Licenta Volei [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Teste si tehnici de masurare si evaluare a capacitatii motrice

Coordonator ştiinţific: Lect. Univ. Dr. Ursanu Grigore Masterand: Mihalache Marian

IAŞI 2016

INFLUENȚA JOCULUI DE VOLEI ÎN DEZVOLTAREA CALITĂȚILOR MOTRICE LA COPIII DIN CICLUL GIMNAZIAL

Planul lucrării

Capitolul I – Argumentarea teoretică a temei I.1. Introducere I.2. Actualitatea temei şi utilitatea practică I.3. Aspecte biologice specifice dezvoltării calităţilor motrice la elevii din ciclul gimnazial I.4. Caracterizarea fiziologică a efortului Capitolul II – Metodologia cercetării II.1. Scopul, sarcinile şi ipotezele lucrării II.2. Motivaţia alegerii temei II.3. Metode de cercetare II.4. Teste şi măsurători efectuate CAPITOLUL III – Aplicații, rezultate, discuții III.1. Aplicații III.1.1.Selecţionarea metodelor şi mijloacelor destinate calităţilor motrice III.2. Rezultate și discuții

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE ANEXE

CAPITOLUL I I.1. Introducere Ca proces bilateral, activitatea didactică, are în vedere realizarea unei noi relaţii profesor-elev, ca urmare a mutaţiilor intervenite în cadrul societăţii. Se presupune o nouă abordare a acţiunii educative, adecvată cerinţelor actuale şi de perspectivă ale societăţii. Este necesar ca teoreticienii şi practicienii noştri să găsească şi să pună în practică noi procedee şi tehnici didactice capabile să activeze pe planuri multiple participarea elevilor la realizarea acţiunii educaţionale, să imprime instruirii o nouă orientare, participarea la catul instructiv să fie deopotrivă din partea profesorului cât şi a elevului. Schimbarea poziţiei elevului în cadrul activităţii instructive impune modificări ale relaţiilor şi ale modalităţilor prin care elevul este solicitat să conlucreze la realizarea obiectivelor propriei sale pregătiri şi formări. Programa de educaţie fizică la învăţământul gimnazial acordă o mare importanţă dezvoltării calităţilor motrice în ansamblul lor, prin acţiuni continue distribuite pe parcursul întregului ciclu de învăţământ al fiecărui an de studiu în parte. Pe parcursul anului şcolar, calităţile motrice trebuie abordate în permanenţă, acordându-li-se în mod diferenţiat spaţiu în cadrul lecţiilor, în funcţie de anotimp, de temele de instruire motrică, de condiţiile materiale etc.1 Profesorul de educaţie fizică trebuie să acorde o atenţie deosebită acestui obiectiv, cunoscut fiind faptul că activitatea de perfecţionare a deprinderilor motrice nu este posibilă fără o dezvoltare corespunzătoare a calităţilor motrice. Ţinând cont de faptul că ritmul dezvoltării calităţilor este mai redus decât cel de însuşire a deprinderilor motrice, se impune o preocupare mai acută spre dezvoltarea primelor, prioritatea fiind viteza şi îndemânarea. modelate, adaptate, sportive, cu reguli simplificate, cu întărirea unor dominante etc. În acest context, noi ne-am ales jocul de volei ca mijloc principal în dezvoltarea calităţilor motrice.

I.2. Actualitatea temei şi utilitatea practică 1

Balais Florin – (1975)„Îndrumarul instructorului de volei”, Ed. Sport - Turism, Bucureşti,p23

Din ce în ce mai mult se ridică problema sportivizării lecţiei de educaţie fizică, în scopul creşterii atractivităţii sale şi formării unor deprinderi de competiţie ale copiilor şi tinerilor, necesare în toate domeniile de activitate ale acestora. Jocul sportiv dă posibilitatea manifestării tuturor calităţilor elevilor, atât de ordin fizic, cât şi psihic şi intelectual. Jocul de volei solicită atenţia sub toate formele ei (concentrată, stabilă, distributivă), gândirea tactică, imaginaţia. De asemenea, solicită calităţi psihice: rezistenţa la emoţie, mobilizarea psihică în raport cu reguli impuse, precum şi calităţi morale ca: responsabilitatea, colaborarea în grup, iniţiativa, disciplina şi dârzenia. Jocul de volei, practicat de la o vârstă fragedă, dă posibilitatea însuşirii corecte şi stabile a deprinderilor specifice, elevii instruiţi în acest mod având posibilitatea cooptării în cadrul C.S.S., L.P.S., sau a altor cluburi sportive, păşind astfel pragul spre performanţa sportivă.2 I.3. Aspecte biologice specifice dezvoltării calităţilor motrice la elevii din ciclul gimnazial Evoluţia calităţilor motrice diferă de la o vârstă la alta şi nu este în concordanţă cu dezvoltarea somatică, motricitatea rămânând mult în urmă, mai ales la vârstele mici. Ritmul de dezvoltare al calităţilor motrice este diferit, gradul de dezvoltare al diverselor calităţi este neuniform, având anumite caracteristici în funcţie de vârstă, clasă şi sex.3 Ştiut fiind că viteza se bazează mai mult pe însuşiri genetic determinate ale recepţionării, transmiterii şi preluării informaţiilor mediului extern şi intern şi pe rapiditatea efectuării comenzii primite de către efectorul periferic muscular, nu se poate pune la îndoială rolul important al educării şi perfecţionării acestei calităţi fizice prin exersare şi antrenament. După opinia specialistului V.P. Filin, în copilărie sunt condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltarea vitezei. După fiziologul V.S. Farfel, între 11-12 ani, odată cu perfecţionarea coordonării mişcărilor, se îmbunătăţeşte mult şi viteza, iar la 13-14 ani se pot obţine cele mai bune rezultate pentru îmbunătăţirea vitezei, printr-un program de exerciţii complex în care, pe lângă exerciţiile de viteză, se efectuează şi exerciţii de forţă şi de rezistenţă. Copilăria şi adolescenţa prezintă premise favorabile dezvoltării vitezei, sub toate aspectele ei (de reacţie, de repetiţie şi de deplasare). Între 10-18 ani este etapa favorabilă dezvoltării vitezei, mai târziu existând puţine şanse pentru îmbunătăţirea parametrilor acesteia, mai ales la fete. 2

Cârstea Gheorghe – (2000)„Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, Ed. AN-DA, Bucureşti,p27 Demeter Andrei –(1981)„Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice”, Ed. Sport – Turism, Bucureşti,p32 3

Jocul de volei reclamă prezenţa forţei în condiţii de viteză (detenta), care este specifică şi vârstei elevilor de gimnaziu. Eforturile de forţă nu trebuie să lipsească din programul copiilor de vârstă prepubertară, însă aceste eforturi trebuie să aibă un caracter de solicitare segmentară, fără utilizarea îngreuierilor mari, obişnuite în metodologia eforturilor maxime. Este indicat lucrul cu gantere, exerciţii cu greutatea propriului corp şi cu partener, care nu reprezintă eforturi şi nici încordări neuromusculare mari. Efortul bazat pe contracţii izometrice nu este indicat în programul pregătirii copiilor deoarece produce perturbaţii în dezvoltarea sistemului cardiovascular şi respirator şi favorizează instalarea unor afecţiuni patologice de tip degenerativ la nivelul sistemului cardiovascular. Încărcătura poate fi pusă în concordanţă cu nivelul de maturizare al fiecărui copil sau junior, vârsta fiziologică fiind determinată în alegerea mijloacelor şi metodelor pentru dezvoltarea forţei. Până la încheierea vârstei pubertare, eforturile de forţă se vor efectua iniţial fără îngreunări (primii doi ani de pregătire) apoi cu greutăţi mici alternate cu efort sub formă de alergări, sărituri, aruncări, căţărări, exerciţii din jocuri sportive. Rezistenţa este oglindită prin consumul maxim de oxigen raportat la kg/corp şi se poate dezvolta în condiţii optime începând de la vârsta de 10 ani. La fete, sfârşitul perioadei pubertare reprezintă de multe ori culmea capacităţii de efort aerob. La băieţi, limita superioară a dezvoltării rezistenţei este ceva mai întârziată, dar şi la ei, anii cei mai utili în privinţa educării rezistenţei aerobe sunt anii junioratului. Restricţii se impun doar în cazul educării rezistenţei musculare locale, unde din cauza forţei musculare mai reduse, copiii sunt dezavantajaţi faţă de adulţi. După cum arată fiziologul P. Apor (1972), copiii de 10-12 ani ating repede un consum maxim de oxigen de 60 ml / kg, în funcţie de particularităţile lor genetice; mai departe, progresul este însă foarte lent şi se corelează cu modificările factorilor dimensionali ai corpului şi cu capacităţile funcţionale cardio-respiratorii. Prin urmare, vârsta elevilor de gimnaziu este considerată ca perioada când elevii înregistrează progrese deosebit de mari în ceea ce priveşte motricitatea: 

