părţi, calitatea procesuală activă aparţine în principiu,tuturor titularilor dreptului de proprietate comună, deci acţiunea în revendicare a bunului proprietate comună deţinut de o terţă persoană trebuie introdusă de toţi coproprietarii. Totuşi, se poate recunoaşte calitatea procesuală de a revendicabunul comun doar unuia dintre coproprietari, dacă acesta face dovada că a fost în imposibilitate dea obţine consinţământul tuturor, inclusiv atunci când unul dintre titulari nu este de acord cu introducerea acţiunii. Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în devălmăşie, trebuie distins după cumbunul revendicat este mobil sau imobil.Acţiunea în revendicarea unui bun mobil, proprietate în devălmăşie poate fi introdusă numai de către unul dintre soţi, fără acordul expres al celuilalt întrucât se aplică prezumţia de mandat tacitreciproc; în schimb , această prezumţie nu se mai aplică în cazul acţiunii în revendicare a unui bun imobil proprietate comună asoţilor, deci o asemenea acţiune trebuie introdusă de ambii soţi.

 5.Acţiunea în revendicare imobiliară Din punct de vedere conceptual, revendicarea bunurilor imobile pune în discuţie două probleme esenţiale: A) Proba dreptului de proprietate; Aceasta incumbă reclamantului care pretinde că este proprietarul imobilului. Este de fapt o regulă generală de purtare a proceselor. Art.565 N. C. civ. statuează că, ”În cazul imobilelor înscrise în cartea

106 | Adrian STOICA funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară”. În sistemul Noului Cod civil, dovadă deplină şi absolută a dreptului de proprietate o constituie atât extrasul de carte funciară, cât şi uzucapiunea. În materie de conflict de probe ierarhia stabilită este: prescripţia achizitivă, titlurile, indiciile şi prezumţiile de fapt. Dificultăţile survin atunci când cele două părţi invocă probe, în principiu, de aceeaşi valoare. Practica judiciară şi doctrina au cristalizat câteva reguli, şi anume: a) Titlu contra titlu( conflictul între titluri). Atunci când cele două părţi au câte un titlu care provine de la acelaşi autor, va avea preferinţă acela care a transcris primul titlul în registrul de publicitate imobiliară. Când titlurile provin de la autori diferiţi se compară titlurile între ele şi va fi mai puternic acela care are la bază un autor care are un drept preferenţial, de aceea instanţele vor aprecia în funcţie de circumstanţe caredintre părţi invocă „un titlu mai bun”. Dacă şi titlurile autorilor provin la rândul lor de la autori diferiţi se va coborî până la identificarea unui autor comun sau până la identificarea unui autor care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar. În situaţia în care se va ajunge la un autor comun se vor aplica regulile aplicabile conflictului de titluri cu autor comun. În a doua situaţie va câştiga partea care va proba că unul dintre autorii săi succesivi are cel mai recent titlu originar de dobândire. Dacă nu se ajunge la autorul comun şi nu este identificat un autor care a dobândit proprietatea printr-un mod originar se vor aplica regulile stabilite pentru ipoteza în care nicio parte nu are titlu; b)Titlu contra posesie. În cazul în care numai una dintre părţi are titlu şi acesta aparţine reclamantului, acesta câştigă cu condiţia ca titlul să emane de la un terţ şi să poarte o dată anterioară începerii posesiei pârâtului. Dacă posesia pârâtului era anterioară titlului invocat de reclamant va trebui să câştige pârâtul deoarece această posesie anterioară face suspect titlul obţinut de reclamant de la un autor neposesor. Totuşi, dacă reclamantul este în măsură să producă titlul autorului său sau al autorilor precedenţi şi dacă acest titlu ar fi el însuşi mai vechi decât posesia pârâtului, el va avea câştig de cauză;

Drept civil. Drepturi reale

| 107

c) Posesie contra posesie. Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nu poate face dovada uzucapiunii, trebuie să se dea câştig de cauză posesorului iar dacă ambele părţi au avut succesiv posesia bunului, se compară cele două posesii şi va câştiga acela care dovedeşte o posesie caracterizată(mai îndelungată, neviciată, de bună-credinţă, etc.). Faţă de aceste aspecte trebuiesc făcute următoarele precizări: - prin titlul de proprietate, se înţeleg atât actele translative de proprietate(vânzare, donaţie, testament, schimb, etc.), cât şi cele declarative(hotărârea judecătorească, actul de partaj voluntar, tranzacţia, etc.); - posesia poate fi posesia actuală a pârâtului sau posesia anterioară, pierdută a reclamantului. Ea poate fi mai mult sau mai puţin caracterizată, ceea ce depinde de durata sa şi de calităţile sale şi de asemenea de orice prezumţii de fapt care pot sprijini(adeverinţe privind plata impozitului, situaţia cadastrală, etc.). B) Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare [art. 563 alin.(2) NCC]. Acest principiu, caracteristic acţiunii în revendicare imobiliară, decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată care nu se stinge prin neuz, indiferent de timpul cât titularul său nu l-a exercitat. Acţiunea în revendicare se stinge numai odată cu stingerea dreptului de proprietate privată. Însă, aceasta poate fi paralizată numai prin invocarea şi proba uzucapiunii, în faţa instanţei de judecată, de către actualul posesor. Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, îşi are originea în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată. Principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată nu prezintă interes practic decât în cazul în care nimeni nu poate justifica uzucapiunea, caz în care proprietarul este preferat statului. Invers, dreptul de proprietate privată nu mai este protejat prin acţiunea în revendicare atunci, aşa cum am mai amintit, când un terţ face dovada prescripţiei achizitive (uzucapiunii). De la caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare putem regăsi şi excepţii, cum este cazul art. 572 din NCC, avulsiunea, când proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o

108 | Adrian STOICA porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.

 6.Acţiunea de revendicare mobiliară Alături de alte instituţii creeate de legiuitorul Noul Cod civil şi instituţia revendicării bunurilor mobile, reprezintă un element novator al acestui act normativ. Pornind de la principiul consacrat de art.935 NCC) potrivit căruia, „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil corporal, este prezumat că are titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”, putem reţine faptul că, posesia de bună-credinţă reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii asupra mobilelor (aceasta fiind o funcţie achizitivă a principiului). Totodată, posesia face să se prezume până la proba contrară, o dobândire regulată a proprietăţii în persoana posesorului(aceasta este funcţia probatorie a principiului). În consecinţă, pentru mobilele corporale, posesia poate valora titlu (de proprietate) potrivit principiului mai sus enunţat din dispoziţiile art.935 NCC. Condiţia valabilităţii acestei posesii este că trebuie exercitată cu bună-credinţă, iar dispoziţiile art. 936 NCC, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege stabilesc că, „posesia de bună-credinţă a bunului mobil, asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale”. Putem concluziona prin afirmaţia că, explicaţia soluţiei date de art. 935 NCC, pare a rămâne securitatea şi rapiditatea circuitului mobiliar. Cu privire la dobândirea proprietăţii mobliliare prin posesie de bună-credinţă, art. 937 alin.(1) din NCC, statuează că, „persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”. În consecinţă, potrivit textului enunţat, posesia trebuie să fie reală, adică să cuprindă ambele elemente ale sale, animus şi corpus, să fie utilă, adică

Drept civil. Drepturi reale | 109 neviciată, şi de bună-credinţă, cu alte cuvinte, posesorul să creadă că a dobândit bunul respectiv, de la adevăratul proprietar. De aceea, putm afirma faptul că acţiunea de revendicare mobiliară, este total diferită faţă de revendicarea bunurilor imobile. Regimul revendicării bunurilor mobile diferă după cum pârâtul este un posesor de rea-credinţă, un hoţ sau un găsitor, ori un posesor de bunăcredinţă al bunului. Posesia de rea-credinţă a unui terţ dobânditor, precum şi a hoţului sau a găsitorului nu poate avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timpul cât a fost exercitată. De asemenea, acţiunea în revendicare având ca obiect bunurile mobile este imprescriptibilă împotriva unui hoţ, găsitor sau terţ de reacredinţă, dar numai în măsura în care posesia acestuia nu îndeplineşte condiţiile unei posesii utile şi neviciate. Revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de bună-credinţă este, de cele mai multe ori, imposibilă, pentru că, aşa cum am mai amintit, posesia de bună-credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate. Pentru ca posesia de bună-credinţă a unui bun mobil să valoreze titlu de proprietate, sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii: a) proprietarul să fi renunţat voluntar la bunul său mobil, încredinţându-l printr-un contract unui detentor precar; b) detentorul precar să înstrăineze cu titlu oneros bunul mobil respectiv unei terţe persoane, fără să aibă consimţământul proprietarului care i l-a încredinţat; c) terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi nu de la adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros; d) posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului mobil să fie efectivă sau reală, utilă şi de bună credinţă. Proprietarul iniţial are la dispoziţie o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar. Cu privire la revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de bună-credinţă care le-a dobândit de la un hoţ sau găsitor, trebuie să reţinem faptul că este necesară introducerea unei

110 | Adrian STOICA acţiuni în revendicare, în termen de 3 ani calculaţi din momentul sustragerii sau pierderii bunului respectiv[art. 937 alin.(2) NCC].

 7.Efectele acţiunilor în revendicare(art. 566 NCC) În situaţia în care instanţa de judecată admite acţiunea în revendicare formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, în mod implicit, recunoaşte şi existenţa dreptului de proprietate în persoana reclamantului, ceea ce dă naştere la o serie de efecte juridice pentru ambele părţi(reclamant şi pârât). Aceste efecte juridice pot avea în vedere următoarele: a) Restituirea bunului revendicat. Când acţiunea de revendicare este admisă prin hotărâre judecătorească, instanţa va recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă, va dispune obligarea pârâtului la restituirea bunului(cu toate accesoriile lui) sau, după caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a mai aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate.Restituirea bunului se face în natură şi liber de orice sarcini. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă(fie că bunului a pierit, fie că a fost dobândit de un terţ, fie expropriat), atunci pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului echivalentul bănesc(despăgubiri); b) Restituirea fructelor. Dacă bunul revendicat a produs fructe, regimul lor va fi în funcţie de buna sau reaua credinţă a posesorului. Astfel, dacă pârâtul a fost de bună credinţă el are dreptul să păstreze fructele(alin.2 art. 566 NCC), iar dacă a fost de rea-credinţă, va fi obligat să restituie fructele în natură iar dacă nu mai este posibil, în echivalentul lor bănesc; c) Restituirea cheltuielilor. Atât posesorul de bună credinţă cât şi cel de rea credinţă au dreptul de a cere reclamantului-proprietar restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au făcut cu privire la bunul respectiv. Cu privire la noţiunea de cheltuieli efectuate asupra unui bun, dispoziţiile art. 566 din NCC, reglementează trei astfel de tipuri de cheltuieli şi anume:

Drept civil. Drepturi reale | 111  Cheltuielile utile, sunt acelea care deşi nu erau necesare au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului. Acestease restituie numai în limita sporului de valoare.;  Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru conservarea bunului. Acest tip de cheltuieli trebuiesc făcute deoarece fără ele conservarea bunului nu poate fi exercitată şi oricum ar fi fost făcute şi de către proprietar şi se restituie în întregime posesorului bunului respectiv. Justificarea obligaţiei de restituire a acestor cheltuieli are la bază principiul îmbogăţirii fără justă cauză a proprietatrului revendicant;  Cheltuielile voluptoare(de plăcere, de înfrumuseţare sau de lux), sunt acelea pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea sa personală. Acest tip de cheltuieli nu se restituie, însă, posesorul este în drept să ridice acele lucruri fără a deteriora bunul respectiv. Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptoare. De asemenea, este foarte util să reţinem că proprietarul reclamant, va putea fi obligat la cererea posesorului pârât,, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor. Pârâtul posesor are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare. Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului care a produs fructe sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor. Dreptul de retenţie este definit ca fiind,posibilitatea juridică recunoscută de lege pârâtului, de a reţine temporar bunul care urmează a se restitui reclamantului, până când acesta îşi va îndeplini obligaţia de plată privind cheltuielile necesare, parţial cele utile şi pe cele ocazionate de obţinerea fructelor, atunci când primul a fost posesor de rea-credinţă.

 8.Regimul revendicării bunurilor proprietate publică

112 | Adrian STOICA Proprietatea publică, indiferent de titular, se caracterizează prin imprescriptibilitate, inalienabilitate şi insesizabilitate. Aceste caractere sunt împrumutate şi de acţiunea în revendicare în materia proprietăţii publice şi de aceea apărarea acestui drept de proprietate are un regim special. Apărarea dreptului de proprietate publică are o consacrare materială în dispoziţiile art. 865 din NCC. Potrivit acestui text, obligaţia promovării unei asemenea acţiuni îi revine titularului dreptului de proprietate publică. În aceste condiţii, acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică are la bază următoarele principii: a) principiul imprescriptibilităţii sub aspect extinctiv. Aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare privind bunului proprietate publică nu se prescrie fără nicio excepţie; b) principiul imprescriptibilităţii sub aspect achizitiv a acţiunii în revendicare a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu privire la bunurile din domeniul public indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile.De aici rezultă că, într-o acţiune în revendicare a unui bun imobil proprietate publică, pârâtul nu va putea invoca uzucapiunea iar atunci când se revendică un bun mobil corporal proprietate publică, nu va putea invoca în favoarea sa posesia de bună credinţă. În ceea ce priveşte revendicarea drepturilor reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică(dreptul real de administrare, dreptul real de concesiune şi dreptul real de folosinţă a bunurilor imobile) acestea au aceleaşi caractere juridice, adică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, aceasta deoarece ele nu reprezintă altceva decât modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică. De aceea, potrivit alineatului (2) al art. 865 din NCC, titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice, în vederea apărării proprietăţii publice, au următoarele obligaţii: a) să-l informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să-l introducă în proces, pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă referitoare la intervenţie.

