Postul Si Rugaciunea in Vechiul Testament [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA FACULTATEA DE TEOLOGIE SPECIALIZAREA: PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ POSTUL ŞI RUGĂCIUNEA ÎN VECHIUL TESTAMENT

ALCĂTUITĂ LA DISCIPLINA:

VECHIUL TESTAMENT

SUB ÎNDRUMAREA PR. PROF. DR. DE CĂTRE ABSOLVENTUL

EMILIAN CORNIŢESCU

CRISTEA TIBERIU ANDREI

CONSTANŢA - 2005 -

Motto: „Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire” (Ioil 2, 12)

2

Dedic această lucrare părinţilor mei, care m-au susţinut pe perioada studiilor.

3

Listă de abrevieri Arhid.

- arhidiacon

„B.O.R.”

- Biserica Ortodoxă Română

Cf.

- confer

Diac.

- diacon

Dr.

- doctor

Drd.

- doctorand

Ed.

- editura

E.I.B.M.B.O.R.

- Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române

„G. B.”

- Glasul Bisericii

Introd.

- introducere

„M.A.”

- Mitropolia Ardealului

Magistr.

- magistrand

„M.M.S.”

- Mitropolia Moldovei şi Sucevei

„M.O.”

- Mitropolia Olteniei

„Ort.”

- Ortodoxia

Pr.

- preot

Prof.

- profesor

„P.S.B.”

- Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

„S. T.”

- Studii Teologice

Trad.

- traducere

Vol.

- volum

4

Postul şi rugăciunea în Vechiul Testament Planul lucrării Introducere Cap. I Exprimarea cultului prin post şi rugăciune a)Pregătirea prin post şi rugăciune pentru anumite evenimente importante b)Postul şi rugăciunea ca expresie a cultului particular c)Rolul corector al profeţilor în privinţa postului şi a rugăciunii Cap. II Reconcilierea prin post şi rugăciune a)Raportul dintre jertfă, post şi rugăciune b)Pocăinţa prin post şi rugăciune în Vechiul Testament c)Psalmii – modele de rugăciune Cap. III Practica postului şi a rugăciunii a)Practica postului b)Practica rugăciunii c)Unitatea postului şi a rugăciunii Consideraţii finale Bibliografie 5

Introducere Omul fiind trup şi suflet, n-ar folosi la nimic imaginarea unei religii pur spirituale: pentru a se angaja, sufletul are nevoie de acte şi atitudini ale trupului. Postul, însoţit întotdeauna de rugăciunea imploratoare, are drept scop exprimarea umilinţei înaintea lui Dumnezeu: a posti (Levitic 16, 31) echivalează cu „a-ţi smeri sufletul” (16, 29).1 Postul nu este deci o ispravă ascetică; nu urmăreşte obţinerea unei stări de exaltare psihologică sau religioasă. Asemenea utilizări sunt atestate în istoria religiilor; dar în contextul biblic, atunci când cineva se abţine de la mâncare o zi întreagă (Jud. 20, 26; 2 Sam. 12, 16; Iona 3, 7) deşi consideră că mâncarea este un dar de la Dumnezeu (Deut. 8, 3), înfăptuieşte un act religios ale cărui motive trebuie înţelese bine; acelaşi lucru este valabil şi în cazul abstinenţei în relaţiile conjugale (Ioel 2, 16).2 Omul se îndreaptă spre Domnul într-o atitudine de dependenţă şi abandonare totală: înainte de a întreprinde o sarcină dificilă (Jud. 20, 26; Est. 4, 16), sau pentru a implora iertarea unei greşeli (1 Regi 21, 27), pentru a cere o vindecare (2 Sam. 12, 16), pentru a se jeli la o înmormântare (1 Sam. 31, 13), după văduvie (Idt. 8, 5) sau în urma unei nenorociri naţionale (1 Sam. 7, 6; Idt. 4, 9), pentru a se deschide faţă de lumina divină (Dn. 10, 12), pentru a aştepta harul necesar împlinirii unei misiuni sau pentru a se pregăti în vederea întâlnirii cu Dumnezeu (Ex. 34, 28; Dn. 9, 3). 3 Ocaziile şi motivele sunt diverse. Dar, în toate cazurile, omul se aşează cu credinţă într-o atitudine de umilinţă pentru a primi acţiunea lui Dumnezeu şi a se pune în prezenţa Lui. Această intenţie profundă dezvăluie sensul celor

1

, Pietatea iudaică, în „B.O.R.”, nr.1, 1906, p. 24. Pr. Prof. Vl. Prelicianu, Probleme sociale în Vechiul Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1949, p. 16. 3 Ibidem. 2