deprinderile naturale şi de bază se perfecţionează, iar pe fondul lor se formează şi

se consolidează altele noi, mai complexe; această vârstă mai este denumită şi vârsta primelor performanţe; 

indicii care definesc viteza, îndemânarea şi rezistenţa aerobă cresc rapid; această

vârstă este marcată de un interes deosebit al elevilor pentru activitatea sportivă, dând dovadă

că sunt capabili de o participare conştientă şi activă la creşterea indicilor lor de dezvoltare a motricităţii;4 La această vârstă, în activitatea destinată dezvoltării calităţilor motrice se va acorda o atenţie deosebită gradării efortului în dezvoltarea forţei şi vitezei în regim de rezidenţă. Exerciţiile de forţă se recomandă a fi utilizate cu intensitate medie şi submaximală, datorită procesului încă neîncheiat de consolidare a aparatului locomotor. Exerciţiile destinate dezvoltării vitezei în regim de rezistenţă vor fi şi ele folosite cu atenţie, având în vedere că nici funcţiile aparatului circulator şi respirator nu au atins nivelul maxim de dezvoltare. Dinamica efortului în jocul de volei ca un mijloc potrivit pentru educarea calităţilor motrice la vârsta pubertară, mai ales că posibilităţile adaptării acestuia sunt mari, putând astfel acţiona la parametrii doriţi asupra obiectivelor propuse.5 I.4. Caracterizarea fiziologică a efortului Jocul de volei se caracterizează prin acţiuni executate cu mare viteză, forţă şi precizie, ceea ce impune jucătorilor reacţii motrice individuale şi colective adecvate, pentru a putea rezolva corect situaţii care apar în timpul jocului, cerute de trecerea din atac în apărare, în disputa cu adversarul. Solicitarea organismului în timpul jocului este de intensitate variabilă, efortul caracterizându-se prin perioade scurte de intensitate maximală, cu o durată de câteva secunde, ca în cazul loviturii de atac, blocajului, plonjonului, deplasărilor în teren, alternând cu perioade de intensitate submaximală sau medie (pase, preluări), toate acestea întrerupte de pauze scurte, active sau pasive. Aceste eforturi aciclice se repetă de nenumărate ori în timpul jocului. Întrucât timpul de joc nu este limitat, durata efortului poate varia de la 40 min. la 2-3 ore, în funcţie de nivelul de pregătire şi puterea de luptă ale celor două echipe. În jocul actual de volei, au crescut mult viteza de reacţie şi de execuţie, impunând o antrenare cât mai rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a corpului în întregime, precum şi forţa explozivă (detenta) şi de atac. De asemenea, au crescut complexitatea şi varietatea acţiunilor tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului şi la reducerea timpului de reacţie. Substratul metabolic al efortului este cel anaerob, alternând, pe perioade scurte, şi cu efortul aerob. Durata efortului anaerob în decursul unui meci de volei este mai mare decât la alte jocuri sportive. 4

Mitra Gheorghe, Mogoş Alexandru –(1980) „Metodica educaţiei fizice şcolare”, Ed. Sport – Turism, Bucureşti,67 5 Scarlat Eugeniu – (1993)„Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară”, Ed. EDITIS, Bucureşti,p70.

Calităţile fizice necesare în jocul de volei sunt: viteza, îndemânarea, forţa şi rezistenţa. Sistemul nervos şi analizatorii (vizual, kinestezic şi auditiv) sunt intens solicitaţi pe toată durata jocului. Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de tulburări în automatismul şi precizia reacţiilor motrice, precum şi de scăderea puterii de concentrare. Aparatul locomotor este solicitat în permanenţă atât la nivelul trenului inferior, cât şi al celui superior, cu precădere în articulaţiile genunchilor, scapulo-humerale, al celor intervertebrale lombare, tibio-tarsiene şi inter-falangiene.6 Solicitarea sistemului cardiovascular este medie, cu excepţia fazelor cu efort de intensitate maximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului. În meciurile şi în fazele de joc foarte disputate se poate contracta o datorie de oxigen foarte mare. Funcţia de termoreglare este şi ea intens solicitată, ceea ce accentuează procesele de transpiraţie, ajungându-se la pierderi mari de apă, variind între 800-3500 ml, precum şi de electroliţi, în special Na, K şi Mg, ceea ce face ca pH-ul intern să încline mult spre aciditate.7 Pentru a putea face faţă cu succes acestor solicitări, jucătorii actuali de volei trebuie să fie complecşi, să aibă o înaltă măiestrie tehnico-tactică şi calităţi motrice la cel mai înalt nivel.

CAPITOLUL II II.1 Scopul, sarcinile şi ipotezele lucrării Unele dintre obiectivele de referinţă derivate din obiectivele cadru „asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către 6 7

Scarlat Eugeniu –(1993) „Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară”, Ed. EDITIS, Bucureşti,56 Stroie Ştefan –(1996) „Pregătirea fizică a juniorilor de volei”, Ed. Sport - Turism, Bucureşti,78

elevi, în şcoală şi în afara acesteia”, vizează ca până la sfârşitul ciclului gimnazial, elevul să cunoască bine procedeele tehnice şi acţiunile tactice şi să fie capabil să le aplice în condiţii de concurs sau de întrecere, cadru în care va şti să respecte regulile oficiale impuse de regulamentul competiţiilor, în cazul nostru, jocul de volei. Multiplele valenţe instructiv+educative ale voleiului au determinat cuprinderea lui atât în principalul document şcolar care precizează conţinutul pregătirii fizice generale în educaţie fizică, precum şi în variate forme de organizare a activităţii voleibalistice şcolare. Ca urmare a popularităţii de care se bucură, şi ca efect al conţinutului său care favorizează dezvoltarea multilaterală, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, voleiul exercită o atracţie deosebită asupra elevilor, fiind prezent în joaca copiilor, în cadru organizat şi în competiţii de diferite nivele. SCOPUL acestei lucrări este de a se face o verificare calitativă a unui sistem de mijloace metodice de dezvoltare a calităţilor motrice la elevii din ciclul gimnazial, prin mijloace cât mai atractive şi accesibile acestora, în cadrul orelor de educaţie fizică. Lucrarea de faţă are ca SARCINI evidenţierea importanţei şi a ponderii jocului de volei în atingerea obiectivelor de referinţă în domeniul educaţiei fizice, pe parcursul unui an şcolar, la nivel de învăţământ gimnazial. Plecând de la importanţa calităţilor motrice în desăvârşirea biomotrică a copiilor de nivel gimnazial, avansăm IPOTEZA că mijloacele specifice jocului de volei influenţează direct dezvoltarea calităţilor motrice, poate mai mult decât celelalte jocuri sau discipline sportive. Această ipoteză are ca bază de plecare obligativitatea cunoaşterii nivelului de pregătire şi a particularităţilor elevilor şi experienţa în domeniu a celui care conduce un astfel de colectiv şi doreşte să-l iniţieze în volei. Ţinând seama de necesitatea de a asigura o pregătire corespunzătoare elevilor voleibalişti, mi-am axat preocupările în direcţia orientării şi organizării procesului de instruire la copii, în conformitate cu programa pentru educaţie fizică, dar şi ghidat de principiile moderne de antrenament în jocul de volei.

Metode de cercetare Plecând de la explicarea termenului de metodologie: META = după; ADOS = cale, ajungem la definiţia că METODA este calea pe care se poate ajunge la obţinerea de rezultate noi îndreptate spre optimizarea actului educaţional.