Drept civil. Drepturi reale

| 113

Capitolul V. Dezmembrămintele1 dreptului de proprietate privată

 1. Generalităţi Aşa cum am prezentat în rândurile de mai sus, dreptul de proprietate reprezintă un drept real total, deoarece îi conferă titularlui său cele trei atribute, şi anume posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute au un caracter absolut deoarece există în raporturile titularului dreptului de proprietate cu toate celelalte subiectele de drept. Caracterul amintit, scoate în evidenţă faptul că numai proprietarul poate exercita atributele dreptului de proprietate în plenitudinea lor, indiferent de puterile şi drepturile pe care altă persoană le- ar putea avea asupra aceluiaşi bun. Exista si exceptii când unele dintre atributele recunoscute de lege proprietarului sunt desprinse din conţinutul juridic al dreptului său, alcătuind un alt drept real constituit ori recunoscut în favoarea altei persoane, drept independent, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului. În acest mod, se realizează ceea ce numim dezmembramintele dreptului de proprietate privată( art. 693-772 NCC), întrucât unele atribute ale proprietăţii se exercită cu titul de drept real, distinct asupra unui bun de către o altă persoană decât proprietarul. Denumirea acestora ne sugerează ideea că prin intermediul unor asemenea drepturi reale se limitează, atunci când legea permite, în privinţa unor atribute, caracterul absolut al dreptului de proprietate privată. În aceste condiţii, putem afirma faptul că dreptul de proprietate poate fi unitar, când toate utilităţile bunului şi toate puterile se află în mâinile proprietarului, sau dezmembrat sau eterogen, când acestea sunt dispersate între diverşi titulari ai drepturilor dezmembrate. 1

O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 466-594; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.130-160.

114 | Adrian STOICA Aşa cum am mai amintit, dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale, este dreptul real cel mai deplin pentru că conferă proprietarului suma celor trei atribute: posesia(usus), folosinţa(fructus) şi dispoziţia(abusus). Dar, există şi situaţii când unele din aceste atribute sunt desprinse din dreptul de proprietarului pentru a se bucura de ele alte persoane. Această desprindere sau dezmembrare a dreptului de proprietate privată în alte drepturi reale în favoarea unei persoane, poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Amintim faptul că, proprietatea publică are drepturi reale corespunzătoare (dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit), care au fost prezentate în secţiunile anterioare. Aşadar, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt drepturile reale rezultate prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul dreptului de proprietate asupra bunurilor. Ele sunt opozabile atât terţilor cât şi proprietarului. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie. Aceste dezmembrăminte pot fi constituite numai pentru bunurile proprietate privată, nu şi pentru cele care fac obiectul proprietăţii publice.

 2. Dreptul de superficie 2. 1. Considerente introductive. Definiţie şi titulari Noul Cod civil, reglementează expres dreptul de superficie, astfel încât, existenţa acestui drept, destul de controversat în vechea legislaţie civilă, se bucură în acest moment de dispoziţii deosebit de judicioase. Constituirea dreptului de superficie, se face printr-un act juridic oneros sau gratuit, prin uzucapiune sau printr-un alt mod prevăzut de lege. Definiţia dreptului de superficie este dată de alin.(1) al art. 693 din NCC. Astfel, superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o

Drept civil. Drepturi reale | 115 construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. Aşa fiind, rezultă că, în cazul acestui drept real imobiliar, se suprapun două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor sau a plantaţiilor edificate şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorului, denumit nud proprietar1. Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altor lucrări situate pe terenul proprietatea altei persoane atrage după sine un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie. În consecinţă, dreptul de superficie este alcătuit dintr-un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului, de care se bucură un singur titular, supeficiarul. Aşadar, constructorul are în ce priveşte terenul altei persoane, doar posesia şi folosinţa, atributul dispoziţiei rămânând la proprietarul terenului (nudului proprietar), ceea ce îi conferă caracterul de dezmembrământ al dreptului de proprietate. Aşa cum am amintit, dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Putem fi în prezenţa unui drept de superficie şi în cazul în care, printr-un act juridic, proprietarul întregului fond transmite exclusiv construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. De asemenea, dacă s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie în cartea funciară, pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea imobiliară ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra acelei construcţii. Aceaşi operaţiune se poate face şi în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea. 1 Este persoana titulara unui drept de proprietate, care nu se bucura (vremelnic) de uzufructul ei( este titularul unui singur atribut aflat în componenţa dreptului de proprietate, în acest caz, cu abusus).

116 | Adrian STOICA Privitor la termenul dreptului de superficie, trebuie să reţinem că, potrivit art. 694 din NCC, acesta poate avea o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea acestui termen, dreptul de superficie poate fi reînoit. De asemenea, în privinţa evaluării prestaţiei superficiaruluitrebuie să reţinem următoarele aspecte deosebit de importante. În primul rând, dreptul de superficie poate fi constituit prin acte juridice gratuite sau oneroase. Dacă superficiaa fost constituită printr-un titlu oneros, superficiarul va datora, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită de preţul zonei, în favoarea proprietarului terenului. Dacă această sumă nu a fost stabilită la momentul încheierii actului constitutiv, în conţinutul acestuia, iar părţile(superficiarul şi proprietarul terenului) nu se înţeleg, suma pe care o va datora superficiarul către proprietarul terenului va fi stabilită de către instanţa de judecată. 2.2. Caracterele juridice specifice dreptului de superficie Dacă în rândurile anterioare, am prezentat definiţia dreptului de superficie, titularii, durata şi evaluarea prestaţiei superficiarului, în cele ce urmează, vom efectua o succintă prezentare a caracterelor juridice incidente acestui drept. Caracterele juridice specifice dreptului de superficie, îl reliefează ca fiind un: a) drept real imobiliar, având ca obiect numai construcţii, plantaţii sau lucrări aşezate pe solul, sau în subsolul unui teren; b) drept imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, astfel că acţiunea confesorie de superficie poate fi promovată oricând, până la stingerea dreptului de superficie; c) drept limitat, ceea ce înseamnă că nu se stinge prin neuz, dar există cel mult 99 de ani, cu posibilitatea reînnoirii sale; d) este un drept care nu poate înceta pe calea ieşirii din indiviziune, deoarece dreptul superficiarului şi dreptul proprietarului terenului nu sunt în stare de indiviziune. 2.3. Exercitarea, apărarea şi stingerea dreptului de superficie

Drept civil. Drepturi reale | 117 Este foarte important de reţinut faptul că, dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. Dacă nu există o dispoziţie contrară, exercitarea dreptului de superficie va fi delimitată de suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării construcţiei. Dacă în actul constitutiv nu există o prevedere contrară, titularul dreptului de superficie(superficiarul) nu poate modifica structura construcţiei însă, el o poate demola dar cu obligaţia de a o reconstrui în forma iniţială [alin.(2), art. 695 NCC]. Cu toate acestea, dacă superficiarul va modifica structura construcţiei, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea construcţiei în situaţia anterioară. În acest din urmă caz, scurgerea termenului de 3 ani se suspendă până la expirarea duratei superficiei. Trebuie reţinut faptul că termenul de 3 ani, este un termen de prescripţie. Superficiarul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp există construcţia, dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei. În ceea ce priveşte apărarea dreptului de superficie, aceasta poate interveni în cazul în care se aduc vătămări sau încălcări ale dreptului respectiv. Potrivit art. 696 din NCC, dreptul de superficie poate fi apărat prin acţiunea confesorie de superficie. Această acţiune, poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea acestui drept, dar chiar şi împotriva proprietarului terenului. Dreptul la acţiunea confesorie de superficie, este imprescriptibil. Stingerea dreptului de superficie, potrivit art. 698 din NCC, poate avea loc într-unul din următoarele cazuri: a) la expirarea termenului prevăzut în actul constitutiv; b) prin consolidare, atunci când terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane; c) prin pieirea construcţiei edificate pe terenul nudului proprietar; d) în alte cazuri prevăzute de lege(de exemplu, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică).

118 | Adrian STOICA 2.4. Efectele încetării superficiei Cu privire la efectele stingerii dreptului de superficie, putem reţine trei situaţii care pot produce cele mai semnificative consecinţe. Acestea sunt reglementate şi de dispoziţiile Noului Cod civil şi anume: încetarea superficiei prin expirarea termenului(art. 699), încetarea superficiei prin consolidare (art. 700) şi încetarea superficiei prin pieirea construcţiei (art. 701). A. Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului. Din punct de vedere juridic, expirarea termenului superficiei produce următoarele efecte: a) proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei, dacă în actul constitutiv al dreptului de superficie nu a fost stipulat altfel, cu obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie asupra construcţiei edificate; b) dacă construcţia nu exista la momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia va fi mai mare sau egală decât aceea a terenului, proprietarul poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. În situaţia în care constructorul refuză cumpărarea terenului, acesta va fi obligat, pe cheltuiala sa, să ridice contrucţia edificată pe acel teren şi repunerea terenului în situaţia anterioară; c)dacă nu există o înţelegere încheiată între proprietarul terenului şi superficiar, dezmembrămintele constituite de acesta din urmă, se vor stinge odată cu încetarea dreptului de superficie; d) ipotecile care grevează dreptul de superficie se vor strămuta de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului, în cazul în care acesta din urmă plăteşte contravaloarea construcţiei edificate de superficiar. De asemenea, ipotecile constituite pe durata existenţei superficiei asupra terenului, nu se vor extinde asupra întregului imobil ci, se vor strămuta asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în situaţia în care superficiarul îi plăteşte contravaloarea terenului la

Drept civil. Drepturi reale | 119 valoarea e circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. B. Efectele încetării superficiei prin consolidare. În cazul în care dreptul de superficie se stinge prin consolidare, se pot produce următoarele efecte juridice: a) dezmembrămintele consimţite de superficiar, se vor menţine pe durata care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei, dacă nu există o stipulaţie contrară; b) ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra căruia s-au constituit. C. Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei. Dacă dreptul de superficie se stinge datorită pieirii construcţiei, se pot produce următoarele efecte juridice: a) drepturile reale care grevează dreptul de superficie, se vor stinge, dacă nu există o dispoziţie legală contrară; b) ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie, se vor menţine asupra dreptului de proprietate reîntregit.

 3. Dreptul de uzufruct 3. 1. Domeniul de aplicare şi definitia uzufructului Uzufructul este reglementat prin dispoziţiile art.703-748 NCC. În teorie, se mai spune că uzufructul este un drept real de folosinţă asupra lucrului altuia. Din cele trei atribute întruchipate ale proprietăţii, usus şi fructus trec la uzufructuar. Pentru această detrunchizare a dreptului de proprietate privată, trebuie deosebit de situaţia rezultată dintr-un contract de închiriere, de arendare ori de împrumut. Nudul proprietar are atât obligaţii personale(obligaţii pozitive) faţă de uzufructuar, cât şi o obligaţie negativă de a respecta acest drept real. Definiţia uzufructului, scoate în evidenţă faptul că acesta reprezintă dreptul real care conferă titularului său(numit uzufructuar) atributele de

120 | Adrian STOICA posesie şi folosinţă asupra bunului ce aparţine altei persoane(numit nud proprietar), cu obligaţia de a-i conserva substanţa(art. 703 NCC). Persoana titulară a dreptului de uzufruct, poate fi fizică sau juridică. 3. 2. Constituirea, termenul şi obiectul uzufructului Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, numai în favoarea unei persoane existente (cunoscute). Uzufructul constituit în favoarea unei persoane fizice, poate fi cel mult viager iar, cel al cărui titular este o persoană juridică, poate avea o durată de cel mult 30 de ani. Dacă uzufructul esteconstituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă, acest drept va dura până la aceea dată chiar dacă, aceea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite. Pot face obiect al uzufructului, orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta. Uzufructul se poartă şi asupra tuturor accesoriilor bunului care face obiectul acestui drept, precum şi a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta. Cu privire la uzufructul bunurilor incorporale, acestea cunosc o importanţă tot mai mare. Este vorba despre uzufructul creanţelor, valorilor mobiliare, rentelor, fondului de comerţ, etc. Aşadar, un bun incorporal, adică un drept, este susceptibil de uzufruct. De ceea, în privinţa uzufructului asupra drepturilor de creanţă, el se poate purta asupra creanţelor civile, asupra acţiunilor sau părţilor sociale dintr-o societate şi în general asupra valorilor mobiliare. 3. 3. Caracterele juridice ale uzufructului Complexitatea şi utilitatea uzufructului, rezultă cu destulă uşurinţă din conţinutul definiţiei mai sus enunţate. Tot din conţinutul definiţiei, dar şi din conţinutul normelor legale care îl reglementează, putem reţine următoarele caractere juridice specifice uzufructului: a) Este un drept real asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia(jus in re alliena). Uzufructul are ca obiect un bun

Drept civil. Drepturi reale | 121 material, mobiliar sau imobiliar care aparţine unui terţ care este proprietar, iar între uzufructuar şi proprietar nu este vorba despre o indiviziune, deoarece fiecare din cele două părţi au drepturi diferite şi independente. Fiind un drept real, atunci când este constituit asupra bunurilor corporale uzfructul are cele două atribute esenţiale ale drepturilor reale:dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. În situaţia în care creditorii nudului proprietar urmăresc bunul dat în uzufruct, dreptul de preferinţă al uzufructuarului îi va sili să reducă executarea numai la nuda proprietate. Tot aşa, dreptul de urmărire îi dă posibilitatea uzufructuarului să facă opozabil uzufructul său faţă de toată lumea. b) Este un drept temporar. Această trăsătură trebuie înţeleasă în sensul că dacă titularul său este o persoană fizică, uzufructul poate fi cel mult viager [art.708 alin.1 NCC, adică pe durata vieţii], iar dacă este vorba de o persoană juridică, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 de ani [art. 708 alin. (2) NCC]. c) Pe durata sa, uzufructul acordă proprietarului bunului puteri reduse. Această trăsătură de caracter constă în faptul că folosinţa şi fructele aparţin uzufructuarului, proprietarul are doar un titlu nud (lipsit de eficacitate) ceea ce a făcut ca el să se numească nud proprietar. Însă, proprietarul poate înstrăina această nudă proprietate (prin vânzare, donaţie, etc.) dar valoarea economică este de obicei redusă. Numai la moartea uzufructuarului(imprimă uzufructului un caracter aleatoriu), nudul proprietar va dobândi plenitudinea prerogativelor unui proprietar devenind proprietar deplin. d) Uzufructul se poate constitui nu numai asupra unui lucru, ci şi asupra unui drept. Prevederile art.706 NCC, stabilesc că uzufructul poate privi bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea. Uzufructul poate avea ca obiect toate accesoriile bunului, precum şi tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta. e) Este un drept transmisibil (poate fi transmis prin cesiune). Potrivit art.714 NCC, uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei persoane, dreptul său fără acordul nudului proprietar, dar cu obligaţia de a-i notifica cesiunea. Uzufructuarul va rămâne obligat faţă de nudul