6

patruzeci de zile petrecute de Moise (Ex. 34, 28) şi Ilie (1 Regi 19, 28) fără hrană. În ebraică termenul de post era redat prin sum (verbul) şi som (substantivul). În tradiţia iudaică postul era însoţit întotdeauna de rugăciune, de aceea ori de câte ori se lua angajamentul unui post iudeul se vedea obligat să se şi roage, deoarece rugăciune era forma cea mai intimă de comunicare cu Dumnezeu, căruia îi închina postul. De aceea postul este într-o strânsă dependenţă de rugăciune.4 Ocaziile cu care evreii ţineau post sunt diverse şi ele evocă sentimentul religios al evreilor şi poziţia lor în faţa dreptăţii divine. De cele mai multe ori postul era ţinut pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu care pedepsea pentru greşeală pe cel păcătos; şi de aceea se vedea nevoit să se reabiliteze în faţa lui Dumnezeu printr-un cult atât extern cât şi intern. Extern, mergea la Templu pentru a aduce jertfe de împăcare şi arderi de tot, iar intern, prin post şi rugăciune promitea lui Dumnezeu redresarea sa pe calea pocăinţei şi a dreptăţii.5 Ocaziile erau uneori individuale (2 Sam. 12, 22) şi uneori colective (Jud. 20, 26; Ioel 1, 14). Postul, însoţit de rugăciune, era un mod de a exprima durerea sufletească (1 Sam. 31, 13; 2 Sam. 1, 12; 3, 35; Neem. 1, 4; Est. 4, 3; Ps. 35, 13-14) şi a pocăinţei (1 Sam. 7, 6; 1 Regi 21, 27; Neem. 9, 2; Daniel 9, 3-4; Iona 3, 5-8). El era o posibilitate prin care oamenii se smereau şi-şi reconsiderau poziţia faţă de divinitate, pe care încercau să o îmbuneze prin sacrificii interne şi externe. Astfel, postul, însoţit de rugăciune, era un sacrificiu intern, exteriorizat şi făcut cunoscut Domnului prin rugăciune.6 Este posibil ca uneori postul să fi fost privit ca o pedeapsă ce şi-o aplică omul sieşi, ca o autocorectură pentru a se îndrepta înaintea lui Dumnezeu.

4

Idem, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în „M.O.”, nr. 5-6, 1962, p. 17. Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Reconcilierea după cărţile Scripturii Vechi Testamentare, în „M.M.B.”, nr.1-4, 1994, p. 36. 6 Pr. Prof. Vl. Prelipcianu, Idei despre pietate în Vechiul Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1952, p. 25. 5

7

Caracterul lui ascetic, era folosit şi în Vechiul Testament, pentru îndepărtarea viciilor care îndepărtau de la Dumnezeu. Acest tandem, postul şi rugăciunea, a avut deseori scopul de a obţine călăuzirea şi ajutorul lui Dumnezeu (Ex. 34, 28; Deut. 9, 9; 2 Sam. 12, 16; 2 Cron. 20, 3-4; Ezdra 8, 21-23). Postul putea fi ţinut în locul altora (Ezdra 10, 6; Est. 4, 15-17). Unii au ajuns să creadă că prin post pot obţine ceva de la Dumnezeu în mod automat (Is. 58, 3-4). De aceea împotriva acestora s-au ridicat prooroci, trimişi de Dumnezeu pentru a corecta atitudinea evreilor faţă de post şi cult în general.7 Ceea ce profeţii corectau şi apostrofau era ipocrizia evreilor în ţinerea postului, pentru că înaintea lui Dumnezeu nu are valoare abţinerea omului de la carne şi băuturi, ci săvârşirea faptelor de milostenie şi de dreptate faţă de semenii săi. Iată ce spune în acest sens Isaia 58, 6: „ Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor ” şi Zaharia 7, 4. Profeţii condamnă pe conaţionalii lor că adevăratul post l-au redus numai la aceste dimensiuni şi nu-l mai asociau cu rugăciunea, bunătatea, milostenia. În Vechiul Testament nu se poate vorbi de inutilitatea postului şi rugăciunii, deoarece în multe cazuri a fost impus ca lege veşnică (Levitic 16, 29) şi se socotea drept mijloc de curăţire de păcate şi armă contra ispitelor (Ieş. 34, 28; Ps. 34, 12; 108, 23; Dan. 10, 2-3).8 Confundând postul cu legea mâncărurilor curate şi necurate, unii pretind că pentru păstrarea curăţiei trupeşti este nevoie de ferirea de animalele necurate (Levitic 11, Deut. 14, 1-2). Este inacceptabil acest lucru, deoarece rânduielile privind ferirea de fiinţele şi lucrurile necurate au valabilitate exclusivă în epoca Vechiului Testament, dar în creştinism ele vor fi anulate după cuvântul Apostolului Neamurilor, prin care nimic nu este întinat prin sine (Rom. 14, 14).9 7

Ibidem. Diac. Prof. Emilian Corniţescu, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate, în S.T., nr. 5, 1987, p. 25. 9 Ibidem. 8