Pentru realizarea lucrării de faţă s-au folosit următoarele metode de cercetare: 1. Studiul bibliografic 2. Observaţia pedagogică 3. Metoda experimentului 4. Metoda statistico-matematică 5. Metoda reprezentărilor grafice 1. Studiul bibliografic – Pentru conceperea unei lucrări de cercetare trebuie să se facă studii, să se consulte unele lucrări de cercetare în domenii multiple ca: domeniul anatomiei omului, fiziologiei, biomecanicii şi biochimiei sportive, în domeniul pedagogiei şi psihologiei, etc. Domeniul sportiv este punctat de foarte multe materiale şi studii care fac legătura între alte ştiinţe şi ştiinţa metodologiei cercetărilor în sport. 2. Observaţia pedagogică – Este cea care prin activitatea directă cu subiecţii poate scoate în evidenţă unele aspecte de instruire şi antrenament – individuale sau colective – observarea testelor şi a probelor de control a unor tehnici şi metode de lucru, capacitatea de efort a subiecţilor, încercarea de a adapta imediat parametrii efortului şi ai antrenamentului, dacă sunt subiecţi care întâmpină greutăţi şi înscrierea rezultatelor în documentele de evidenţă. 3. Metoda experimentului – Este calea cea mai complexă de investigaţie pe baza unor ipoteze de lucru, a unui fenomen educaţional. În domeniul antrenoratului sportiv, experimentul este metoda ideală de cercetare, deoarece este natural, poate să verifice teorii şi legi ale domeniului, este la îndemâna oricărui specialist care lucrează cu diferite grupuri de subiecţi. 4. Metoda statistico-matematică - Este metoda ce ţine cont de multitudinea de date, supuse cercetării, de strângere şi adunare a datelor, de utilizare a indiciilor statistici şi a calculelor matematice pentru extragerea concluziilor referitoare la datele cercetării.

5. Metoda reprezentării grafice – Se foloseşte pentru a putea face evidentă confirmarea sau infirmarea ipotezei de lucru prin expunerea grafică, prin reprezentări de curbe, coordonate, poligoane de frecvenţă etc. II.4. Teste şi măsurători efectuate Aceste grupe au parcurs o baterie de teste care a cuprins un număr de 9 probe pe care le vom descrie în rândurile care urmează: a. DESCRIEREA PROBELOR 1. Alergare de viteză pe distanţa de 50 m cu start din picioare * s-a executat în linie dreaptă pe teren plat; * s-au trasat liniile de plecare şi sosire; * cronometrul s-a pornit la mişcarea piciorului din spate; * s-a înregistrat timpul realizat în secunde şi fracţiuni de secunde; 2. Alergare de durată în tempo uniform moderat * s-a desfăşurat pe teren plat, fără denivelări, pe grupe de 6-8 elevi; * alergarea a fost continuă, în ritm propriu, pe duratele corespunzătoare fiecărui colectiv; 3. Săritura în lungime de pe loc * din poziţia stând înapoia unei linii, tălpile depărtate la nivelul umerilor, avântare prin îndoirea şi extensia picioarelor simultan cu balansarea braţelor; * impulsie energică, săritură în lungime şi aterizare pe ambele picioare; * s-a măsurat lungimea săriturii de la linie până la călcâie; 4. Tracţiuni pe banca de gimnastică (fetele) * s-a adoptat poziţia culcat facial pe banca de gimnastică (picioarele în afara acesteia) cu braţele în prelungirea corpului, apucând cu mâinile marginile acesteia; * deplasarea corpului pe bancă prin tracţiuni simultane cu ambele braţe; * s-a înregistrat distanţa parcursă; OBS.: Băieţii au efectuat tracţiuni la bara fixă. 5. Ridicarea trunchiului din culcat dorsal, timp de 30” * culcat dorsal, palmele pe ceafă, genunchii îndoiţi 90 grade, tălpile fixate la sol; * la semnal, executantul ridică trunchiul, atingând genunchii cu coatele revenind la poziţia iniţială; * s-a înregistrat numărul de repetări; 6. Ridicarea trunchiului din culcat facial, timp de 30”

* culcat facial cu braţele întinse în prelungirea corpului ţinând un baston apucat de capete, picioarele fixate pe sol; * ridicarea şi extensia trunchiului, cu capul şi braţele peste nivelul băncii de gimnastică; * s-a înregistrat numărul de repetări; 7. Aruncarea mingii de oină * aruncarea s-a executat cu o mână, prin azvârlire, pe deasupra umărului, fără elan; * s-a aruncat lungimea aruncării, în metri; 8. Naveta 5*10 m * s-a executat pe o suprafaţă netedă, nealunecoasă; * s-au trasat două linii paralele la distanţa de 10 m; * executantul se dispunea înapoia unei linii, iar la semnal pornea în alergare până la linia opusă, o depăşea cu ambele picioare şi revenea la linia de plecare, parcurgându-se de cinci ori distanţa de 10 m; 9. Flotări * din poziţia culcat facial sprijinit pe palme, cu braţele întinse, corpul întins, privirea înainte; * îndoirea braţelor până la apropierea pieptului de sol şi revenire în poziţia iniţială; * s-a înregistrat numărul de execuţii corecte;

CAPITOLUL III III.1. Aplicații În alcătuirea acestei lucrări am procedat la efectuarea unui studiu constatativ, care mia permis rezolvarea pe baze ştiinţifice a sarcinilor lucrării. În acest sens, am alcătuit o baterie de teste cu care am operat în cadrul a două testări periodice pe parcursul unui an şcolar. SEMESTRUL I:

1-5 octombrie – testare iniţială

SEMESTRUL II:

1-5 mai

- testare finală

Locul acestui studiu a fost la Școala Generală ”Liviu Rebreanu” Comănesti, județul Bacău, subiecți fiind elevii celor patru clase a VIII-a din această şcoală. Două clase cu un efectiv de 48 de elevi (24 fete şi 24 băieţi) au constituit grupa A, grupă care a avut cuprins în planificare jocul de volei, în timp ce celelalte două clase, beneficiind de un efectiv identic a constituit grupa B, având în planificarea activităţii alte jocuri sportive. Aceste patru clase au avut în orarul şcolar câte două ore de educaţie fizică săptămânal, clasele fiind conduse de acelaşi profesor, eu participând activ doar la înregistrarea rezultatelor obținute la testări. Profesorul clasei a efectuat orele identic pentru ambele grupe, singurul aspect tratat diferenţiat fiind jocul sportiv.

III.1.1.Selecţionarea metodelor şi mijloacelor destinate calităţilor motrice Având în vedere timpul relativ scurt afectat dezvoltării calităţilor motrice, a sarcinilor numeroase ce trebuie rezolvate în cadrul fiecărei lecţii, nivelul de pregătire al fiecărei clase, vârsta căreia se adresează mijloacele de instruire, se impune alegerea unor metode şi mijloace cu orientare precisă şi eficienţă maximă. Există o multitudine de mijloace ce pot fi utilizate, dar trebuie făcută o raţionalizare, ca structură, ca funcţionalitate. Exerciţiile trebuie grupate în complexe, stabilindu-se cuantificarea cât mai precisă pentru fiecare an de studiu, care va creşte de la o perioadă la alta, ca urmare a creşterii capacităţii de efort a elevilor. Folosirea în exersare a mijloacelor alese conform nivelului de pregătire al elevilor;



Terminologia folosită să fie cea uzuală, pe înţelesul elevilor

1. Metode şi mijloace pentru dezvoltarea vitezei Programa şcolară stabileşte pentru această calitate următoarele obiective instructiveducative: 

Dezvoltarea capacităţii de a efectua mişcări cu indici superiori de viteză,

manifestate sub toate formele: de reacţie, de execuţie, de deplasare; 

Dezvoltarea vitezei combinată cu celelalte calităţi motrice (în regim de forţă,

rezistenţă şi îndemânare). Metodele folosite de noi pentru dezvoltarea vitezei au fost: 

Metoda exerciţiului;



Metoda alternativă;



Metoda handicapului;



Metoda ştafetelor şi jocurilor;



Metoda întrecerilor;



Metoda repetării;

Ponderea acestor metode a fost diferită, în funcţie de vârsta elevilor cu care s-a lucrat. În cadrul metodologiei dezvoltării vitezei, trebuie avut în vedere că intensitatea joacă rolul cel mai important, reprezentat prin:rapiditatea execuţiilor, tempoul, spontaneitatea cu care execută exerciţiile deliberat structurate. Volumul efortului, ca şi complexitatea, trebuie să faciliteze obţinerea rapidităţii, tempoului şi spontaneităţii maxime. Reperul orientativ de creştere a gradului de complexitate trebuie să fie specificul activităţilor în care vor fi utilizaţi indicii de viteză. Cele mai dese erori în dezvoltarea vitezei sunt datorită nerespectării specificităţii efortului propriu acestei acţiuni. Astfel, nu se respectă distanţele (prea mari sau prea mici), complexitatea exerciţiilor (prea crescută), pauzele de odihnă între serii (prea scurte), volumul de repetări (prea mic sau prea mare) etc.