122 | Adrian STOICA proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. De precizat este faptul ca uzufructul este intransmisibil mortis causa. 3.4. Exercitarea dreptului de uzufruct Teoria clasică, vede în uzufruct un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, practic, un veritabil drept real conform actualelor prevederi de drept material. După cum ştim, atributele proprietăţii sunt repartizate între uzufructuar care deţine usus şi fructus şi nudul proprietar care are abusus. Acesta din urmă nu are decât dreptul de a dispune de nuda proprietate, nu însă şi dreptul de a distruge bunul; dreptul său există chiar dacă bunul este inalienabil în perioada în care este afectat acestui drept. Totuşi, această teorie devine discutabilă în cazul în care uzufructul poartă asupra bunurilor incorporale(creanţele). În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de uzufruct, trebuie să avem în vedere drepturile şi obligaţiile uzufructuarului (A) şi ale nudului proprietar (B). A) Corespunzător prerogativelor pe care le are, usus şi fructus, uzufructuarul are unele drepturi şi obligaţii. Astfel, drepturile uzufructuarului sunt: a) Dreptul să ceară predarea în folosinţa sa a bunului supus uzufructului, iar în caz de refuz uzufructuarul are la dispoziţie acţiunea confesorie, asemănătoare cu acţiunea în revendicare; b) Dreptul să se folosească de bun precum şi de a-i culege fructele. Fructele naturale şi cele industriale sunt dobândite pe măsura perceperii lor. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata uzufructului său; c) Dreptul de a cesiona drept său de uzufruct, fără acordul nudului proprietar rămânând faţă de acesta, dator numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune; d) Are la îndemână – pentru protejarea dreptului său – pe lângă acţiunea confesorie şi acţiunile posesorii;

Drept civil. Drepturi reale | 123 e) Dreptul de a închiria, sau după caz, arenda bunul primit în uzufruct. Dacă uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, în toate cazurile şi locaţiunile vor înceta; f) Când uzufructul are ca obiect bunuri care se consumă prin folosinţă (bani, grâne, băuturi), uzufructuarul poate dispune de ele dar la sfârşitul uzufructului trebuie să le restituie în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare ori preţul obţinut (în acest caz, vom fi în prezenţa cvasiuzufructului). g) Uzufructuarul poate ipoteca uzufructul constituit asupra unui imobil şi al al cărui titular este [art. 2379 alin.(1) lit. b NCC]. h) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei cote-părţi din dreptul de proprietate, sau oricărui alt bun [art. 741 alin.1 NCC]; În privinţa obligaţiilor uzufructuarului, vom distinge următoarele: a) Uzufructuarul are obligaţia de a proceda la inventarierea mobilelor şi a constata starea imobilelor, cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune(art.723 NCC). Acest inventar trebuie făcut în prezenţa nudului proprietar ori după notificarea acestuia; b) Uzufructuarul este obligat de a da o cauţiune(art. 726 NCC). Vânzătorul sau donatorul care şi-au rezervat uzufructul şi au transmis doar nuda proprietate, nu sunt obligaţi a da cauţiune. Dacă uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa la cererea părţii interesate poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii, atunci când uzufructuarul prin faptele sale ori prin starea sa de solvabilitate, pune în pericol drepturile nudului proprietar. Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor. Totodată, instanţa va dispune ca fructele încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute, să fie depuse de administrator la o instituţie de credit aleasă de părţi. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente acelor sume. Dacă totuşi se va întârzia depunerea garanţiei, uzufructuarul poate percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii dreptului său.

124 | Adrian STOICA c) Uzufructuarul este obligat să respecte destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel drepturile proprietarului(art.724 NCC); d) Obligaţia de a despăgubi nudul proprietar, pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct(art. 725 NCC); e) Uzufructuarul trebuie să suporte reparaţiile obişnuite(de întreţinere), a lucrului(art. 729 NCC), dar şi celeocazionate de litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor(art. 733 NCC). Dacă bunul care face obiectul uzufructului necesită reparaţii mari, uzufructuarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe nudul proprietar. În situaţia în care acesta din urmă nu efectuează la timp aceste reparaţii mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul anului în curs, actualizată la data plăţii(art. 730 NCC); f) Uzufructuarul este obligat să aducă la cunoştiinţa nudului proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese(art.734 NCC); g) Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta este obligat să restituie numai pieile ori valoarea acestora. Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de prăsilă. B) Din momentul constituirii dreptului de uzufruct, nudul proprietar va avea la rândul său o serie de drepturi şi obligaţiile specifice acestei calităţi. Referitor la drepturile nudului proprietar putem distinge: a) Dreptul proprietarului de a dispune de lucru dar numai cu respectarea atributelor care revin uzufructuarului; b) Dreptul proprietarului de a exercita toate acţiunile care privesc proprietatea lucrului supus uzufructului(ex., acţiunea în revendicare sau acţiunile posesorii) şi de asemenea de a beneficia de productele acestuia;

Drept civil. Drepturi reale | 125 c) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului( dobândirea de valori mobiliare); d) Dreptul de vot care are ca efect modificarea substanţei bunului principal(capitalul social, încetarea societăţii, reoarganizarea, schimbarea destinaţiei unui bun, etc.) Obligaţiile nudului proprietar sunt: a) Obligaţia de a efectua reparaţiile mari ale bunului(consolidarea, reabilitarea, înlocuirea motorului, etc.), sau de a restitui contravaloarea acestora, în cazul în care acestea au fost efectuate de către uzufructuar; b) Obligaţia de a suporta sarcinile şi cheltuielile proprietăţii, sau de a le rambursa uzufructuarului când acesta le-a suportat; 3.5. Stingerea dreptului de uzufruct În opoziţie cu constituirea uzufructului care are o singură normă de reglementare,stingerea acestui drept poate avea loc în cazuri, prevăzute de mai multe articole (art. 746-748 NCC), ale legislaţiei noastre materiale şi anume: a) prin moartea uzufructuarului, sau prin încetarea personalităţii juridice în cazul persoanelor juridice; b) la împlinirea termenului pentru care a fost constituit, dar nu mai mult de 30 de ani de la data la care a fost constituit; c) atunci când uzufructuarul dobândeşte şi nuda proprietate, adică prin consolidarea dreptului; d) prin renunţare la uzufruct; e) prin neuz în timp de 10 ani, sau, după caz, timp de 2 ani în cazul unui drept constituit asupra unei creanţe; f) prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit; g) prin abuz de folosinţă dacă prin acest abuz uzufructuarul a provocat stricăciuni sau deteriorări fondului. Acest abuz va fi stabilit de către instanţă la cererea nudului proprietar; h) în cazul în care lucrul a pierit în totalitate; De asemenea, prevederile Noului Cod civil, reglementează şi situaţia în care datorită vechimii ori a cazului fortuit, bunul asupra căruia este constituit uzufructul, se distruge(art. 731 NCC).

126 | Adrian STOICA Astfel, uzufructuarul şi nudul proprietar nu vor fi obligaţi în aceste cazuri, să reconstruiască ceea ce s-a distrus.

 4. Dreptul de uz şi de abitaţie 4. 1. Noţiuni introductive Aceste drepturi sunt reglementate de Noul Cod civil în prevederile art. 749-754. Ambele, sunt strâns legate de uzufruct, fiind denumite în doctrină şi uzufructuri cu prerogative limitate. Aceste drepturi se particularizează prin aceea că titularul lor se bucură de atributele posesiei şi folosinţei bunului, numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Ceea ce distinge aceste drepturi, este caracterul lor strict personal. Titularul lor, nu poate ceda (vinde, sau închiria) bunul care face obiectul lor, iar creditorii săi nu pot să le sechestreze. Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, mobil sau imobil, iar dreptul de abitaţie are ca obiect numai o casă de locuit sau o locuinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 751 NCC, cu referire la constituirea acestor drepturi, această operaţiune se poate efectua prin act juridic(vânzare, donaţie) sau prin alte moduri prevăzute de lege(testament, prescripţie achizitivă). 4.2. Definiţia şi subiecţii dreptului de uz şi de abitaţie Dreptul de uz,reprezintă acel drept real care conferă titularului atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun proprietatea altuia, dar numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Dreptul de abitaţie este un drept real imobiliar care are ca obiect o locuinţă şi conferă titularului său posesia şi folosinţa acelei locuinţe, pentru el, familia sa şi alte persoane pe care le are în întreţinere. Culegerea fructelor, sau după caz, ocuparea întregii locuinţe,poate fi făcută numai în măsura în care acest aspect a fost prevăzut în actul de constituirea a dreptului, titularul dreptului de uz sau după caz de abitaţie,

Drept civil. Drepturi reale | 127 fiind obligat să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere, întocmai ca şi uzufructuarul(art. 753 NCC).Dreptul de uz şi cel de abitaţie, se exercită şi se stinge, în acelaşi mod ca şi uzufructul(art.754 NCC).

 5. Dreptul de servitute 5.1. Consideraţii generale Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea unui alt proprietar. (de exemplu, să presupunem că un fond nu are cale de acces facilă ceea ce incomodează exploatarea sa; o servitute de trecere asupra fondului învecinat rezolvă problema, exploatarea primului fond devenind normală). Definiţie. Dreptul de servitute este dreptul real, perpetuu şi indivizibil constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi. Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori, prin uzucapiune. Sediul materiei, acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată îl constituie prevederile art.755-772 NCC. Evoluţia istorică a servituţilor, scoate în evidenţă faptul că acestea au fost menţionate pentru prima oară în dreptul roman. Normele dreptului roman suprapuneau mai multe drepturi de natură diferită asupra aceluiaşi bun, pentru a-i spori posibilităţile de exploatare. Dreptul roman cunoştea distincţia dintre servituţile personale şi cele prediale; aşadar servituţile erau drepturi asupra unui lucru al altuia (praedium serviens), stabilite în profitul unei persoane (praedium dominans), sau al unui fond. Înainte de a deveni urbane ele au fost prin excelenţă rurale (servitutes prediorum rusticorum). Cele mai importante au fost cele relative la apă: apeduct, apa din fântână, adăpătoare, etc. Începând cu sec.al XVI-lea s-a reluat regula romană, adăugându-se însă unele drepturi senioriale cum ar fi corvezile şi dijmele care se deosebeau de servituţile reale deoarece erau servituţi personale.

128 | Adrian STOICA Servituţile personale au fost abolite prin Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil român de la 1864. 5. 2. Caracterele juridice, termenulşi clasificarea servituţilor Pentru o mai amplă înţelegere teoretică a servituţilor, am considerat deosebit de util ca în continuare, să efectuăm o prezentare succintă a caractererelor juridice specifice, precum şi câteva precizări referitoare la termenul de exercitare sau la clasificarea lor. Astfel, caracterele juridice specifice dreptului de servitute sunt: a) servitutea este un drept real imobiliar. Servitutea nu crează un raport juridic între o persoană anume şi o altă persoană anume, ci între proprietari actuali. Servitutea existentă va subzista în acelaşi fel şi în cazul în care proprietatea va fi vândută. Dreptul de servitute este considerat ca un dezmembrământ al proprietăţii deoarece într-o anumită măsură fondul aservit este lipsit de plenitudinea prerogativelor sale în profitul fondului dominant. Este un drept real imobiliar, deoarece ea se constituie în mod obligatoriu numai în folosul, respectiv sarcina, unor bunuri imobile prin natura lor(nu va putea fi constituită asupra arborilor, nici asupra imobilelor prin destinaţie şi nici asupra altei servituţi). De asemenea, servituţile se pot constitui şi în vederea unei utilităţi viitoare. Obiectul lor trebuie să fie unul corporal; b) servitutea este o sarcină reală impusă fondului aservit. Proprietarul fondului dominat(aservit), trebuie să suporte o sarcină care, corespuzător, se află în patrimoniul proprietarului fondului dominant(un drept real), sarcina fiind impusă unui bun, nu unei persoane. Facem precizarea că în cazul servituţii de trecere, aceasta poate fi răscumpărată1 1

Potrivit dispoziţiilor art. 772 din NCC, răscumpărarea servituţii de trecere, poate fi considerată o instituţie novatoare, implementată de legiuitorul de drept material în noile norme civile. Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea de care beneficiază fondul dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată fondului aservit. În caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini consimţământul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa de judecată va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două fonduri.

Drept civil. Drepturi reale | 129 de proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea care o procură fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată fondului aservit; c) servitutea este perpetuă, întrucât ea există atâta timp cât există cele două fonduri, dar şi situaţia care a determinat constituirea ei. Sub condiţia notării în cartea funciară,servitutea constituită se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit[art. 759 alin.(2) NCC]. Desfiinţarea ei este posibilă, deoarece servituţile sunt create prin voinţa proprietarilor, iar ceea ce a fost creat prin voinţă, poate fi desfiinţat tot prin voinţă. Perpetuitatea servituţii, rezultă din caracterul său accesoriu, în sensul că ea este legată de fondul dominant fiind, în principiu, perpetuă ca şi acest fond; d) servitutea este indivizibilă, ceea ce înseamnă că de ea se bucură întregul fond dominant şi grevează în întregime fondul aservit. Dacă bunul imobil respectiv ar aparţine mai multor proprietari(coproprietate), servitutea nu se poate constitui asupra acelui bun decât cu consimţământul unanim al titularilor. Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru folosinţa şi utilitatea fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată. Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi folosinţa fondului dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire; e) servitutea este inalienabilă, deoarece nu poate fi înstrăinată, urmărită sau ipotecată independent de fondul al cărui accesoriu este, ea transmiţându-se o dată cu fondul. În consecinţă, nu este posibil ca o servitute să fie vândută, sechestrată sau ipotecată. Referitor la termenul servituţilor, dispoziţiile Noului Cod civil nu prevăd o durată imperativă de exercitarea a lor însă, limita de timp, poate fi menţionată de către părţi în actul de constituire. Chiar şi dispoziţiile art. 770 alin.(1) lit. c) din NCC, prevăd că una din cauzele de stingere a servituţilor poate fi şi „ajungerea la termen”. În ceea ce priveşteclasificarea servituţilor, trebuiesc avute în vedere criteriile stabilite de prevederile Noului Cod civil.Ca atare, servituţile se potclasifica astfel:

130 | Adrian STOICA a) servituţile aparente şi neaparente( art. 760 NCC). Servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este atestată de un semn vizibil de servitute(o uşă, o fereastră, un apeduct). Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun semn vizibil de servitute(servitutea de a nu construi, ori de a nu construi peste o anumită înălţime); b) servituţile continue şi necontinue(art. 761 NCC)). Servituţile continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual al omului(servitutea de vedere, servitutea de a nu construi). Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă este necesar faptul actual al omului(servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport); c) servituţile pozitive şi negative. Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit(servitutea de trecere pe un anume teren). Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate( servitutea de a nu construi). 5.3. Exercitarea dreptului de servitute După cum am mai amintit în rândurile anterioare, dreptul de servitute reprezintă o sarcină reală impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui alt imobil vecin având alt proprietar. Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată,servitutea reprezintă o simplă limitare a dreptului de proprietate, o îngrădire efectivă înexercitarea dreptului său, de către un titular. Însă, înainte de toate, este foarte util să distingem între drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant (A), respectiv, drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit (B). A) Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant. Drepturile proprietarului fondului dominant sunt următoarele:

Drept civil. Drepturi reale | 131 - dreptul de a se folosi de servitute numai în conformitate cu actuluide constituire, fără a face vreo schimbare împovărătoare pentru fondul aservit; - dreptul de a exercita şi o servitute accesorie, dacă exercitarea servituţii principale o impune; - dreptul de a exercita o acţiune în justiţie specifică acestei materii, prin care se apără dreptul de servitute, anume acţiunea confesorie de servitute; - dreptul de a exercita împotriva proprietarului fondului aservit şi o acţiune contractuală, în măsura în care servitutea a fost constituită prin convenţie; Obligaţia principală a proprietarului fondului dominant, de care acesta este ţinut indiferent de modul în care s-a constituit servitutea, este aceea de a efectua, pe cheltuiala sa, toate lucrările necesare pentru exercitarea dreptului de servitute. Este însă posibil ca în actul de constituire a servituţii să se prevadă că aceste cheltuieli sau o parte din ele să fie suportate de proprietarul fondului aservit. Dacă de conservarea servituţii beneficiază ambii proprietari, acele cheltuieli le revin în mod proporţional cu avantajele pe care le obţin şi în măsura în care lucrările efectuate sunt necesare. O altă obligaţie a proprietarului fondului dominant, este aceea că nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii. B) Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit Doar dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit are dreptul să schimbe locul prin care se exercită servitutea în măsura în care exercitarea sa rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant. De asemenea, proprietarul fondului aservit are dreptul de a exercita anumite acţiuni în justiţie şi anume:

132 | Adrian STOICA - acţiunea negatorie( de ex., atunci când proprietarul fondului dominant continuă să exercite servitutea, deşi a intervenit o cauză de stingere a acesteia); - acţiunea posesorie(prin care se solicită să se înlăture tulburarea ce i se aduce de o persoană care pretinde a exercita o servitute); - acţiunile personale ce izvoresc din actul juridic de constituire a servituţii. Proprietarul fondului aservit are obligaţia să se abţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii. Dacă prin actul juridic constitutiv s-a stabilit obligaţia pentru proprietarul fondului aservit de a face unele cheltuieli pentru folosirea şi păstrarea servituţii, există posibilitatea de a fi exonerat de această sarcină, prin renunţarea la dreptul de proprietate asupra fondului aservit, în favoarea proprietarului fondului dominant. 5. 4. Stingerea servituţilor Îngrădirea sau limitarea dreptului titularului dreptului de proprietate a fondului aservit,realizată prin intermediul servituţilor potrivit normelor Noului Cod civil, se poate stinge ori răscumpăra în anumite condiţii. De asemenea, am mai amintit faptul că în caz de împărţire a fondurilor, situaţia exercitării servituţilor nu poate fi modificată decât dacă proprietarul fondului dominant poate agrava situaţia fondului aservit. De aceea, prevederile art. 770 din NCC, evocă două căi de stingere a servituţilor, una principală şi cealaltă excepţională. Stingerea servituţilor se va face în mod imperativ prin radierea lor din cartea funciară. De aceea, putem reţine că potrivit alineatului (1) al textului amintit, servituţile se sting pe cale principală, pentru una din următoarele cauze: a) prin consolidare, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar; b) prin renunţarea proprietarului fondului dominant; c) prin ajungerea la termen; d) prin răscumpărare( în cazul servituţilor de trecere); e) prin imposibilitatea definitivă de exercitare;

Drept civil. Drepturi reale

| 133

f) neuzul timp de 10 ani; g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora. Pe cale excepţională, potrivit alineatului (2) al art. 770 NCC, servitutea se poate stinge,prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

134 | Adrian STOICA

Capitolul VI. Posesia

 1. Consideraţii generale privind posesia De-a lungul vremii, instituţia posesia1 a primit numeroase definiţii şi conotaţii juridice. Astfel, în Roma Antică, posesiunea propriu-zisă se numea posesiune interdictală sau pretoriană deoarece, apărarea ei se făcea pe cale dreptului2 pretorian((ius praetorium). Dintre aceşti posesori, unii puteau invoca un titlu juridic(de exemplu, proprietarii, posesorii de bună credinţă, arendaşii pe termen lung, etc, adică emfiteoţii), în timp ce alţii nu pot invoca un astfel de titlu, ei având o posesie injustă(de exemplu, hoţul care a dobândit un imobil prin violenţă, etc). Surprinzător, în vechiul drept medieval posesia era considerată un drept subiectiv. Jus possesiones, era atât un atribut al proprietăţii cât şi un drept al posesorilor(chiar şi neproprietari); jus possesiones era aşadar un drept real care rezulta din posesia de un an a imobilelor, drept ce era garantat prin acţiunile posesorii.

1 Pentru mai multe amănunte teoretice privind instituţia posesiei, a se vedea : O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 371-416; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.185-202. 2 Dreptul pretorian era un ansamblu de norme autonome, distinct de dreptul civil, el aându-şi sursa în edictul pretorului. Edictul emis de pretor, sau edictum perpetuum cum era cunoscut în dreptul roman, stabilea regulile de procedură pe care acesta intenţiona să le urmeze pe parcursul unui an, cât urma să se afle în funcţie şi de asemenea, definea condiţiile în care pretorul îşi va exercita puterile pentru a acorda diverse acţiuni. Pentru mai multe amănunte, a se vedea, A. Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Philadelphia, The American Philosophical Society, 1953, p.529.

Drept civil. Drepturi reale | 135 Abia în secolul al XIX-lea, s-au conturat cele două teorii celebre asupra posesiei: cea subiectivă1, a lui Savigny, şi cea obiectivă2, a lui Ihering. În actualul drept civil, prevederile art.916 alin.(1) din Noul Cod civil românesc, definesc posesia astfel:’Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar’. Încă din conţinutul definiţiei, putem reţine faptul că posesia este o stare de fapt, nu o stare de drept, deoarece există independent de dispoziţiile legale care se referă la dobândirea sau stingerea drepturilor şi în consecinţă aceasta nu poate face obiectul unei transmisiuni( de exemplu, stăpânirea în fapt a unei case, a unui automobil, exercitarea în fapt al unui drept de uzufruct, servitute, etc). Având în vedere cele câteva consideraţii istorice, dar şi actuala definiţie dată de Noul Cod civil, în rândurile următoare vom ilustra instituţia posesiei cu cele mai importante elemente caracteristice ale sale din punct de vedere teoretic, urmând a face totodată şi unele scurte referiri la exemple practice. După evocarea acestor elemente, în mod cert vom ajunge la concluzia că posesia reprezintă cea mai importantă stare de fapt sau mai bine spus, cea mai spectaculoasă aparenţă de proprietate recunoscută şi reglementată de normele civile în interesul unei persoane pe care aceasta o poate purta asupra unui bun mobil sau imobil. Această stare de fapt sau aparenţă de proprietate pe care o creează, justifică ocrotirea juridică a posesiei care se relevă prin intermediul numeroaselor efecte juridice produse, cum ar fi: posesia de bună-credinţă 1

În viziunea lui Savigny, elementul fundamental al posesiei este reprezentat de voinţa posesorului de a se comporta ca un proprietar, chiar dacã în realitate el nu este şi nici nu poate fi proprietar. În concepţia juristului menţionat, posesia nu poate exista în lipsa elementului corpus, dar cu toate acestea elementul fundamental este animus. 2 În viziunea teoriei obiective, susţinutã de juristul Ihering, elementul material are preferinţã faţã de cel intenţional. În viziunea acestei teorii, voinţa de a poseda trebuie prezumatã atunci când o persoanã îndeplineşte acte materiale de stãpânire pentru sine. Voinţa de a poseda nu era indiferentã pentru Ihering, însã ea este cuprinsã în elementul material şi poate constitui un element separat numai în mod accidental sub forma diferitelor causae detentionis, în vederea transformãrii posesiei în detenţie.

136 | Adrian STOICA valorează proprietate în materia bunurilor mobile (art. 935-940 NCC) sau, dobândirea dreptului de proprietate privată asupra unui imobil prin uzucapiune(art. 930-934 NCC), ori, dobândirea în proprietate a fructelor bunului frugifer de către posesorul de bună-credinţă (de exemplu, art. 948 NCC) şi nu în ultimul rând, protejarea posesiei prin inter mediul acţiunilor posesorii(art. 949-952 NCC).

 2. Conţinutul structural al posesiei Importanţa şi complexitatea instituţiei posesiei pentru un sistem modern de drept substanţial, ne obligă să includem în conţinutul său structural, cele mai relevante aspecte referitoare la natura juridică şi exercitarea sa, caracterele juridice specifice, dar şi elementele componente ale posesiei. Înainte de a releva aceste noţiuni, considerăm deosebit de util să ilustrăm singura situaţie reglementată de Noul Cod civil, când nu poate constitui posesie. Astfel, potrivit art. 918 din NCC, nu poate constitui posesie, stăpânirea unui bun corporal de către un detentor1 precar, precum: a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist; b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate; c)fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari; d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restiuie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia. Însă, potrivit alineatului (2) al textului menţionat, detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege( de exemplu, cazurile de intervertire a detenţiei precare în posesie, prevăzute de art. 920 NCC). 2.1. Natura juridică şi exercitarea posesiei 1 Posesia în cazul detenţiei precare rezultă întotdeauna dintr-un act juridic, titlu. Detentorul, subiectul activ al detenţiei precare, este îndreptăţit să deţină posesia unui bun, în temeiul unui titlu.

Drept civil. Drepturi reale | 137 Doctrina atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, căruia trebuie să i se recunoască anumite efecte juridice. Posesia nu este totuşi un fapt pur şi simplu. Înseamnă mai mult decât atât deoarece, i se recunosc efecte juridice considerabile şi anume: posesia este un fapt juridic voluntar şi licit, din care se naşte o situaţia juridică specifică posesorului. Posesorul, în cazul nostru, este întotdeauna persoana care exercită posesia unui bun fără a avea un titlu( de proprietate, locaţiune, arendare, etc.). Cu privire la exercitarea posesiei, potrivit art. 917 alin.(1) din NCC stabileşte că: „Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”. Din punctul nostru de vedere, aceste prerogative ale dreptului de proprietate ar putea fi exercitate în totalitate doar în cazul bunurilor mobile, atunci când posesia a fost exercitată cu bună-credinţă. În cazul bunurilor imobile, acest lucru nu este posibil deoarece, de exemplu, pentru a folosi atributul dreptului de proprietate privată abusus,în cazul unei vânzări, trebuie să respectăm în mod imperativ forma ad validitatem a actului de vânzare-cumpărare şi în aceste condiţii, nu am putea face dovada dreptului de proprietate asupra acelui bun.. Însă, aşa cum am mai arătat, posesia este o stare de fapt şi nu una de drept, în consecinţă crează o prezumţie de posesie şi una de proprietate. Cu referire la acest aspect, art. 919 alin.(1) din NCC, lămureşte atât situaţia în care este creeată o prezumţie de posesie cât şi cazul în care posesia la rândul său, creează o prezumţie de proprietate. Astfel: a) acela care stăpâneşte bunul, este prezumat posesor până în cazul în care o presoana poate face dovada contrară printr-un titlu; b) detenţia precară, odată dovedită, se presupune că se menţine până la proba intervertirii ( răsturnării, schimbării ordinii titlurilor) sale; c) posesorul unui bun, este considerat a fi proprietar până la proba contrarie, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară. 2.2. Caracterele juridice ale posesiei

138 | Adrian STOICA După cum am putut remarca până în acest moment, instituţia posesiei, ca stare de fapt poate crea pe de-o parte o prezumţie de posesie şi pe alta, o prezumţie de proprietate. Din conţinutul definiţiei reglementate de dispoziţiile art. 916 alin.(1) din NCC, putem reţine următoarele caractere juridice specifice posesiei: a) posesia se bazează pe intenţia unei persoane de a poseda bunul pentru el; în cazul în care această intenţie lipseşte, posesia nu mai există, va fi vorba despre o deţinere sau o detenţie precară; b) posesia intervine numai în cazul drepturilor reale, nu şi celor de creanţă(personale); apoi, posesia nu se poate exercita asupra universalităţilor de bunuri cum ar fi moştenirea sau fondul de comerţ, ci asupra unor bunuri individualizate; c) posesia exercitată cu bună-credinţă, facesă nască un drept probabil de proprietate sau un alt drept real. Efectul juridic cel mai important al exercitării unei posesii cu bună-credinţă, îl constituie posibilitatea dobândirii proprietăţii asupra bunului posedat(prin uzucapiune pentru imobile, sauprin posesia de bună-credinţă pentru cele mobile). 2.3. Elementele posesiei Chiar dacă posesia reprezintă o stare de fapt, pentru a produce efecte juridice, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două elemente. Astfel, pentru existenţa posesiei, aceste două elemente necesare sunt: unul material(corpus) şi altul psihologic(animus). Elementul material(corpus) presupune contactul exercitat în mod direct asupra lucrului, inclusiv prin anumite acte materiale ori juridice(de exemplu, acte de comodat, de locaţiune, de depozit, etc.). Doctrina, scoate în evidenţă faptul că acest elementul corpus, poate varia în funcţie de doi factori: a) în primul rând, în funcţie de natura fizică a lucrului(de exemplu, posesia unui tractor se deosebeşte de posesia unui animal, etc.); b) în al doilea rând, în funcţie de dreptul real invocat de cel ce exercită corpus(de exemplu, este posesor cu aparenţă de proprietar acela

Drept civil. Drepturi reale | 139 care se comportă în exterior faţă de lucrul posedat aşa cum ar face-o proprietarul,sau este posesor cu aparenţă de superficiar acela care se comportă în exterior ca un superficiar, etc.). Elementul psihologic sau intenţional(animus sau animus domini), constă în intenţia sau voinţa celui care deţine lucrul, de a exercita posesia pentru sine, aşa cum ar fi exercitat-o proprietarul sau titularul unui drept real(animus possidendi). Sub acest aspect, art.917 alin.(1) NCC, teza finală, precizează faptul că posesia se exercită de către posesor‚ ”fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane’. Elementul animus, nu reprezintă neapărat voinţa persoanei posesorului de a se comporta ca un adevărat proprietar ci, aşa cum am arătat, numai intenţia efectivă de a poseda pentru el. Lipsa acestui element psihologic specific posesiei echivalează cu lipsa calităţii de posesor, deţinătorul bunului respectiv va avea calitatea de detentor precar, care deţine lucrul respectiv pentru proprietar, având aşadar animus detinendi. În această situaţie va deţine lucrul de cele mai multe ori în temeiul unui contract, care după cum vom observa, constituie titlu sau causa detentionis. Considerăm util să precizăm faptul că, animus, este un element al posesiei, în timp ce buna sau reaua credinţă, reprezintă o calitate a acesteia.