8

Dimensiunea transformatoare a postului şi a rugăciunii reiese mai clar din dorinţa lui Dumnezeu de a I se sluji în duh şi adevăr, adică nu în jertfe de a animale care să ţină locul lor în transformare ci, Dumnezeu îi vrea pe ei cu inimile deschise şi iubitoare, în care să-şi poată scrie poruncile (Ieremia 31, 33). Dacă Dumnezeu vrea de la evrei bunătate şi smerenie, fapte bune şi dragoste între oameni, acestea trebuie să fie intensiunea jertfei pe care trebuie să o aducă iudeul. Dumnezeu ne vrea în stare de jertfă, de post şi rugăciune, căci suntem călători prin lumea aceasta, El vrea jertfele noastre, atât externe cât şi interne, dar le vrea curate şi fără de prihană.10 Evreii fiind înclinaţi spre formalism şi tradiţionalism rigid, pierdeau trăirea legii lui Dumnezeu şi Dumnezeu era nevoit de fiecare dată să-i pedepsească pentru a-i aduce din nou la pocăinţă prin post şi rugăciune. Întreaga istorie a evreilor este un lung sir sinuos de căderi şi reveniri la Dumnezeu. Postul şi rugăciunea reprezentau efortul omului de a se îndrepta şi mai ales omorârea voii lor pentru a se supune voii lui Dumnezeu fără a cârti.11 De aceea postul şi rugăciunea vor fi formele de cult intern şi extern prin care se va reînnoi mereu cultul divin al lui Iahwe, prin care se va întoarce omul al Dumnezeu. De câte ori va greşi evreul, el ştie că Dumnezeu nu-l va primi înapoi decât în stare de jertfă, adică prin post şi rugăciune prin care îşi regretă păcatele săvârşite.12

10

Diac. Ghe. Papuc, Sensul jertfelor după profeţii Vechiului Testament, în „M.A.”, nr. 5-8, 1957, p. 30. Pr. Prof. Dr. N. Neaga, Valoarea spirituală a Vechiului Testament, în „M.A.”, nr. 9-10, 1966, p. 18. 12 Pr. Prof. Petru Rezuş, Vechiul Testament în lumina Noului Testament, în „M.M.S.”, nr. 2, 1988, p. 14. 11

9

Cap. I Exprimarea cultului prin post şi rugăciune a) Pregătirea prin post şi rugăciune pentru anumite evenimente importante De-a lungul istoriei umanităţii, oamenii doar ocazional ţineau post. Odată cu organizarea poporului ales al lui Dumnezeu de către Moise, şi odată cu instituţionalizarea cultului, postul şi rugăciunea au devenit elemente importante ale cultului particular şi public, la evenimente deosebite, legate tot de istoria mântuirii. Astfel, conform spuselor Scripturii, postul şi rugăciunea, ca expresii ale cultului public impus de Iahwe, erau semnalate de patru ori pe an : „Aşa zice Domnul Savaot: postul din luna a patra, a cincia, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi spre bucurie şi zile bune de sărbătoare! Dar iubiţi adevărul şi pacea” (Zaharia 8, 19).13 Aceste momente de post erau marcate de evenimente importante pentru cultul evreilor, căci erau momente premergătoare anumitor sărbători foarte importante din an. Luna Tişri, luna de toamnă, corespunzătoare lunii septembrie, a şaptea, conform calendarului religios al evreilor şi prima după cel laic, avea mai multe sărbători. Însă în această lună, postul şi rugăciunea se manifestau pregnant prin sărbătoare Ispăşirii, relatată la capitolul 16 din Levitic.14 Ziua Ispăşirii Această sărbătoare era cu totul deosebită pentru poporul evreu. Era zi „oficial sfântă”, căci în această zi Domnul cerea de la evrei iertarea păcatelor pe care le săvârşiseră în anul trecut. „Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, 13 14

Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Sărbătorile post-exilice ale evreilor, în „S.T.”, nr. 7-8, 1962, p. 23. Ibidem.

10

nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi…Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică” (Levitic 16, 29-31). Sau zice Domnul: „ Şi în ziua a zecea a lunii acesteia a şaptea, care este ziua curăţirii, să aveţi adunare sfântă: să postiţi şi să aduceţi ardere de tot Domnului…Tot sufletul care nu va posti în ziua aceea se va stârpi din poporul său…Aceasta este pentru voi zi de odihnă: să postiţi din seara zilei a noua, până în seara zilei a zecea a lunii…” (Levitic 23, 27-32). Sărbătoarea Ispăşirii, , nu era o sărbătoare veselă şi nu era o sărbătoare marcată de cântece, de strigăte sau de alese ospeţe de sărbătoare, ci era învăluită într-o atmosferă sumbră, presupunea pocăinţă şi post aspru. Smerirea sufletului însemna postul prin lacrimi şi rugăciune smerită, de aceea sărbătoarea postului va mai fi numită „Sărbătoarea Postului”.15 Fiind o zi de pocăinţă şi de post, tot poporul îşi mărturisea public păcatele, cerând iertarea şi mila lui Dumnezeu. Jertfele de ispăşire erau aduse de arhiereu, care era îmbrăcat cu haine mai puţin strălucitoare din cauza evenimentului care cerea smerirea sufletului.16 Cu şapte zile înainte de sărbătoare, trebuia să se afle în Cortul Adunării, pentru a se ţine departe de orice contact care l-ar putea pângări şi apoi aducea jertfa de ispăşire din sânge de ţap, prin care curăţea păcatele sale întâi şi apoi pe cele ale poporului. Astfel, Domnul a stabilit pin lege postul şi rugăciunea ca mijloace de curăţire pentru primirea iertării divine împreună cu jertfa de ispăşire, care în Noul Testament va fi înlocuită de Jertfa Mântuitorului.17 Alt eveniment care cerea post şi rugăciune era Sărbătoarea Azimilor, care aducea aminte de ieşirea din Egipt , în care Domnul poruncea evreilor să mănânce şapte zile ierburi amare.