Structuri de exerciţii şi jocuri specifice A. Ştafete şi jocuri dinamice cu elemente de volei pentru dezvoltarea vitezei 1. Culesul recoltei Elevii sunt împărţiţi pe grupe, în coloană câte unul; în faţa fiecărei grupe se desenează mai multe cerculeţe dispuse în zigzag sau sub alte forme. Primul din fiecare grupă ţine în mâini mai multe obiecte mici; la semnalul de începere a jocului, aleargă şi plasează în fiecare cerculeţ câte trei obiecte, după care se întoarce la şir, atingând cu mâna pe următorul elev; acesta aleargă şi culege din cercuri obiectele, ş.a.m.d. Câştigă echipa care termină prima (dezvoltă viteza de deplasare, schimbări de direcţie). 2. Cine scrie mai repede Colectivul, împărţit pe grupe de 8-10 elevi, se deplasează variat pe teren, amestecându-se în permanenţă. Când profesorul strigă o literă (exemplu T), fiecare grupă va înscrie prin aşezarea componenţilor săi această literă, cât mai rapid şi mai estetic (dezvoltă viteza de reacţie, orientarea în spaţiu). 3. Ştafeta cu popice Echipele sunt încolonate în flanc câte unul, în faţa unui traseu pe care sunt aşezate, la distanţa de doi metri, mai multe cerculeţe în care se plasează câte două popice. Primul elev aleargă şi doboară cu mâna popicele din toate cercurile, după care se reîntoarce la şirul său. Următorul elev aleargă şi reaşează popicele în poziţia iniţială. (dezvoltă viteza de deplasare, schimbări de direcţie). 4. Prinde bastonul Elevii sunt grupaţi în cercuri mici şi numerotaţi. În centrul fiecărui cerc, un elev ţine cu mâna de capătul superior un baston aşezat vertical pe sol. Acesta strigă un număr, lasă bastonul şi aleargă către cerc. Cel strigat trebuie să alerge repede şi să prindă bastonul înainte ca acesta să cadă pe sol. Câştigă cel care nu scapă bastonul niciodată pe tot parcursul jocului (dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare). 5. Leapşa cu temă Jucătorii sunt răspândiţi pe terenul de joc; unul dintre ei fiind prinzător. Jucătorii scapă leapşa dacă îndeplinesc în timpul urmăririi una din următoarele acţiuni: 

atinge cu mâna un obiect;



se aşează culcat facial;



se aşează pe anumite semne dinainte stabilite;

sarcina ce urmează să o îndeplinească jucătorii urmăriţi este anunţată de profesor sau de prinzător (dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare) 6. Leapşa la gleznă - sub formă de campionat (câştigătorii continuă) 7. Ştafetă cu deplasări laterale între linia de centru şi linia de 3 m (atingerea tuşelor cu mâna) sub formă de concurs individual sau în echipe: execută primul 6*3 m, după care atinge pe următorul (dezvoltă viteza de reacţie, viteza de deplasare specifică) 8. Ştafetă cu deplasare laterală prin pas adăugat pe lăţimea terenului, atingerea tuşei cu piciorul, schimbarea direcţiei, deplasare laterală înapoi şi atingerea cu mâna a colegului următor. 9. Ştafetă – deplasare cu spatele, rostogolire înapoi pe o saltea, alergare cu faţa înainte şi transmiterea ştafetei la următorul (dezvoltă viteza de deplasare, plonjon pe spate) 10. Ştafetă – deplasare înainte până la un reper, deplasare oblică spre un cerc aşezat după linia de 3m (căciulă), deplasare oblică spre capătul fileului, săritură cu atingerea benzii de sus a fileului, alergare cu faţa şi transmiterea ştafetei (deplasări tactice specifice jocului). 11. Ştafetă – alergare cu faţa de la linia de fund la linia de 3m, atingerea acesteia cu piciorul, deplasare până la linia de fund (spre şirul de unde a plecat); când cel din cursă atinge linia cu piciorul, pleacă următorul, ş.a.m.d. 12. Ştafetă – cu trecerea peste şi pe sub bancă (pregăteşte învăţarea plonjonului înainte). 13. Mingea iute Judecătorii echipei A se dispun pe jumătate din terenul de volei, având în fiecare colţ al acestui câte un cerc desenat pe sol. În fiecare cerc se află câte un jucător din echipa A. Jucătorii echipei B se aşează în coloană câte unul în faţa cercului, din partea stângă, primul elev având o minge. La semnal, acest elev pasează echipei adverse până revine la locul iniţial. În acelaşi timp, jucătorii echipei A prind mingea, o pasează la jucătorul propriu din cercul 1, apoi din cerc în cerc, până la cercul 4, care va transmite din nou la jucătorul 1. Dacă mingea ajunge la jucătorul 1 înainte ca echipa B să se realinieze la locul ei de plecare, echipa A va câştiga jocul. Rolurile echipelor se schimbă alternativ. 14. Mingea fuge Elevii se dispun în formă de cerc alternativ pe două echipe (A şi B); un elev din echipa B are mingea; în dreptul acestui elev, în exteriorul cercului se află un altul din echipa B; la semnal, elevul cu mingea o pasează spre dreapta din 2 în 2 coechipieri, în timp ce elevul echipei B din exterior aleargă ocolind cercul; cine ajunge mai repede la locul de începere a jocului, elevul sau mingea, câştigă un punct pentru echipa sa; jocul se reia schimbând rolurile între echipe.

15. Minge stai! Elevii sunt împărţiţi în două echipe şi numerotaţi, se grupează în jurul conducătorului de joc, care are o minge; jocul începe prin aruncarea mingii în sus de către conducător, care în acelaşi timp strigă un număr; elevii care îşi aud propriul număr strigat aleargă către minge şi încearcă să o prindă prin săritură. Fiecare prinzător punctează pentru echipa sa. 16. Apare mingea Colectivul este împărţit în grupe de câte 6-7 elevi aşezaţi cu faţa la perete, la distanţa de 4-5m. primul din fiecare grupă trimite mingea spre perete prin una din formele: aruncare, lansare, pasare, serviciu, atac, într-un spaţiu marcat. Mingea ricoşată va fi prinsă de corespondentul din echipa adversă. Fiecare prinzător aduce un punct echipei sale. 17. Lupta pentru minge Cele două echipe sunt aşezate cu faţa spre perete; conducătorul aruncă mingea în perete, iar jucătorii celor două echipe caută să prindă mingea înainte de a atinge solul, prin procedee stabilite (sărituri, fandări, plonjoane); Câştigă echipa care a prins mingea de mai multe ori. 18. Fereşte-te de două mingi! Elevii sunt aşezaţi într-un cerc, la fiecare al treilea elev se află o minge. La semnal, jucătorii cu minge pasează de sus spre dreapta cât mai repede. Când s-au adunat două mingi la acelaşi elev, acesta este penalizat cu un punct. Jocul se reia din poziţia iniţială. 19. Vânătorii şi vulpile Elevii sunt împărţiţi în două echipe şi se dispun pe două linii faţă în faţă la 12 – 15 m distanţă una faţă de cealaltă. Una dintre echipe are pentru fiecare elev câte o minge. La semnalul profesorului, cel din echipa cu mingi se deplasează făcând pase de control spre linia din faţă şi o aşează pe un loc marcat şi aleargă înapoi la şirul său; în momentul aşezării, corespondentul său aleargă, ia mingea şi încearcă prin aruncare să-l ochească. Fiecare elev ochit aduce un punct echipei adverse. B. Exerciţii din jocul de volei pentru dezvoltarea vitezei a) Fără minge: Deplasări în poziţie fundamentală medie şi joasă în terenul de volei. Serii scurte în viteză maximă: * înainte – înapoi între linia de fund şi linia de 3 m; * laterale între linia de fund şi linia de 3 m; *deplasări laterale între linia de centru şi linia de 3 m; * deplasare stânga – dreapta între tuşele laterale ale terenului, încheiate cu plonjon lateral la 1-2 m înaintea fiecărei tuşe