 3. Posesia şi detenţia precară 3.1. Precizări prealabile Precaritatea sau detenţia precară, în opoziţie cu posesia este o stare de drept. Aşa cum am mai amintit, ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu, care poate fi: convenţional, legal sau judiciar. În temeiul acestui titlu, detentorul este îndreptăţit să stăpânească un lucru(de exemplu, pot fi detentori precari: comodatarul, locatarul, depozitarul, creditorul ipotecar asupra unui bun mobil, etc.). Precaritatea poate fi definită ca fiind, folosinţa exercitată în fapt asupra unui lucru, cu permisiunea proprietarului, ori în temeiul unui

140 | Adrian STOICA titlu încheiat cu acesta. Putem afirma că detenţiei îi lipseşte elementul animus domini (elementul psihologic al posesiei). Ţinând cont de conţinutul definiţiei mai sus prezentate, putem spune că detenţiei precare, îi pot fi incidente următoarele caractere juridice: a) folosirea în fapt. Potrivit acestei trăsături, exercitarea detenţiei precare, se efectuează printr-o stăpânire sau folosire efectivă a lucrului respectiv. Persoana detentor precar, va avea întotdeauna lucrul(corpus) care din punct de vedere juridic aparţine proprietarului. Astfel, putem exemplifica cazul locatarului, comodatarului, depozitarului, cărăuşului, etc. Toate aceste persoane au lucrul în stăpânirea lor; b) folosirea în drept. Acest caracter juridic specific detenţiei precare, scoate în evidenţă faptul că folosirea lucrului se exercită cu permisiunea proprietarului( de exemplu când o persoană este tolerată să locuiască într-un imobil pe o anumită durată, fără a plăti vreo sumă de bani proprietarului) ori, în temeiul unui titlu(în sens juridic) recunoscut de acesta. De exemplu, permisiunea verbală făcută de proprietar detentorului, pentru folosirea unui lucru proprietatea primului, îi va crea acestuia din urmă un drept asupra lucrului respectiv. De asemenea, înscrisul care va constitui titlu, poate avea o natură diferită. De exemplu, el poate fi un contract(titlul detenţiei precare al locatarului, este un contract de închiriere încheiat potrivit art. 1.777- 1.850 NCC) ori, un act unilateral(executorul testamentar, potrivit art. 1.079 NCC, are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani), sau o dispoziţie legală(uzufructul),etc; c) restituirea bunului. Această ultimă trăsătură, nu rezultă din conţinutul definiţiei însă, în mod firesc, ea se poate subînţelege cu destulă uşurinţă. Practic, obiectul precarităţii îl constituie lucrul folosit sau stăpânit de către detentor cu permisiunea proprietarului, ori cel care a fost menţionat în conţinutul titlului. Termenul de restituire va fi specificat întotdeauna în conţinutul acelui titlu, sau dacă discutăm despre permisiunea făcută de către proprietar detentorului, aceasta se face în toate cazurile precizându-se o durată de folosire a lucrului de către detentor. De aceea, trebuie subliniat faptul că precar, nu înseamnă fără

Drept civil. Drepturi reale | 141 titlu, ori fără permisiunea proprietarului. Precaritatea presupune întotdeauna un fundament juridic deoarece, durata acesteia şi data restituirii lucrului, sunt reliefate în titlu(de exemplu, durata comodatului este stabilită în contractul de comodat). 3.2. Comparaţie între posesie şi detenţia precară Pornindu-se de la chestiunea elementelor constitutive ale posesiei, de la preeminenţa unuia sau altuia în definirea acestui concept, vom remarca faptul că între posesiei şi detenţia precară există o deosebire de natură juridică. La prima vedere, detentorul precar ca şi posesorul are, privitor la lucrul deţinut, o putere de fapt. Şi unul şi celălalt exercită o stăpânire efectivă asupra bunului deţinut, motiv pentru care putem afirma că şi unul şi celălalt au elementul material al posesiei, ‚corpus’. Totuşi, posesia şi detenţia precară se diferenţiază sensibil: • în primul rând, trebuie făcută diferenţa între starea de fapt sau existenţa unui titlu. Posesia nu este decât o stare de fapt, un simplu fapt(res facti), pe când detenţia este o stare de drept(res juris). Această diferenţă o va face întotdeuna elementul psihologic, animus; • în al doilea rând, trebuie făcută diferenţa între pretenţia la proprietate sau recunoaşterea dreptului proprietarului. Atât timp cât între detentor şi proprietar există un titlu, detentorul recunoaşte dreptul proprietarului, pe când posesorul, nu. De asemenea, dacă se are în vedere elementul intenţional (animus), atunci posesorul are prin definiţie animus possidendi, adică intenţia de a se afirma ca proprietar, iar în opoziţie, detentorul precar recunoaşte că nu el este proprietar, nu este animat de o voinţă de apropriere, lipsindu-i acel element. 3.3. Regimul juridic al detenţiei precare Specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea sau folosirea lucrului respectiv, este lipsită de elementul psihologic, intenţional al posesiei, aşa cum l-am denumit termeni latini în rândurile anterioare, animus.

142 | Adrian STOICA În cazul detenţiei precare, stăpânirea materială a lucrului se exercită pentru altul (animus detinendi) şi nu pentru sine. De aceea, raporturile detentorului precar cu proprietarul, vor fi întotdeauna guvernate de titlul care fundamentează detenţia(ex. contractul de închiriere, contract de depozit, etc.). În ceea ce priveşte modalitatea dobândirii proprietăţii prin prescripţie achizitivă(uzucapiune), detentorul precar nu va beneficia niciodată de acest beneficiu deoarece el nu are possesio ad usucapionum. De acest beneficiu, aşa cum am prezentat, va beneficia posesorul printr-o folosinţă îndelungată în cazul bunurilor imobile sau printr-o folosinţă de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile. De asemenea, detentorul precar nu se poate prevala de protecţia posesorie împotriva proprietarului însuşi, deoarece, titlul încheiat între ei, stabileşte drepturile şi obligaţiile lor. În schimb, detentorul se poate bucura de această protecţie posesorie faţă de terţi, în sensul că, dacă-i tulbură în vreun fel posesia, el se va bucura de protecţia posesorie (possesio ad interdicta). Totodată, este foarte util să reţinem faptul că în materia precarităţii, operează principiul imutabilităţii, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că detentorul nu poate să se transforme prin voinţa sa (solo animo) în posesor, iar, pe de altă parte, că precaritatea titlului este ereditară (transmisiunea succesorală nu poate aduce nicio schimbare titlului). Un alt aspect deosebit de important în materia precarităţii îl constituie intervetirea detenţiei precare(răsturnarea, schimbarea ordinii titlurilor). În acest sens, dispoziţiile art.920 din NCC, stabilesc cazurile de intervertire a detenţiei precare în posesie. Aceste cazuri sunt următoarele: a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât proprietarul bunului(de exemplu, depozitarul care cumpără bunul deţinut în depozit de la o persoană pe care o crede moştenitor al deponentului, sau cazul locatarului care după decesul proprietarului cumpără bunul de la acela pe care îl crede moştenitor. De la încheierea actului de vânzare-cumpărare el poate deveni posesor deoarece se modifică elementul psihologic şi va avea animus sau animus domini);

Drept civil. Drepturi reale | 143 b) când detentorul precar săvârşeşte acte de rezistenţă neechivoce împotriva posesorului, deoarece acesta din urmă are intenţia să se comporte ca un proprietar. În acest caz, intervertirea nu se va produce mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului; c) când detentorul precar înstrăinează bunul, prin act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă. Din momentul încheierii actului translativ de proprietate, cumpărătorul de bună credinţă începe să stăpânească bunul în calitate de posesor şi în consecinţă va avea o posesie utilă.

 4. Dobândirea şi încetarea posesiei Aşa cum am prezentat în rândurile anterioare, posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente(corpus şi animus). Referitor la elementul material(corpus), acesta poate fi exercitat fie personal de către posesor, fie prin reprezentant(de exemplu, mandatarul, depozitarul, etc.). Însă, în ceea ce priveşte elementul psihologic(animus) al posesiei, acesta trebuie să fie exercitat în mod imperativ de către persoana posesorului şi nu a reprezentantului său. Excepţie de la acesta regulă, o fac reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau persoanele juridice [art. 917 alin. (2) NCC]. Dacă pentru dobândirea posesiei, condiţiile sunt simple şi din punct de vedere teoretic trebuie să avem în vedere existenţa celor două elemente, dispoziţiile art. 921 din NCC, ilustrează toate cazurile de încetare a posesiei şi anume: a) transformarea sa în detenţie precară; b) înstrăinarea bunului; c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil; d) pieirea bunului; e) trecerea bunului în proprietate publică; f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului prin renunţarea unui proprietar la dreptul său de

144 | Adrian STOICA proprietate consacrată printr-o declaraţie notarială înregistrată la biroul de carte funciară. În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în temeiul hotărârii consiliului local, dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii [art. 889 alin.(2) NCC]; g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.

 5. Dovada posesiei In mod natural dovada posesiei se face prin probaţiunea celor două elemente ale sale. Dovada elementului material este relativ simplă şi ea se face prin orice mijloc de probă inclusiv, martori şi prezumţii1; de exemplu, plata taxelor şi a impozitelor pentru un anumit bun imobil, înscrierea terenului în registrul agricol, sau în cartea funciară, etc. Însă, elementul psihologic este mai dificil de probat, cel puţin în privinţa mobilelor, iar efectele pe care le produce posesia faţă de detenţie au la bază doar elementul animus, adică intenţia celui care exercită elementul material corpus şi din acest punct de vederetrebuie să avem în vedere două tipuri de prezumţii: a) în primul rând putem aminti despre prezumţia de neprecaritate. În cazul acestei prezumţii, animus domini2 este prezumat şi este reglementată de art. 919 alin.(3) din NCC, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară. Acest text vizează situaţia în care orice persoană care posedă bunul este prezumată până la proba contrară a fi proprietar, şi nu detentor(de exemplu, dacă imobilul este ocupat de către un locatar, sarcina probei pentru a demonstra că ocupantul nu este decât un detentor, revine reclamantului care trebuie să dovedească existenţa contractului de închiriere); 1

Reprezintă, procedee logice cum sunt inducţia(formă fundamentală de raţionament care realizează trecerea de la particular la general) şi deducţia. 2 Animus domini= posesie exclusivă(AD), iar animus condomini = posesie comună(AC).

Drept civil. Drepturi reale | 145 - în al doilea rând, putem aminti despre prezumţia de neintervertire1 de titlu, prevăzută de dispoziţiile art.919 alin.(2) NCC. Acest text, reglementează cazul în care posesorul a început a poseda pentru altul, şi se presupune că acesta a conservat această calitate dacă nu există proba contrară. Dar această prezumţie este una relativă(iuris tantum) şi poate fi răsturnată prin proba contrară, dacă ocupantul poate dovedi că pe parcurs din detentor, cum era iniţial, a devenit posesor.

 6. Calităţiile şi viciile posesiei Chiar dacă posesia este o stare de fapt, aceasta poate produce efecte juridice considerabile. Astfel, faţă de existenţa celor două elemente (corpus şi animus), posesia trebuie să mai fie şi utilă, adică neviciată. Posesia poate fi utilă, atunci când îndeplineşte anumite calităţi contrare celor prevăzute de dispoziţiile art. 922-927 NCC şi anume: să fie, continuă, netulburată şi publică. Odată îndeplinite aceste calităţi, alături de existenţa celor două elemente învăţate, posesia îşi va produce efectele juridice specifice, inclusiv dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (prescripţie achizitivă). Viciile posesiei, reprezintă reversul calităţilor sale şi ele sunt: discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea. Dacă una din acestea există, posesia este considerată a fi viciată şi în consecinţă nu va putea produce efectele juridice scontate. De aceea, pentru o mai bună înţelegere a acestor vicii ale posesiei, vom trece la examinarea lor în mod individual. a) Discontinuitatea posesiei. Conform art.923 NCC: ’Posesia este discontinuă atât timp cât posesorulo exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului’. Textul citat, stcoate în evidenţă faptul că acest viciu va exista ori de câte ori faptele şi actele materiale se vor exercita la intervale mai mari decât este normal. Posesorul nu trebuie 1

Neinversare; în această situaţie este vorba despre posedarea în temeiul unui titlu pentru o altă persoană, pe o perioadă de timp, când acest posesor şi-a conservat această calitate dobândită, nu a încercat să se poarte ca şi proprietar, adică el a rămas un detentor precar şi se va comporta ca atare.

146 | Adrian STOICA însă să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă deci utilă, altfel spus întreruperile pasagere nu antrenează viciul discontinuităţii. Discontinuitatea apare în cazul în care posesia este exercitată la intervalle foarte mari de timp. Cu titlu de exemplu, am putea aminti despre cazul în care posesia continuă asupra unui teren poate exista atunci când, la intervale diferite, se fac asupra sa lucrările specifice pentru obţinerea recoltelor. Discontinuitatea ar apărea în caul în care aceste lucrări nu sunt efectuate într-o perioadă anormală de timp.De aceea, am putea reţine următoarele trăsături specifice discontinuităţii. în sensul că este: • un viciu absolut, deoarece ea poate fi invocată de orice persoană interesată să anihileze efectele posesiei[art.926 alin.(1) din NCC]; • un viciu temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă(art.927 NCC). b) Violenţa. Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă. În acest sens, dispoziţiile art.924 din NCC statuează că: ’Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană’. Viciul violenţei se aplică atât în materia bunurilor imobile cât şi în cea a mobilelor. Faţă de aceste aspecte, putem prezenta următoarele caracterele juridice specifice viciului violenţei: • este un viciu temporar, pentru că odată încetată violenţa posesia utilă reîncepe; • este un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între părţile dintre care a intervenit. De aceea el a poate fi invocat numai de persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa[art. 926 alin.(2) NCC]. c) Clandestinitatea. Referitor la viciul clandestinităţii, prevederile art.925 NCC statuează că: ”Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută”. În această situaţie, putem afirma faptul că, posesorul a avut intenţia de disimulare1. Clandestinitatea este un viciu relativ şi temporar. Doctrina scoate în evidenţă faptul că este relativă, deoarece nu există decât cu privire la anumite persoane, acestea 1

A ascunde adevărata faţă a situaţiei.