15

Arhim. Gavriil Gouvalis, Peregrin prin Sfânta Scriptură, trad. Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 39. 16 Ibidem. 17 Pr. Prof. Dr. N. Neaga, Valoarea religios – morală a jertfelor, în „M.O.”, nr. 9-10, 1997, p. 27.

11

Postul şi rugăciunea se cereau şi pentru primirea Legii Domnului, pentru care poporul trebuia să se păzească curat trupeşte şi sufleteşte: „Zis-a Domnul către Moise: Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat azi şi mâine, şi să-şi spele hainele.” (Ieşire 19, 10). Chiar şi Moise, timpul petrecut în munte l-a ţinut în post şi rugăciune timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără mâncare şi fără băutură. „Moise a stat acolo la Domnul timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat şi nici apă nu a băut” (Ieşire 34, 28). Apropierea de Domnul cerea pregătire şi pocăinţă, de aceea poporul se temea să se atingă de muntele pe care se coborâse Domnul, căci era păcătos şi plin de păcate. Postul pe care îl cerea de la evrei Domnul nu era numai o abţinere de la mâncare şi de la băutură, căci la Domnul nu se intră în mod carnal, ci Domnul îi vrea cu inima smerită şi frântă, ca Domnul să-i miluiască pe ei.18 Un alt prilej cu care se ţinea post şi se aduceau rugăciuni lui Dumnezeu era pentru a arăta tristeţe în faţa morţii: „Când a auzit Ahab cuvintele acestea (căci i se vestise că va muri din cauza păcatelor sale), a început să plângă, şi-a rup hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu sac, a postit şi a dormit în sac şi a umblat trist” (3 Regi 21, 27). Această atitudine în faţa morţii şi a pedepsei divine este plăcută înaintea lui Dumnezeu, care după ce a văzut că Ahab s-a pocăit cu plângere, post şi rugăciune, nu a mai împlinit sentinţa Sa cu privire la pedeapsa dată lui Ahab.19 Exemple de acest gen sunt multiple în cărţile Vechiului Testament, dintre care le vom aminti pe cele mai elocvente în acest sens. Astfel, David a plâns şi a postit când a auzit despre moartea lui Saul, precum şi când a auzit că fiul său şi al Betşebei a murit. „Şi s-a rugat David pentru copil, a postit şi ducându-se deoparte, a petrecut noaptea întins pe pământ” ( 2 Regi 12, 6).

18 19

Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Idei despre pietate, în „S.T.”, nr. 1-2, 1952, p. 72. Ibidem.

12

Postul şi rugăciunea pentru momentul morţii avea menirea de a îndupleca pe Domnul de a se răzgândi de la hotărârea Sa şi a izbăvi din moarte pe cel supus morţii. („Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari până la cei mai mici… atunci Dumnezeu văzând faptele lor cele de pocăinţă i-a izbăvit pe ei de la moarte…” (Iona 3, 5-10). Postul şi rugăciunea pentru trebuinţele poporului De la începutul organizării evreilor în regat, relaţia lor cu Iahwe a căpătat o coloratură specială, dar şi dureroasă pentru popor. Căci pentru greşelile regelui era pedepsit poporul de către Dumnezeu. Iar pentru redresare Iahwe cerea pocăinţă de la tot poporul în frunte cu regele.20 Regele era cel care prezida adunarea fiilor lui Israel înaintea Domnului, căci el cerea poporului să se pregătească prin post şi rugăciune înaintea Domnului, ca Domnul să-i miluiască pe ei de toate ameninţările. Se cunosc multe astfel de exemple în Vechiul Testament, prin care fii lui Israel fiind ameninţaţi de alte naţii, în frunte cu regele cereau, prin post şi rugăciune, ajutorul Domnului. Iosafat aflând că va fi cotropit de amoniţi şi moabiţi, „s-a înfricoşat şi şi-a îndreptat faţa sa ca să caute pe Domnul făcând cunoscut tuturor din Iuda ca să postească. Deci s-a adunat Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul şi au venit din toate cetăţile lui iuda ca să roage pe Domnul” (2 Para. 20, 3-4). Estera a poruncit poporului să postească pentru ea şi ea la rândul ei va posti şi se va ruga lui Dumnezeu ca El să-i ajute înaintea lui Mardoheu: „Mergi şi adună pe toţi iudeii din Suza şi postiţi pentru mine: să nu mâncaţi şi să nu beţi trei zile, nici ziua, nici noaptea şi voi posti şi eu… apoi mă voi duce la rege…” (Estera 4, 16). Neemia plângea şi se tânguia prin post şi rugăciune ca Domnul să izbăvească pe cei rămaşi în Ierusalim în necaz şi în suferinţă: „Auzind eu

20

Pr. Drd. Jerpălău Gheorghe, Temeiuri vechi-testamentare pentru colaborarea între oameni, în „S.T.”, nr. 910, 1982, p. 43.