* deplasare de-a lungul fileului cu săritură în dreptul fiecărei zone din linia I (2,3,4); * deplasare laterală de-a lungul tuşelor terenului în poziţie fundamentală; * deplasare înainte-înapoi între linia de 3 m şi linia de fund, încheiate cu plonjon pe spate şi înainte; * alergare din colţul zonei 5, schimbare de direcţie la mijlocul terenului, deplasare spre stânga, schimbare de direcţie la tuşa laterală şi oprire în zona 3; * acelaşi exerciţiu cu plecarea din zona 1; b) Cu minge: * executarea de pase de sus şi deplasări laterale a unui elev cu doi parteneri. După fiecare pasare, partenerii execută pase de control; * executarea de pase de jos cu două mâini şi deplasări laterale cu doi parteneri; partenerii execută pase de control de sus sau de jos după fiecare schimb de pase; * deplasări stânga-dreapta încheiate cu plonjon lateral şi lovirea cu o mână de jos în sus a unei mingi suspendate; * acelaşi exerciţiu, lovirea mingii făcându-se cu două mâini de jos; * deplasare înainte-înapoi între linia de 3m şi linia de fund; la linia de 3m, elevul va transmite prin pasă cu două mâini de jos mingea transmisă de un partener; la linia de fund va pasa cu două mâini de sus prin plonjon pe spate, mingea primită de la un partener aşezat lateral faţă de direcţia acestuia de deplasare; * preluarea mingii ricoşate din perete;, aruncată pe direcţii şi cu intensităţi diferite de către executanţi sau partener; C. Jocuri cu efectiv redus şi pe teren redus pentru dezvoltarea vitezei 

Joc 1/1, desfăşurat pe o suprafaţă de 4,5/4,5 m; se vor utiliza 1,2 sau 3 pase, în

funcţie de nivelul de pregătire al elevilor şi de sarcinile de joc; 

Joc 1/1 desfăşurat pe suprafaţă 4,5/4,5 m, terenurile fiind dispuse în diagonală.

Condiţiile de joc pot fi aceleaşi ca la jocul anterior, sau pot fi modificate; 

Joc 1/1 pe teren de badminton, cu reguli adaptate (cu / fără atac, cu / fără mingi

plasate); 

Joc în spaţiul liniei 1, cu serviciu prin pasă sau minge plasată;



Joc 2 / 2 sau 3 / 3, mingea poate fi transmisă din orice punct al propriului teren

numai în linia a II-a a terenului advers; 

Joc 3 / 3 pe teren de badminton; fileul ridicat mai sus; mingea se transmite peste

fileu numai prin săritură; 

Joc 2 / 2 sau 3 / 3 în spaţiul liniei a II-a; nu este permis să se „pună” mingea în

linia I, blocajul este permis sau nu, în funcţie de sarcina tactică; 

Joc 4 / 4 pe teren normal, fără lovitură de atac şi fără blocaj;

D. Adaptări ale jocului de volei în vederea dezvoltării vitezei 

Joc 6 / 6 sau 4 / 4 pe teren normal, uzând după consumarea unei faze din minge

aruncată. Solicită deplasări rapide ale jucătorilor în teren datorită apariţiei surprinzătoare a mingii, precum şi viteza de reacţie; 

Joc la fileu opac, cu transmiterea mingii peste fileu din tot terenul sau numai din

linia a II-a, în funcţie de nivelul de pregătire sau sarcina tactică; 

Joc din stând aşezat şi ridicare doar în momentul când se îndreaptă mingea spre

cel în cauză; procedeul de transmitere a mingii peste fileu se alege după caz; numărul de pase în teren este de asemenea prestabilit; 

Joc din stând aşezat indiferent de acţiunea întreprinsă (pasă sau transmitere peste

fileu); 

Joc desfăşurat cu fileul aşezat mai jos decât normal; lovitura de atac se execută

numai din linia a II-a sau din linia I, prima minge putând atinge o dată solul; 2. Metode şi mijloace pentru dezvoltarea forţei Programa şcolară stabileşte pentru ciclul gimnazial următoarele obiective, referitor la dezvoltarea forţei: a)

Dezvoltarea tonusului grupelor musculare, implicate în menţinerea atitudinii

corporale corecte; b) Dezvoltarea tuturor grupelor musculare, a forţei în regim de viteză (detenta) şi a forţei în regim de rezistenţă neuro-musculară; Din analiza arsenalului de metode şi procedee specifice pentru dezvoltarea forţei, considerăm că în activitatea de educaţie fizică şcolară la nivelul ciclului gimnazial, pot fi utilizate în mod eficient următoarele metode: 

metoda circuitului;



metoda power – trening;

Metoda contracţiilor izometrice nu este indicat a se folosi la această vârstă datorită blocării mari a circulaţiei sangvine şi a respiraţiei. În dezvoltarea forţei, specificul parametrilor de efort constă în prioritatea simultană a volumului şi a intensităţii. Legitatea dezvoltării forţei impune o intensitate care trebuie să înceapă în lecţiile de educaţie fizică şcolară cu mai puţin de 40%, în limitele de 80-85%. Creşterea intensităţii se face pe baza acumulărilor produse de la o etapă la alta, de la un ciclu de lecţii la altul. Acumulările însă se produc pe baza volumului şi de aceea acesta trebuie corelat cu intensitatea. Adesea se neglijează această corelar şi condiţionare dinamică între volum şi intensitate, în sensul că se acţionează cu volumuri şi intensităţi necontrolate şi pe durate mari. Frecvent, se observă dezvoltarea neproporţionată a forţei tuturor segmentelor corpului, neglijându-se cel mai des forţa trunchiului (spate, abdomen, torace) şi a membrelor superioare. Structuri de exerciţii şi jocuri specifice A. Jocuri dinamice şi ştafete pentru dezvoltarea forţei 1. Lupta cocoşilor Elevii vor fi grupaţi faţă în faţă, în perechi, stând într-un picior. Sărituri variate lovind adversarul cu umărul, urmărindu-se dezechilibrarea acestuia. Cel care atinge solul cu piciorul ridicat de 3-5-7 ori pierde jocul. Învingătorii pot continua jocul între ei până la stabilirea campionului. 2. Fereşte picioarele Elevii sunt dispuşi în cerc, având în centru un coleg care are în mână o sfoară de care este legat un săculeţ cu nisip sau alt obiect. Acesta învârte săculeţul pe sub picioarele celor din cerc. Cel lovit cu săculeţul sau atins de sfoară schimbă locul cu cel din centru. Câştigă elevul care nu a fost niciodată în centru. 3. Iezişorii săltăreţi Colectivul de elevi se împarte în mai multe grupe, elevii aşezându-se în şiruri. Primul din fiecare şir are un baston. La semnal, acesta aleargă spre ultimul, trecând bastonul pe sub picioarele tuturor din grupă; aceştia sar, ridicând genunchii cât mai sus când ajunge la ultimul, transmite bastonul din mână în mână până la ultimul, şi acesta reia exerciţiul. Grupa care termină mai repede câştigă jocul; 4. Lanţul de sărituri Elevii împărţiţi în mai multe grupe, se aşează înapoia unei linii trasate pe sol. Primii din fiecare grupă execută concomitent câte o săritură în lungime de pe sol, marcând cu creta,