Drept civil. Drepturi reale | 147 fiind singurele îndreptăţite să le invoce şi este temporară, fiindcă încetează imediat ce posesia a devenit publică. După cum am mai arătat, ca posesia să producă efecte juridice, în plus faţă de existenţa celor două elemente (corpus şi animus), ea trebuie să fie utilă, adică neviciată. De aceea, viciile mai sus enunţate în perioada exercitării posesiei pot înceta şi din acel moment, posesia redevine utilă. În acest sens, prevederile art. 927 din NCC, stabilesc faptul că: ”posesia viciată devină utilă îndată ce viciul încetează”.

 7. Efectele posesiei Aşa cum am prezentat, din punct de vdere juridic, posesia este o stare de fapt care constă în exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către persoana care îl stapâneşte şi care se comportă ca un proprietar. De asemenea, am mai precizat faptul că o posesie utila produce în virtutea legii toate efectele sale juridice. Un prim efect este acela ca posesia creaza o prezumţie de posesie dar şi de proprietate în favoarea posesorului(art. 919 NCC). Întrucât posesia este o stare de fapt, ea produce anumite efecte juridice care sunt variabile şi ţin de anumiţi factori. Aceste efecte pot fi următoarele: A. posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului; B. posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului asupra căruia exercită posesia; C. posesia poate fi apăratăprin acţiunile posesorii; D. posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În consecinţă, vom trata individual efectele posesie, tocmai pentru a înţelege mai bine rolul acesteia atât din punct de vedere teoretic, cât şi din cel practic. A. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Acest efect are loc întrucât, posesia creează o aparenţă în

148 | Adrian STOICA favoarea posesorului că ar fi şi proprietarul bunului [art.919 alin.(2) NCC]. Această aparenţă, potrivit legii este valabilă până la proba contrară, posesorul fiind prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl posedă. Această prezumţie de proprietate este una relativă(juris tantum) deoarece ea poate fi răsturnată prin proba contrarie şi este operantă atât în cazul bunurilor imobile, cât şi în cazul bunurilor mobile. Beneficiarul prezumţiei de proprietate, adică posesorul bunului respectiv, are avantajul că în cazul unui litigiu este scutit de a aduce probe în sprijinul dreptului său, avantaj care însă este limitat deoarece, pentru a răsturna situaţia, reclamantul poate să demonstreze existenţa unui viciu care afectează posesia . Prezumţia de proprietate încetează să mai opereze în situaţia în care se face dovada că posesorul este de rea credinţă; B. Posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului frugifer asupra căruia exercită posesia. Prevederile art.948 din NCC, stabilesc principiul potrivit căruia, numai posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele(naturale, industriale şi civile) produse de bunul frugifer pe care îl posedă. Buna credinţă constă în convingerea pe care o are posesorul bunului, care nu cunoştea şi nici nu trebuia după împrejurări să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului(art.938 NCC). De asemenea, acest principiu poate fi completat cu prevederile art. 948 alin.(2) din NCC, care stabileşte faptul că posesorul trebuie să fie de bună-credinţă, inclusiv la data perceperii fructelor. Cu referire la fructele civile, textul amintit stabileşte că acest tip de fructe, percepute anticipat, revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora. În cazul fructelor produse de imobilele înscrise în cartea funciară, buna-credinţă va fi apreciată în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge o acţiune în rectificare în sensul art. 901 alin.(2) din NCC. In celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este

Drept civil. Drepturi reale | 149 proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate şi ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte. Doctrina arată că această situaţie, poate deveni incidentă numai în prezenţa a două condiţii şi anume: • existenţa unui titlu de dobândire a bunului(poate fi o vânzare, o donaţie, un testament, etc.); • în cazul unui titlu viciat. Aceasta înseamnă că un viciu afectează titlul de dobândire şi că datorită lui titlul nu-şi poate produce efectul(transferul proprietăţii ). De exemplu, nulitatea (relativă sau absolută) a actului translativ: o vânzare sau o donaţie afectată de o cauză de nulitate, pot fi neadecvate pentru a transfera proprietatea. În ipoteza în care posesorul este de rea credinţă(atunci când cunoaşte viciile titlului său), el va fi obligat să restituie proprietarului o dată cu lucrul toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia să le perceapă(chiar şi contravaloarea celor industriale sau a celor civile). C. Posesia poate fi apărată prin acţiunile posesorii; Acţiunile posesorii, sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul unui bun imobil sau titularul unui alt drept real principal imobiliar, susceptibil de a fi dobândit prin uzucapiune, urmăresc să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări. Atât Noul Cod civil, (art. 949-952), cât şi Noul Cod de procedură civilă(art. 1 002-1 004), prevăd dispoziţii incidente acţiunilor posesorii. Este bine de precizat faptul că, în privinţa bunurilor mobile, acţiunile posesorii sunt inutile deoarece în materia lucrurilor mişcătoare, se aplică regula conform căreia posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate. Scopul acestor acţiuni este acela de a restabili situaţia de fapt existentă anterior tulburării sau deposedării, prin ele se apără o situaţie de fapt, posesia, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate sau un alt drept real. În situaţia unui litigiu în care se discută dreptul de proprietate asupra lucrului, atunci vom fi în prezenţa acţiunilor petitorii şi nu posesorii.

150 | Adrian STOICA Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii sunt: a) prin ele poate fi apărată numai posesia asupra bunurilor imobile; b) exerciţiul acestora este recunoscut şi detentorului precar; c) au ca scop apărarea simplului fapt al posesiei, nu pun în discuţie dreptul asupra bunului; d) se judecă după o procedură specială prevăzută de art. 1 002-1 004 din NCPC; e) acţiunile posesorii, sunt acţiuni reale imobiliare sau după caz, mobiliare. Acţiunile posesorii se pot clasifica în: a) acţiunea posesorie generală numită şi acţiune posesorie în complângere(complenda); Reprezintă acţiunea de drept comun în materie de posesie deoarece la ea se recurge pentru orice tulburare, cu excepţia cazului în care posesorul este deposedat prin violenţă. Doctrina arată că tulburările în materia posesiei pot fi: de fapt, atunci când încălcarea posesiei se face prin acte materiale(de exemplu, trecerea fără drept pe terenul vecin) sau de drept care constau într-o pretenţie juridică exercitată împotriva posesorului(de exemplu, somaţia făcută chiriaşului de către un terţ care pretinde să i se plătească lui chiria şi celui cu care a încheiat contractul de închiriere). Pentru exercitarea acestei acţiuni, art.949 si art. 951 din NCC stabilesc următoarele condiţii: • să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare; • reclamantul trebuie să facă dovada că înainte de tulburare sau deposedare a posedat bunul cel puţin 1 an; • posesia reclamantului să fie utilă, adică neviciată(să fie continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar); b) acţiunea posesorie specială numită şi în reintegrare (reintergranda); La această acţiune se poate apela numai în situaţia în care tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă. Potrivit dispoziţiilor art. 951 alin.(2) din NCC, această acţiune poate fi introdusă şi de cel care a exercitat o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale, dacă tulburarea ori deposedarea a fost violentă.

Drept civil. Drepturi reale | 151 Prin violenţă vom înţelege orice faptă contrară ordinii de drept care implică rezistenţă din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului.Violenţa nu presupune numai loviri, insulte, etc. ci şi alte procedee abuzive cum ar fi: ocuparea unui teren, a unei case, ridicarea unui zid, ridicarea sau dărâmarea unui gard, distrugerea recoltelor, etc. Singura condiţie cerută pentru acţiunea în reintegrare este aceea ca să nu fi trecut mai mult de 1 an de la data tulburării sau deposedării [art. 951 alin.(2) din NCC]. La final, putem preciza faptul că acţiunile posesorii pot fi exercitate nu numai de către posesori ci şi de către detentorii precari, dar şi de către proprietari sau alţi titulari ai drepturilor reale. D. Posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune Acest efect al posesiei constă în faptul că, posesorul poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale, dacă posesorul cu bună-credinţă a folosit bunul respectiv timp de 10 ani (art. 930 NCC). Totodată, posesorul de bună credinţă a unui imobil a cărui posesie nu a fost viciată timp de 5 ani şi care are dreptul înscris în cartea funciară, dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune tabulară (art. 931 NCC). Important este să reţinem faptul că viciile posesiei, suspendă termenul uzucapiunii. În cazul bunurilor mobile, persoana care posedă cu bună-credinţă bunul altuia, timp de 10 ani poate dobândi dreptul de proprietate asupra acelui bun, prin uzucapiune(art. 939 NCC).

152 | Adrian STOICA

Capitolul VII. Moduri1 de dobândire a dreptului de proprietate privată sau ale dezmembrămintelor acestuia

 1. Precizări prealabile În sens larg, prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia trebuie să înţelegem, totalitatea mijloacelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de proprietate privată sau dezmembrăminte ale acestuia. Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată sau ale dezmembrămintelor acestuia sunt: a) convenţia sau contractul translativ sau constitutiv de drepturi reale; b) succesiunea legală şi cea testamentară; c) accesiunea; d) posesia de bună-credinţă(pentru dobândirea unor bunuri mobile); e) uzucapiunea(pentru bunurile imobile sau mobile); f) dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă; g) ocupaţiunea(pentru bunurile mobile); h) hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi. De asemenea, este util să adăugăm faptul că, potrivit art. 557 alin. (2) NCC, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi și prin efectul unui act administrativ. Dintre toate aceste moduri, ne vom opri doar la studierea accesiunii, hotărârii judecătoreşti constitutive de drepturi, a uzucapiunii şi ocupaţiunii, deoarece în practică, sunt considerate cele mai importante

1 Pentru mai multe amănunte referitoare la această aterie, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 598-660; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.204-238.

Drept civil. Drepturi reale | 153 operaţiuni de dobândire a dreptului de proprietate privată sau ale dezmembrămintelor acestuia. În cazul proprietăţii publice, operează moduri specifice de dobândire: exproprierea pentru cauză de utilitate publică, achiziţiile publice(O.U.G. nr. 34/2006, modificata) sau trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică.

 2. Accesiunea sau incorporaţiunea Considerat ca fiind cel mai spectaculos mod de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea sau incorporaţiunea, păstrează acceaşi importanţă şi în dispoziţiile NCC. De aceea, pentru o mai bună înţelegere a materiei, am considerat util să prezentăm definiţia acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar prin clasificare, să ilustrăm tipurile de accesiune reglementate de actualele dispoziţii civile. 2.1. Definiţie şi clasificare Accesiunea sau incorporaţiunea poate fi definită ca fiind, încorporarea sau unirea unui lucru cu un alt lucru fiecare având proprietari diferiţi. De asemenea, accesiunea se poateclasifica în funcţie de obiectul ei şi anume: 1. accesiunea imobiliară [care la rândul său poate fi, naturală(A) şi artificială (B)]; 2. accesiunea mobiliară. Reglementarea legală a acestui mijloc juridic de dobândire a dreptului de proprietate privată, este prevăzută de către Noul Cod civil, în dispoziţiile art. 567-601. Trebuie să facem precizarea că prin intermediul accesiunii, se poate dobândi numai dreptul de proprietate privată asupra unui bun, mobil sau imobil, nu şi vreun dezmembrământ al acestuia. 1. Accesiunea imobiliară. După denumirea sa, accesiunea imobiliară(art. 569-597 NCC) nu poate avea ca obiect decât un bun

154 | Adrian STOICA imobil, cu o singură excepţie, în cazul accesiunii naturale asupra animalelor(art. 576 NCC). La rândul său, accesiunea imobiliară poate fi împărţită în accesiune imobiliară naturală(A) şi accesiunea imobiliară artificială(B). A) Accesiunea imobiliară naturală. Accesiunea imobiliară naturală, constă în unirea sau încorporarea în mod natural a două bunuri având proprietari diferiţi, dintre care cel puţin bunul principal este imobil. Principiul general care domină textele Noului Cod civil în materia accesiunii imobiliare naturale este acela că pământul se consideră întotdeauna ca un lucru principal. Singura excepţie a principiului enunţat o reprezintă, aşa cum am mai amintit, accesiunea naturală asupra animalelor. Revenind, vă prezentăm cele două cazuri de accesiune imobiliară naturală care la rândul lor creează anumite situaţii juridice care şi acestea la rândul lor, pot reprezenta modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate şi anume: accesiunea pământurilor depuse sau create de ape(a) şi accesiunea naturală asupra animalelor(b). a) Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape. Este acea formă de accesiune ce ia naştere în următoarele cazuri reglementate de lege: aluviunea(art. 569 NCC); avulsiunea(art. 572 NCC); albiile râurilor, insulele şi prundişurile(art. 573 NCC). • Aluviunea. Constă în adăugirile de teren care se formează treptat, în timp, fără intervenţia omului, pe malurile apelor curgătoare. Aluviunile sunt reglementate de art. 569 din Noul Cod civ. Aceste creşteri de pământ rezultate din depunerea de către apele curgătoare pe unul din maluri, aparţin, după cum prevede art. 569 NCC, proprietarului riveran pe fondul căruia s-au depus, indiferent de natura cursului de apă, dacă ele s-au format în mod treptat. Însă, aceste creşteri de pământ pot rezulta şi din retragerea apelor, în timp, de la un mal la altul. Astfel, potrivit art. 570 din NCC: Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.

Drept civil. Drepturi reale | 155 • Avulsiunea. Constă în ruperea bruscă a unei bucăţi de pământ dintr-o proprietate şi alipirea ei de apa curgătoare la altă proprietate riverană (art. 572 NCC). Prin urmare, spre deosebire de aluviune, care presupune o creştere progresivă a terenului, prin adăugarea în timp de pământ, nisip etc., avulsiunea presupune ruperea dintr-o dată a unei bucăţi compacte de pământ dintr-un fond riveran aparţinând altei persoane, care se alipeşte altui fond riveran situat în aval, aparţinând altui proprietar. Proprietarul terenului de la care s-a smuls suprafaţa de teren o va putea însă revendica în termen de un an, dată până la care proprietarul fondului la care s-a alipit nu dobândeşte proprietatea asupra sa. Dacă însă nu a fost revendicată în termenul de un an prevăzut de art. 572 NCC, porţiunea de teren alipită devine proprietatea fondului la care s-a adăugat. În situaţia în care bucata de teren smulsă aparţine domeniului public, nu va putea opera accesiunea imobiliară naturală întrucât acţiunea în revendicare a imobilelor ce fac parte din domeniul public este imprescriptibilă, astfel încât titularul va putea să-şi revendice oricând bucata de pământ. • Albiile râurilor, insulele şi prundişurile. Dispoziţiile art. 573-575 NCC, reglementează situaţia insulelor şi prundişurilor formate de cursurile de apă. Ele sunt o formă a accesiunii imobiliare naturale constând în întinderile de uscat rezultate din retragerea apelor, râurilor neplutitoare şi nenavigabile. Potrivit art. 573 alin.(2) NCC: „Insulele şi prundişirile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la niveliul mediu al apei revin proprietarului albiei”. De asemenea, în continuare ultimul alineat al textului amintit stabileşte faptul că, „dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei”. Această din urmă dispoziţie, face ca proprietatea asupra acelui teren să revină indiferent cine este titularul dreptului de proprietate a părţii riverane adică, persoane fizice, juridice, sau statul. b) Accesiunea naturală asupra animalelor. Este reglementată de art.576 NCC şi reprezintă acele situaţii în care animale domestice trec sau rămân pe un fond, proprietatea unei persoane.