13

cuvintele acestea, am început să plâng şi am fost întristat câteva zile, am postit şi m-am rugat Domnului” (Neemia 1, 4).

Postul şi rugăciunea pentru păcat. Spre deosebire de Ziua Ispăşirii, care era rânduită pentru curăţirea de păcate prin post şi rugăciune, cultul iudaic prevedea şi posturile şi rugăciunile ocazionale pentru ispăşirea de păcate, sau pentru a cere lui Iahwe iertare pentru un păcat grav, care aducea asupra lor pedeapsa divină. Se cunoaşte exemplul ninivitenilor, care pentru păcatele lor au atras asupra lor pedeapsa divină profeţită prin proorocul Iona. Dar prin pocăinţa întregului popor, prin post şi rugăciune, poporul a fost cruţat de Dumnezeu.21 „Atunci niniviteni au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac de la cei mai mari până la cei mai mici…Şi văzând Dumnezeu faptele lor cele de pocăinţă i-a părut rău că a vrut să-i piardă” (Iona 3, 5-10). În general cultul evreilor era un cult expiator, căci era supus permanent păcatului şi în permanenţă era nevoit să reînnoiască legătura cu Dumnezeu, prin jertfe atât externe , cât şi interne. În concluzie cultul evreilor cerea o permanentă stare de sacrificiu înaintea lui Dumnezeu. De aceea postul şi rugăciunea erau aspectul intern şi particular al cultului care trebuia dedicat ă în permanenţă lui Dumnezeu.22 Cu timpul, datorită repetării acestor ritualuri atât de des, s-a căzut în formalism şi ritualism rigid şi fanatic, trecându-se de la duh la literă. Acest aspect îl vor combate tot timpul profeţii lui Dumnezeu pentru a nu lăsa cultul lui Iahwe pradă slăbiciunii umane.23

21

, Studiul Vechiului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1955, p. 168. Ibidem. 23 Pr. Prof. N. Neaga, Idei de mântuire în Vechiul Testament, în „G.B.”, nr. 9-10, 1960, p. 14. 22

14

b) Postul şi rugăciunea ca expresie a cultului particular Ca şi în Noul Testament, şi în Vechiul Testament cultul se cerea exprimat atât public cât şi particular. În ebraică, cuvântul cult derivă din rădăcina ’abad, care înseamnă a sluji. De aici putem fundamenta necesitatea slujirii lui Dumnezeu nu numai în mod public, ci şi în mod particular, printrun cult particular. Cultul particular ţinea de evlavia fiecăruia şi de devotamentul pe care îl avea faţă de Dumnezeu. Spre deosebire de cultul public, cel particular era mai apreciat de Dumnezeu, pentru că era lipsit de făţărnicie şi numai lui Dumnezeu îi putea demonstra în ascuns credinţa sa.24 Postul şi rugăciunea sunt dimensiunile cele mai semnificative ale cultului particular. Dacă Dumnezeu cerea prin lege: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi din tot sufletul tău, acest lucru trebuia demonstrat în toate momentele, atât în public, cât şi în ascuns. De aceea ce era mai potrivit pentru a-i demonstra dragostea lui Dumnezeu decât a-L iubi pe Dumnezeu în ascuns cu un suflet smerit şi cu o inimă înfrântă (Ps. 50, 6).25 Astfel, întreg cultul intern al evreilor se va concentra pe dovedirea acestei iubiri prin elementele pe care le cere Domnul: din tot sufletul şi din toată inima. Când Dumnezeu le dă evreilor lege Decalogului pe Sinai, Moise le tălmăceşte evreilor acestor ce înseamnă prima poruncă din lege zicându-le: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată

24 25

Ibidem. Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 21.