la călcâie, lungimea săriturii; următorii vin şi încep săritura de la acest semn ş.a.m.d., până sar toţi componenţii grupei. Întrecerea va fi câştigată de echipa care a parcurs prin sărituri cea mai mare distanţă. 5. Cine-i mai puternic? Jucătorii grupaţi pe perechi, ţinându-se de mână, se aşează de o parte şi de alta a unei linii trasate pe sol. La doi metri distanţă înapoia fiecărui jucător se aşează un obiect; la semnal, fiecare jucător încearcă să atingă obiectul din spatele său; cel care reuşeşte câştigă un punct. Cine realizează primul un număr stabilit de puncte câştigă jocul. 6. Apără-ţi casa! Câte doi elevi sunt aşezaţi într-un cerc cu diametrul de 2m. Ambii jucători apucă cu mâinile un baston de gimnastică şi, prin mişcări de împingere, fiecare din ei caută să scoată cu ambele picioare partenerul din cerc. 7. Caii şi călăreţii Colectivul este împărţit în echipe formate din perechi (cal şi călăreţ). La semnal, parcurg un traseu desemnat, revin şi transmit ştafeta următorilor. La fiecare repetare se schimbă rolurile în perechi. 8. Roaba Echipele vor fi formate ca în jocul anterior. Distanţa de parcurs variază în funcţie de pregătirea sau vârsta elevilor. 9. Coşuleţele Colectivul este împărţit în două echipe, pe grupe de câte trei. Cel din mijloc, „coşul” trebuie să fie transportat, se ghemuieşte şi îşi apucă genunchii cu mâinile. Ceilalţi doi îl apucă de braţe, pentru a-l transporta în alergare până la linia de sosire; apoi se întorc, ating pe următorii şi jocul continuă. 10. Concurs de aruncări tip împingere (tehnica pasei de sus) a mingii de 2 kg, din picioare sau din aşezat. 11. Mingea prin tunel Colectivul va fi împărţit în echipe aşezate în şir. La semnal se transmite o minge medicinală de 2 kg spre înapoi pe deasupra capului şi va fi retransmisă după ce ajunge la sfârşitul şirului spre înainte, printre picioare. Variantă: se primeşte mingea pe deasupra capului şi se transmite la următorul printre picioare (sau invers). Variantă: se primeşte mingea prin lateral dreapta şi se transmite la următorul prin lateral stânga.

12. Găleţile cu apă Colectivul este împărţit în echipe dispuse în şir, în stând aşezat. O minge medicinală de 2 kg se transmite pe deasupra capului până la ultimul din echipa care o ia în braţe şi aleargă cu ea spre linia de plecare; echipa care aduce prima mingea în faţă câştigă concursul. La fiecare repetare, elevul care a adus mingea în faţă rămâne ultimul; Variantă: după ce mingea ajunge la ultimul, acesta se ridică cu mingea în mână, aleargă şi ocoleşte un reper aşezat la 5-6 m de şir şi revine la linia de start. Învinge echipa care readuce prima mingea la linia de start. 13. Ştafetă Elevii sunt împărţiţi în echipe. La semnal, primul pleacă, deplasându-se cu sprijin înapoi al braţelor şi de picioare. Ştafeta se transmite prin atingerea cu mâna a următorului coechipier. 14. Capra vie Elevii sunt împărţiţi în 2-3 echipe aşezaţi în şir la distanţă de 1-1,5 m unul de altul, având braţele sprijinite pe genunchi şi bărbia în piept. La semnal, ultimul pleacă şi trece prin săritură peste fiecare coleg până ajunge în faţă. Primul ajuns dintre toate echipele aduce un punct pentru echipa sa, jocul se repetă până fiecare component al echipelor parcurge acest traseu. B. Jocuri cu efective reduse şi teren redus pentru dezvoltarea forţei 

Joc 1 / 1, pe teren de 3 / 9 m (linia I)



Joc 1 / 1, pe un teren conform figurii de mai jos; transmiterea mingii peste fileu (inclusiv serviciul) se va face numai din zona B, de unde mingea este preluată de jucătorul advers, care, utilizând pase de control se deplasează în zona A şi transmite mingea peste fileu ş.a.m.d.



Joc 2 / 2, în spaţiul din linia a II-a. Mingea poate fi transmisă în terenul advers numai în linia a II-a, prin acţiuni întreprinse tot în linia a II-a a propriului teren; se poate transmite mingea şi din linia I în linia a II-a adversă, cu restricţii la acţiuni din săritură;

C. Adaptări ale jocului de volei, în vederea dezvoltării forţei 

Joc la fileu opac: se desfăşoară cu efectiv normal, având fileul aşezat mai jos. Opacitatea fileului îl va obliga pe jucătorul care întreprinde acţiune de atac să sară mai sus decât înălţimea fileului pentru a vedea terenul advers;



Joc la fileu înălţat: fileul se va înălţa cu 5-10 cm mai sus decât regulamentul vârstei; mingea va fi transmisă peste fileu numai din săritură;



Joc de volei într-un picior: se desfăşoară pe un teren micşorat sau normal (în funcţie de posibilităţile elevilor); la fluierul profesorului se schimbă piciorul de sprijin. Forma de transmitere a mingii peste fileu este liberă;



Circuit cu elemente din jocul de volei

Număr participanţi: 18 (9 perechi); Număr staţii: 9; Regimul de lucru: 30 s lucru / 30 s pauză –pauză între repetări – 1 minut Materiale: 14 mingi de volei, 2 mingi de baschet, cal / ladă de gimnastică, instalaţii fileu. Staţia 1: Sărituri imitând blocajul, cu lovirea palmelor celor doi parteneri deasupra fileului; Staţia 2: Individual, pase la perete din ghemuit; Staţia 3:Individual, ridicări de trunchi din şezând transversal pe cal sau pe ladă, cu o minge între mâini (de volei sau medicinală mică); Staţia 4: Plonjoane la minge oferită de partener; Staţia 5: Individual, lovituri de atac la minge suspendată; Staţia 6: Individual, pase de control cu mingea de baschet; Staţia 7: Lovituri de atac la minge oferită de partener; Staţia 8: Preluare din atacul celor de la staţia 7; Staţia 9: Pase în doi din stând aşezat; 3. Metode şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei Din punct de vedere utilitar, rezistenţa reprezintă, alături de forţă, una din cele mai importante calităţi motrice. Dezvoltarea rezistenţei reclamă o bună stare de sănătate a elevului şi, din acest motiv, profesorii trebuie să cunoască bine colectivul cu care lucrează. Programa şcolară prevede pentru dezvoltarea rezistenţei următoarele obiective: a)

Dezvoltarea capacităţii organismului de a depune eforturi de tip aerob (rezistenţă

cardio-respiratorie), precum şi mixt (aerob-anaerob); b)

Formarea capacităţii de a coordona actul respirator cu ritmul de execuţie al diferitelor

acte motrice. Dezvoltarea rezistenţei trebuie abordată sub următoarele aspecte:



Rezistenţa organismului în efectuarea diferitelor acte motrice, un timp cât mai

îndelungat, până la apariţia stării de oboseală; 

Rezistenţa organismului un timp cât mai îndelungat şi efectuarea actelor motrice şi

după apariţia stării de oboseală; Pentru dezvoltarea rezistenţei sunt cunoscute următoarele metode: 1. Metoda eforturilor uniforme şi continue (bazată pe variaţia volumului): este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a capacităţii de efort aerob, şi se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi durata acestuia. Elementul unic de progresie îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea uniformităţii intensităţii. Este apreciată de specialişti ca metoda de mare randament în educaţia fizică şcolară. 2. Metoda eforturilor repetate ( bazată tot pe variaţia volumului): constă în repetarea relativ standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare. 3. Metoda eforturilor variabile (bazată pe variaţia intensităţii): progresul se realizează prin modificarea tempoului execuţiilor şi determină o adaptare multilaterală la eforturi. Această metodă este indicată la clasele mai mari. 4. Metoda eforturilor progresive: Intensitatea variază, prezentând o continuă creştere. Eforturile sunt repetate succesiv cu intensităţi permanent mărite; 5. Metoda antrenamentului pe intervale: este o metodă utilizată cu excelenţă în dezvoltarea capacităţii de efort aerob, creând aparatului cardiovascular posibilitatea transportării unei cantităţi mai mari de oxigen. În cele mai dese cazuri, profesorii utilizează alergarea ca singur mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei, ignorând alte categorii de mijloace precum:

A.



acţiuni motrice executate de pe loc sau din alergare uşoară;



exerciţii libere, fără aparate, folosite mai des în încălzirea organismului;



repetarea unor procedee tehnico-tactice din jocurile sportive;



exerciţii acrobatice efectuate sub formă de torent;

Jocurile şi ştafetele utilizate la dezvoltarea vitezei,şi, mai ales, a forţei, modificând

durata efortului, numărul de repetări, încărcăturile şi intensitatea, pot fi utilizate în majoritate pentru dezvoltarea rezistenţei.

B. Exerciţii şi structuri de exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei cu elemente din jocul de volei 

Deplasare prin sărituri transversale peste banca de gimnastică (contra

cronometru). 

Blocaj individual alternativ pe zonele 2 şi 3, la mingi susţinute de doi parteneri. La

început, durata va fi de 30s, mărindu-se treptat. 

Sărituri repetate cu atingerea înălţimii maxime (la un semn marcat pe perete sau la

dispozitivul cu stinghii).