156 | Adrian STOICA Acest mod de accesiune, are incidenţă strictă asupra animalelor, care în situaţia în care rămân sau trec pe un teren proprietatea unei persoane, iar proprietarul lor nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului, fiind un termen de prescripţie. Acesta din urmă poate dobândi dreptul de proprietate asupra animalelor proprietatea unei alte persoane care s-au rătăcit pe terenul proprietatea sa, după trecerea termenului arătat. Excepţiile o fac cazurile în care trecerea animalelor, s-a făcut prin fraudă. O situaţie aparte este atunci când roiul de albine trece pe terenul altei persoane. Acesta va reveni în proprietatea persoanei titulare a dreptului asupra terenului dacă, în termen de două zile proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească, fiind de această data în prezenţa unui termen de decădere. B) Accesiunea imobiliară artificială. Spre deosebire de accesiunea naturală care se realizează fără intervenţia omului, accesiunea imobiliară artificială se realizează numai prin activitatea omului. În acest sens, dispoziţiile art. 577 alin.(1) din NCC statuează faptul că: „ Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”. Aşadar, art. 577 alin.(1) din NCC, instituie o dublă prezumţie potrivit căreia orice construcţie şi plantaţie făcută pe un fond se prezumă că aparţine proprietarului fondului şi că a fost edificată pe cheltuiala sa. Această prezumţie nu este însă una absolută, ci este o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie, prin dispoziţiile legii sau ale unui act juridic. Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin dispoziţiile legii sau ale unui act juridic nu se prevede altfel. Accesiunea artificială are loc numai în ipoteza în care există o încorporare materială, respectiv materialul mobiliar întrebuinţat îşi pierde individualitatea mobiliară, devenind imobil prin natura sa. În caz contrar,

Drept civil. Drepturi reale | 157 accesiunea nu va avea loc şi proprietarul materialului va păstra dreptul său. În acest sens, dispoziţiile art. 578 NCC, prevăd o serie de categorii de lucrări incidente accesiunii imobiliare artificiale: d) lucrările autonome, care pot fi numai cu caracter durabil (construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător asupra unui imobil). În acest caz, am putea distinge între lucările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă (art. 581 NCC) şi lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu reacredinţă (art. 582 NCC). În cazul primelor, proprietarul imobilul va avea următoarele drepturi: să ceară instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind autorului, valoarea materialelor şi a manoperei, ori sporul de valoare adus acelui imobil sau, obligarea autorului să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. În cel de-al doilea caz, proprietarul imobilului va avea ca drepturi: să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul adus imobilului, ori, să ceară obligarea autorului la desfiinţarea acesteia, sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Desfiinţarea lucrărilor în acest din urmă caz, se va face întotdeauna pe cheltuiala autorului, care va fi obligat şi la repararea oricărui prejudiciu, inclusiv pentru lipsa de folosinţă; e) lucrările adăugate, care pot fi numai cu caracter durabil. După cum reglementează normele Noului Cod civil, aceste lucrări pot fi de trei feluri: • Lucrările necesare reglementate de dispoziţiile art. 583 NCC. Acestea sunt lucrările care atunci când în lipsa lor, imobilul s-ar deteriora. Dacă aceste lucrări sunt realizate cu bună-credinţă, atunci proprietarul va achita autorului lor, cheltuielile rezonabile făcute de cel de-al doilea, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care aceste lucrări au fost efectuate cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului, se va deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu

158 | Adrian STOICA costul obţinerii acestora, iar dacă va exista o diferenţă de suma, aceasta va fi achitată autorului; • Lucrările utile prevăzute de art. 584 NCC. Aceste lucrări sporesc valoarea economică a imobilului. Şi în această situaţie, dispoziţiile Noului Cod civil fac diferenţa între lucrările utile efectuate cu bunăcredinţă şi lucrările utile realizate cu rea-credinţă. În primul caz, proprietarul imobilului va deveni proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia cu plata la alegerea sa: a valorii materialelor şi a manoperei ori, a sporului de valoare adus imobilului. În cel de-al doilea caz, proprietarul imobilului are următoarele drepturi: să devină proprietarul lucrării, cu sau fără înscrierea în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului ori, să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata la daune interese. În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat; • Lucrările voluptuare menţionate în conţinutul art. 585 NCC. Acestea sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului. În acest caz, proprietarul imobilului are următoarele drepturi: să devină proprietarul lucrării, fără înscrierea în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării, fie că acesta a fost de bună ori de rea-credinţă sau să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi la plata de daune-interese. Facem precizarea că autorul de bună-credinţă al lucrării, poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară. De asemenea, este important să amintim faptul că art. 580 din NCC, reglementează regimul juridic privind realizarea lucrării cu materialele altuia. Astfel, dacă o lucrare a fost realizată cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor

Drept civil. Drepturi reale | 159 întrebuinţate. Proprietarul materialelor folosite de o altă persoană la realizarea unei lucrări, are dreptul numai la contravaloarea materialelor şi la repararea potrivit legii, a oricăror alte prejudicii cauzate. 2. Accesiunea mobiliară. Poate fi definită ca fiind, producerea sau obţinerea unui bun de către o persoană prin munca sa, folosind materialele altuia, ori unirea a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi. Accesiunea mobiliară este clasificată de noul Cod civil, în trei categorii şi anume: a) Specificaţiunea (art.598-599 NCC), constă în prelucrarea unei materii astfel încât se obţine un obiect nou, materia primă sau bunul fiind proprietatea altuia (de exemplu, un croitor confecţionează un costum dintr-o stofă proprietatea altuia, acesta din urmă plătind manopera). Dacă manopera este atâtde importantă încât trece cu mult valoarea materiei prime întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul devine proprietar. Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei, ori după caz, cu valoarea materialelor. Dacă valoarea materialelor va fi egală cu valoarea manoperei, sau există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului va fi exercitată pe cote-părţi potrivit art. 634-645 din NCC. b) Adjoncţiunea(art.600 NCC), constă în unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiţi astfel încât deşi ele formează un singur tot, pot fi despărţite şi conservate separat fără a-şi pierde individualitatea (de exemplu, tabloul şi rama în care este încadrat, o piatră preţioasă şi inelul la care este montată, etc.). În acest caz, fiecare dintre proprietari pot pretinde separarea bunurilor dacă, prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de 1/10 din valoarea bunului său; c) Confuziunea (art.601 NCC), are loc atunci când două sau mai multe mişcătoare aparţin unor proprietari diferiţi s-au unit astfel încât nu se mai pot recunoaşte. Prin această situaţie, bunul realizat nu va putea fi separat fapt pentru care, legiuitorul a considerat necesar să facă trimitere la dispoziţiile art. 598 şi 599 din NCC, astfel încât, unul dintre proprietari să-l despăgubească pe celălalt ori, după caz, să-şi poată exercita în mod egal dreptul asupra acelui bun.

160 | Adrian STOICA

 3. Hotărârea judecătorească Hotărârea judecătorească1 reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei de judecată prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi2. Potrivit art. 424 din NCPC, hotărârile judecătoreşti pot avea denumiri diferite şi anume: sentinţe, decizii sau încheieri. Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea are un caracter constitutiv sau atributiv de drepturi. Un astfel de drept recunoscut de către instanţa de judecată în conţinutul unei hotărâri judecătoreşti, va intra în sfera drepturilor patrimoniale. Cu titlu exemplificativ am putea aminti despre: hotărârea judecătorească care ţine loc de act autentic în cazul în care s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare(suplinirea consimţământului), sau hotărârea prin care se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică, etc.

 4. Uzucapiunea Un alt mijloc deosebit de important de dobândire a dreptului de proprietate privată, îl constituie uzucapiunea sau prescripţia achizitivă, aşa cum mai este denumită în teorie. Uzucapiunea poate fi considerată mijlocul juridic cel mai eficient de dobândire a dreptului de proprietate privată, dar şi unul dintre cele mai importante efecte ale poseisiei. Trebuie să facem precizarea că prin intermediul uzucapiunii, se poate dobândi numai un drept de proprietate privată asupra unui bun, mobil sau imobil şi nu bunuri care fac obiectul unui domeniu public. 1

Pentru un studiu mai amplu asupra instituţiei, a se vedea: I. Leş, op.cit., pp. 651-672; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.331-341. 2 I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, ediţia a III-a revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.112.

Drept civil. Drepturi reale | 161 De asemenea, fiind considerată şi un mod originar de dobândire a proprietăţii, uzucapiunea face dovada absolută a dreptului de proprietate privată, uzucapantul fiind scutit de acea probatio diabolica, specifică dovedirii proprietăţii dobândită printr-unul dintre modurile derivate, spre exemplu, contractul de vânzare-cupărare. Din punctul de vedere al fostului proprietar, uzucapiunea poate fi considerată şi o sancţiune a pasivităţii sale, pasivitate care crează posibilitatea unei alte persoane să se comporte o perioadă îndelungată faţă de bun ca un adevărat proprietar În acest sens, pentru o mai bună înţelegere a materiei, considerăm necesar să relevăm cele mai importante noţiuni specifice uzucapiunii. 4.1. Noţiunea şi domeniul de aplicare al uzucapiunii Ca mod de dobândire a proprietăţii private, uzucapiunea se întemeiază pe starea de fapt creeată de posesie, pe o perioadă de timp cerută de lege, asupraunui bun imobilul sau după caz, a unui bun mobil. În consecinţă, putem aprecia că în absenţa posesiei asupra unui bun imobil sau mobil, nu se poate vorbi despre dobândirea dreptului de proprietate privată prin intermediul acestui mijloc juridic. Când posesia asupra unui bun imobil sau mobil se prelungeşte pe o anumită durată, în anumite condiţii impuse de lege, acest fapt nu rămâne fără consecinţe juridice. Astfel, cea mai importantă consecinţă juridică fiind aceea că la epuizarea termenului, această stare de fapt dobândeşte o recunoaştere juridică, în sensul că duce la naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului sau după caz a bunului mobil, în patrimoniul persoanei care a avut posesia utilă a acestora. Aşadar, când posesia unui imobil sau a unui bun mobil se prelungeşte o anumită perioadă de timp, legea o consideră izvor al proprietăţii, iar posesorul va fi considerat proprietar. În consecinţă, starea de fapt a posesiei asupra unui bun posedat în condiţiile legii o perioadă de timp, face să se transforme într-o stare de drept specifică dreptului de proprietate privată. În literatura juridică amintită, prescripţia achizitivă sau uzucapiunea a fost definită ca fiind, acel mijloc juridic prin intermediul căruia se

162 | Adrian STOICA poate dobândi proprietatea unui lucru prin posesiunea acestuia în timpul fixat de lege. Deci până la împlinirea termenului, în timpul posesiei exercitată de către posesorul neproprietar există numai o aparenţă de proprietate; în toată această perioadă, posesorul se află într-o situaţie incertă, existând permanent pericolul ca adevăratul proprietar să facă acte prin care să întrerupă uzucapiunea. În mod imperativ, numai după împlinirea termenelor fixate de lege, faptul posesiei de până atunci se transformă într-o stare de drept şi se consolidează în dreptul de proprietate privată, în sensul că posesorul respectiv va deveni proprietar. Consecinţa intervenţiei uzucapiunii va face ca proprietarul iniţial să nu mai poată revendica imobilul sau bunul mobiluzucapat, putându-i fi opusă, pe calea excepţiei, dobândirea proprietăţii prin acest mijloc juridic. Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri, prin posedarea lor de către una sau mai multe persoane, în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. În dreptul nostru civil, dobândirea dreptului de proprietate privată prin uzucapiune, asupra unui imobil, este reglementată în mod diferit, în funcţie de modul în care s-a efectuat publicitatea imobiliară asupra acelui bun.. Astfel, în regimul de publicitate imobiliară extratabulară(prin intermediul vechilor registre de inscripţiuni şi transcripţiuni), proba dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune are un rol extrem de important, fiind singura dovadă absolută a dobândirii unui asemenea drept, astfel că odată făcută dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a uzucapa, dreptul se consolidează în mod absolut. Tocmai de aceea, după cum vom observa, procedura de uzucapiune extratabulară este una specifică. În cazul bunurilor mobile, posesia exercitată cu bună credinţă în termenul prevăzut de lege, constituie elementul fundamental al uzucapiunii. În schimb, în sistemul de publicitate imobiliară prin intermediul cărţilor funciare – sistem real de publicitate – drepturile reale imobiliare se dobândesc în principiu numai prin înscrierea în cartea funciară, înscrierea având efect constitutiv de drepturi. Prin înscrierea imoblilui în

Drept civil. Drepturi reale | 163 cartea funciară, legiuitorul a prevăzut şi reglementat, cazul special de uzucapiune tabular, ca mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil. Cu referire la sediul materiei, Vechiul Cod civil român intrat în vigoare la 1864, reglementa uzucapiunea în Cartea a III-a titlul XX, prin dispoziţii care se completau cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. În acest moment, Noul Cod civil reglementează uzucapiunea imobiliară în Secţiunea a 2-a, Capitolul III, Titlul VIII, Cartea a III-a, mai precis în conţinutul art. 930-934 despre „Uzucapiunea imobiliară”, iar pentru dobândirea unui bunului mobil în temeiul uzucapiunii, trebuie să avem în vedere dispoziţiile art.939, ce are ca denumire marginală, „Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii”. 4.2. Uzucapiunea în sistemul noului Cod civil Cu referire la prescipţia achizitivă sau uzucapiune, am putea afirma faptul că sistemul Noului Cod civil, a revoluţionat în totalitate acest mijloc juridic de dobândire a dreptului de proprietate. Noile dispoziţii de drept material, pe de-o parte condiţii mult mai judicios prezentate de normele legale, iar pe de altă parte termene mai scurte. Dacă în reglementarea civilă veche, pentru a fi împlinit termenul de prescripţie achizitivă, posesorul trebuia să aştepte 30 de ani în cazul uzucapiunii de lungă durată sau între 10 până la 20 de ani în cazul uzucapiunii prescurtate,odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, aceste termene s-au scurtat semnificativ. De aceea, pentru o cât mai bună înţelegere a uzucapiunii trebuie să amintim faptul că potrivit dispoziţiilor actuale civile este de trei feluri, respectiv: • uzucapiunea extratabulară, reglementată de prevederile art. 930 NCC; • uzucapiunea tabulară, reglementată de dispoziţiile art. 931 NCC; • uzucapiunea mobiliară, prevăzută în conţinutul art. 939 din NCC. a) Uzucapiunea extratabulară. Pentru ca o persoană să dobândească dreptul de proprietate privată sau dezmembrămintele ale sale prin