15

puterea ta…Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai lui să-i slujeşti, de el să te lipeşti şi pe muntele lui să te juri” (Deut. 6, 4-5,13). Slujirea lui Dumnezeu este cerută în mod obligatoriu, de aceea fiecare în parte trebuie să aibă un cult particular în relaţie cu Dumnezeu. Cultul particular se rezumă astfel la slujirea lui Dumnezeu printr-un suflet smerit şi cu o inimă zdrobită. De aceea Dumnezeu cere evreilor să-şi smerească sufletele (Levitic 16, 31). Relaţia personală a fiecăruia cu Dumnezeu se bazează pe acest cult particular. Prin acest cult particular evreul îşi exprimă afecţiunea faţă de Dumnezeu în mod personal, şi în funcţie de starea lor sufletească, ei vor fi ascultaţi de Dumnezeu sau nu.26 Un exemplu de cult particular la evrei, ne este prezentată în Noul Testament în parabola „Vameşului şi a fariseului”, în care fariseul face o descriere a cultului său particular: „Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ceea ce câştig” (Luca 18, 12). Cu această pregătire, evreul vine înaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare de păcatele sale şi pentru a-i mulţumi faţă de toate darurile pe care le dă.27 În Vechiul Testament se găsesc nenumărate exemple de post şi rugăciune particulară, prin care se fac rugăciunile personale. Spre exemplu cei mai credincioşi evrei ţineau post de două ori pe săptămână, pe lângă postul oficial, impus de legile evreilor. Existau evrei care posteau foarte des şi mergeau la fel de des la templu pentru a face rugăciuni. Se cunoaşte exemplul proorociţei Ana şi a dreptului Simeon, despre care se spune că erau foarte evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, petrecând foarte mult timp în rugăciune la Templu („ Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer…Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de la templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni” (Luca 2, 36-37) 26 27

Ibidem, p. 22. Ibidem.

16

De obicei, pe lângă post şi rugăciune, cultul particular al evreilor din Vechiul Testament, includea milostenia din prisosul câştigului lor. Dar ca şi cultul public, şi aici se înregistrau nenumărate cazuri de făţărnicie. Dacă în cazul cultului public, normele impuse de lege se cereau în mod obligatoriu respectate, adică postul, rugăciunea şi jertfa, în privinţa cultului particular ipocrizia era mai gravă, deoarece, acum nefiind obligaţi de nici o lege să postească şi să se roage, ei apelau la aceste practici şi în afara legii, pentru ca să-i impresioneze pe oameni şi să pară oameni cu frică de Dumnezeu.28 De cele mai multe ori, cultul particular este o reflecţie a cultului public. Astfel, evreii evlavioşi şi pioşi, din dragoste de Dumnezeu, preferă de cele mai multe ori să continue normele cultului public şi în viaţa particulară; printrun post prelungit, prin rugăciuni mai dese decât se cereau la templu, prin jertfe mai dese şi prin milostenii. Cei mai drepţi evrei ştiau că dimensiunea cultului lor trebuie să fie spiritualizată, şi închistată de jertfe mecanice, care îi lasă în afara transformării cerute de Iahwe; de aceea apelau mai des la post şi rugăciune, pentru a se purifica de răul cotidian şi a fi pregătiţi tot timpul de comuniunea cu Dumnezeu. Numai în stare de post şi rugăciune Dumnezeu venea peste ei şi locuia cu ei.29 În acest sens cunoaştem exemplul lui Simeon, despre care se spune: „Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25). De aceea aceste jertfe personale, prin post şi rugăciune continue, erau foarte iubite de Dumnezeu. În general persoanele cu un cult aparte faţă de Dumnezeu erau profeţii, care se pregăteau necontenit prin post şi rugăciune pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Erau retraşi şi duceau o viaţă aspră. Poporul, văzând viaţă lor aleasă şi virtuoasă, şi mai ales văzând că Dumnezeu este peste ei mai mult 28 29

Pr. C. Pavel, Rugăciunea şi postul-cale desăvârşirii, în „G.B.”, nr. 3-4, 1972, p. 25. Ibidem.

17

decât peste ceilalţi, căutau să se conformeze învăţăturilor profeţilor, de aceea întâlnim foarte mulţi evrei care au preluat exemplul profeţilor, petrecând în post şi rugăciune aspre (Luca 2, 37).30

Dacă cult înseamnă a sluji, şi cum trebuie să slujim lui Dumnezeu ne este arătat de către profeţi, atunci cultul particular se reduce la post şi rugăciune. Asta pentru că învăţăturile profeţilor se dau pentru o slujire a autentică lui Dumnezeu. De-a lungul întregului Vechi Testament, profeţii au îndemnat neîncetat la o slujire adevărată, în dreptate, adevăr, iubire, milostenie şi jertfire interioară. Toate aceste elemente corespund cerinţelor cultului particular, pentru că prin ele slujim lui Dumnezeu tot timpul, aşa cum vrea El.31 Prin aceste cerinţe, Dumnezeu cere de la noi o jertfire interioară, un prinos al sufletului neîncetat, care să ne facă transparenţi în faţa lui Dumnezeu, şi aşa să fim bineplăcuţi Lui. Însă cel mai important lucru al acestor cerinţe este, că nu sunt simple norme morale, cerute prin lege, ci sunt prin iubire. Şi mai mult decât atât acest buchet de virtuţi alese pe care le vrea Dumnezeu de la noi reprezintă chiar postul şi rugăciunea pe care le preferă Dumnezeu.32 Dumnezeu cunoscând îngustimea minţii lor în privinţa postului, a preferat să dea o definiţie morală postului, pentru ca poporul să nu se cramponeze de nişte alimente pentru a face voia Domnului. De aceea spune evreilor: „Nu ştiţi voi postul care-Mi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii… daţi drumul celor asupriţi…Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 7). 30