Circuit tehnic: preluare lungă din zona 1, preluare scurtă din zona 2, retragere cu

spatele spre zona 5, preluare lungă, deplasare înainte, preluare din zona 4. Circuitul poate fi continuat şi în sens invers, sau poate fi reluat din zona 1. 

Circuit în jurul fileului cu acţiuni în linia I, lucrându-se pe 5 ateliere:

Atelier 1: atac din zona 1 Atelier 2: blocaj în zona 2 din terenul opus Atelier 3: retragere spre centrul terenului şi preluare din atacul profesorului Atelier 4: blocaj pe zona 4 Atelier 5: atac din zona 2 OBS.: Numărul de repetări de la fiecare atelier se stabileşte în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. Circuitul poate fi repetat de 2-3 ori.



Circuit în jurul fileului cu atac, blocaj individual şi blocaj în zona 2 cu autodublaj.



Circuit tehnic: serviciu, preluare din serviciu, atac ridicare, blocaj. Se va pune

accent atât pe tempoul execuţiilor, cât şi pe corectitudinea acestora.

4. Metode şi mijloace pentru dezvoltarea îndemânării

Îndemânarea este calitatea motrică ce însumează numeroase aspecte, atât în manifestare, cât şi în perfecţionare şi instruire. Varietatea aspectelor atribuite îndemânării complică mult abordarea instruirii, mai ales că posibilităţile efective de îmbunătăţire sunt relativ reduse în comparaţie cu celelalte calităţi motrice. Astfel, îndemânarea trebuie abordată ca: orientarea corpului în spaţiu, coordonarea mişcărilor, mobilitate, supleţe, echilibru, elasticitate, motricitate analitică, capacitate de reproducere a mişcărilor, gândire mobilă, etc.. Diverşi specialişti grupează aceste componente în mod diferit, unele dintre ele fiind abordate în mod separat, considerate calităţi motrice în sine (mai frecvent mobilitatea şi supleţea). În mod practic, însumarea acestora dau calitatea organismului de a efectua cu uşurinţă mişcări sau lanţuri de mişcări. În mod grafic, parametrii efortului în dezvoltarea îndemânării se prezintă astfel: Programa şcolară la ciclul gimnazial are următoarele cerinţe în privinţa dezvoltării îndemânării: a) Realizarea capacităţii de a coordona mişcările segmentelor corpului şi ale corpului întreg. b) Formarea capacităţii de a efectua acte motrice simple şi a deprinderilor motrice însuşite, în condiţii variate, cu indici de eficienţă superiori privind coordonarea, precizia şi amplitudinea. c) Dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu, ambidextriei, echilibrului şi supleţei. Îndemânarea este o calitate motrică ce nu dispune de procedee metodice proprii, specifice. Orice exerciţiu, indiferent de gradul de complexitate utilizat în exersare, are implicaţii în dezvoltarea îndemânării. Din acest motiv, sistemele de acţionare pentru dezvoltarea acesteia sunt multiple. Prima categorie – exerciţii din toate ramurile şi disciplinele sportive modificate astfel: poziţii neobişnuite, executarea mişcărilor în oglindă, condiţii de efectuare a acţiunilor, efectuarea exerciţiilor la comenzi inverse, introducerea de sarcini suplimentare, schimbarea partenerului de lucru, legarea elementelor cunoscute în structuri complexe etc. A doua categorie – jocurile de mişcare, jocurile pregătitoare, ştafetele şi parcursurile aplicative (cele mai potrivite la nivelul claselor V-VIII). Demonstrarea sumară a jocului propus lasă elevului posibilitatea de a-şi manifesta gândirea creatoare în vederea rezolvării unei situaţii de întrecere. A treia categorie – liniile acrobatice şi liniile artistice compuse de elevi pe baza elementelor însuşite pe parcursul timpului. Fiecare elev va utiliza propria imaginaţie, inventivitatea, fantezie.

A patra categorie – probele tehnice specifice ramurilor sportive individuale prevăzute de programa şcolară. A cincea categorie – jocurile sportive, (elementele tehnico-tactice, modul cum sunt aplicate în joc, fiecare elev impunându-şi amprenta personală). A. Jocuri şi ştafete specifice jocului de volei pentru dezvoltarea îndemânării 1. Ştafetă Echipele vor fi aliniate pe linia de fund a terenului de volei. Fiecare jucător va alerga cu o minge de volei în mâini, o va lovi de sol în faţa fileului, încât să treacă peste acesta, va trece pe sub fileu şi o va prinde înainte să atingă solul, după care va alerga şi o va transmite următorului (se pot folosi şi două mingi). 2. Ştafetă Fiecare echipă va fi formată din 6-8 elevi, aşezaţi unul în spatele celuilalt alternativ, unul culcat dorsal, următorul în picioare. Primul, care va fi culcat, va avea o minge pe care o va ţine între glezne. La semnal, prin ducerea picioarelor peste cap, o va transmite la următorul, care o va transmite mai departe printre picioare, aplecându-se ş.a.m.d. La fiecare repetare a jocului se schimbă rolurile jucătorilor. intercepteze mingea. La sfârşitul jocului, câştigă echipa care reuşeşte să transmită mingea de cele mai multe ori coechipierului. lovească prin aruncare pe ceilalţi 2-3 elevi care circulă printre ei. După câteva minute, jucătorii liberi se schimbă. Câştigă cei care până la sfârşitul jocului nu sunt loviţi niciodată. 3. Ştafeta obstacolelor Colectivul este împărţit pe mai multe grupe; la semnal, primul se deplasează executând pase de control de sus, păşind peste diferite obstacole, ocoleşte un reper şi transmite mingea prin pasă următorului. Învinge echipa care scapă mingea de cele mai puţine ori jos (nu este permisă ţinerea mingii în mână). 4.Ştafetă Fiecare echipă este împărţită în două şiruri: A şi B. Primul din şirul A loveşte mingea în sol, astfel încât să ajungă la primul din şirul B şi pleacă la capătul şirului A. Învinge echipa care ajunge din nou în poziţia iniţială fără să scape mingea jos. 5. Ştafetă cu capra vie

Elevii fiecărei echipe vor fi aşezaţi la 3-4 m unul de celălalt, în poziţie ghemuit. Ultimul din grupă va executa o pasă înaltă peste primul elev, va sări peste el şi va prinde mingea după o singură cădere pe sol (sau fără să cadă) şi va continua până la sfârşitul şirului. Câştigă un punct pentru echipa sa elevul care a făcut cele mai puţine greşeli. Se repetă jocul până fiecare elev trece prin traseu. B.

Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării specifice jocului de volei 1.

Deplasare specifică în teren cu schimbarea sensului la semnal vizual sau auditiv.

2.

Culcat pe piept, apucarea gleznelor cu mâinile, extensie maximă şi executarea de

balansuri ale corpului (bărcuţa). 3.

Din stând, exerciţii de îndoiri şi rotiri ale corpului folosind bastoane.

4.

Exerciţii pentru supleţe, în perechi, folosind bastoane.

5.

Deplasări specifice, combinate cu alte acţiuni tehnice (sărituri, plonjoane, fandări,

rulări). 6.

Combinări de elemente ale mişcării în teren, imitând partenerul (lucru în oglindă).

7.

Jonglerii cu mingea pe antebraţe (ţinere, rostogolire, aruncare şi prindere).

8.

Lovirea mingii în podea astfel încât să sară cât mai sus, alergare şi prinderea ei în

9.

Loviri succesive cu două mâini, cu o mână, cu capul.

10.

Pase succesive de control, cu două mâini, cu o mână, cu capul.

11.

Pase din şezând, din culcat pe spate.

12.

Pase de control cu executarea unor mişcări suplimentare.

13.

Pase de control cu executarea diverselor mişcări ale capului (înclinări înainte –

aer.

înapoi, laterale, rotiri).

C. Jocuri pe teren redus, cu număr redus de jucători

1.

Joc 2 / 2 pe ¾ din teren. Jocul se va desfăşura conform regulamentului, cu

excluderea spaţiului colorat din joc. 2.

Joc 2 / 2 sau 3 / 3, pe spaţiul colorat.

3.

Joc 4 / 4 cu transmiterea mingii peste fileu din pasă primită dinapoi. Mingea va fi

preluată spre una din zonele 1-6-5 de unde ridicătorul va da pasă spre orice zonă din linia I. Atacul sau plasarea mingii pasate din linia I va constitui greşeală. 4.