164 | Adrian STOICA uzucapiunea extratabulară, în afara exercitării posesiei tmp de 10 ani, acesta trebuie să îndeplinească una din următoarelecondiţii impuse de art. 930NCC şi anume: • proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şia încetat existenţa; • a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate; • imobilul nu era înscris în nicio carte funciară . Dacă persoana care a exercitat o posesie utilă, se va afla în faţa uneia din aceste condiţii, poate dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra acelui imobil, numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei clauze legitime, în cursul ori chiar după împlinirea termenului de uzucapiune. După cum ştim, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie lipsită de vicii, deci să fie continuă, netulburată şi publică. Numai dacă pe lângă cele două elemente ale sale – corpus şi animus, posesia îndeplineşte şi calităţile cerute de lege, ea produce unul din efectele sale principale, şi anume prescripţia achizitivă(uzucapiunea). Dacă posesia exercitată este utilă, uzucapiunea se consideră împlinită după trecerea termenului de 10 de ani. Acest termen se calculează pe zile întregi, astfel că ziua de începere şi cea de împlinire a prescripţiei nu intră în calcul (art. 2. 553 NCC). Uzucapiunea se consideră împlinită după trecerea celei din urmă zi a termenului. De asemenea, în cazurile în care proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa juridică sau a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate, termenului uzucapiunii nu va curge înainte de aceste evenimente, chair dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară(art. 932 NCC). Odată exercitată posesia utilă în perioada de 10 ani prevăzută de lege, prin efectul acesteia se dobândeşte dreptul de proprietate, aşa cum a fost exercitat asupra bunului, respectiv liber de sarcina unui uzufruct sau a unei servituţi existente anterior, pentru că posesia utilă s-a exercitat şi împotriva acestor sarcini care grevau proprietatea ce a fost dobândită

Drept civil. Drepturi reale | 165 prin efectul prescripţiei achizitive. De reţinut faptul că, viciile posesiei va suspenda cursul uzucapiunii. b) Uzucapiunea tabulară. Dispoziţiile art.931 NCC evocă faptul că o persoană de buna credinţă, care fără cauză legitimă( adică se află în posesia unui titlu nevalabil) a înscris dreptul său(drept real) în cartea funciară şi a posedat imobilul timp de 5 ani, după momentul înregistrării cererii de înscriere, poate dobândi pe calea uzucapiunii tabulare, dreptul de proprietate sau un alt dezmembrământ asupra acelui bun. Şi în această situaţie, posesia trebuie să nu fie viciată. Condiţiile esenţiale incidente acestei uzucapiunii sunt: • posesia să se întemeieze fără cauză legitimă(pe un titlu nevalabil); • posesia să fie de bună-credinţă; Condiţia potrivit căreia posesia să se întemeieze fără cauză legitimă (adică pe untitlu nevalabil), evocă o serie de aspecte teoretice şi practice. Astfel, art.931 alin.(1) din NCC stabileşte prin expresia „fără cauză legitimă”, ipoteza în care o persoană se află cu bună-credinţă în posesia unui act juridic, translativ de proprietate precum vânzareacumpărarea, donaţia, schimbul, etc., act poate fi contestat din diferite motive de orice persoană interesată. Acest act juridic pe care trebuie să-l deţină persoana respectivă, trebuie să fie un just titlu, adică un act juridic translativ de proprietate, dar care a fost încheiat cu o persoană neproprietară. Justul titlu poate fi considerat totodată, un element fundamental al bunei-credinţe a persoanei care deţine bunul ce va face obiectul uzucapiunii tabulare. Cea de-a doua condiţie, posesia să fie de bună-credinţă, se poate realiza atunci când posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului bunului respectiv. În mod obligatoriu, buna-credinţă trebuie să existe la data inrării în posesia efectivă a bunului. c) Dobândirea proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii Introdusă pentru prima dată în dispoziţiile Noului Cod civil (art.939), dobândirea proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii, poate constitui o operaţiune juridică extrem de utilă dar în acelaşi timp şi controversată.

166 | Adrian STOICA Condiţiile pe care uzucapantul trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi o proprietate mobiliară în temeiul uzucapiunii sunt următoarele: • să exercite o posesie utilă a unui bun mobil timp de 10 ani; • să-şi înregistreze cererea de dobândire a dreptul de proprietate în cartea funciară, înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere în folosul său. Şi în cazul dobândirii proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii, viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii. 4.3. Joncţiunea posesiilor Dispoziţiile articolului 933 din NCC, reglementează joncţiunea posesiilor. Noţiunea de joncţiune, semnifică unirea, alipirea sau legătura posesiilor însă, pe noi ne interesează strict dispoziţia menţionată în conţinutul alineatului (2) al normei amintite în sensul că, "(…) posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său". Aşadar, joncţiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său. Prin autor, în sensul legii, se înţelege cel care, deşi nu era proprietarul bunului, i l-a transmis uzucapantului, iar nu adevăratul proprietar. Deşi posibilă totdeauna, joncţiunea posesiilor este însă facultativă, aşa cum reglementează şi textul în sensul că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie şi a invoca joncţiunea posesiilor. În situaţia în care optează pentru joncţiune, posesorul actual va fi obligat să continue posesia autorului cu toate viciile sau calităţile acesteia, neputând să schimbe în avantajul său, natura posesiei anterioare. Din punct de vedere didactic trebuie să reţinem că unirea celor două posesii are loc dacă vor fi îndeplinite următoarele condiţii: • să fie vorba de o posesie propriu-zisă, şi nu de o detenţie precară; • cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului, adică să fi dobândit posesia în baza unui raport juridic şi nu prin uzurparea posesiei altuia. 4.4. Efectele uzucapiunii

Drept civil. Drepturi reale | 167 Principalul efect al uzucapiunii este acela că prin împlinirea termenului se naşte dreptul de proprietate privată al uzucapantului şi concomitent se stinge dreptul de proprietate al fostului proprietar. Uzucapiunea trebuie invocată pe cale de acţiune în justiţie sau pe cale de excepţie într-o acţiune în justiţie. De aceea, prin simpla împlinire a termenului de prescripţie uzucapantul nu devine în temeiul dreptului (ipso iure), titularul dreptului uzucapat, ci dobândeşte numai dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii în faţa instanţei de judecată. De asemenea, creditorii uzucapantului pot invoca şi ei uzucapiunea pe calea acţiunii oblice1. Dacă renunţarea s-a făcut în frauda intereselor creditorilor, aceştia au dreptul să solicite revocarea renunţării prin acţiunea pauliană2. Însă, este important să reţinem faptul că, uzucapiunea invocată pe calea acţiunii în justiţie, trebuie să respecte procedura reglementată de dispoziţiile art. 1.049-1.052 NCPC.

 5. Ocupaţiunea 1

Reprezintă, acel mijloc juridic prin care creditorul chirografar exercită drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului sau atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite. Acţiunea oblică se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului, şi urmăreşte ca scop conservarea patrimoniului acestuia. Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde datorită pasivităţii debitorului. 2 Sau actiunea revocatorie. Este acea actiune prin care creditorul solicită revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale. Vizând existenţa acelor acte, acţiunea pauliană este îndreptată împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor; fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de o parte, din garanţia comună oferită de legea civilă creditorului, iar pe de altă parte, în ideea că prin actele frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara. Faţă de terţul beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea credinţă), acţiunea pauliană se fondeaza pe regula responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza regulei că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept in detrimentul altuia.

168 | Adrian STOICA Ocupaţiunea sau ocuparea, poate fi definită astfel: modul de dobândire a proprietăţii private care constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine cuiva, a unui bun fără stăpân. Trebuie să reţinem că prin noţiunea de bun fără stăpân, putem înţelege toate bunurile mobile abandonate ori alte bunuri care nu au un proprietar( de exemplu, animalele sălbatice, peştele şi alte resurse acvative din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, etc. Acest mijloc de dobândire a dreptului de proprietate privată, este reglementat de dispoziţiile art. 941-947 din NCC. Aceasta este forma cea mai primară de a dobândi proprietatea prin luarea în posesie a unui lucru pe care nimeni nu-l are în proprietate(de exemplu, perla unei scoici aflată într-un peşte mare, puiul unui câine fără stăpân, etc.). Ocupaţiunea poate fi considerată un mod originar de dobândire a proprietăţii(animo domini), în sensul că, dobânditorul este primul proprietar care va fi cunoscut. Ocupaţiunea presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: • luarea în posesie a bunului; • intenţia de a-l face propriu (animus occupandi). Totuşi, credem că intenţia nu trebuie să fie calificată, aşa cât şi o persoană lipsită de capacitate să fie beneficiara ocupaţiunii (de exemplu, un minor sau un alienat mintal). Referitor la acest mod de dobândire a proprietăţii, putem distinge între bunurile fără stăpân(res nullius) şi drepturile asupra tezaurului găsit (comoara). a) Bunurile fără stăpân. Noul Cod civil, stabileşte sfera bunurilor fără stapân (res nullius), ca fiind destul de limitată. Deoarece aceste bunuri nu sunt destinate folosinţei tuturor, în principiu oricine, poate să pună stăpânire pe ele. Din interpretarea dată art.941 alin.(2) din NCC, rezultă faptul că pot fi considerate bunuri fără stăpân, bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor, nu au proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice. Bunurile abandonate, sunt bunurile mobile pe care proprietarul lor le-a abandonat în mod voluntar, cu intenţia de a le lăsa să fie dobândite de alte persoane.

Drept civil. Drepturi reale | 169 Dobândirea proprietăţii lor are loc prin ocupaţiune şi este imediată (de exemplu, obiectele aruncate la pubela de gunoi), de aceea trebuie să existe voinţă de abandonare a lor din partea proprietarului anterior. Dar există şi abandonuri prohibite cum ar fi obiectele poluante sau periculoase care au un regim special de depozitare, sau părăsirea animalelor. De asemenea, vehiculele fără stăpân sau abandonate au un regim juridic destul de clar, reglementat prin dispoziţiile Legii nr.421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, modificată. În concepţia dispoziţiilor acestei legi, vehicul fără stăpân, reprezintă vehiculul de orice categorie, fără plăcuţă de înmatriculare staţionat pe domeniul public sau privat al statului, al cărui proprietar sau deţinător legal este de necunoscut. În opoziţie, vehiculul abandonat, este acela care se află pe domeniul public sau privat al statului de cel puţin un an, al cărui proprietar sau deţinător legal este cunoscut, dar există indicii temeinice(de exemplu, starea de deteriorare a vehicolului) de renunţare din partea unuia dintre aceştia asupra exercitării drepturilor sale de proprietar. b)Drepturile asupra tezaurului găsit(comoara). În definiţia dată de Noul Cod civil, tezaurul este, orice lucru ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar [art. 946 alin.(1)]. Proprietatea unui tezaur este a aceluia ce l-a găsit în propriul său fond, iar dacă acesta este găsit într-un imobil sau mobil străin, se împarte pe din două între cel ce l-a descoperit şi proprietarul bunului imobil ori mobil [art.946 alin.(2) NCC]. Noţiunea de tezaur este legată de noţiunile de uitare şi hazard. Descoperirea tazaurului nu poate constitui un mod de dobândire a proprietăţii private, decât dacă ea este făcută din întâmplare de un terţ. Descoperirile arheologice nu pot avea regimul juridic al tezaurului. Astfel, indiferent de faptul că aceste bunuri au fost descoperite pe domeniul public al unei autorităţi administrative sau pe cel privat al unei persoane fizice, vor intra în proprietateapublică a statului(Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional). Persoanele fizice care au descoperitîntâmplător aceste bunuri sunt

170 | Adrian STOICA obligate să le predea autorităţilor în termen de 72 de ore de la descoperire, având dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată la momentul acordării recompensei, iar în cazul descoperirii unor bunuri culturale de valoare excepţională se poate acorda şi o bonificaţie de până la 15% din valoarea bunului(art. 49 din Legea nr. 182/2000). În materia ocupaţiunii, Noul Cod civil reglementează într-un mod deosebit de judicios despre proprietatea şi vânzarea bunului găsit sau, după caz, restituirea bunului găsit proprietarului(art. 942-945). În acest sens, este util să reţinem faptul că potrivit art. 942 din NCC, bunul pierdut continuă să aparţină proprietarului său iar găsitorul, este obligat ca în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului de drept. Dacă acesta din urmă nu poate fi cunoscut, găsitorul are obligaţia să-l predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Organul de poliţie are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, iar în această perioadă va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor distinctive ale acestuia. În continuare, art. 943 din NCC, având denumirea marginală, „Proprietatea asupra bunului găsit în loc public”, statuează faptul că dacă bunul a fost găsit într-un loc public, acesta va fi predat pe baza de proces-verbal, persoanei care deţine o calitate oficială în cadrul locului respectiv. Această persoană, este obligată ca în termen de 3 zile de la data preluării bunului, să îl predea, pe bază de proces-verbal organelor de poliţie din localitate. Tot în termen de 3 zile de la intrarea în posesia a acelui bun, organul de poliţie, va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un anunţ cu privire la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor distinctive ale acestuia. Dacă bunul găsit, în ambele cazuri prezentate, datorită împrejurărilor sau a naturii sale nu poate fi păstrat deoarece prin acesta îşi pierde din valoare, sau procedura de păstrare este prea costisitoare, bunul va fi vândut la licitaţie publică conform legii(art. 944 NCC). Vânzareala licitaţie publică se va desfăşura conform Codului de procedură fiscală, de

Drept civil. Drepturi reale | 171 către organele fiscale competente şi în acest caz, drepturile şi obligaţiile asupra bunului se vor exercita asupra preţului obţinut în urma vânzării. Restituirea bunului sau a preţului către proprietar, dacă acesta îl pretinde, se va face în termen de 6 luni, nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de păstrarea bunului. Acest termen pentru proprietar, este un termen de decădere. Totodată, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea din acel moment a bunului.

172 | Adrian STOICA