Pr. Pavel Grosu, Rostul postului, în „S.T.”, nr. 3-4, 1957, p. 37. Ibidem. 32 Ibidem. 31

18

Dumnezeu caută să corecteze concepţia evreilor despre post prin aceste cuvinte. Văzând că nu înţeleg postul alimentar, ci mai mult se mândresc când ţin post şi merg cu capul plecat prin pieţe ca să-i vadă lumea, Dumnezeu le cere să-i slujească printr-un post al inimii şi al sufletului, care se traduce prin ideea de post şi rugăciune. De aceea întreg cultul particular al evreilor se va concentra spre împlinirea acestor cerinţe. Numai în acest mod evreii îl puteau sluji pe Dumnezeu, şi nu altfel. Celor care înţelegeau adevăratul post, nu le era greu să asocieze ajunarea cu facerea de bine şi cu iubirea de aproapele. De aceea cultul lor personal faţă de Dumnezeu se traducea printr-o viaţă frumoasă şi plăcută lui Dumnezeu. În acest mod au existat oameni cu viaţă aleasă care s-au bucurat de prezenţa continuă a lui Dumnezeu, căci El i-a luat la El, pentru că îl iubeau mult.

19

c) Rolul corector al profeţilor în privinţa postului şi a rugăciunii Cunoscând valoarea şi importanţa postului şi a rugăciunii, poporul ales apela din ce în ce mai des la această practică, pentru a obţine de la Dumnezeu împlinirea cererilor lor. Ajunseseră să creadă că prin post şi rugăciune, făcute ca un ritual şi fără simţire lăuntrică pot obţine de la Dumnezeu orice. Se foloseau de post şi rugăciune pentru a-i impresiona pe cei din jur şi pentru a crea impresia în popor că sunt evlavioşi.33 De multe ori ţinând post doar de dragul de obţine ceva de la Dumnezeu, Dumnezeu nu le împlinea cererea şi atunci ei cârteau împotriva lui Dumnezeu, declarând inutil postul care nu le dă ceea ce doresc. Dar Dumnezeu îi mustră prin prooroci şi le arată care este postul pe care El îl doreşte şi prin care vor căpăta trecere înaintea Lui: „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru dacă Tu nu iei aminte ? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place Mie, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută înaintea Domnului. Nu ştiţi voi postul care-Mi place? Rupeţi lanţurile nedreptăţii…daţi drumul celor asupriţi…Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostiţi în casă

33

Prof. C. Pavel, Esenţa învăţăturii morale a legii vechi, în „G.B.”, nr. 3-4, 1964, p. 34.

20

pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 3-7). Ca şi jertfele lor, postul şi rugăciunea nu mai erau însoţite de o viaţă aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Considerau normal să ţină post, dar să asuprească pe cel ce-i greşea. Nu înţelegeau valoarea postului în ochii lui Dumnezeu, nu înţelegeau de ce le cerea dumnezeu să postească, nu pentru El, căci era sătul de jertfe, ci pentru om care rămânea tot insensibil la iubirea lui dumnezeu care voia să aplice dragostea lui şi între oameni.34 Postul şi rugăciunea erau şansa omului de a-şi manifesta dorinţa apropierii de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu văzând acest efort să vină în sprijinul lor cu harul dragostei şi binecuvântării sale. 35 El nu trebuia condiţionat de nimic, de vreo recompensă sau ceva material, ci trebuia ţinut tocmai pentru a-şi „smeri sufletul” în faţa lui Dumnezeu, aşa cum el Însuşi cerea: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post” (Levitic 16, 31). Iată ce vrea Dumnezeu de la iudei, şi ce înţelegea El prin post. De aceea în nenumărate rânduri şi-a trimis aleşii săi să corecteze concepţia lor despre post şi a-i aduce pe calea cea dreaptă a postului şi a rugăciunii. Nu există profet în Vechiul testament care să nu fi corectat atitudinea iudeilor faţă de Dumnezeu, ceea ce denotă că ei erau foarte instabili şi cârtitori, alegând întotdeauna ceea ce-i mai bine pentru confortul lor.36 De aceea de multe ori, văzând Domnul că nu ascultă de trimişii Săi şi nu se îndeletnicesc cu postul şi rugăciunea adevărate, nu le mai răspundea la rugăciuni, şi chiar îi mustra pentru falsa lor evlavie şi smerire a sufletului: 37 „De vor posti nu voi auzi strigarea lor, de vor aduce arderi de tot şi prinoase, ci cu sabie, cu foamete şi cu molimă îi voi pierde” (Ieremia 14, 12).