Joc 2 / 2 pe spaţiul terenului marcat ca în figura de mai jos. D. Jocuri adaptate pentru dezvoltarea îndemânării

1. Joc după linia de 3 m din stând aşezat. Jocul se poate desfăşura 6 la 6 sau chiar mai mult, în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire al elevilor. 2. Joc pe teren normal cu număr normal de jucători, mingea va fi transmisă peste fileu numai cu mâna neîndemânatică. 3. Joc 4 / 4 sau 6 / 6 la fileu opac. Fileul va fi acoperit cu o pânză pentru a nu da posibilitatea jucătorilor să privească prin el.

III.2. Rezultate și discuții În urma înregistrării şi a analizei rezultatelor la probele efectuate pentru cele două grupe (gr. A şi gr. B) , se pot remarca următoarele aspecte: creşterea performanţelor se observă la ambele grupe, dar este mai mare la grupa A, atât la fete cât şi la băieţi. Exemplificăm prin rezultatele la fiecare probă: Alergarea de viteză 50 m are medii îmbunătăţite semnificativ la grupa A: 40/100 faţă de 15/100 la grupa B, băieţii având saltul valoric mai mare faţă de fete (gr. A – 5/10 B, 3/10 F; gr. B – 2/10B, 1/10F)

Alergarea de rezistenţă: deoarece în cele 30′ de joc sportiv din cadrul orelor de ed. fizică nu se poate dezvolta decât rezistenţa generală, şi aceasta destul de puţin, rezultatele obţinute la această probă sunt relativ mici. Doar 4” pentru băieţii din grupa experiment şi 3” pentru cei din grupa martor, respectiv 5” pentru fetele din grupa experiment şi 4” pentru cele din grupa martor.

Săritura în lungime de pe loc – numărul mare de exerciţii şi structuri pentru dezvoltarea forţei membrelor inferioare pe care elevii le-au efectuat în programul de iniţiere în jocul de volei, au făcut ca la această probă elevii şi elevele să obţină printre cele mai bune rezultate dintre toate testele. Grupa experiment a sărit cu 10,5 cm mai mult, iar grupa martor cu 8 cm mai mult. Băieţii au avut un salt calitativ mai mare faţă de fete. Băieţi Fete

Gr. Exp. 179-191 158-167

Progres +12 +9

Gr. Martor 176-187 160-165

Progres +11 +5

Tracţiuni (atârnat-băieţi, pe bancă – fetele) – nu întâlnim salturi spectaculoase pentru că nu este o probă prea agreată de elevi. Totuşi, şi aici se observă că elevii din grupa experiment, cu un progres de 3 repetări înregistrat la testarea finală faţă de testarea iniţială, au obţinut rezultate mai bune decât cei din grupa martor, care au înregistrat un progres de doar 2 repetări. Flexii abdominale – rezultatele înregistrate la această probă au fost foarte bune. Elevii au realizat în cele 30” creşteri numerice ale mediei de 5,5 pentru grupa experiment, respectiv 3,5 pentru grupa martor. Proba flexiilor abdominale este reprezentativă pentru fetele de la grupa experiment, care au avut rezultate mai bune decât băieţii din aceeaşi grupă.

Băieţi Fete

Gr. Exp. 23-28 18-24

Progres +5 +6

Gr. Martor 21-26 17-19

Progres +5 +2

Extensia trunchiului a fost o probă care a înregistrat rezultate normale, cu creşteri semnificative după un an de şcoală, atât la grupa experiment, cât şi la grupa martor. Fetele au realizat rezultate sensibil mai bune decât băieţii.

Băieţi Fete

Gr. Exp. 24-31 19-27

Progres +7 +8

Gr. Martor 23-29 18-25

Progres +6 +7

Aruncarea mingii de oină – elevii şi elevele au obţinut rezultate foarte bune, toţi înregistrând progrese mai mari sau mai mici, dar cu medii de progres semnificative.

Băieţi Fete

Gr. Exp. 29-36 18-22

Progres +7 m +4 m

Gr. Martor 31-34 20-22

Progres +3 m +2 m

Alergare navetă 5*10 m a înregistrat rezultate foarte bune, dacă ţinem seama că această probă este o probă care îmbină viteza şi îndemânarea, tehnica de parcurgere a acestei probe fiind foarte importantă. Gr. Exp. 17,3-16,1 21,4-20,0

Băieţi Fete

Progres 1,2 s 1,4 s

Gr. Martor 17,4-16,9 22,0 –21,2

Progres 0,5 s 0,8 s

Flotări – la această probă s-au înregistrat următoarele rezultate:

Băieţi Fete

Gr. Exp. 11-16 6-9

Progres +5 +3

Gr. Martor 13-16 4-7

Progres +3 +3

Progresele destul de mari înregistrate de elevi şi eleve la probele parcurse pot surprinde, dar trebuie ţinut cont că prima testare a fost realizată la începutul semestrului I, când elevii şi-au reluat activitatea şcolară după o vacanţă inactivă din punct de vedere al activităţii sportive. Se remarcă creşterea valorilor mediilor înregistrate de elevii din grupa experiment, chiar dacă sunt minime. Se poate, totuşi, concluziona că jocul de volei şi mijloacele pentru învăţarea jocului de volei sunt foarte eficiente în dezvoltarea calităţilor fizice. O parte din aceste probe ale experimentului se regăsesc şi în sistemul de evaluare pentru învăţământul gimnazial, probe la care elevii testaţi din grupa experiment ar fi obţinut numai note de 9 şi 10. CONCLUZII În urma unei observaţii îndelungate, s-a constatat că prin jocul de volei ca şi prin alte jocuri sportive, se pot dezvolta în bune condiţii calităţile motrice dacă profesorul utilizează în mod judicios mijloacele de lucru şi dacă se dispune de condiţii materiale adecvate. 

S-a constatat că majoritatea elevilor au îndeplinit normele de control cu progrese

notabile, determinate atât de volumul şi calitatea exersării, de creşterea posibilităţilor fizice datorită creşterii vârstei cât şi datorită interesului deosebit acordat de către elevi propriei instruiri, interes impus de nivelul la care au dorit să se confrunte în jocurile de volei dintre grupe şi dintre clase (în cadrul şcolii, jocurilor din campionatul local şi naţional). Rezultatele au putut fi constatate atât la tehnica elementelor jocului, cât şi la probele de atletism şi gimnastică. Foarte rar s-au manifestat situaţii când elevii nu au putut îndeplini condiţiile notei, majoritatea (70-80%) obţinând note peste 8. 

Rezultatele în progresie de la o testare la alta, mă pot face să afirm că programarea

mijloacelor alese pentru instruire şi dozarea lor a fost adecvată, calităţile motrice au fost bine reprezentate la testarea finală. * Datorită dezvoltării continue a calităţilor motrice, subiecţii au întâmpinat mult mai puţine greutăţi în învăţarea şi perfecţionarea elementelor şi procedeelor tehnice. 

Din punct de vedere didactic, profesorul trebuie să eşaloneze gradat mijloacele de

învăţare a tehnicii jocului, precum şi pe cele ale dezvoltării calităţilor motrice. Bibliografie * Fiedler Paul –„Metodica educaţiei fizice şi sportive”, Ed. Univ. Al. I. Cuza Iaşi, 1994;

* M.E.C. –„Ghid metodologic de aplicare a programei de E.F.S.”, Ed. Aramis, Bucureşti 2001; * Mitra Gheorghe, Mogoş Alexandru – „Metodica educaţiei fizice şcolare”, Ed. Sport – Turism, Bucureşti 1980; * Scarlat Eugeniu – „Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară”, Ed. EDITIS, Bucureşti 1993; * Scarlat Eugeniu – „Educaţia fizică şi sport”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Scarlat M.B. Bucureşti 2002; * Stroie Ştefan – „Pregătirea fizică a juniorilor de volei”, Ed. Sport - Turism, Bucureşti 1976; * Tarchilă N. , Şerban M. – „Volei pentru juniori”, Ed. CNEFS, Bucureşti 1970; * Tibacu Victor – „Circuitul în lecţia de educaţie fizică”, Ed. Stadion, Bucureşti 1974; * Zapletal Milos –„Mică enciclopedie a jocurilor”, Ed. Olympia, Praga 1975;