34

Ibidem. Ibidem, p. 37. 36 Pr. Prof. Dr. N. Neaga, Profeţii Vechiului Testament propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea, în „B.O.R.”, nr. 11-12, 1984, p. 56. 37 Ibidem. 35

21

Dumnezeu nu era de acord nici forma exterioară a postului lor, căci era făţarnică şi lipsită de adevărata evlavie. El nu-i vrea pe evrei posomorâţi şi cu capul în cenuşă, petrecându-şi toată ziua în această stare şi uitând să se bucure de viaţa pe care i-a dat-o Dumnezeu să o trăiască în iubire cu semenul său şi în comuniune de iubire şi bucurie cu toată comunitatea. 38 De aceea El le spune prin proorocul Său Isaia: „Este oare acesta postul care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută lui Dumnezeu?” (Isaia 58, 6). De aceea El îndeamnă prin prooroci Săi la un post al dragostei şi al bunătăţii între semeni, prin care să cultive dragostea lui Dumnezeu între oameni: „ Aşa zice Domnul: postul din luna a patra, a cincia, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi spre bucurie şi zile bune de sărbătoare! Dar iubiţi pacea şi adevărul” (Zaharia 8, 19). Deci Domnul în post şi în rugăciune îi vrea pe aceştia cu faţa senină şi blânzi, iubitori de adevăr şi pace între oameni, nu vărsători de sânge şi iute la mânie, chiar şi când postesc.39 Postul şi rugăciunea pe care le cerea Domnul de la evrei erau în acord deplin cu legea pe care Dumnezeu o vrea respectată de evrei. El vrea ca legea să fie scrisă în inimile lor (Ieremia 31, 31) şi ei să nu-L mai cinstească doar cu gura ci şi cu sufletul pe care erau datori să-l smerească. Smerenia aceasta a sufletului cerută în repetate rânduri de Dumnezeu prin prooroci Săi, urmărea tocmai genul de jertfă pe care îl aştepta Dumnezeu de la ei, dar pe care ei nu voiau să-l înţeleagă.40 Chiar Dumnezeu le spune prin proorocul său Ioil: „O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi, ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare , un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru” (Ioil 2, 12).

38

Pr. Prof. Constantin Duţu, Importanţa Vechiului Testament pentru mântuire , în „S.T.”, nr. 1-2, 1978, p. 23. Ibidem.. 40 Ibidem.. 39

22

Dumnezeu nu voia ca omul să cadă înaintea Lui cu post şi rugăciune adevărate doar când avea el nevoie, ci voia să-l ţină pe om mereu în această stare de pregătire şi de renunţare la egoismul său. Dumnezeu văzuse că omul era capabil de smerirea sufletului, precum a văzut şi cu Ahab, care s-a smerit într-adevăr: „Vezi cum s-a smerit Ahab înaintea Mea?” (3 Regi 21, 29). Dar Dumnezeu nu se mulţumea doar cu smerirea sufletului ocazional, ci vrea să fie pentru evrei un mod de a fi, de aceea văzând încăpăţânarea lor şi îndărătnicia lor, El planeză asupra lor tot timpul cu pedepse şi mustrări pentru a le trezi conştiinţa, dar se înduplecă de fiecare dată când omul se smereşte: „Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).41 Dumnezeu îşi retrage întotdeauna urgia când omul se căieşte şi manifestă părere de rău, pentru că El crede în întoarcerea păcătosului. Faptul că El iubeşte pe poporul Său dar îl pedepseşte mai tot timpul, denotă dragostea pe care i-o poartă,42 aşa cum spune Sf. Ap. Pavel în Noul Testament, la Evrei 12, 6: „Fiul meu nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El; Căci pe cine iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”. Postul şi rugăciunea, aşa cum le cere Dumnezeu, corespund naturii umane, aşa cum era ea la început în stare primordială, căci şi atunci, porunca dată primilor oameni de a se abţine de la acel pom era tot o formă de a posti şi a face voia lui Dumnezeu.43 Postul şi rugăciunea au menirea tocmai de a întări voinţa cea adevărată în săvârşirea binelui şi în ascultare. Întregul efort ascetic al omului, concretizat prin post, rugăciune, fapte bune şi virtuţi, se traduce prin exercitarea voinţei, printr-un exerciţiu al voinţei, în a cărui putere stă să facem ceea ce trebuie sau nu.44

41

Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997, p. 37. 42 Ibidem. 43 Ibidem. 44 Prof. C. Pavel, Esenţa învăţăturii morale a Legii Vechi, în „G.B.”, nr. 3-4, 1964, p.44.

23

Profeţi Vechiului Testament, condamnau voinţa slabă a cestora de a face voia Domnului şi de a împlini poruncile Lui. Căderea în păcat a omului a slăbit în principal voinţa omului, care nu mai era capabilă să rămână statornică în bine, ci este atrasă necontenit spre alegere, care de cele mai multe ori este rea. De aceea Domnul vrea ca postul şi rugăciunea lor să fie un moment de dragoste şi de bunătate, pentru ca oricând, şi în orice situaţie, binele să se respecte în chip statornic,45 iar omul să tindă necontenit spre starea pe care a pierdut-o, spre împlinirea lor. De aceea Domnul le spune: „Vesteşte la tot poporul tău şi preoţilor: