LICENTA [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul I Secțiunea I Introducere Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate care, transmise din generație în generație, au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Sub denumirea generica de "omucidere", Codul nostru penal incrimineaza faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental si indispensabil al persoanei umane și de care depinde existenta și ființa sa. Aceste incriminari sancționeaza cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa și determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Apararea persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constanta, comună a tuturor sistemelor de drept. din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricarei societați, ca o conditie indispensabila a însasi existentei societații omenesți. Legea ocroteste nu numai interesul fiecarui individ de a trăi, de a-și conserva si prelungi viața, dar mai ales, interesul societații ca viața fiecarui om sa fie pastrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotarâtoare pentru existenta societații, care nu poate fi concepută decât ca formata din indivizi în viață. Dreptul la viață al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odata cu revolu țiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile nazuințe ale omenirii. Aceleași idei au fost exprimate și prin Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declarație, se arată că "orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art.6 pct.1 ca "dreptul la viață este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viață sa în mod arbitrar". Acest drept figureaza și în alte importanțe documente internaţionale și anume, în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertaților fundamentale (art.2), cât și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Constituția României, adoptată în decembrie 1991 si modificată la 19 octombrie 2003 în urma referendumului, reglementeaza și garantează "dreptul la viață și la integritate fizică si psihică" în art.22: "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoana nu poate fi supusă la tortură, precum și nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisa".

Secțiunea a II-a Scurt istoric

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Cei care suprimau viața unui membru al grupului social erau alungați din comunitate și atunci când acest lucru nu prezenta un pericol pentru trib, parțile interesate aveau la îndemâna posibilitatea razbunarii (inițial, nelimitată). Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era practic, condamnat la disparitie. Treptat, un rol mai mare revine razbunarii limitate (legea talionului), răul suferit de cel vinovat neputând să depașească răul pricinuit victimei. În Grecia Antică omorul era pedepsit, fie ca era premeditat, fie ca era involuntar. Omorul premeditat se judeca în Aeropag, în complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viață și prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expunerea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentintele cuprindeau, fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi, președintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. În Roma Antică, exercitarea dreptului la viață și la moarte de catre un ascendent asupra descendenților supuși autoritații sale, nu constituia fapta de omucidere astfel că, pâna în epoca împaratului Constantin cel Mare era posibila uciderea fiului supus puterii parintești de catre acela care era învestit cu o asemenea autoritate. Era însa aparat de pedeapsa cel care a ucis pe ruda adulterină. Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era "parricidium" si însemna "uciderea intenționata a unei persoane". Numai spre finele Republicii acest termen va

denumi exclusiv uciderea unei rude, crima pentru care s-a pastrat vechea pedeapsa pentru omucidere în general. Un aspect care ar putea fi interpretat ca referitor la premeditare, este evidențiat de cuvântul "homicidus", care apare în latina clasica pe lângă noțiunile "sicarius" (ucigaș platit) și "veneficius" (otravitor). Legea lui Sylla asupra ucigașilor platiți si otravitorilor (lex Cornelia de sicariis et veneficiis) a ramas fundamentală în aceasta materie, în timp ce legea lui Pompei asupra uciderii unei rude, nu a facut decât să modifice sancțiunile. În dreptul barbar, spre deosebire de dreptul roman, numai începând cu sfârșitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea și omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire ce era data inițial omorului prin mandat, dar care a fost extinsa apoi și la omorul premeditat). În ceea ce priveste legiuirile românesti, o deosebire între actul spontan de ucidere și actul premeditat s-a facut înca din primele astfel de reglementari, precum Cartea Româneasca de învatatură. Tot aici, paricidul se referea la uciderea parinților, copiilor, fraților, soției sau soțului și se pedepsea cu moartea, judecatorii hotarând numai asupra modului în care se va executa pedeapsa. Anterioara Codului penal, Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudala, ea cuprinzând dispozitii despre omorul cugetat ("omorul cugetat, singur sau dimpreuna cu altul, să se omoare..."). Legea penala româna în vigoare, dupa cum se știe, incrinimeaza faptele contra vieții într-o secțiune distincta, numita generic: omuciderea. Asa cum se observă, legiuitorul roman din 1969 a simplificat mult aceasta materie, sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lânga faptul că a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se savârșesc contra vieții. Aceasta a însemnat un progres evident fata de legile penale române anterioare. Astfel, Codul penal din 1865 incrimina ca fapte contra vieții: - omorul simplu; - omorul comis cu precugetare sau gândire (asasinat); - parintuciderea; - pruncuciderea; - otrăvirea; - omorul fără voie. Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în 1936, cuprinde mai multe ipoteze de fapte contra vieții. Astfel, erau incriminate:

- omorul simplu; - omorul în forme agravate; - pruncuciderea; - oferta de omor; - omorul din culpă; - omorul la rugămintea victimei; - determinarea la sinucidere; - omorul din mila pentru suferințele victimei; - sinuciderea prin tragere la sorţi.

Secțiunea a III-a Drept comparat în materia infracțiunii de omor și omor calificat

Legea penală română, în materie de omucidere, realizează o anumită simplificare în raport cu legile straine de referintă. Astfel, legea penală italiană incriminează ca fapte contra vieții: omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumsțante agravante, infanticidul, omorul cu consimțamântul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul praeterintentionat si omuciderea din culpa. Legea penală germană, incriminează că infracțiuni contra vieții: omorul agravat, loviturile mortale, omorul comis în condiții atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul și omorul din culpa. Deși legea penală italiană și germană se situează pe aceeasi pozitie în ceea ce priveste momentul începerii vietii, atitudinea fata de infractiunea de avort, de exemplu, este diferita. Astfel, legea germană considera avortul o infracțiune contra vieții, pe când legea italiană sistematiza aceasta infracțiune pâna în 1978, în titlul 10, intitulat "infracțiuni contra integritații corporale si sanatații neamului". După 1978, acest titlu a fost abrogat prin lege, reglementarile în materie, facând obiectul unei legi speciale. Soluția italiana este apropiata de cea a legii penale române, care reglementeaza avortul, nu în cadrul infracțiunilor contra vietii, ci a celor contra integritații corporale sau a sănatatii. Legea penală franceză, incriminează sub denumirea de "infracțiuni contra vieții": omorul simplu, omorul în forma agravata (sunt prevazute trei categorii de circumstante agravante), atentatul la viata altuia prin otravire-text care nu a figurat în proiectul initial, fiind

introdus de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul penal anterior-si omorul din culpa. Infracțiunea de "provocare la sinucidere" (asemanatoare celei prevazute de legea penala româna în art.179, în cadrul capitolului referitor la infracțiunile contra vieții), este incriminata în capitolul al III-lea sub denumirea de "punerea în pericol a persoanei", într-o secțiune autonoma intitulata provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate si faptele de "propaganda sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere". În sfârșit, Codul penal spaniol, incriminează în "omuciderea și formele sale": omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpa, îndemnul la sinucidere si omorul la cerere. Așa cum se observa, reglementarea spaniola se apropie mult de cea româna, cu excepția neincriminarii distincte a pruncuciderii si a incriminării în schimb, a faptei de omor la cerere. O prima concluzie care s-ar putea desprinde din aceasta analiza istorica si de drept comparat a infracțiunilor contra vietii, ar fi aceea ca majoritatea legislatiilor moderne incriminează faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, doua sau trei forme agravate) și omor din culpa. Pruncuciderea este incriminata numai de unele legislații (româna, italiana), alte legislatii asimilând aceste fapte cu cele de omor (legea penala franceza, germana, spaniola). A doua concluzie se refera la formele agravate. Cea mai simpla formulare a circumsțanțelor agravante, o cuprinde legea spaniola. După aceasta lege, omorul se pedepșeste mai grav când "este comis: - cu perfidie; - ca preț, recompensă sau cu promisiune; - cu înverșunare; - amplificând deliberat si inuman durerea victimei (art.139)." În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Dacă fapta se constituie în conditiile mai multor circumstante agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20 la 25 de ani. Este de retinut ca limitele pedepsei pentru omor simplu sunt prevazute de la 10 la 15 ani. La fel de simplă este si reglementarea legii penale germane. În acest caz, omorul are caracter grav când este comis din placerea de a ucide sau de a-si satisface pornirile sexuale ori din lacomie sau din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o alta infractiune. În aceste situatii, omorul se pedepseste cu detentiune pe viată. Ceea ce prevaleaza în cele doua legislatii de mai sus, sunt agravantele privitoare la atitudinea psihica a faptuitorului (motive josnice, perfidie, înversunare, viclenie, placere,

satisfactie sau scopul de a înlesni sau de a ascunde o alta infractiune, a primi o recompensa, un pret, a îndeplini o promisiune) si, în secundar, modul de savârsire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol comun). Mult mai numeroase si mai diversificate sunt circumstantele agravante ale omorului cuprinse în legislatia româna, franceza, italiana si nord-americana. Astfel, dupa legea penala italiana constituie circumstante de agravare (iar pedeapsa este închisoarea pe viata, dupa abrogarea pedepsei cu moartea): - omorul savârsit pentru a executa sau a ascunde o alta infractiune sau pentru a obtine ori pentru a asigura obtinerea pentru sine sau pentru altul a produsului, a pretului sau a nepedepsirii pentru o alta infractiune; - omorul comis contra unui ascendent sau descendent; - când concura una dintre urmatoarele circumstante: a actionat din motive josnice sau usuratice, a folosit chinuri, maltratari ori a actionat cu cruzime fata de victima sau când s-a folosit de un mijloc otravitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare; - când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captura sau încarcerare sau pentru a-si procura mijloace de subzistenta în timpul cât era fugar; - când omorul s-a comis de un asociat la infractiune pentru a se sustrage de la arestare, captura sau încarcerare; - cu ocazia savârsirii vreuneia dintre infractiunile prevazute în art.519 (viol), art.520 (viol prin abuz de autoritate) si art.522 (acte violente de desfrâu). Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisa asupra sotului, fratelui, surorii, tatalui sau mamei adoptive sau asupra fiului adoptiv sau asupra unui afin în linie directa. Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstante agravante. Astfel, în timp ce omorul simplu se pedepseste cu închisoare pâna la 30 de ani, omorul este agravat si se pedepseste cu închisoare pe viata: - când precede, însoteste sau urmeaza o alta crimă; - omorul savârsit în scopul de a pregati sau de a înlesni savârsirea unei infractiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui; - omorul comis cu premeditare (asasinat); - omorul comis asupra unui minor de pâna la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural ori asupra tatalui sau mamei adoptive; - asupra unei persoane a carei stare deosebit de vulnerabila (datorita vârstei, bolii, unei infirmitati sau deficiente fizice sau psihice sau starii de graviditate), era aparenta sau cunoscuta de autor;

- asupra unui magistrat, jurist, avocat, functionar public sau ministerial sau asupra oricarei alte persoane care detine o autoritate publica sau este însarcinat cu o atributie în serviciul public, în exercitiul sau cu ocazia exercitarii functiilor sau atributiilor sale, când calitatea victimei este aparenta sau cunoscuta de faptuitor; - asupra unui martor, victime, parte civila, fie pentru a o împiedica sa denunte fapta, sa formuleze plângere sau sa depuna ca martor în justitie, fie din cauza denuntarii, a plângerii sau a depozitiei sale. Tot astfel, legea penala româna prevede omorul agravat sub două forme: omor calificat şi omor deosebit de grav. În legislatia nord-americana, constituie circumstanţe agravante ale omorului: - comiterea faptei dupa condamnarea la închisoare ori când faptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o fapta savârsita prin amenintarea victimei cu acte de violenta; - comiterea unui alt omor în timpul savârsirii acelui omor; - când faptuitorul, cu stiinta, a creat riscul mortii mai multor persoane; - când omorul a fost savârsit deoarece faptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost complice la comiterea faptei sau a încercat sa o comita ori imediat dupa comitere sau în încercarea de a o comite a savârsit un jaf, rapire de femei, acte sexuale anormale prin forta sau amenintare cu forta, incendiere, spargere sau rapire de copii; - când omorul s-a savârsit în scopul evitarii sau prevenirii arestarii; - când omorul s-a savârsit în scopul evadarii dintr-o paza legala; - când omorul s-a savârsit pentru a obține un câștig; - când omorul s-a savârsit cu cruzime, cu atrocitate, faptuitorul manifestând o exceptionala depravare. Așa cum se observa, categoriile de circumstante agravante sunt mult mai diversificate în aceasta din urma legislatie. Pe lânga agravante, care se refera la atitudinea psihica (premeditarea, mobilul, scopul) ori agravante privind modul de comitere a infracțiunii, apar agravante referitoare la calitatea subiectului activ (soț, rudă apropiată, o persoană care a mai savârşit un omor) sau la calitatea subiectului pasiv (soț, rudă apropiată, două sau mai multe persoane, femeie gravidă, minor până la 15 ani, persoană vulnerabilă, funcționar public sau ministerial, tec .). Dintre agravantele menționate, cea mai controversata este circumstantă agravanta a premeditării.

Capitolul II Ocrotirea vieții prin normele de drept penal

Secțiunea I Considerații generale asupra parții speciale a Codului penal

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuită din două parţi-partea generală şi partea specială, parţi care, deşi sunt strâns legate între ele, prezintă totuşi anumite particularităţi. Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularităţi, sunt înclinaţi să admită chiar existenţa unui drept penal general şi a unui drept penal special. Un asemenea punct de vedere nu a fost şi nu este împărtaşit în literatura noastră juridică, aceasta admiţând numai diviziunea dreptului penal într-o parte generală şi una specială, considerând ansamblul dreptului penal ca fiind o ramură de drept cu caracter unitar. Nu ne vom opri asupra parţii generale decât cu precizarea că aceasta cuprinde norme ce reglementează în general lupta împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept penal. Partea specială a Codului penal cuprinde norme care, spre deosebire de cele generale, nu prevad reguli ce se aplică la modul general, tuturor faptelor ce prezintă pericolul social al infracţiunii, ci reglementează lupta împotriva infracţionalităţii chiar prin stabilirea acestor fapte, precum şi prin stabilirea sancţiunilor aplicabile celor ce le savârşesc. Astfel, putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte ce cuprinde ansamblul normelor penale şi în care sunt stabilite faptele de pericol social ce constituie infracţiuni, precum şi sancţiunile ce se aplica celor care le savârsesc. Între partea specială şi cea generală a dreptului penal există o strânsă legatură. Astfel, ambele constituie parţi ale aceleiaşi ramuri de drept şi urmaresc aceeaşi finalitateapararea unor valori fundamentale în existenţa carora societatea este interesată în mod vital: suveranitatea, independenţa, unitatea statului, persoana şi drepturile sale, dreptul de proprietate, precum şi întreaga ordine de drept.

Se observă că, primordială în actualul Cod penal este apararea siguranţei statului. De lege ferendă, se preconizează că infracţiunile contra persoanei să ocupe primul titlu al viitorului Cod penal, având în vedere o politica penală care sa ţina cont în primul rând de siguranţa persoanei, de viaţa acesteia, de sanatatea, integritatea corporala, libertatea şi demnitatea persoanei. Fixând cadrul legal al fiecarei fapte ce constituie infracţiune, normele penale speciale înfăptuiesc principiile şi regulile stabilite în partea generală a codului pe care astfel le concretizează şi carora le dau prin aceasta, importanţa practică. Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce privesţe apararea valorilor fundamentale ale societăţii, se evidenţiază cu mare pregnanţă tocmai în partea specială. Prevazând şi sancţionând cu severitate faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva atributelor esenţiale ale fiinţei si personalităţii umane, ca şi pe cele îndreptate împotriva celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului, normele penale speciale apără interesele care îi sunt recunoscute şi prin a caror atingere s-ar afecta grav un interes social general. Parţii speciale a stiinţei dreptului penal, îi revine sarcina de a examina fiecare din faptele prevăzute de normele penale speciale, precum şi modul în care acestea sunt sancţionate, pentru a asigura înţelegerea justă şi aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în stricta concordanţa cu voinţa legiuitorului. Cu alte cuvinte, partea specială a Codului penal trebuie să înarmeze pe cei ce aplică normele penale speciale, cu cunostinţele necesare şi să le formeze aptitudinea de a face o corectă încadrare juridică a faptelor, această asigurând legalitatea în realizarea sarcinilor justiţiei penale.

Sectiunea a II-a Ocrotirea penală a vieţii persoanei

Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă, cu siguranţa, valoarea cea mai de preţ. De aceea, legea penală îl apara atât în ceea ce priveşte existenţa sa fizică şi atributele fundamentale ale personalităţii sale, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi şi interese ce-i sunt recunoscute. Facând distincţia între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi la principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii

umane pe de o parte, şi faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi ţi interese ale persoanei, pe de alta parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, concretizată în titlul infracţiuni contra persoanei. Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este aparată atât sub aspectul personalităţii sale fizice (viaţa, integritatea corporală, sanatatea), cât şi a personalităţii sale morale (demnitate, onoare, libertate, etc.). În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupă apararea vieţii omului. Viaţa, ca însuşire biologică a individului, constituie atributul sintetic şi fundamental fară de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însuşiri ale persoanei. Ea reprezintă bunul, valoarea cea mai de preţ a individului, condiţia supremă a existenţei şi afirmării rolului său în cadrul grupului social. Societatea, de asemenea, nu poate fi concepută decât prin existenţa unor oameni, ceea ce înseamnă că viaţa indivizilor devine o condiţie supremă a existenţei societăţii însăşi. Fară respectarea vieţii nu este posibilă nici colectivitatea, nici convieţuirea socială. Implicarea dreptului în reglementarea relaţiilor sociale şi în ocrotirea valorilor sociale, a transformat aceste relaţii în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc şi se dezvolta în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infracţiunii. Viaţa devine astfel, dintr-o valoare biologică, o valoare socială şi juridică adică un drept absolut la viaţa al individului, drept a carui ocrotire este constatată de legea şi doctrina penală şi pe care toţi cei din jur trebuie să-l respecte. Mai mult chiar, ocrotirea vieţii înseamnă apararea tuturor relaţiilor sociale normale şi utile, deoarece fară persoana în viaţa, aceste relaţii nu ar fi posibile.

Capitolul al III Omorul calificat Secţiunea I Consideraţii generale

1.Conceptul de omor calificat şi caracterizarea lui Deşi fapta de omor, privită schematic, prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristicianume, acţiunea de a ucide cu intenţie o fiinţă omenească, acţiune ce are ca rezultat moartea victimei în realizarea concretă poate prezenta diverse particularităţi dupa cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează şi diferite elemente care, fară a schimba substanţa faptei, îi dau acesteia o colorătură diferită, sporindu-i vadit gradul de pericol social. Legea prevede împrejurările ce constituie elemente circumstanţiale în conţinutul infracţiunii de omor, cerând astfel anumite modalităti normative agravate ale acesteia. Aceste elemente circumstanţiale se alatură ca cerinţe esenţiale, fie laturii obiective a infracţiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurările agravante privesc subiectul activ sau pasiv al infracţiunii ori relaţia care există între cei doi subiecţi. Aşa cum am mai spus, Codul penal grupează aceste împrejurări care schimbă întotdeauna gradul generic de pericol social al infracţiunii de omor, în două categorii de modalităţi normative ale omorului, sub denumirile de omor calificat şi omor deosebit de grav. Omorul calificat este fapta persoanei care savârşeşte un omor în anumite împrejurări grave, anume prevazute de lege. Aceasta faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât infracţiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziţii separate şi sancţionarea ei mai severă. Din punct de vedere al conceptului, omorul calificat nu diferă deci de omorul simplu decât prin elementele circumstanţiale care indică un grad de pericol social mai ridicat. Aceste elemente circumstanţiale, facând parte din conţinutul infracţiunii de omor calificat, sunt, în acelaşi timp, specifice acestei infracţiuni.

2.Condiţiile preexistente şi conţinutul constitutiv în cazul infracţiunilor contra persoanei În ceea ce priveşte obiectul juridic, infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic comun relaţiile sociale referitoare la drepturile indisolubile legate de existenţa fizică şi de personalitatea omului. Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale care privesc apararea persoanei, privită sub totalitatea atributelor sale. Obiectul juridic special

îl constituie relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre

atributele esenţiale ale persoanei privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor (erga omnes). Aceste drepturi, denumite şi drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil şi indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantată şi se ocroteşte personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenţei fiinţei umane ori integrităţii sale corporale, cât şi sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în societate cu respectarea atributelor personalităţii sale (libertatea de a acţiona, demnitatea, inviolabilitatea sexuală, inviolabilitatea secretului, etc.). În doctrina penală, de asemenea, se recunoaşte că în sfera protecţiei penale, sunt cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umană, denumite şi drepturi ale personalităţii, care sunt garantate prin normele instituite de stat pentru a apara diferitele atribute fundamentale ale omului. Unele dintre infracţiunile contra persoanei (toate, în cazul omuciderii), au şi un obiect material, constând în corpul victimei infracţiunii, iar altele sunt lipsite de un asemenea obiect (cum sunt infracţiunile contra libertăţii persoanei, contra demnităţii). De regulă, infracţiunile contra persoanei nu sunt condiţionate de o calitate specială a făptuitorului, astfel ca subiectul activ nemijlocit al infracţiunilor contra persoanelor, de regulă, poate fi orice persoană. Sunt şi cazuri însă, în care legea cere o astfel de calitate, fie pentru existenţa infracţiunii în forma simplă, fie pentru existenţa unor forme mai grave: calitatea de soţ sau de rudă apropiată, în caz de omor calificat. De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite si în participaţie, fie ca este vorba de participaţie proprie, fie improprie. Subiectul pasiv este persoana fizică ale carei valori (viaţa, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitate) au fost lezate prin savârşirea faptelor incriminate. Sub aspectul laturii lor obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte de o destul de mare varietate. La unele dintre aceste infracţiuni (omor, ucidere din culpă),

elementul material se poate prezenta, fie sub forma unei acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni, pe când la altele (ameninţare, şantaj, calomnie), fapta nu se poate realiza decât prin acţiune. În unele cazuri, legea cere şi producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea persoanei, în cazul infracţiunilor contra vieţii. Dacă mijloacele de savârşire a faptei sunt în general, indiferente pentru existenţa infracţiunii contra persoanei, totuşi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în formă simplă, fie existenţa unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, în cazul omorului). De asemenea, locul sau timpul savârşirii faptei interesează în unele cazuri existenţa infracţiunii în formă simplă, iar în altele, existenţa unor forme mai grave (de pildă, savârşirea omorului în public face ca fapta sa se încadreze în prevederile art.175 din Codul penal). Atunci când legea condiţionează incriminarea de existenţa unei urmări materiale (cum este cazul omorului calificat), va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate între fapta şi rezultat. În privinţa laturii subiective, cele mai multe infracţiuni contra persoanei se savârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Unele dintre acestea se savârşesc însă, şi din culpă. În sfârşit, sunt infracţiuni contra persoanei care se savârşesc şi cu praeterintenţie sau numai cu praeterintenţie. Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul şi a modalităţilor corespunzătoare fiecărei forme, prezintă importanţă pentru încadrarea juridică a faptei şi uneori pentru individualizarea pedepsei. De regulă, mobilul cu care a acţionat infractorul sau scopul urmărit de acesta, nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru dozarea pedepsei. Ele sunt cuprinse, fie ca cerinţă a conţinutului incriminării, fie ca circumstanţă agravantă. O excepţie de la această regulă există în cazul omorului calificat, când atât scopul, cât şi mobilul sunt prevazute ca cerinţe în conţinutul incriminării.

3.Condiţiile preexistente şi conţinutul constitutiv în cazul infracţiunilor contra vieţii. Relaţii sociale fundamentale Infracţiunile contra vieţii, reunite în Codul penal într-o secţiune distinctă, omuciderea, constituie cele mai grave infracţiuni contra persoanei. Aşa cum rezultă şi din denumirea dată lor, acestea au ca obiect juridic, relaţiile sociale referitoare la atributul fundamental al fiinţei umane, care este dreptul la viaţa. În cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană, luată în consideraţie în mod individual, apare

ca titulară a dreptului absolut la viaţa, iar toţi ceilalti membri ai societăţii au obligaţia de a se abţine de la savârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viata al titularului. Ceea ce caracterizează în principal subgrupa infracţiunilor contra vieţii, constituie valorile sociale ocrotite, care privesc existenţa şi securitatea fizică a persoanei. Infractiunile care alcătuiesc aceasta subdiviziune, se caracterizează apoi prin elementul lor material, care constă într-o activitate (acţiune sau inacţiune) prin care se aduce o atingere valorilor sociale ocrotite. Această atingere poate avea ca urmare consecinţa cea mai gravă: stingerea vieţii şi desfiinţarea fizică a persoanei dar poate avea şi consecinţe mai puţin grave (în ipoteza faptei ramasă în formă de tentativă): vătămarea integrităţii corporale sau a sanatăţii. Aceste fapte pun în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci implicit, a întregii colectivităţi, având în vedere că fară respectarea vieţii şi a celorlalte drepturi ale persoanelor nu este posibilă o liniştită convieţuire socială. Deşi toate faptele de omucidere aduc atingere aceloraşi relaţii sociale şi au, ori sunt susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare faptă diferă după mai multe criterii: forma de vinovăţie, modul săvârşirii, relaţiile între faptuitor şi victimă. Aceste deosebiri se rasfrâng nu numai asupra sancţiunii, cât şi asupra conţinutului incriminărilor.

Secţiunea a II-a Obiectul şi subiecţii infracţiunii

1.Obiectul infracţiunii

1.1.Controverse asupra obiectului juridic Încă din perioada constituirii şcolii clasice penale, au apărut în doctrină unele idei asupra obiectului juridic al infracţiunii, chiar dacă acest concept nu era încă pe deplin clarificat şi nu era diferenţiat în mod clar de acela de obiect material al infracţiunii.

Întrevazând ca obiect juridic al infracţiunii, necesitatea ocrotirii existenţei societăţii, un reprezentant al şcolii clasice penale afirmă că "faptele care trec dincolo de necesitatea de conservare a existenţei societăţii, sunt nedrepte în natura lor". Dupa Carrara, obiectul agresiunilor este violarea idealurilor necesare pentru colectivitatea socială. O infracţiune reprezintă o agresiune şi o violare a bunului, real sau ideal, garantat de lege. Aceste idei vor fi aprofundate de doctrinele penale liberale moderne, mai ales în cadrul dezbaterii controverselor create şi de concepţiile naţional-socialiste totalitare. Spre deosebire de acestea din urmă, care promovau ideea unui drept penal subiectivistsimptomatic, considerând infracţiunea ca o violare a unei datorii de fidelitate faţă de stat şi ca o forma de răzvrătire a individului împotriva voinţei statului, teoriile moderne asupra obiectului juridic, pun accentul pe ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii ca obiect juridic al infracţiunii, poziţie specifică regimurilor democratice-liberale. În doctrina italiană modernă, obiectul juridic al infracţiunii este bunul sau interesul protejat de legea penală. Prin bun juridic se înţelege tot ceea ce satisface o trebuinţă umană, iar prin interes se înţelege relaţia dintre subiect si bun. Într-o opinie, obiectul juridic al infracţiunii este acel bun interes pe care fapta incriminată îl lezează sau îl expune unui pericol şi pentru ocrotirea căruia, intervine legea penală. În opinia sa, toate infracţiunile au un obiect juridic, chiar dacă unele nu au obiect material. Bunul sau interesul juridic tutelat de legea penală reprezintă, în esenţă, interesul social de a ocroti anumite valori; este vorba, prin urmare, de ocrotirea unui bun sau a unui interes general, chiar dacă, cel lezat nemijlocit ar fi o persoană particulară. Legea penală protejează anumite valori pentru conservarea lor şi buna convieţuire socială, independent de interesele indivizilor izolaţi sau de interesele particulare ale acestora. Astfel, integritatea corporală este ocrotită de legea penală în masura în care constituie un interes în a carui conservare este interesată întreaga societate şi nu numai o persoană determinată, care a fost victima unei agresiuni. Prin urmare, obiectul juridic al oricărei infracţiuni prezintă în mod necesar un interes public, deoarece şi atunci când se referă la interesele individuale, acestea sunt protejate ca interese colective, pe care statul le apară indiferent de voinţa individului izolat. În concepţia unor autori, orice infracţiune, aşa cum are un subiect activ, are şi un obiect juridic, adică un bun-interes protejat de drept (de aici şi denumirea de bun juridic) şi pe care norma îl protejează prin ameninţarea cu pedeapsa a celor ce săvârşesc fapte care lezează valorile sociale fundamentale.

În continuarea acestei opinii, bunul juridic este orice lucru susceptibil de a satisface o cerinţa umană. El se poate înfaţişa ca un lucru palpabil sau ca o entitate ideală. În ce priveşte noţiunea de interes, aceasta exprimă un raport între subiect şi bun, adică evaluarea de către subiect a aptitudinii bunului de a satisface o trebuinţă. Este vorba aici de reflectarea subiectivă a bunului şi exprimă tendinţa, aspiraţia subiectului spre conservarea acelui bun. Deşi sub un anumit aspect este vorba de noţiuni diferite, majoritatea autorilor le folosesc în mod egal, considerând că distincţia are mai mult o valoare terminologică. O altă problematică analizată în doctrină este tendinţa de a substitui conceptului de obiect juridic pe acela de scop al legii penale (raţiunea incriminării), ca şi tendinţa de a supraevalua importanţa bunului juridic. Mai ales în cazul unor infracţiuni care au acelaşi bun juridic (ca, de exemplu, viaţa persoanei, bun juridic ocrotit în cadrul secţiunii definită "omuciderea"), în determinarea pericolului concret pe care îl prezintă infracţiunea, se vor avea în vedere şi alte elemente decât obiectul juridic, şi anume: mijloacele, modalităţile de săvârşire, locul, timpul, poziţia subiectivă a făptuitorului, raporturile dintre acesta şi victimă, etc. În doctrina dreptului penal se confruntă şi concepţia după care infracţiunea este o agresare a propriului obiect juridic, cu cea după care infracţiunea este o simplă violare a unei obligaţii de supunere, de obedienţă în faţa normelor de drept. Mai mult, în doctrina penală, s-a afirmat chiar că există infracţiuni care au un adevarat obiect juridic (normele de acest fel ar fi legitime) şi infracţiuni care au numai imaginea unui obiect juridic, această imagine fiind lipsită însă de orice conţinut (normele de acest fel ar fi ilegitime şi deci, nu ar trebui aplicate). Valoarea socială trebuie înţeleasă ca o valoare abstractă a ordinii sociale, protejată juridic, pentru a carei menţinere comunitatea manifestă interes şi care poate fi atribuită, fie individului, fie colectivităţii. Ca o categorie pur formală, obiectul juridic reprezintă categoria tuturor obiectelor şi valorilor individuale pe care legea penală le protejează. Teoria modernă germană accentuează chiar, necesitatea abstractizării noţiunii de valoare juridică, înţelegând prin aceasta relaţiile sociale cu privire la anumite valori sociale vitale pentru interesele comunităţii.

1.2.Obiectul juridic al infracţiunii

Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor calificat, aşa cum am mai afirmat, îl formează ansamblul relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor contra persoanei. Ca şi la fapta de omor simplu (art.174 C.p.), obiectul juridic special al infracţiunii de omor calificat, îl constituie relaţiile sociale a caror formare, desfăşurare şi dezvoltare, nu sunt posibile fară respectarea în prealabil a vieţii persoanelor. Având ca moment iniţial pe cel în care, terminându-se procesul fiziologic al naşterii, copilul este expulzat, dreptul la viaţa (ca o componentă a capacităţii de folosinţă a persoanei) încetează odată cu producerea fenomenului natural al morţii. Deşi s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este deloc aşa. Dreptul la viaţă se naşte în momentul când copilul, separat de corpul mamei, îşi începe existenţa sa proprie. Sub reglementarea Codului penal anterior şi chiar după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, s-a susţinut că dreptul la viaţă există din momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, nu neaparat din momentul respiraţiei acestuia. Acest punct de vedere nu poate fi împartaşit, deoarece legiuitorul, prevăzând în art.177 C.p., pruncuciderea ca formă (ce-i drept, atenuată) a omuciderii, deci ca infracţiune contra vieţii, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut săvârşită imediat dupa naştere", ceea ce înseamnă că, potrivit concepţiei sale, dreptul la viaţă nu se naşte în momentul concepţiei şi nici în momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, ci abia când acesta, fiind expulzat, îşi începe propria sa existenţă. Dreptul la viaţă implică existenţa vieţii. Întrucât dreptul la viaţă este recunoscut în egală masură tuturor persoanelor, nu interesează dacă victima infracţiunii a fost o persoană tânară sau batrână, sănătoasă sau bolnavă, barbat sau femeie, s.a. În discuţia teoretică potrivit careia dreptul la viaţă este ocrotit pentru că răspunde unui interes al individului sau pentru că este o valoare socială în care este interesată întreaga colectivitate, teza dominantă a fost aceea că statul ocroteşte viaţa umană în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul suprem, însă ocrotirea priveşte mai cu seama interesul colectivităţii în considerarea obligaţiilor ce revin individului faţă de familie şi faţă de societate. Acest din urmă interes este prevalent; aşa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimţământul victimei, chiar în legislaţiile care admit o atare reglementare, nu este în afara sancţiunii penale( chiar dacă se prevede o pedeapsă mai redusă ).

Importanţa vieţii individului pentru societate a determinat din totdeauna interesul grupului social pentru ocrotirea vieţii în cadrul relaţiilor sociale, viaţa devenind astfel, o valoare socială un "bun" care interesează întreaga colectivitate. Concepând viaţa ca o relaţie socială (relatio ad alteros), se explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Această nu este de conceput, nu pentru ca o persoană nu ar avea dreptul să îşi ridice viaţa, ori pentru ca sinuciderea ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau ca fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăsi, deci lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel, o valoare socială. 1.3.Obiectul material al infracţiunii

Obiectul material al omorului calificat, ca şi în cazul omorului simplu fiind vorba, aşa cum am mai arătat, de o variantă agravată a faptei prevazute la art.174 şi de faptul că ambele infracţiuni au acelaşi obiect juridic, este corpul omenesc în complexitatea sa, iar într-o precizare mai exactă, corpul persoanei subiect pasiv. Având însă în vedere că unele modalităţi normative din cuprinsul textului de lege impun o anumită calificare a subiectului pasiv, sintagma "corpul victimei" se poate limita, în cazul acelor modalităţi, la a enunţa unele categorii de persoane al caror corp poate constitui element material al infracţiunii prevăzute la art.175 din Codul Penal. Astfel, acţiunea sau inacţiunea distructivă a faptuitorului se poate îndrepta împotriva corpului soţului sau unei a rude apropiate (lit.c), împotriva corpului persoanei aflate în neputinţă de a se apăra (lit.d), al persoanei care îşi îndeplineşte îndatoririle de serviciu sau publice (lit.f) sau al persoanelor prin a caror ucidere, făptuitorul îşi asigură sau asigură altuia sustragerea de la urmarire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (lit.g) sau înlesneşte ori ascunde săvârşirea altei infracţiuni (lit.h). De menţionat este şi observaţia asupra căreia ne-am oprit atenţia şi anterior, potrivit căreia, acţiunea sau inacţiunea distructivă a ucigaşului nu poate viza decât corpul unui om în viaţă, deoarece altfel nu se poate concepe săvârşirea infracţiunii de omor, fapta neputând întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, decât cel mult elementele constitutive ale

infracţiunii de profanare de morminte, faptă prevazută şi pedepsită de art.319 din Codul penal, atunci când profanarea există şi se poate dovedi. Prin urmare, obiectul material al infracţiunii constă în corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil, tânar, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav sau muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice). Viaţa este un fenomen complex ca formă de mişcare, ea având la bază procese biologice şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială, şi implicit, încetează relaţiile legate de ea. De aceea interesează nu numai aspectul social al vieţii, dar şi cel biologic. Obiectul material nu se confundă cu subiectul pasiv. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracţiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise. În caz de tentativă însă, persoana continuând să traiască, trăsăturile sale ca subiect pasiv, se confundă întru totul cu cele ale obiectului material. În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut în tot mai multe state: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de pâna acum, era considerată fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infracţiunii de omor), s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non, faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicată de practică şi, dupa cum vom vedea în continuare, prezintă un interes cert. De asemenea, de rezolvarea acestei probleme profită şi situaţia în care faptele sunt săvârşite din culpă. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri, fapta săvârşiţă este infracţiune de omor? Este evident că, un eventual raspuns afirmativ se bazează pe faptul că autorul nu ştia că victima decedase anterior acţiunii sale şi că, din punct de vedere penal, vinovaţia lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate în viaţă. Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a obiectivat. Această tendinţă duce la includerea faptului putativ în sfera represiunii penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens, în care încadrarea juridică facută a fost aceea de tentativă la omor.

Această concepţie, care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii şi din necesitatea protejării eficiente a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se întemeiază, conduce la reţinerea tentativei la infracţiunea de omor în toate cazurile. Admiterea cu valoare de principiu a unei asemenea soluţii, ar putea duce însă, la o spiritualizare a obiectului represiunii penale, deoarece aceasta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea cerută de lege.

2.Subiectii infractiunii 2.1.Subiectul activ al infractiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor calificat, poate fi orice persoană care săvârşeşte un omor în vreuna din împrejurările enumerate de art.175 din Codul penal. În raport cu una dintre aceste împrejurări, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât o persoană care are o anumită calitate (art.175 lit.c.): soţ sau rudă apropiată cu subiectul pasiv. De asemenea, subiectul activ, fară a fi calificat, trebuie sa îndeplinească anumite condiţii pentru ca fapta săvârşită de el sa îmbrace elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat. Astfel, subiectul activ trebuie să fi premeditat fapta, să urmarească un interes material, să folosească mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, să aibă interesul de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea pedepsei, sa urmarească înlesnirea sau ascunderea unei alte infracţiuni sau să comită fapta în public. Aceste condiţii îndeplinite, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii penale. La săvârşirea faptei pot contribui si alţi subiecti activi (coautori, instigatori, complici). În cazul coautoratului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului (fapta consumată sau tentativa). Există o asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului, când acesta săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi deci, astfel de acte, orice activităţi susceptibile să producă moartea unei persoane. Astfel, în practica judiciară, s-a decis că există coautorat

dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag, etc.), chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionând simultan cu aceeaşi intenţie de a ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori. 2.2.Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv special şi imediat este persoana a cărei viaţă a fost suprimată, în una din împrejurările prevăzute de art.175 din Codul penal (în cazul faptei consumate) sau a cărei viaţă a fost pusă în pericol de către cel ce a avut intenţia de a ucide (în caz de tentativă). Aceeaşi persoană nu poate fi şi subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de omor calificat. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor calificat este suficient să se constate că: - persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin săvârşirea infracţiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieţii; - să îndeplinească cerinţele speciale cerute de lege pentru încadrarea faptei în art.175 C.p., şi anume: să fie o persoană prin a cărei ucidere făptuitorul să fi urmărit un interes material (lit.b), să fie soţ sau rudă apropiată cu persoana asupra careia se îndreaptă acţiunea distructivă (lit.c), să fie o persoană în stare de neputinţa de a se apăra (lit.d), sa fie o persoană ucisă în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor sale publice sau de serviciu (lit.f) ori în legatură cu

sustragerea de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a

făptuitorului sau a unei alte persoane (lit.g). După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă. În literatura de specialitate s-a subliniat pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, respectiv persoana care a suferit paguba prin infracţiune. Distincţia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori persoana vatamată este în acelaşi timp şi persoana pagubită prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamată, fară a fi însă şi persoana pagubită (de exemplu, copiii victimei unei infracţiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu au calitatea de persoane vătamate).

Secţiunea a III-a Latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii

1.Latura obiectivă a infracţiunii

Ca de altfel în cazul tuturor infracţiunilor, şi în cazul celei de omor calificat, analiza laturii obiective implică analiza elementelor componente ale acesteia: elementul material, urmarea imediată şi legatura de cauzalitate.

1.1.Elementul material Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate constă într-o acţiune (comisiune) sau într-o inacţiune (omisiune). În oricare dintre ipotezele menţionate, această se referă la incriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede o anumită forţă distructivă, respectiv, să fie apt obiectiv să provoace moartea persoanei în condiţiile date. O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare, etc.), acţiuni chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice), etc. Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci când făptuitorul avea obligaţia (legală, contractuală, socială) de a face sau de a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei. De exemplu, prin omisiunea intenţionată de hranire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, prin neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav, s-a dat posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei. Acţiunea ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, dar şi în mod indirect, mijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau animate (asmuţirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase) sau

chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa fizic sau moral la aceasta (de exemplu, prin constrângerea acesteia să se împuşte sau să se arunce de la înalţime). Infracţiunea există şi se pedepseşte ca atare şi atunci când făptuitorul, ştiind că victima suferă de cord şi ca o emoţie puternică îi va provoca moartea, în dorinţa de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoţie. Fapta ucigătoare poate fi săvârşită prin orice mijloace sau instrumente (iar în cazul prevăzut la lit.e, "prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane"). Acestea pot fi clasificate în: - mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, materiale explozive, instrumente tăietoare, înţepătoare, tăietor-înţepatoare, etc. - mijloace chimice: substanţe chimice care exercită o acţiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman. - mijloace psihice prin care se provoacă un şoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei: ameninţarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic, etc. Mijloacele sau instrumentele întrebuinţate trebuie să fie apte pentru săvârşirea unei activităţi ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiţii. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea morţii unei persoane (de exemplu, numai faptul de a da o băutură îndulcită cu zahăr unei persoane care suferă de diabet pentru a-i provoca treptat agravarea bolii şi, în final, moartea). Infracţiunea de omor implică întotdeauna aceleaşi caracteristici, şi anume, existenţa unei acţiuni (inacţiuni) comise cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane, acţiune care are ca rezultat moartea victimei. În realizarea sa concretă, acţiunea sau inacţiunea poate prezenta însă unele particularităţi, dupa cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează diferite elemente care, fară a schimba substanţa faptei, îi dau acesteia o colorătură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social. Aceste împrejurări sunt valorificate de legiuitor şi prevăzute ca elemente circumstanţiale în conţinutul infracţiunii de omor, reprezentând o modalitate normativă agravată a acesteia. Potrivit art.175 din Codul penal, omorul calificat constă în uciderea unei persoane în una din următoarele împrejurări:

1.1.1.Omorul savârsit cu premeditare

1.1.1.1.Unele aspecte de drept comparat Această circumstanţă, deşi exista sub o formă sau alta în majoritatea legislaţiilor, nu are o definiţie în lege. În concepţia clasică, premeditarea însemnă comiterea infracţiunii cu sânge rece, spre deosebire de fapta comisă într-o stare de excitaţie. Cu timpul, cei mai mulţi autori au aderat la ideea că premeditarea ar presupune atât un element cronologic (o distanţare în timp a actului de executare în raport cu momentul luării hotărârii criminale), dar şi un element exterior, compus din acte de pregătire. In acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa italiană. În mai multe decizii ale Casaţiei italiene, s-a argumentat că premeditarea presupune un element cronologic, dar şi o hotărâre criminală fermă, care poate fi desprinsă numai din manifestările exterioare ale făptuitorului, manifestări cu valoare simptomatică: pregătirea mijloacelor de executare, căutarea ocaziei propice şi orice alte elemente din care judecătorul ar putea desprinde concluzia asupra finalităţii urmărite de agent. În conceptia doctrinei penale franceze, de asemenea premeditarea presupune o executare calmă, cu sânge rece, a faptei, pe baza unei gândiri prealabile, dar proba premeditarii implică o referire la manifestările exterioare care au precedat sau au însoţit hotarârea făptuitorului (de exemplu, o ameninţare cu moartea a victimei); când premeditarea se desprinde din manifestările exterioare, ea devine o circumstanţa reală, care se transmite participanţilor. 1.1.1.2. Art.175 lit.a) Premeditarea, cea mai analizată modalitate normativă care califică omorul şi îl încadrează în art.175, nu este definită de legea română, fiind doar enunţată ca circumstanţa de calificare. În sensul literal al cuvântului, "premeditare" înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activităţi viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal şi au considerat că pemeditarea, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate; durată îndelungată şi chibzuinţă făptuitorului "la rece" sau cu stăpânire de sine, netulburat de efecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditare.

În legatură cu înţelesul noţiunii analizate, în teoria şi practica dreptului penal s-au conturat două puncte de vedere diferite. Potrivit unui punct de vedere, premeditarea are un caracter complex-subiectiv şi obiectiv deoarece presupune, pe lânga o anumită intensitate a actului de gândire, şi măsuri concrete care să justifice distincţia şi modalitatea acţiunii care se va întreprinde. Ea cuprinde atât elemente de ordin psihic, cât şi elemente obiective, nefiind suficient să treacă un anumit interval de timp mai îndelungat între luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi punerea ei în executare, ci trebuind să existe şi alte acte materiale şi spirituale de pregătire a infracţiunii, care fac ca rezultatul să fie cert. Deci, omorul premeditat trebuie să fie pregătit efectiv prin măsurile care se iau de către făptuitor, pentru crearea condiţiilor necesare realizării lui, nu numai să fie acceptat psihic şi chibzuit. Ca urmare, pentru existenţa premeditării ca circumstanţa agravantă a infracţiunii de omor, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1.luarea rezoluţiei infracţionale trebuie să preceadă cu un oarecare interval de timp acţiunea agresivă. Există premeditare atunci când hotărârea (rezoluţiunea) de a săvârşi o infracţiune premerge executării infracţiunii, în aşa fel încât, între luarea hotărârii infracţionale şi punerea în executare a acesteia, s-a interpus un interval de timp în care făptuitorul a desfăşurat o activitate premergatoare constând în: luarea de informaţii, procurarea de mijloace, căutarea de complici, pândirea victimei sau atragerea acesteia în cursă. Aşadar, pentru că hotărârea prealabilă de a săvârşi infracţiunea sa constituie premeditare în sensul legii penale, trebuie ca acea hotărâre să fi fost neaparat exteriorizată, manifestată în acte de pregătire, singur elementul timp nefiind suficient (adică, doar existenţa acelui interval între luarea hotărârii şi executarea ei). 2.hotărârea luată anterior trebuie să se concretizeze în anumite activităţi de pregătire care trebuie să fie de natură a înlesni săvârşirea infracţiunii. 3.chibzuirea infractorului trebuie să fie suficientă. Premeditarea este deci compusă din două elemente care se completează reciproc: pe de o parte elementul de chibzuire activă (determinat prin prefixul "pre"), iar pe de altă parte, elementul de chibzuire pasivă (determinat prin "meditare") asupra elementului tactic, chibzuire dată în vileag prin însuşi felul în care a fost realizată infracţiunea (pregătirea, înlăturarea de obstacole, luarea de precauţiuni pentru a împiedica descoperirea faptei şi a făptuitorului,etc.). Îmbinarea acestor elemente stă la baza conceptului juridic de premeditare. Potrivit celuilalt punct de vedere, premeditarea are un caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuire a făptuitorului mai îndelungată decât cea obişnuită şi într-o stare de relativ

calm cu privire la acţiunea sau inacţiunea infracţională, la timpul, locul şi la modul de săvârşire a acesteia. Adepţii acestui punct de vedere susţin în acelaşi timp ca o hotărâre infracţională pusă în aplicare imediat, nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar dacă , în mod concret, desfăşurarea în timp a acţiunii ar dura mai mult. De aceea se arată că, pentru existenţa premeditării este necesară şi trecerea unui interval de timp de la luarea hotărârii şi pâna la punerea ei în executare, pentru a spori şansele producerii urmării dorite.

1.1.1.3.Posibilitatea reţinerii circumstanţei atenuante a provocării În legătură cu posibilitatea coexistenţei provocării cu premeditarea, nu există un punct de vedere unitar în literatura de specialitate şi în practica judiciară. Într-o opinie, s-a susţinut că există situaţii când starea de puternică tulburare sau emoţie provocată, îşi păstrează intensitatea şi după trecerea unui anumit interval de timp, astfel încât fapta penală se poate săvârşi cu premeditare. La fel, este posibil ca făptuitorul să premediteze uciderea unei persoane alcătuindu-şi un plan condiţionat de actul provocator al victimei. Într-o altă opinie, pe care unii doctrinari o consideră justă, s-a considerat că premeditarea omorului este incompatibilă cu provocarea, întrucât chibzuinţa specifică premeditării, contrazice prin concepţie, spontaneitatea ce caracterizează starea de provocare. Circumstanţele atenuante, cum este şi cazul provocării prevăzută în art.73 C.p. ca fiind "săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţa, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă", nu ţin de încadrarea juridică a faptei, ci de individualizarea pedepselor, opera ce aparţine magistratului. Aşa cum rezultă şi din litera legii, nu se impune cerinţa (deoarece textul legal nu distinge) că tulburarea sau emoţia provocată de victimă să se materializeze în săvârşirea faptei penale într-un moment imediat urmator acţiunii de provocare, aşa cum se face expres precizarea de către legiuitor în materia pruncuciderii (faptă "săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere").Aşa cum rezulta din textul legal al pruncuciderii, legiuitorul a înţeles ca fiind necesar să precizeze ca tulburarea pricinuită de naştere trebuie să existe imediat după naştere.

1.1.2.Omorul săvârşit din interes material

Această împrejurare constituie elementul circumstanţial al infracţiunii de omor calificat (art.175 lit.b), atunci când se constată că făptuitorul a săvârşit infracţiunea de omor, determinat fiind de un interes material. Caracterul agravant al împrejurării decurge din pericolul grav pe care îl prezintă recurgerea la acţiuni de ucidere pentru realizarea sau satisfacerea unor interese materiale. Interesul material, ca agravantă de calificare în materie de omor, înseamnă, în principiu, orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială urmărit prin săvârşirea infracţiunii (de pildă, se urmaresc avantaje rezultând din deschiderea unei succesiuni, se urmăreşte stingerea anumitor obligaţii, modificarea unor drepturi, etc.). Într-o parere în conţinutul noţiunii de interes material nu intră însă, avantajele materiale rezultate din strângerea bunurilor victimei în momentul uciderii ei. În cazul omorului din interes material, făptuitorul dobândeşte folosinţă bunurilor sau drepturilor invocând numai vocaţia patrimonială rezultată din faptul morţii victimei. Această formă de omor calificat nu subzistă atunci când el a fost săvârşit din alte motive: răzbunare, gelozie, în urma unor certuri, aceasta, chiar dacă decesul victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material. Deci, potrivit deciziei instanţei supreme, reţinerea agravanţei de la lit.b este independentă de agravanta legală de la art.75 alin.1 lit.d "săvârşirea infracţiunii din motive josnice", iar la individualizarea pedepsei, această agravantă legală nu este luata în calcul, fiind suficientă dispoziţia art.175. În cazul în care motivul (mobilul) care constă în obţinerea unui avantaj material se dovedeşte a fi nereal (de exemplu, în realitate, testamentul nu era în favoarea făptuitorului, dar acesta a considerat în mod greşit că are vocaţie succesorală), cerinţa legii este totuşi îndeplinită deoarece relevantă în această situaţie pentru încadrarea juridică a faptei în prevederea legală de la lit.b, este latura subiectivă a infracţiunii.

1.1.3.Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate constituie o împrejurare agravantă, deci un element circumstanţial în conţinutul omorului calificat (art.175 lit.c). Împrejurarea constă din calitaţile pe care le au reciproc, subiectul activ şi subiectul pasiv al omorului calificat (calitatea de soţ sau de ruda apropiată a făptuitorului în raport cu victima infracţiunii). Această legatură dintre autorul infracţiunii şi subiectul pasiv al acesteia, formează în esenţa, conţinutul agravantei de la lit.c a art.175. Sfera persoanelor a caror ucidere formează această agravantă este precis limitată la dispoziţiile explicative din art.149 din Codul penal. Întră în această sferă: - ascendenţii; - descendenţii; - fraţii şi surorile şi copii acestora; - persoanele devenite, potrivit legii (prin adopţie), astfel de rude. Considerarea legăturii dintre făptuitor şi victimă ca o împrejurare agravantă îşi află justificarea în gradul de periculozitate pe care îl prezintă subiectul activ al unui astfel de omor. Făptuitorul încalcă, nu numai datoria generală de a respecta viaţa semenilor lui, ci şi pe aceea specială, de a respecta viaţa celor apropiaţi din punct de vedere al familiei. Omorul săvârşit în contra soţului sau unei rude apropiate, apare deosebit de odios în societatea contemporană, în care familia trebuie clădită pe sentimente de stimă şi afecţiune, de respect reciproc între soţi şi toţi membrii acesteia. Pentru înţelesul noţiunii de rude apropiate, trebuie să ne referim, după cum s-a arătat mai sus la dispoziţiile art.149 din Codul penal, care, în alin.1 arată că "rudele apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude". În alin.2 al art.149 se adaugă că "dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent, se aplică, în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate, cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului, cât şi descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele înfietorului". Rudenia, ca instituţie juridică, îşi găseşte reglementarea în dreptul familiei. În mod firesc, la explicarea expresiei "rudă apropiată", Codul penal trebuie sa ţină seama de dispoziţiile referitoare la rudenie din Codul familiei: art.45-46, art.66, art.75, art.77.

Expresia "rude apropiate" este deseori folosită în Codul penal, atât în partea generală (art.103 alin.1), cât şi în partea specială (art.170 alin.2, art.173 alin.5, art.175 alin.1 lit.c, art.193 alin.1, art.210 alin.1, art.221 alin.2, art.234 alin.2, art.265 alin.2). Calitatea de rudă apropiată priveşte de cele mai multe ori, persoana infractorului (subiect activ), constituind o cauză de nepedepsire sau o circumstanţă modificatoare de pedeapsă (agravantă sau atenuantă); la unele infracţiuni, datorită naturii lor, au calitatea de rude apropiate, atât subiectul activ, cât şi cel pasiv (omorul între rude, furtul între rude). Cele de mai sus cu privire la frecvenţa folosirii în reglementările Codului penal a expresiei "rude apropiate", justifică existenţa dispoziţiei explicative din art.149. Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere se cere a fi îndeplinite două condiţii: - uciderea copilului nou-născut să fi avut loc imediat dupa naştere; - mama să se fi găsit într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Cu privire la probele ce sunt necesare pentru stabilirea acestor două elemente constitutive, instanţele nu au formulat un punct de vedere unitar. Unele instanţe au considerat că ascunderea sarcinii de către femeia gravidă, sustragerea de la evidenţă şi de la controlul medical a femeii însărcinate, ascunderea momentului naşterii prin nesolicitarea asistenţei din partea altor persoane, constituie probe hotărâtoare în dovedirea împrejurării că femeia care şi-a ucis copilul nou-născut nu s-a aflat în starea de tulburare pricinuită de naştere, la care se referă art.177 C.p. Alte instanţe au considerat că existenţa stării de tulburare pricinuită de naştere, urmează a se reţine, indiferent de conduita anterioară a mamei, ori de câte ori se constată, chiar şi numai pe baza unor depoziţii de martor, ca femeia s-a aflat într-o stare psihică determinată de naştere care i-a diminuat capacitatea intelectiv-volitivă şi sub stăpânirea acestei stări, a suprimat viaţa copilului printr-o activitate comisivă ori omisivă. În fine, alte instanţe au considerat că, pentru a putea conchide asupra elementelor constitutive ale infracţiunii de pruncucidere, şi anume, referitor la existenţa stării de tulburare pricinuită de naştere şi la faptul ca nou-născutul a fost ucis imediat după naştere, pe lângă alte mijloace de probă, este necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se ateste că, în împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, mama respectivă a acţionat în condiţiile menţionate. Aceasta din urmă soluţie este cea legală. Legea penală prevede că fapta constituie pruncucidere, numai dacă respectivul copil a fost ucis imediat dupa naştere. Constatarea corectă a împrejurării ca uciderea copilului a avut loc imediat după naştere, implicând cunoştinţe de specialitate, nu poate fi facută numai

pe bază de declaraţii de martori sau numai pe baza relatărilor mamei copilului, ci instanţele de judecată urmează să dispună efectuarea unei expertize medico-legale, din care să se poată trage o concluzie certă cu privire la această împrejurare esenţială pentru caracterizarea infracţiunii de pruncucidere. De asemenea, pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere este necesar că uciderea copilului nou-născut să fi fost comisă de către mama, în timp ce se află într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Din modul cum se exprimă legiuitorul, rezultă că nu orice tulburare, cauzată chiar şi de factori externi, este de natură să justifice încadrarea faptei în prevederile art.177 C.p., ci numai tulburarea ivită în procesul naşterii sau consecutiva acesteia. Procesele afective specifice naşterii ori manifestările emoţional-afective determinate de anumite situaţii neconvenabile mamei (de exemplu: împrejurarea că a fost parasită de barbatul cu care a întreţinut relaţii intime, teama că va fi alungată de parinţi, anumite concepţii retrograde datorate nivelului cultural redus), pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei, fară ca aceste împrejurări să poată duce la încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art.177 din Codul penal. Pentru a se reţine existenţa "tulburării pricinuite de naştere", pe lângă alte mijloace de probă, este necesară efectuarea şi a unei expertize medico-legale. Este evident că în practică, nu întotdeauna pot fi examinaţi mama si nou-născutul, imediat după comiterea faptei, mai ales când uciderea copilului a fost descoperită mai târziu. Totuşi, şi în aceste cazuri este necesară efectuarea expertizei medico-legale, urmând ca expertul, la stabilirea concluziilor, să ţină seama şi de împrejurările de fapt rezultând din actele de cercetare penală sau judecatorească. 1.1.3.2.Încadrarea faptei de ucidere a copilului nou-născut în dispoziţiile art.175 din Codul penal Pentru cazul în care uciderea de către mamă a copilului nou-născut nu întruneşte elementele constitutive ale faptei prevăzute de art.177 C.p., iar fapta urmează a se încadra ca infracţiune de omor, s-a pus problema elementelor circumstanţiale ce determină încadrarea faptei în dispoziţiile art.175 din cod. Unele instanţe au încadrat omorul comis de mamă numai în dispoziţiile art.175 lit.c din Codul penal. Alte instanţe au încadrat asemenea fapte în dispoziţiile art.175 lit.a si c din acelaşi cod.

În fine, alte instanţe au decis că încadrarea juridică trebuie facută întotdeauna în dispoziţiile art.175 lit.c şi d din Codul penal, iar, când din probe rezultă că fapta a fost săvârşită cu premeditare, aceasta trebuie încdrată şi în dispoziţiile de la litera a. din menţionatul text de lege. Această ultimă soluţie este cea legală. Într-adevăr, omorul săvârşit de mama asupra unui descendent, ruda apropiată în înţelesul art.149 C.p., se încadrează în dispoziţiile art.175 lit. c din Codul penal. Fapta urmează să fie încadrată şi în dispoziţiile art.175 lit.d, deoarece în asemenea cazuri, a fost suprimată viaţa unei persoane profitându-se de starea de neputinţa a acesteia de a se apăra. Copilul nou-născut este, prin natura situaţiei lui, în neputinţa de a se apăra, iar cel carei suprima viaţa, profită implicit, de această stare. Premeditarea, ca element circumstanţial al omorului calificat, presupune realizarea a două cerinţe, şi anume: luarea rezoluţiei infracţionale să fi precedat activitatea materială de ucidere şi, totodată, subiectul infracţiunii să fi trecut la unele acte premergatoare ale faptei, cum sunt: procurarea de mijloace cu care să actioneze, căutarea de complici, alegerea locului unde să comită fapta. În lipsa unei chibzuiri anticipate şi a unor acte de pregătire în vederea suprimării vieţii copilului, nu se poate reţine premeditarea. În consecinţa, uciderea copilului nou-născut, de către mamă care nu se află în stare de tulburare pricinuită de naştere, se încadrează în art.175 lit.c si d C.p., iar când din administrarea probatoriului rezultă că mama a acţionat cu premeditare, încadrarea urmează a se face şi în dispoziţiile de la lit.a din acelaşi articol.

În cazul în care fapta mamei de a-şi fi ucis copilul nou-născut, constituie infracţiunea de omor calificat, activitatea celorlalţi participanţi (complici, instigatori, coautori), se încadrează, de asemenea, ca omor calificat (art.175 lit.d C.p.). În cazul în care există agravanţa premeditării şi cu privire la aceştia ori sunt rude apropiate, fapta lor va fi încadrată şi în lit.a şi c din acelaşi text de lege.

1.1.3.3.Posibilitatea reţinerii circumstanţei agravante prevăzute la art.75 lit.b din Codul penal Susţinând posibilitatea reţinerii circumstanţelor agravante generale reglementate de art. 75 lit.b din Codul penal în cazul infracţiunii de omor calificat, unii autori au argumentat în esenţă că infracţiunea de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art.175 lit.c nu exclude, ci

impune aplicarea circumstanţei agravante generale, reglementată prin prevederea art.75 lit.b din Codul penal, în teza săvârşirii infracţiunii prin violenţa asupra membrilor familiei. Cele două texte de lege (art.75 lit.b şi art.175 alin.1 lit.c) nu sunt identice, astfel încât, prin aplicarea lor în acelaşi caz, nu se realizează o dublă agravare a răspunderii penale. Ineditul, determinat de modificarea prevederilor art.75 lit.b din Codul penal, şi raportarea agravantei săvârşirii infracţiunii prin violenţă asupra membrilor familiei, la aceea de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art.175 lit.c din Codul penal, este anihilat din moment ce el se circumscrie unor abordări şi soluţionări de principiu preexistente care trebuie avute în vedere şi luate în considerare cu atât mai mult cu cât sunt opuse celor aduse în discuţie. În conformitate cu prevederile art.75 alin.1, lit.b din Codul penal, constituie circumstanţe agravante, între altele şi săvârşirea faptei prin acte de cruzime, prin violenţă asupra membrilor familiei sau prin metode sau mijloace care prezintă pericol public. Noutatea de reglementare a prevederilor art.75 lit. b aduse prin L 197, constă în faptul că, pe lângă împrejurările iniţiale determinate şi menţinute săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin metode sau mijloace care prezintă pericol public, a fost adaugată aceea a comiterii infracţiunii prin violenţa asupra membrilor familiei. Au fost grupate astfel, în aceleaşi prevederi legale, trei împrejurări distincte care constituie circumstanţe agravante legale generale, cu aceleaşi efecte în planul răspunderii penale. Legiuitorul a instituit o circumstanţa legală generală, constând în săvârşirea infracţiunii prin violenţă asupra membrilor familiei, în care, atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt membrii aceleiaşi familii. prin acestea. Dar acestei necesităţi îi răspund deopotrivă şi modificările aduse infracţiunilor de lovire. 1.1.4.Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra

Această împrejurare agravantă este considerată ca element circumstanţial al omorului calificat la lit.d a art.175 din Codul penal. Se consideră calificat, potrivit acestei prevederi, omorul pe care făptuitorul l-a săvârşit asupra unei persoane care nu avea posibilitatea fizică de a se apăra, iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite omorul. Agravanta se justifică prin aceea că, pe de o parte, omorul asupra unei persoane care se află în stare de neputinţă de a se apăra, se săvârşeşte mai uşor, iar pe de altă parte, că cel

care profită de o asemenea stare a victimei pentru a o ucide, vădeşte un grad sporit de pericol social. Prin această, legea a creat un plus de ocrotire pentru viaţa celor aflaţi în neputinţă de apărare. Neputinţa de apărare împotriva unei acţiuni de ucidere este evident, o neputinţă fizică. Starea de neputinţă poate însă proveni din diferite cauze, de ordin fizic sau psihic, cauze care diminuează sau anihilează aptitudinea de apărare a unei persoane. Aceasta agravanta se reţine atunci când făptuitorul cunoştea starea de neputinţă a victimei şi o transformă într-un mijloc de realizare cu mai multă uşurinţă a omorului. Pentru reţinerea acestei agravante, se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii: 1.să existe starea de neputinţă a victimei de a se apăra; neputinţa de a se apăra a victimei este o împrejurare de natură fiziologică, care poate fi naturală (infirmitate, convalescenţă, bătrâneţe, vârstă fragedă, somn), provocată în mod întâmplător de factori externi sau interni (de exemplu, persoana se gaseşte într-un loc izolat, fiind lipsită de vreun mijloc de apărare ori a suferit un accident) sau provocată chiar de victimă (de pildă, beţia voluntară sau administrarea de narcotice). Sunt în neputinţă de a se apăra, persoanele care, datorită unei stări fizice sau psihice ori datorită altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului. Această circumstanţă este incidentă deci, şi în situaţia în care omorul a fost săvârşit asupra unei persoane care, deşi nu suferea de nici o infirmitate în momentul săvârşirii faptei, nu a avut posibilitatea de a se apăra, iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite fapta. După cum am văzut, starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei de a reacţiona, apărându-se în faţa atacului, trebuie să fie exterioară activităţii autorului, adică să nu se datoreze faptelor acestuia. Este, de asemenea în neputinţă de a se apăra, persoana a cărei forţă fizică este vădit disproporţionată în raport cu a făptuitorului, precum şi persoana care, atinsă fiind de vreo maladie psihică, nu îşi dă seama de pericolul care o ameninţă. 2.făptuitorul să profite de această stare; textul utilizează expresia "profitând de starea de neputinţa", ceea ce înseamnă că, alături de condiţia imposibilităţii de apărare, trebuie să subziste şi condiţia folosirii acestei stări de către făptuitorul în cauză. A profita de starea de neputinţă a victimei de a se apăra, presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei precare a victimei şi hotărârea acestuia de a se folosi de această stare a victimei pentru a o ucide. Cele două elemente (cunoaşterea unei stări şi hotărârea de a se folosi de această împrejurare) trebuie să fie îndeplinite cumulativ, ceea ce face ca fapta să prezinte un grad de pericol social mai grav din punct de vedere obiectiv (neputinţa victimei de a se apăra), cât şi din punct de vedere subiectiv (perversitatea făptuitorului care a ucis, profitând de această împrejurare).

Sunt deci, două condiţii corelative: una privind victima, cealaltă pe făptuitor, una fară cealaltă nefiind suficientă pentru a caracteriza această modalitate a omorului calificat. Agravanta nu se aplică în ipoteza în care făptuitorul, deşi cunoaşte starea de neputinţă a victimei, nu se foloseşte de ea în executarea omorului (spre exemplu, se toarnă otrava în mâncarea din care consumă mai multe persoane printre care şi un orb sau se provoacă o explozie în locul unde se află un infirm, cazuri în care nu este antrenată agravanta de la lit.d). De asemenea, eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte starea în care se află victima, înlatură aplicarea agravantei. Aceeaşi soluţie se impune şi în caz de aberratio ictus. Pentru a se aplica agravanta este necesar ca, atât persoana efectiv ucisă, cât şi persoana împotriva căreia s-a îndreptat actul de ucidere, să nu îndeplinească condiţia aptitudinii de a se apăra împotriva activităţii făptuitorului. Circumstanţa de calificare, având un caracter obiectiv, se răsfrânge asupra participanţilor, în masura în care aceştia au cunoscuto (art.28 aln.2 C.p.).

1.1.5.Omorul săvârşit prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane

Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanţial al omorului calificat (art.175 lit.e). Această circumstanţă, referindu-se la mijloacele de săvârşire a omorului, are în vedere mijloace care, fie prin natura lor, fie datorită modului de folosire, fac ca în afara morţii victimei, să se creeze o stare de pericol şi pentru viaţa altor persoane. Împrejurarea agravantă există atunci când făptuitorul a ales ca mijloc de săvârşire a omorului un mijloc a cărui folosire este de natură să pună în pericol viaţa mai multor persoane şi, cu toate că şi-a dat seama de posibilitatea acestui pericol, prevăzând existenţa lui, totuşi s-a folosit de acel mijloc la săvârşirea acţiunii de ucidere. Pentru existenţa agravantei, se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii: 1) mijloacele folosite de făptuitor să prezinte un pericol potenţial pentru viaţă mai multor persoane; este vorba de acele mijloace care prin ele însele, prin natura lor (bombe, gaze axfixiante, incendii) sau prin modul cum sunt folosite (otrăvuri, diferite reptile, etc.) pot pune în pericol viaţa unei pluralitaţi de subiecţi pasivi. Astfel, punerea unei bombe într-un loc pe unde obişnuit trece persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea de ucidere, loc pe unde pot trece însă şi alte persoane, punerea otrăvii în mâncarea destinată persoanei pe care făptuitorul şi-a propus s-o ucidă, dar din care s-ar putea să manânce şi alte persoane,

infectarea apei din fântână persoanei vizate de făptuitor, fântâna din care, uneori iau apă şi vecinii, sunt câteva mijloace care pun în pericol viaţă mai multor persoane. Pericolul pentru viaţa mai multor persoane, nu este obligatoriu să rezulte în mod exclusiv din natura mijloacelor de ucidere folosite, ci din împrejurarile sau circumstanţele cu care, în concret, se asociază acele mijloace, agravând pericolul. Astfel, în practica judiciară sa decis ca fapta inculpatului de a ucide cu o rafală de pistol mitralieră o persoana car statea în picioare în mijlocul unei camere în care dormeau alte trei persoane, constituie omor calificat prevăzut de art.175 lit.e C.p. deoarece, trăgând mai multe gloanţe asupra victimei în direcţia în care se aflau şi alte persoane, a fost pusă în pericol şi viaţa acestora. Folosirea unor astfel de mijloace nu numai că pune în pericol viaţa mai multor persoane, dar este concludentă şi în ceea ce priveşte periculozitatea gravă a celui care a recurs la astfel de mijloace, acceptând riscul de a ridica prin fapta sa, viaţa unei pluralitaţi de persoane. 2)făptuitorul să cunoască pericolul pentru viaţa mai multor persoane, pe care îl prezintă mijloacele folosite; în toate cazurile, făptuitorul trebuie să aibă cunoştinţa de existenţa acestor circumstanţe la care expune prin fapta sa, viaţa mai multor persoane, urmărind sau acceptând producerea rezultatului, din punct de vedere subiectiv, fiind necesară stabilirea acestui aspect. Făptuitorul trebuie să aibă cunoştinţă de mijloacele utilizate şi de pericolul potenţial pe care îl prezintă, dând dovadă de dispreţ nu numai pentru viaţa persoanei vizate, ci şi pentru viaţa tuturor persoanelor expuse pericolului de a fi ucise. Astfel, acela care amplasează un dispozitiv exploziv într-un loc aglomerat, chiar dacă reglează dispozitivul astfel încât să ucidă o anume persoană, are reprezentarea că prin fapta sa ar putea să producă mai multe victime. În acest caz, chiar dacă explozia nu se produce, sau, în cazul în care se produce, nu provoacă moartea nici unei persoane, autorul va răspunde pentru tentativa la infracţiunea de omor calificat. 1.1.5.1.Posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni În literatura de specialitate s-a pus problema existenţei concursului de infracţiuni între infracţiunea de omor calificat (pe lit.i) şi cea de port fară drept a unei arme albe (faptă prevazută şi pedepsită ca atare de art.1 din L.61/1990, republicată) sau dacă cea de-a doua este absorbită în conţinutul infracţiunii de omor calificat, care devine astfel, o infracţiune complexă. Analizând cele două puncte de vedere, va fi analizat într-o primă fază conţinutul infracţiunii prevăzute în art.1 din L.61/1990, articol introdus prin L.169/10 aprilie 2002, care

prevede: "constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, portul fară drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanei ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şisului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte confecţionate anume pentru taiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea locuri sau împrejurări, a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecţionate pe baza de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice". Din sintagma "dacă nu constituie o infracţiune mai gravă", unii autori au apreciat că această infracţiune "se absoarbe" în conţinutul infracţiunii de omor calificat, aceasta din urmă, nefiind posibil a se savârşi fară savârşirea celei dintâi. În opinia autorului, această soluţie nu poate fi acceptată. Din spiritul L.169/2002 care a modificat L.61/1990, rezultă intenţia legiuitorului de a sancţiona portul nelegal de arme mai grav, transformând astfel de fapte din contravenţii în infracţiuni. Autorul opinează în continuare că sintagma "dacă nu constituie o infracţiune mai gravă" face trimitere la infracţiunea imediată-aceea a nerespectării armelor şi muniţiilor, prevazută de art.279 din Codul penal, cât şi în legile speciale în materie. Într-adevăr, omorul în sine presupune în cele mai multe cazuri, folosirea unei arme (în cazul de faţa-arma albă) pentru suprimarea vieţii. Dar aceasta se poate realiza în cadrul unei intenţii imediate, anterioare sau concomitente intenţiei de a suprima viaţa persoanei şi în cele mai multe cazuri inculpatul nu poartă asupra sa arma, ci foloseşte drept armă un obiect vulnerant gasit în imediata apropiere. Or, din probele administrate rezultă că inculpatul, în urma unui conflict anterior cu victima, simţindu-se ameninţat, purta în mod obişnuit cuţitul automat asupra sa, acceptând ideea că în cazul unui atac din partea victimei, îl va folosi, eventual chiar pentru suprimarea vieţii, ceea ce s-a şi întâmplat. Din aceste considerente se poate aprecia că inculpatul, înainte de comiterea faptei, în mod distinct în cadrul unei intenţii infracţionale, a hotarât să poarte asupra sa în mod obişnuit, un cuţit, pe care l-a purtat asupra sa şi în locuri publice, savârşind astfel infracţiunea prevazută la art.1 pct.1 din L.61/1990, republicată. Pentru aceste motive, considerăm ca infracţiunea de omor calificat intră în concurs real cu infracţiunea de port fară drept a unei arme albe. De lege ferenda, se consideră utilă modificarea L.17/2 aprilie 1996, în sensul de a reglementa detaliat regimul portului de armă albă şi a permisului de port-armă albă, precum şi a regimului de deţinere şi a portului armelor cu aer comprimat şi a celor cu electroşocuri.

1.1.6.Omorul savârşit în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanţial în conţinutul omorului calificat (art.175 lit.f). Considerarea acestei împrejurări ca agravantă, se justifică prin aceea că omorul savârşit în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei capată caracter de act de rebeliune sau de răzbunare, aşa încât, alături de obiectul juridic special al omorului se mai adaugă şi atingerea adusă autoritaţii publice. Există această circumstanţă şi atunci când faptuitorul ucide pentru a împiedica victima sa-şi exercite îndatoririle de serviciu. Omorul savârşit în aceasta împrejurare agravantă prezintă evident un grad sporit de pericol social, încât calificarea lui este pe deplin justificată. O problemă de calificare se ridică în legatură cu posibilitatea reţinerii agravantei în cazul îndeplinirii necorespunzatoare sau nelegale a îndatoririlor de serviciu de către victimă, îndeplinire datorită careiă faptuitorul urmareşte să se răzbune. În literatura şi în practica judecătorească în materie, au fost susţinute două opinii. Într-o altă opinie şi, mai ales în practica instanţelor, s-a susţinut că agravanta şi deci, omorul calificat, se poate reţine numai în cazul îndeplinirii legale a îndatoririlor de serviciu, nu şi în cazul în care victima şi-a depaşit atribuţiile de serviciu sau publice. Pericolul sporit al faptei de omor în acest caz, constă în aceea că autorul acţionează condus de dorinţa de a se răzbuna pe victimă, dar nu pentru o neînţelegere personală, ci din cauza felului în care aceasta îşi exercită, în general atribuţiile de serviciu. Pentru existenţa acestei modalitaţi, este suficient ca omorul să fi avut ca mobil acest sentiment al răzbunarii legat de îndeplinirea îndatoririlor funcţiei. Ceea ce agravează fapta este mobilul razbunării cu care acţionează autorul, dorinţa lui de a-şi face dreptate singur, pedepsind pe funcţionar pentru faptele comise în legatură cu serviciul. O asemenea atitudine anarhică, de negare a autoritaţii, este periculoasă pentru ordinea de drept, fie ca atitudinea funcţionarului, victimă a omorului, a fost corectă sau nu în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. În doctrina se subliniază de asemenea, că agravanta operează, fie ca nemulţumirea făptuitorului faţa de funcţionar era justă, fie injustă. În practică s-a reţinut corect această împrejurare de calificare în cazul unui omor savârşit asupra unui portar al unei întreprinderi, de către o persoana care a urmărit să se răzbune pentru felul corect în care victima îşi îndeplinise faţă de el îndatoririle funcţiei sale.

Legea va pretinde o ordonare în timp a elementelor celor două condiţii necesare pentru existenta acestei modalitaţi normative: săvârşirea omorului şi îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice. Textul de lege nu pretinde simultaneitatea şi nici măcar concordanţa în timp între calitatea deţinuta de victimă (din care decurg îndatoririle de serviciu), pe de o parte şi momentul savârşirii faptei, pe de altă parte. Este suficient ca fapta să fie în legatură cu îndatoririle de serviciu ale victimei, indiferent dacă aceasta s-a aflat în exercitarea obligaţiilor de serviciu chiar în momentul faptei ori aceste atribuţii au fost exercitate în trecut, înainte de savârşirea faptei. Această interpretare decurge firesc, atât din înţelesul expresiei "în legatură cu îndatoririle de serviciu sau publice" ale victimei, folosită de textul de lege, cât şi din raţiunea ce a stat la baza acestuia În practică judiciară s-a decis că, pentru a se reţine că omorul a fost savârşit în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, nu este suficient ca aceasta, în momentul savârşirii faptei să se afle în exerciţiul unei asemenea îndatoriri, fiind necesar ca mobilul agresiunii să fie în legatură cu îndeplinirea ei de către victima, iar nu cu o stare conflictuală survenită din alte motive, straine de îndeplinirea îndatoririlor victimei. 1.1.7.Omorul savârşit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse

Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanţial în conţinutul infracţiunii de omor calificat, potrivit lit.g a art.175. Împrejurarea agravantă constă în aceea că faptuitorul a săvârşit omorul pentru a se pune la adăpost,pe el sau pe altul (legea neprevăzând vreo limitare în această privinţă), de o urmarire penală, de masură preventivă a arestarii sau a executării unei pedepse. Pericolul social sporit al omorului comis în acest fel decurge din scopul pe care faptuitorul îl urmareşte prin săvârşirea omorului, astfel încât, pe lângă atingerea adusă relaţiilor sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii de omor, se mai aduce atingere şi relaţiilor sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, acestea din urmă fiind periclitate prin orice fapt care zdruncină, stirbeşte încrederea în aceste organe şi implicit, aduce prejudicii prestigiului justiţiei; are acest caracter, orice act prin care o persoana se opune măsurilor luate de organele justiţiei. Pentru eficienţa agravantă a acestei împrejurări, nu interesează dacă sustragerea de la urmărire priveşte o infracţiune săvârşita cu puţin timp înainte de savârşirea omorului sau o infracţiune săvârşită cu mult anterior.

Ceea ce are importanţă este dovada scopului urmărit de faptuitor; în consecinţă, nu interesează dacă făptuitorul sau persoana pe care a înţeles să o sustragă de la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a reuşit sau nu să atingă scopul propus. Într-o părere, agravantă va opera în orice situaţie întrucât legea nu condiţionează agravantă de existenţă unei activităti de urmărire penală, a unei arestări sau a unei executări de pedeapsă care să aibă un temei legal. Eventualele nemulţumiri ale inculpatului împotriva urmaririi penale, aretarii, executarii pedepsei, etc., vor fi supuse organelor competente spre soluţionare şi în nici un caz nu este permis învinuitului sau inculpatului să evalueze legalitatea masurilor luate împotriva sa ori a altor persoane. Aşa cum, de pildă, nu este aparată de raspunderea penală-se susţine-persoana care evadează dintr-un loc de deţinere, motivând că este nevinovată şi că pedeapsa legal aplicată ascunde o eroare judiciară, tot astfel nu ar putea împiedica aplicarea agravantei susţinerea ca urmarirea, arestarea sau masurile de executare a pedepsei la care inculpatul a fost supus, nu are în fond temei legal. Considerăm însă, că acest exemplu nu este pertinent în susţinerea acestei poziţii, deoarece relevanta poate prezenta, nu poziţia subiectivă a faptuitorului, parerea acestuia despre legalitatea masurilor luate, ci o vedere obiectivă, dupa lege, asupra acestor măsuri. Într-o altă părere, în ipoteză în care măsura arestării are caracter ilegal ori executarea pedepsei nu poate fi adusă la îndeplinire, intervenind graţierea, fapta constituie omor simplu, nu calificat. În susţinerea acestei opinii se motivează că în textul legal operează prezumţia că legiuitorul a înteles să se refere la caracterul legal al măsurilor enunţate şi nu la posibilitatea încălcării drepturilor persoanei învinuite ulterior pentru omor calificat (sau tentativa la acesta), în variantă prevazută la lit.g. De altfel, arestarea ilegală sau cercetarea abuzivă constituie, la rândul lor infracţiuni potrivit art.266 din Codul penal. 1.1.8.Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanţial în conţinutul omorului calificat potrivit art.175 lit.h. Împrejurarea agravantă constă în aceea că făptuitorul săvârşeşte omorul în scopul, fie de a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni, fie de a ascunde şi împiedică descoperirea acesteia. Justificarea acestei agravante este similară cu aceea a agravantei de la lit.g. Nu are importanţa dacă făptuitorul a reuşit prin săvârşirea omorului, să înlesnească săvârşirea unei alte infracţiuni sau să ascundă o infracţiune comisă.

Prin urmare, în cazul acestei modalitaţi normative, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe o altă infracţiune; prin expresia "o altă infracţiune" se întelege orice faptă care constituie infracţiune potrivit legii penale şi care este prevazută în partea specială a Codului penal şi în alte legi speciale. Potrivit art.17 din Codul penal, constituie infracţiune fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovaţie şi este prevazută de legea penală. Nu interesează dacă infracţiunea respectivă a fost consumată sau a rămas în forma tentativei (deoarece textul de lege foloseşte expresia "altă infracţiune" în sens larg, referindu-se la orice faptă pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă), ci exclusiv constatarea că inculpatul a comis omorul în scopul săvârşirii acelei infracţiuni; de asemenea, nu prezintă importantă nici natura acelei infracţiuni (cu două exceptii) şi nici faptul dacă mijlocul ales pentru comiterea omorului era sau nu adecvat scopului propus-acoperirea celeilalte infracţiuni. Legea pretinde doar că omorul să fie săvârşit, fie pentru înlesnirea ei (de pildă, este ucis paznicul pentru ca inculpatul să sustragă bunuri dintr-o unitate), fie pentru ascunderea ei (de pildă, după viol, victima este ucisă pentru a se acoperi săvârşirea infracţiunii, astfel încât aceasta să nu fie descoperită). De asemenea, exista agravanta şi atunci când infracţiunea a cărei săvârşire a fost înlesnită sau ascunsă, a fost comisa de o altă persoană decât cea care a săvârşit omorul şi chiar şi atunci când fapta a cărei ascundere se urmăreşte nu a fost încă săvârşita, ci urmează să se înfaptuiască în viitor. Această interpretare se impune tot în baza principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". De la aplicarea acestei agravante există însă, urmatoarele exceptii: - cazul când infracţiunea înlesnită sau ascunsă consta tot în omor sau tentativă de omor, situaţie în care se face aplicarea agravantei privind pluralitatea de infracţiuni de omor prevazută la art.176 lit.b-omor deosebit de grav sau tentativă la acesta. - cazul în care cealaltă infracţiune este o tâlhărie sau o piraterie, infracţiuni în legatură cu care legea instituie o formă specială de omor -omor deosebit de grav. 2).scopul înlesnirii sau ascunderii săvârşirii altei infracţiuni să fie determinat; în practica judiciară s-a decis că, pentru încadrarea faptei în prevederile art.175 lit.h, este necesar a se stabili că infracţiunea a fost săvârşită efectiv pentru înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni. Nu există o astfel de situaţie atunci când faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de omor, alături de alte infracţiuni concomitente urmărind aceeaşi finalitate. Legea pretinde că înlesnirea sau ascunderea săvârşirii altei infracţiuni, să fi alcătuit scopul suprimării vieţii victimei. Dacă scopul s-a realizat va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea de omor calificat şi infracţiunea înlesnită prin săvârşirea omorului.

Agravantă nu funcţionează dacă între omor şi cealaltă infracţiune nu se stabileste concordanţă subiectivă cerută de lege. Această din urmă condiţie atribuie agravantei un caracter personal, astfel încât aceasta nu se răsfrângă asupra participanţilor.

1.1.9.Omorul săvârşit în public Potrivit lit.i a art.175, omorul săvârşit în public constituie un element de circumstanţiere a faptei de omor calificat. O asemenea împrejurare evidenţiază un grad sporit de periculozitate a infractorului, iar fapta are un mare ecou social, determinând o nesiguranţă publică privind viaţa ca valoare socială. Conform legii penale (art.152 lit.a-e C.p.), fapta se consideră săvârşită "în public" atunci când a fost comisă: · într-un loc care prin natură sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană (strada, piaţa, parc public, gară, port, etc.); · în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane (sala de spectacole, şcoala, muzeu, altă instituţie); · în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau vazută şi dacă acest rezultat s-a produs fata de două sau mai multe persoane; · într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante; · prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Prin urmare orice faptă de omor sau de tentativă la infracţiunea de omor săvârşită în vreuna din împrejurările enumerate mai sus, constituie infracţiunea de omor calificat sau infracţiunea de tentativă la omor calificat. 1.2.Urmarea imediată 1.2.1. Omorul calificat-infracţiune de rezultat Descrierea faptei incriminate mai cuprinde, pe lângă descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate şi arătarea rezultatului, acolo unde legiuitorul condiţionează existenţa faptei

incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioaraă conduitei, diferită cronologic şi logic de acţiune, dar cauzată de aceasta. În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acţiunii (din elementul material al laturii obiective) şi constituie consecinţa, urmarea acesteia. Prin urmare, rezultatul face parte, împreună cu acţiunea sau inacţiunea, din descrierea faptei incriminate şi se înfaţisează, în cazul infracţiunii de omor, sub forma unei modificari a substanţei obiectului material (de exemplu, "uciderea" unei persoane). În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiţionează existenţa incriminării, este arătat de regula în mod explicit, prin anumite expresii. În mod excepţional însă, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecinţă a modului cum este descrisă acţiunea. Aceasta sugerează prin ea însăşi necesitatea unui rezultat diferit de acţiune în timp şi spaţiu. În acest mod se înfaţisează rezultatul material la infracţiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit în sintagma "omorul săvârşit în vreuna din urmatoarele împrejurări", nu redă numai acţiunea, ci şi rezultatul-uciderea persoanei, consecinţă a acţiunii. Este vorba aici de incriminarea cu rezultat comprimat. Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat, în normă de incriminare, se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseste o atare cerinţa şi care se numesc incriminări de simplă acţiune (formale). Delimitarea celor două categorii de incriminări nu este întotdeauna uşor de facut, mai ales în ipoteza incriminărilor cu rezultat comprimat, cum este cazul celei analizate în lucrarea de faţă. Unul dintre criteriile de delimitare ar putea fi cel al tentativei terminate; incriminările la care se poate concepe o asemenea modalitate a tentativei vor constitui, incontestabil, incriminări de rezultat şi nu de simplă acţiune, la care nu este posibilă decât tentativa neterminată. Delimitarea este importantă deoarece numai în cazul infracţiunilor de rezultat este necesară probarea existenţei rezultatului, la cele de simplă acţiune, urmarea imediată fiind implicită acţiunii. Tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilită decât dacă norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat. În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noţiunii de rezultat, care coincide cu rezultatul descris în normă de incriminare, dar şi de un sens larg al acestei noţiuni, acela care ar putea fi conceput şi la incriminările de simplă acţiune, care ar consta în simpla săvârşire a acţiunii. Acest sens larg al noţiunii este folosit în legea penală română atunci când se defineşte intenţia prin expresia "prevede rezultatul". Dacă în aceste cazuri s-ar avea în vedere noţiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusă posibilitatea ca în norma de incriminare să se prevadă cerinţa vinovaţiei în raport cu incriminările formale, de simplă acţiune.

În ipoteza omorului calificat este avută în vedere noţiunea de rezultat în sens larg şi anume, rezultatul ca finalitate a acţiunii, şi care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea acţiunii, cât şi ipoteza în care acesta coincide cu acţiunea. Aceste semnificaţii ale noţiunii de rezultat trebuie diferenţiate de noţiunea de rezultat conceput ca o relaţie logico-juridică între acţiune ţi valoarea socială protejată de legea penală: obiectul juridic. Legiuitorul nu incriminează decât acele acţiuni sau inacţiuni care aduc atingere valorilor sociale ocrotite. În acest sens, toate incriminările presupun ab initio, un rezultat logico-juridic, acela care se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare nu apare necesitatea de a fi probată, nici existenţa sa, nici a legăturii de cauzalitate între acţiune şi rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul menţionat al noţiunii de rezultat nici pentru a defini intenţia, deoarece prevederea rezultatului care stă la baza acestor procese psihice, trebuie raportată la consecinţele fireşti, nemijlocite, ale acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi nu la valorile sociale ocrotite de lege. Actul de violenţă devine relevant, sub aspectul infracţiunii de omor în general şi, în special, al celei de omor calificat, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei în împrejurarile speciale prevazute de art.175 alin.1 din Codul penal. În lipsa acestui rezultat, actul de violenţă poate fi luat în considerare ca element al tentativei la infracţiunea de omor calificat (art.175 alin.2) sau al altei infracţiuni de violenţă, dar nu ca element constitutiv al infracţiunii de omor. Aceasta, fiind o infracţiune de rezultat, se cere producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activităţii de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu. În realitatea faptică pot exista situaţii în care, în realizarea laturii obiective a infracţiunii de omor, apar elemente de durată. Acesta poate fi cazul uciderii victimei prin otravire lentă, realizată prin administrarea repetată a unor doze mici de otravă, urmând ca efectul, moartea victimei, să survină în timp, caz în care, indiscutabil, executarea elementului material al laturii obiective se prelungeste în timp, uneori o durată apreciabilă până la producerea rezultatului letal. Indiscutabil ca în asemenea situaţii, acţiunea de ucidere prin otravire este una de durată. Cu toate acestea, omorul astfel săvârşit este şi rămâne o infracţiune instantanee, pentru că ceea ce este esenţial în această privinţă, este ca infracţiunea se săvârşeşte, ia sfârşit, se consumă, odată cu producerea rezultatului. Există însă, şi cazuri în care rezultatul (moartea persoanei), survine la un interval de timp mai mare după executarea acţiunii sau inacţiunii care defineşte elementul material al laturii obiective.

Împrejurarea ca moartea a survenit la un anumit interval de timp, mai mare sau mai mic după executarea acţiunii sau inacţiunii care definesc elementul material al laturii obiective, este lipsita de relevanţa juridică în ceea ce priveste caracterul şi esenţa de infracţiune instantanee a omorului. Atunci când în caracterizarea infracţiunilor instantanee, cum este aceea de omor, activitatea infracţională ia sfârşit odată cu survenirea rezultatului, se impune concluzia că, după instalarea acestuia, ea nu se mai prelungeşte în timp. Fie ca privesc săvârşirea acţiunii sau inacţiunii propriu-zise, fie timpul scurs între încetarea acestora şi producerea rezultatului, aspectele de durată anterioare acestui moment sunt lipsite de relevanţa din unghiul de vedere al determinării şi definirii caracterului instantaneu al infracţiunii de omor. Din acest punct de vedere, sunt cel putin discutabile unele concluzii şi soluţionari de principiu ale practicii judiciare la cel mai înalt nivel, care, chiar dacă au fost statornicite cu mai multă vreme în urmă, pot influenţa şi în prezent, tocmai prin caracterul lor orientativ, îndrumător. Deci, în cazul omorului, infracţiune instantanee şi de rezultat, are loc o suprapunere a momentului săvârşirii cu acela al consumării. Aşa fiind, nu credem că se mai poate deosebi între cele două momente (cel al săvârşirii şi cel al consumării infracţiunii).

1.2.2.Moartea persoanei. Aspecte medico-legale La fel de discutabil este momentul producerii rezultatului, adică moartea persoanei. De astă dată, legiuitorul - atât cel român, cât şi cel străin, nu oferă nici un termen legal de referinţă şi nici nu este silit să clarifice acest moment pentru a distinge infracţiunea de omor de alte infracţiuni. De regulă, legislaţiile folosesc expresiile: omor, ucidere, ucigaş, etc., care, deşi evocă rezultatul acţiunii, şi anume moartea victimei, nu o definesc şi nici în alt mod nu precizează momentul când intervine acest rezultat. În această privinţă trebuie să ne adresăm cercetătorilor medicali. Potrivit constatărilor medicale, moartea constituie un proces compus din mai multe etape: 1.

preagonia-apariţia de stări de luciditate, stări euforice, anxietate.

2.

agonia-momentul când are loc trecerea de la viaţă la moarte clinică, fenomenele biologice

fiind treptat anihilate de cele tanatologice. 3.

moartea clinică-dispariţia funcţiei respiratorii şi a celei cardiace, dispariţia activitaţii

reflexe, a activitaţii electrice a creierului. 4.

moartea cerebrală încetarea funcţiilor psihice, leziuni morfologice, ireversibile ale

neuronilor corticali. 5. moartea reală oprirea metabolismului şi apariţia semnelor morţii reale, a modificărilor cadaverice ca urmare a acţiunii factorilor de mediu asupra cadavrului. De regulă, odată cu instalarea morţii cerebrale se poate afirma că s-a produs rezultatul cerut de norma de incriminare. După confirmarea morţii cerebrale este posibilă efectuarea de transplanturi de organe şi ţesuturi în scop terapeutic, cu consimţământul - bineînţeles, prealabil morţii, al defunctului (voinţa sa trebuie exprimată în scris) sau al soţului sau al rudelor (parinţi, copil major, frate, sora). Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace rezultatul, de aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace ( infracţiunea de omor face parte dintre infracţiunile cu conţinut deschis de incriminare sau infracţiune ). Suprimarea vieţii poate avea loc printr-o acţiune sau printr-o inacţiune, prin mijloace directe sau indirecte de exemplu, îndemnând un animal să ucidă ori prin expunerea victimei la frig, etc., prin mijloace fizice ( armă, otravă, forţă musculară, curent electric, gaze axfixiante,etc. ) ori psihice ( provocarea spaimei, a unei dureri atroce cardiace ), mijloace periculoase prin ele insele sau mijloace nepericuloase prin ele insele, ci numai asociate cu alţi factori preexistenţi , concomitenţi sau surveniţi ( de exemplu, obligarea unui diabetic să bea o soluţie zaharoasă concentrată ). 1.2.3.Metode de probaţiune medico-legală, mecanisme lezionale, probleme de cauzalitate şi tanatogeneză. Ca şi în cazul vătămării integritaţii corporale sau a sanătaţii şi, având în vedere în mod deosebit, periculozitatea socială a faptei, medicul legist este acela care, prin constatările şi concluziile sale, oferă justiţiei principală probă de obiectivare a realitaţii, condiţiile şi împrejurările comiterii infracţiunii. Codul de procedură penală arată condiţiile şi cazurile in care se solicită expertiza medico-legală, metodologia acesteia, modul de redactare şi conţinutul raportului medico-legal in astfel de cazuri.

Regulamenul de aplicare a Decretului 446/1966 privind organizarea instrucţiilor şi serviciilor medico-legale detaliază atributiile medicilor legişti, precizând competenţă experţilor, condiţiile şi modul de redactare a raportului medico-legal in astfel de cazuri. In acest mod se oferă justitiei elemente de ordin medical indispensabile încadrării faptei, precum şi gradării pedepsei in raport cu o serie de factori cu rol determinant, favorizant sau condiţionat in cazul infracţiunii de omor. Varietatea mare a modalitatţlor traumatice posibile in cadrul omuciderii in general şi a omorului in special, reprezintă un cadru mult mai larg decât se impune a analiza in cadrul acestei probleme. Indiferent de încadrarea juridică a faptei, in cazul infracţiunii de omor, medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman şi anumiţi factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective in justiţie pentru dovedirea şi încadrarea faptei. Examenul victimei in cazurile de omor constă in necropsia medico-legală şi în examinarile complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru in condiţiile impuse de cauza respectivă. Examenul autorului sau a presupusului autor al faptei, cuprinde examenul clinic privind diferite afecţiuni patologice, infirmitaţi fizice preexistente, ca şi leziuni traumatice recente, recoltarea de probe de laborator (alcoolemie, grupă sangvină) şi examenul psihiatric şi psihologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice cu afectarea discernamântului. Participarea medicului legist la cercetarea locului faptei vine ca o necesitate practică pentru rezolvarea unor probleme ca: - un prim examen al victimei cu precizarea realitaţii şi a datei morţii; examinarea imbracăminţii, descrierea sumară a leziunilor traumatice şi, eventual, a modului de producere, cum este cazul celor rezultând din apărare. - descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile constatate (atunci când acestea se găsesc la locul faptei); - descrierea şi recoltarea de produse biologice sau substanţe toxice ce pot fi găsite la locul faptei sau în apropierea acestuia. În cazuri deosebite, medicul legist este chemat să participe şi să-şi formuleze unele opinii in cadrul reconstituirii condiţiilor în care s-a putut săvărşi fapta. În infracţiunea de omor, atât subiectul pasiv, căt si cele active este omul, astfel încât, mai mult decât in orice alte cauze, rolul medicului legist este evident, iar colaborarea sa cu organul de urmărire penală este obligatorie. In aceste condiţii, şi ţinănd seama de periculozitatea socială a faptei, necesitând o probaţiune temeinică, medical legist işi extinde activitatea pe toată desfaşurarea urmăririi penale, atât alături de organele judiciare, căt şi prin

examinările sale de specialitate. In colaborarea sa cu criminalistul sau cu organul de urmărire penală, medical legist are rolul de consilier al acestora in problemele de specialitate, dar ara să-şi depasească propria competenţă, atât in cercetarea locului faptei, căt şi prin aprecieri asupra încadrării faptei. 1.3.Legatura de cauzalitate

Este unanim acceptat faptul că între activitatea desfăsurată de făptuitor şi moartea victimei, trebuie să existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor, şi cu atât mai mult, în descrierea celei de omor calificat, nu apare o expresie anume care să sugereze legatura cauzală, însă aceasta rezultă implicit, din descrierea acţiunii (fiind o acţiune cu rezultat comprimat). Astfel, substantivul derivat dintr-un verb uciderea, folosit în descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acţiunea incriminată, dar şi rezultatul, deci, potenţele cauzale ale acţiunii. Însă, chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerinţa legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un fel conţinutul acestei relaţii. Din această cauză, o atare îndatorire îi revine doctrinei penale. În acest sens s-au exprimat multiple păreri, considerându-se că poate avea caracter cauzal: condiţia eficientă, condiţia preponderentă, condiţia ilicită, condiţia tipică, condiţia indispensabilă, etc. În dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter cauzal, condiţia cea mai apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate causae). Teoria dominantă considera că, de regulă, este cauză a rezultatului, orice acţiune care a constituit condiţia necesară producerii rezultatului (conditio sine qua non). În doctrină s-a ales şi un alt corectiv-caracterul adecvat, condiţia necesară pentru a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica dacă, în raport cu experienţa comună de viaţă, acţiunea sau inacţiunea analizată drept condiţie a rezultatului, era în stare să provoace prin ea însăşi, rezultatul. De asemenea, cerinţa impusă condiţiei, de a fi necesară, poate fi îndeplinită numai dacă, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate afirma dacă o condiţie a fost necesară producerii rezultatului sau nu. Dacă nu se cunoaşte cauza rezultatului, nici nu se poate afirma dacă o anumită condiţie a fost necesară. Jurisprudenţa a mai învederat situaţii când o condiţie a atras răspunderea penală a subiectului, fară ca, în realitate, aceasta să fi fost cauzal, legată de rezultat şi fară să fi avut loc o selecţie a cauzei necesare, din ansamblul condiţiilor rezultatului. Dar chiar în acele situaţii

când instanţa a urmărit să identifice cauza reală dintr-un complex de condiţii, s-a dovedit că simpla experienţă a acesteia nu este suficientă, fiind necesar să se apeleze la persoane de specialitate care să determine legatura cauzală dintre acţiune şi rezultat, orientând, implicit, soluţia juridică. În final, trecând în revistă toate aceste teorii, tragem concluzia că, pentru a exista infracţiunea consumată de omor calificat, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fi cauzat moartea victimei. Sunt deci aplicabile regulile cunoscute în materie de cauzalitate. Cu privire la cauzalitate, au fost exprimate numeroase puncte de vedere şi în literatura juridică straină. În viziunea doctrinei penale engleze, făptuitorul ar putea fi tras la raspundere pentru omor numai dacă a produs în fapt rezultatul (factual causation) şi dacă, din punct de vedere legal poate fi considerat autor al morţii victimei (legal causation). Moartea victimei a fost provocată în fapt de făptuitor numai dacă, fară conduita acestuia înainte de deces, nu s-ar fi produs rezultatul mortal. În "speta White" (1910), inculpatul a dat mamei sale o cantitate de otravă, însă, până ce otrava să-şi facă efectul, victima a decedat ca urmare a unui atac de cord. În acest caz, instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de omor. A doua condiţie pentru existenţa în fapt a legăturii cauzale, este aceea că acţiunea sau omisiunea făptuitorului să constituie mai mult decât o contribuţie minimă la moartea victimei. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca prin conduita sa făptuitorul să fi accelerat producerea morţii, ci trebuie să o fi determinat. După stabilirea de către judecator că, în fapt, inculpatul a provocat moartea victimei, el va trebui să pună în faţa juraţilor chestiunea dacă actul inculpatului a fost suficient, sub aspect legal, să provoace moartea victimei. În această privinţa, trebuie să se facă proba că acţiunea sau omisiunea inculpatului a fost cauza determinantă şi semnificativă a morţii. Tot cu privire la relaţia cauză-efect, în "speţa R. Contra Smith" (1959), instanţa a considerat că intervenţia tardivă a medicului şi tratamentul neadecvat aplicat de acesta, nu întrerup legatura cauzală dintre loviturile grave iniţiale aplicate victimei şi moartea acesteia. Tot astfel, întreruperea de către inculpat a aparatului care menţinea în viaţă victima ("speţa R. Contra Malcherek şi Steel-1981) când a apărut clar că au încetat funcţiile creierului, nu întrerupe legătura cauzală între vătămările iniţiale produse victimei şi moartea acesteia. Există, sub aspect legal, legatură de cauzalitate şi când actul care a intervenit şi a provocat moartea era previzibil pentru inculpat (de exemplu, dacă inculpatul, după ce a lovit victima, a lasat-o în stare de inconştientă pe o plajă, ştiind că fluxul va veni curând şi că o va îneca). Dimpotrivă, în "speţa R. Contra Corbett (1996), inculpatul a lovit de mai multe ori victima, aceasta a fugit, a căzut într-un şant şi a fost lovită de o maşina, fapt în urma căruia a

decedat. Instanţa l-a achitat, motivând că purtarea ulterioară a victimei nu a fost previzibilă pentru inculpat. Un punct de vedere similar se susţine şi în doctrina nord-americană. O altă analiză priveşte problema existenţei sau inexistenţei legăturii de cauzalitate în cazul în care a trecut un interval îndelungat de timp între momentul aplicării unor lovituri victimei şi momentul survenirii decesului acesteia. O regulă traditională a dreptului englez era aceea că o persoană nu poate fi trasă la raspundere pentru omucidere dacă au trecut 366 de zile (un an si o zi) de la data aplicării loviturilor victimei. Dacă se depaşea acest termen, se consideră că autorul morţii nu este inculpatul, lipsind legatura de cauzalitate între acţiunea sau omisiunea sa şi rezultat. Această regulă a fost mult timp criticată în doctrina penală engleză pentru caracterul ei excesiv de formal. S-a arătat în acest sens că cercetarea medicală evidenţiaza că o persoană poate să traiască încă multă vreme după producerea unor vătămări corporale, chiar dacă aceste vătămări au reprezentat în final, cauza morţii. Aceste observaţii critice au convins autorităţile engleze să renunţe la regula de mai sus prin reforma din anul 1996. 2.Latura subiectivă a infracţiunii Aşa cum am mai afirmat, latura subiectivă a infracţiunii reprezintă poziţia intelectivvolitivă a făptuitorului, iar analiza acesteia presupune analiza urmatoarelor elemente: vinovăţia infractorului, mobilul infracţiunii şi scopul în care a fost săvârşită infracţiunea. 2.1.Vinovaţia Omorul calificat se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane, adică, fie cu intenţie directă, atunci când a prevăzut şi a urmărit rezultatul acţiunii sale (moartea victimei), fie cu intenţie indirectă, când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiuni sale şi fară a-l urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia. În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului, care, în cele mai multe cazuri relevă poziţia făptuitorului faţă de rezultat. Demonstrează astfel, intenţia de ucidere, urmatoarele: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul şi cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave şi ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate), cu raporturile dintre infractor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (de duşmănie sau de prietenie), atitudinea infractorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări, şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite izolat, pot duce la o încadrare juridică greşita a faptei. Astfel, de exemplu, împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuţit, deci o armă albă aptă de a produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza şi numai o vătămare corporală. Dacă însă, acestei împrejurări i se adaugă şi altele, cum ar fi lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat şi cu mare intensitate, se va reţine fară nici o dificultate că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide. 2.1.1.Unele probleme de calificare juridică în dreptul străin Sub aspect subiectiv, legea penală romană incriminează omorul săvârşit cu intenţie directă sau indirectă şi omorul săvârşit din culpă, sub ambele modalităţi: culpa cu previziune sau culpa simplă. Situaţiile cunoscute sub numele de error in personam şi aberratio ictus, nu influenţează răspunderea autorului pentru omor intenţionat. Acest tratament se extinde şi asupra participanţilor. Unele procese subiective constituie elemente circumstanţiale de agravare. Este cazul omorului săvârşit cu premeditare (omor calificat), la fel, al omorului săvârşit cu un anumit mobil din interes material ( omor calificat) sau intr-un anumit scop pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare sau de la executarea unei pedepse ori pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni (de asemenea, omor calificat). Legea penală italiană, incriminează omorul intenţionat: "acela care cauzează în mod voluntar, moarte altuia". Doctrina consideră că este vorba de un dol generic, fiind suficiente conştiinţa şi voinţa autorului de a ucide. Altfel spus, autorul trebuie să aibă reprezentarea ca moartea victimei constituie o consecinţa a acţiunii sau inacţiunii sale şi să voiască acest rezultat (dol direct) ori să voiască oricare dintre alternativele aflate în reprezentarea sa (dol

indirect alternativ) ori să voiască rezultatul ca o eventualitate, acceptând riscul producerii morţii victimei (dol indirect eventual). In doctrina italiană s-a exprimat şi punctul de vedere după care dolul eventual nu ar fi suficient pentru existenţa infracţiunii de omor, ci ar trebui ca, întotdeauna autorul să voiască producerea rezultatului, nu numai să accepte producerea lui. Acest punct de vedere, deşi a fost consacrat şi printr-o decizie a Curţii de Casaţie italiene (decizia din 10 decembrie 1971), a rămas izolat. In doctrina franceză, raspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de omor, presupune două elemente: voinţa de a comite o atare fapta aflată în reprezentarea autorului şi concomitentă între intenţie şi acţiune. (pentru a distinge dolul generic de premeditare). Legea penală germană incriminează omorul săvârşit cu intenţie sau din culpă. Constituie elemente circumstanţiale agravante, omorul comis dintr-un anumit mobil (din placerea de a ucide, din lacomie sau din alte motive josnice) ori pentru realizarea unui anumit scop (satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni). În doctrina engleză se face deosebirea intre omor (murder), noţiune care nu este definită în lege, ci în common law, ca reprezentând "uciderea unei persoane cu premeditare", din răutate malice aforethought şi omorul spontan, săvârşit cu voinţa (voluntary manslaughter) sau comis fară voinţă (involuntary manslaughter). În cazul omorului (murder), latura subiectivă (mens rea), constă din intenţia premeditată de a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale victimei.(speţa r contraj). Autorii englezi subliniază faptul că instanţele socotesc că există omor şi când autorul nu a acţionat cu răutate. De pildă, dacă a săvârşit omorul din motive de milă, compasiune (eutanasie). Dar şi condiţia unei deliberări, a unei hotărâri anticipate, nu este cerută întotdeauna. Dacă există intenţia evidentă de a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale victimei, se va reţine infracţiunea de omor, chiar dacă făptuitorul a comis fapta sub imperiul momentului (on the spur of the moment). Mai mult chiar, instanţele admit că poate exista omor săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă (oblique intention). Există intenţia directă de omor când autorul doreşte în fapt rezultatul care se produce şi se străduieşte să-l realizeze (de exemplu, făptuitorul, în mod voluntar îndreaptă arma spre victima, doreşte să o ucidă şi o împuşcă). Intenţia indirectă există atunci când inculpatul nu doreşte un rezultat anume, insă acţionează ca şi cum l-ar dori, acceptând riscul ca rezultatul să se producă.

În cazul omorului se pronunţă obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viaţă (the mandatory life sentence). În toate cazurile când nu există condiţiile infracţiunii de omor (murder), fapta va fi considerată manslaughter. Această formă de omucidere poate fi voluntară sau involuntară. Omuciderea este voluntară când, deşi actus reus (conduita făptuitorului), ca şi mens rea (poziţia lui subiectivă) sunt similare infracţiunii de omor, fapta se comite în anumite circumstanţe atenuante care determină o raspundere mai puţin gravă a făptuitorului. Aceste circumstanţe, potrivit legii penale engleze. Autorii englezi propun în perspectivă, abolirea distincţiei între murder şi manslaughter, creîndu-se o singură infracţiune de omucidere voluntară, ca şi abolirea obligativităţii de a se pronunţa o sentinţă cu privaţiune de libertate pe viaţă, în caz de omor. S-a argumentat, sub acest din urmă aspect, că nu se poate pune pe acelaşi plan omorul săvârşit în mod sălbatic, cu sânge rece sau de către elemente teroriste, cu omorul comis faţă de persoane grav suferinde de o boală incurabilă, din milă şi pentru curmarea suferinţelor. De altfel, o comisie a Camerei Lorzilor a propus încă din 1989 abolirea acestor dispoziţii, sugerând să se lase la aprecierea instanţei aplicarea pedepsei şi în caz de omor. Autorii englezi discută, de asemenea, situaţia culpei cu previziune (reckless), dacă aceasta este o formă de omucidere involuntară sau este o formă specifică de manslaughter. Legislaţia şi doctrina nord-americană clasifică, de asemenea, formele de omucidere tot în raport cu poziţia subiectivă a făptuitorului, în: omor, omor atenuat (manslaughter) şi omucidere din neglijenţă. "Constituie omucidere criminală, fapta de a cauza anume, cu ştiinţă, cu temeritate sau din neglijenţă, moartea altei fiinţe umane". Deci, omorul înseamnă uciderea unei persoane anume sau cu ştiinţă sau cu temeritate sau în circumstanţa care dovedesc o totală indiferentă faţă de valoarea vieţii umane. O atare indiferentă şi temeritate sunt prezumate, dacă făptuitorul se angajează, ca autor sau complice, "să comită sau să încerce să comită un omor, sau după comitere sau după încercarea de a-l comite, săvârşeşte un jaf, răpirea de femei, relaţii sexuale anormale prin forţa sau prin ameninţare cu forţă, comite o faptă de incendiere, spargere, răpirea de copii sau evadare". Manslaughter presupune săvârşirea faptei cu temeritate sau sub influenţa unei tulburări mintale sau emoţionale, pentru care există o explicaţie raţională sau o scuză, din punct de vedere al unei persoane raţionale care s-ar afla în situaţia autorului şi în circumstanţele în care aceasta acţionează. "Există omucidere din neglijenţă când fapta se comite din culpă.

2.1.2.Unele reflecţii asupra infracţiunii deviate Infracţiunea deviate este una dintre cele mai dificile şi controversate probleme în materia unităţii naturale de infracţiune, sub cele două forme ale sale: error in personam şi aberratio ictus. După cum se cunoaşte, atât doctrina româna, cât şi jurisprudenţa, au adoptat soluţia unitării de infracţiune, în cazul erorii privind obiectul material, ca şi în cazul devierii acţiunii asupra altui obiect material, reţinându-se o singură acţiune consumată, săvârşită cu intenţie. Această soluţie simplificatoare, deşi contravine unor principii, cum ar fi vinovaţia penală, pluralitatea de infracţiuni, răspunderea penală, etc., are totuşi meritul de a fi creat o practică unitară indiferent de tipul de infracţiune şi relativ echitabilă din punct de vedere al corelării răspunderii penale, cu gravitatea faptei săvârşite. Problematica infracţiunii deviate a preocupat doctrina penală încă de la începutul secolului XX, fiind exprimate o serie de opinii. Infracţiunea deviată este apreciată ca fiind o formă a unitării naturale de infracţiune, întrucât tentativa asupra persoanei vizate de către făptuitor, nu se absoarbe în infracţiunea consumată. Profesorul V. Dongoroz, care a avut un rol important în sistematizarea şi structurarea după criterii logice, a materiei unitării şi pluralităţii de infracţiune, combate teoriile potrivit cărora ar trebui reţinut un concurs de infracţiuni între o tentativă şi o infracţiune consumată din culpă, motivând ca legea penală ocroteşte anumite valori sociale în mod indeterminat, iar pentru corecta încadrare juridică a activităţii infracţionale, nu interesează dacă s-a suprimat viaţa unei alte persoană decât cea vizată de către făptuitor; din moment ce s-a acţionat cu intenţie, sunt realizate cerinţele unitării reale (de fapt) şi juridice specifice unitării naturale de infracţiune. În doctrina penală mai nouă s-a susţinut că nu în toate cazurile trebuie reţinută o singură infracţiune şi ca, în cazul lui aberratio ictus, s-ar impune să se adopte soluţia concursului între tentative pedepsibilă la infracţiunea aflată în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată cu intenţie, realizată asupra altui obiect material, reţinându-se în ambele cazuri intenţia ca formă de vinovaţie. Se motivează ca tentative împotriva unei persoana nu poate fi absorbită în infracţiunea consumată, realizată împotriva altei persoana, cu atât mai puţin în ipoteza în care persoana vizată a fost totuşi vătămată corporal de către făptuitorul care a dorit să-i suprime viaţa, dar care a ucis o altă persoană datorită devierii acţiunii.

S-a susţinut de asemenea şi părerea că, în situaţia infracţiunii deviate sunt posibile numai două soluţii: ori să se reţină o singură infracţiune intenţionată comisă asupra persoanei efectiv vătămate, considerându-se, în baza unei ficţiuni juridice, că făptuitorul a acţionat împotriva acestei victime cu aceeaşi poziţie psihică cu care ar fi acţionat faţă de persoana aflată în reprezentarea sa; ori să se excludă orice fel de ficţiune şi a se ţine seama de realităţile procesului psihic care a stat la baza faptei, reţinându-se comiterea unei tentative la infracţiunea dorită şi a unei fapte consumate, din culpă sau fară vinovaţie, faţă de persoana efectiv vătămată. Referitor la argumentul după care legea penală ocroteşte persoana umană indiferent de identitatea ei, în susţinerea soluţiei unitării de infracţiune, se arată că acesta este discutabil. Normele de incriminare se referă la persoana umană în general, întrucât incriminările nu pot fi decât abstracte şi generale, însă ceea ce interesează pentru stabilirea corectă a încadrării juridice şi a răspunderii penale, în situaţia infracţiunii deviate, este poziţia psihică cu care făptuitorul a acţionat, raportată la fapta săvârşită în realitate. În literatura juridică italiană au fost analizate şi alte modalităţi de deviere a acţiunii, cum ar fi: aberratio causae şi aberratio delicti. Acestea constituie tot erori asupra capacităţii executive. În cazul lui aberratio causae, rezultatul infracţiunii se produce, nu potrivit cu lanţul causal aflat în reprezentarea făptuitorului, ci datorită unei cauze neprevăzute de acesta, cum ar fi, spre exemplu, producerea decesului victimei aruncate în apă spre a se îneca, drept urmare a lovirii cu capul de o piatră aflată sub apă. Această împrejurare nu va influenţa răspunderea penală a făptuitorului, pentru că el a luat hotărârea şi a acţionat pentru a suprima viaţa victimei, iar acţiunea sa, de fapt, a condus la producerea urmării periculoase. Specific acestei situaţii este şi faptul că autorul nu mai exercită vreun control asupra procesului causal, din momentul terminării acţiunii sale şi cel al producerii rezultatului. Modalitatea aberratio delicti se referă la situaţia când subiectul, datorită devierii acţiunii, produce din culpă, o altă încălcare a legii decât cea aflată în reprezentarea sa. În acest caz, dacă rezultatul intenţionat nu s-a produs, el va răspunde numai pentru fapta din culpă (dacă este incriminată). În doctrina germană, opinia majoritară consideră că eroarea asupra subiectului pasiv este neesenţială, astfel că, în situaţia infracţiunii deviate sub forma error in personam, se va reţine o singură infracţiune consumată săvârşită cu intenţie în dauna persoanei efectiv vătămate. Se admite totuşi, ca în unele cazuri, eroarea asupra persoanei vătămate este esenţială, cum ar fi situaţia în care făptuitorul nu cunoaşte calitatea cerută de lege pentru subiectul pasiv. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia eroarea asupra victimei este esenţială,

impunându-se soluţia concursului de infracţiuni, cu unele excepţii, cum ar fi ipoteza dolului impersonal, când făptuitorul s-a hotărât să suprime viaţa oricărei persoane pe care o va întâlni, situaţie în care eroarea nu are practic, nici o importanţă. Referitor la aberratio ictus, în doctrina germană se consideră că se impune soluţia concursului între tentative la infracţiunea faţă de persoana vizată şi infracţiunea din culpă, în raport cu rezultatul produs asupra victimei efectiv vătămate, soluţie care este adoptată şi în practică. În cazul lui aberratio causae, când rezultatul se produce în alt mod decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, se arată că, de regulă, eroarea este neesenţială şi nu influenţează încadrarea juridică a faptei. Numai în cazul incriminării cu conţinut închis, când legea prevede o anumită modalitate de producere a rezultatului, eroarea devine esenţială, înlăturând intenţia în raport cu fapta respectivă, dacă rezultatul s-a produs în alt mod decât işi reprezentase făptuitorul. Ipoteza menţionată nu trebuie confundată însă, cu situaţia când în desfăşurarea acţiunii şi producerea rezultatului, se interpune un alt lanţ cauzal, urmarea producându-se datorită acestui lanţ cauzal. În acest caz, urmarea nu este imputabilă făptuitorului, desfăşurarea cauzală iniţială fiind întreruptă. Spre exemplu, făptuitorul nu va răspunde pentru infracţiunea consumată de omor calificat, ci pentru tentative la infracţiunea de omor calificat, dacă a lovit mortal victima, însă aceasta a decedat din cauza unui accident de circulaţie produs în drum spre spital de către şoferul autovehiculului care o transportă. În literatura juridică franceză, majoritatea autorilor consideră că eroarea asupra identităţii subiectului pasiv este neesenţială, deoarece legea apăra generic persoana umană, indiferent de particularităţile subiectului pasiv concret, astfel că în situaţia lui "error în personam" se va reţine o singură infracţiune intenţionată referitoare la victima efectiv lezată. Cu privire la "aberratio ictus", jurisprudenţa franceză şi opinia majoritară în doctrina, au adoptat soluţia unitării de infracţiune, în sarcina făptuitorului urmând a se reţine o singură infracţiune intenţionată comisă împotriva persoanei lezate efectiv. S-a exprimat însă, şi opinia potrivit căreia soluţia jurisprudenţei franceze ar trebui reevaluată după modelul german actual, recunoscându-se că în cazul aberratio ictus s-a comis un concurs de infracţiuni. În doctrina engleză există de asemenea, opinia că, în ipoteza "error in personam", se impune soluţia reţinerii unei singure infracţiuni intenţionate împotriva persoanei lezate efectiv, întrucât eroarea asupra subiectului pasiv nu înlătură intenţia făptuitorului. Referitor la "aberratio ictus", se susţine necesitatea adoptării soluţiei concursului de infracţiuni.

Această trecere în revistă a doctrinei penale române şi străine în materie, relevă o tratare încă incompletă a problemelor specifice infracţiunii deviate sub cele două forme ale sale. Opiniile exprimate au in vedere numai anumite aspecte sau se referă la cazuri particulare, soluţiile preconizate nefiind corelate cu celelalte principii şi cu reglementările referitoare la alte instituţii juridice. Pentru o rezolvare corespunzătoare a acestei problematici, ar fi necesar să se stabilească in primul rând sfera infracţiunii deviate prin studierea posibilelor modalitaţi de realizare I raport cu fiecare categorie de infracţiuni, după care, prin generalizarea concluziilor desprinse, să se formuleze o definiţie corespunzătoare, aplicabilă pentru fiecare caz concret. De asemenea, soluţiile ar trebui corelate cu principiile de drept penal (legislaţia incriminării şi a răspunderii penale, individualizarea sancţiunilor de drept penal) şi cu alte instituţii care au o legătură cu situaţiile analizate (vinovaţia, concursul de infracţiuni), pentru a se ajunge la o încadrare juridică corespunzatoare cu gravitatea activitaţii infracţionale şi a urmărilor produse. Cu privire la sfera infracţiunii deviate, considerăm că această forma de unitate naturală de infracţiune se poate realiza in mai multe situaţii decât cele analizate in doctrina. 2.2.Mobilul Mobilul este cel de-al doilea element al laturii volitiv-intenţionale a infracţiunii şi formează, alături de scop, conţinutul legal al omorului calificat, exprimând unul dintre elementele de circumstanţiere şi în acelaşi timp, de agravare, care determină încadrarea juridică a faptei. Deşi la omorul simplu, latura subiectivă nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil, în cazul omorului calificat, mobilul (motivul) infracţiunii este esenţial legat de existenţa unor modalitaţi normative ale acesteia. Astfel, săvârşirea faptei din interes material (art.175 alin1 lit.b) sau în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art.175 alin.1 lit.f), conferă omorului un caracter calificat.(vezi pag. x-post) 2.3.Scopul Ca şi în cazul mobilului, omorul, în forma sa simplă, nu este condiţionat nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Nu este cazul însă, al omorului calificat, care există prin însăşi existenţa unor circumstanţe de agravare a faptei. Întrucât scopul, ca şi mobilul, influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată vor fi preocupate să-l stabilească în

fiecare caz, atât în vederea încadrării faptei în art.175 din Codul penal, cât şi în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Astfel, un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului conferă un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevăzut ca circumstanţă agravantă (alin.1 lit.g-"pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare sau de la executarea unei pedepse" şi alin.1 lit.h-"pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni").

Secţiunea a IV-a Forme, modalitaţi, sancţiuni

1.Forme 1.1.Consideraţii generale

Ca şi infracţiunea de omor prevazută în art.174, fapta prevazută în art.175, fiind o infracţiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acţiune cât şi prin inacţiune) şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este susceptibilă de desfăşurare în timp şi deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii şi tentativă. Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, potrivit art.175 alin.2 din Codul penal, "tentativă se pedepseşte", ea fiind posibilă în toate formele sale. 1.2.Tentativa 1.2.1.Incriminarea tentativei Ca formă de activitate infracţională incriminată şi pedepsită, tentativa este, în esenţă, o infracţiune. Că este aşa, rezultă din art.144 C.p., care arată ca prin expresiile "săvârşirea unei infracţiuni" şi "comiterea unei infracţiuni" se întelege săvârşirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (astfel că,

în cazul în care s-ar reţine o circumstanţă atenuantă, reducerile de pedeapsă pe care le prevede art.76, trebuie raportate la pedeapsa prevazută de lege pentru tentativă). Potrivit art.21 din Codul penal, "tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumatatea minimului şi jumatatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani". Tentativa la infracţiunea de omor calificat poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită şi împiedicată să se desfaşoare din cauze exterioare voinţei făptuitorului. Spre exemplu, în practica judiciară s-a reţinut tentativa întreruptă la infracâiunea de omor calificat în variantă normativă prevazută la lit.a, în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cutit în zona toracelui, după care a fost imobilizată de catre cei prezenţi. Tentativa la infracţiunea de omor calificat poate îmbrăca şi forma tentativei relativ improprii, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află. Tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă, dacă inculpatul a aplicat soţiei sale mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului şi cu intensitate. În acest caz, inculpatul, prevăzând posibilitatea morţii acesteia, nu a dorit producerea acestui rezultat, dar l-a acceptat. Este însă discutabil dacă tentativa se poate comite cu intenţie indirectă. Într-o opinie s-a motivat că, în cazul tentativei există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în cazul infracţiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acţiunea tipică susceptibilă să ducă la consumarea infracţiunii; deci, ca şi infracţiunea consumată, şi tentativa poate fi comisă cu intenţie indirectă. Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susţine că, tentativa, aşa cum este reglementată în art.20 din Codul penal, constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere sau de neproducere a rezultatului, să constituie tentativa la infracţiunea respectivă. Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei, autorul prevăzând rezultatul faptei şi urmărind producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, hotărârii de a comite o faptă determinată. În cazul hotărârii indirecte, autorul urmăreşte să obţină un alt rezultat (fie şi ilicit), însă vădite posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală,

iar pe acesta, deşi îl prevede, nu îl şi urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obţinerea unui rezultat care a fost numai acceptat, nu şi urmărit), s-ar părea că nu se înscriu în conţinutul art.20 şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală pentru tentativa la infracţiunea consumată dacă au fost întrerupte ori nu şi-au produs efectul. Făptuitorul ar putea răspunde în acest caz numai odată cu consumarea faptei şi producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu l-a urmărit, deoarece numai din acest moment rezultatul posibil şi acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic. Unii autori şi-au exprimat rezerva dacă prin noţiunea de "hotărâre" folosită de legiuitor în art.20 se exprimă intenţia în ambele forme, aşa cum se arată în prima opinie, şi dacă s-ar putea vorbi de hotărâre în cazul intenţiei indirecte. Aceasta pentru că s-ar parea că noţiunea de "hotărâre" face referire numai la rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului, nu şi la acţiunea prin care acesta va ajunge la această finalitate. Acţiunea, chiar susceptibilă de rezultate multiple, ar putea să reflecte o anumită hotărâre a făptuitorului, dar ceea ce interesează, în raport cu prevederile art.20, este rezultatul urmărit şi pe care făptuitorul este hotărât să-l realizeze. Or, a fi hotărât să realizeze rezultatul, implică, în sensul art.20, intenţia directă. În practica judiciară însă, foarte multe instanţe au reţinut ca tentativa nu este incompatibilă cu intenţia indirectă. În sprijinul acestei soluţii s-ar putea arăta ca fiecare act de executare a faptei are acelaşi caracter ca şi fapta în ansamblul său. Fiecare act de executare are vocaţia să realizeze atât rezultatul urmărit, cât şi pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor acte trebuie să atragă răspunderea penală a autorului pentru tentativa la infracţiunea consumată, chiar dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie indirectă, dacă tentativa pentru infracţiunea respectivă este pedepsibilă (deci, indiferent dacă făptuitorul a urmărit producerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui). Acesta este, de altfel şi motivul pentru care instanţele au aderat la prima opinie. De lege ferendă propunem folosirea, în locul noţiunii "hotărârea" a noţiunii mai largi-"intenţia ". Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată, fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relaţia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea pune condiţiile subiective de tragere la răspundere pentru săvârşirea întregului a acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrată şi în cuprinsul art.20, prin modificarea corespunzătoare a acestor prevederi.

Pâna la producerea rezultatului, care poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activităţii de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor calificat şi va fi urmărită şi sancţionată ca atare, sub rezervă schimbării încadrării în cazul când, ulterior, se va produce consumarea. 1.2.2.Tentativă la omor calificat şi varianta agravată a punerii în primejdie a vieţii persoanei, prevăzută la art.182 alin.2 În multiple cauze ajunse pe rolul instanţelor judecătoreşti, s-a pus problema distincţiei între tentativa la infracţiunea de omor calificat (în fapt, tentativa la infracţiunea de omor) şi infracţiunea de vătămare corporală gravă, în varianta punerii în primejdie a vieţii persoanei (art.182 alin.2 C.p.). Se cunoaşte faptul că cele două infracţiuni au un obiect material comun, care este corpul persoanei (în viaţă) asupra căreia făptuitorul exercită acţiunea socialmente periculoasă. În ceea ce priveşte subiectul activ şi cel pasiv nu se ridică probleme deosebite, deoarece fapta de omor calificat şi cea de vătămare corporală gravă, pot avea, deopotrivă, aceiaşi subiecţi (de exemplu, poate fi subiect activ al infracţiunii de vătămare corporală gravă oricare dintre subiecţii circumstanţiali de la art.175, cum de altfel, poate fi şi subiect pasivsoţul sau ruda apropiată poate fi subiect activ sau pasiv, atât în cazul unei infracţiuni, cât şi în celălalt). Sub aspectul laturii obiective, de asemenea nu sunt deosebiri esenţiale, ambele infracţiuni putându-se săvârşi atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune, cu condiţia ca acestea să fie apte a produce moartea. Între infracţiunea de vătămare corporală gravă prin punere în primejdie a vieţii persoanei şi tentativa la infracţiunea de omor, există deosebiri de esenţă în ceea ce priveşte latura subiectivă ce caracterizează activitatea ilicită a autorului faptei. Latura subiectivă a tentativei de omor calificat constă în intenţie directă sau indirectă, după cum făptuitorul a urmărit moartea victimei (rezultat care nu s-a produs însă intenţie directă) sau doar a acceptat posibilitatea producerii rezultatului (intenţie indirectă). Având în vedere teoria susţinută în doctrina, potrivit căreia tentativa la omor calificat nu se poate săvârşi cu intenţie indirectă, autorii acesteia au susţinut că, în cazul în care, prin actul de primejduire a vieţii, s-a acceptat posibilitatea producerii morţii persoanei, încadrarea juridică corectă este în art.182 din Codul penal. Tot în susţinerea acestei opinii, punerea în primejdie a vieţii persoanei constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, numai în cazul intenţiei directe, când prin actul de primejduire a vieţii s-a urmărit rezultatul mortal.

În ceea ce priveşte latura subiectivă caracteristică infracţiunii de vătămare corporală gravă, nu există deci, un punct de vedere unitar în literatura de specialitate. Astfel, într-o primă opinie s-a susţinut că în forma de bază prevăzută în alin.1 al art.182 anterior modificării prin legea 169/2002, când această modalitate normativă a fost prevazută la alin.2 al aceluiaşi articol, vinovaţia cu care s-a comis infracţiunea se traduce numai prin praeterintenţie, iar forma agravată prevazută în alin.2 (anterior modificării), putea fi comisă numai cu intenţie directă. Într-o altă opinie, s-a afirmat că forma de bază a infracţiunii de vătămare corporală gravă în varianta punerii în primejdie a vieţii persoanei, putea fi comisă cu praeterintenţie, iar forma agravată, atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă. Alţi autori sunt adepţii punctului de vedere potrivit caruia, forma infracţiunii prevazute în art.182 alin.1 C.p.,anterior modificării, putea fi comisă, fie cu intenţie indirectă, fie cu praeterintenţie, iar forma agravată se poate comite numai cu intenţie directă. În cazul lovirii sau vătămării cauzătoare de moarte, legiuitorul foloseşte expresia "dacă vreuna din faptele prevăzute în art.180-182 C.p. a avut ca urmare moartea victimei", deci avem pe de o parte o lovire (vătămare), cu caracteristicile prevăzute de articolele precedente, care nu provoacă, în mod obişnuit, prin ea însăsi, rezultatul letal, iar pe de altă parte, moartea (condiţie specifică pentru existenţa acestei infracţiuni), elementul sau circumstanţial. 2.Modalităţi Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitaţi normative: simple sau calificate (atenuate sau agravate). În cazul omorului calificat este vorba numai de modalitaţi normative agravate. Infracţiunea însăşi este un cumul de modalitaţi normative, o specie a omorului prevăzut la art.174 din Codul penal. Aşa cum am arătat, omorul calificat se consumă ca şi infracţiunea de omor prevazută la art.174, în momentul în care, datoriţa acţiunii de ucidere, victima a decedat. Ca formă agravată a infracţiunii tip, omorul calificat păstrează componentele esenţiale ale omorului simplu, la care se va alătura una sau mai multe dintre împrejurările prevăzute în dispoziţia incriminătoare la literele a)-h) din art.175 C.p., ca elemente de circumstanţiere. În afară de aceste modalitaţi normative, în raport cu fiecare dintre acestea, omorul calificat poate prezenta numeroase şi variate modalitaţi faptice, determinate de împrejurarile concrete în care a fost săvârşită fiecare faptă. Elementele circumstanţiale care pot intra în conţinutul infracţiunii de omor calificat, sunt:

2.1.Drept comparat în materia modalitaţilor normative ale infracţiunii de omor calificat Încercând să facem o comparaţie între elementele circumstanţiale de agravare din legea penală română şi cele din legislaţiile străine continentale luate drept referinţă, observăm că există unele circumstanţe de agravare comune mai multor legislaţii, cum ar fi: premeditarea, săvârşirea faptei asupra soţului sau a unei rude apropiate ori pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse (prevăzute şi de legea penală italiană şi franceză), din interes material (prevazută şi de legea penală italiană şi germană), prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane (prevazută şi de legea penală germană), în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (prevazută şi în legea penală franceză), pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni (prevazută şi în legislaţia penală franceză, italiană şi germană). Unele circumstanţe sunt proprii numai legii penale române, cum este omorul comis profitând de neputinţa victimei de a se apăra sau omorul comis în public, iar alte agravante sunt specifice fiecarei legislaţii: - legea penală spaniolă: omorul comis cu viclenie, ca preţ, recompensă sau promisiune; - legea penală italiană: omorul comis cu mijloace otrăvitoare sau cu alte mijloace insidioase; - legea penală franceză: omorul comis contra unui minor de până la 15 ani, a unei persoane vulnerabile datorită vârstei, bolii, infirmitaţii fizice sau psihice; - legea penală germană: omorul comis din placere, pentru satisfacerea placerilor sexuale, din viclenie; Potrivit unei opinii emise în literatura de specialitate, dacă ar fi să reflectăm la soluţia cea mai corespunzătoare în privinţa agravantelor la omor, s-ar putea sugera o reducere simţitoare a numărului acestora şi o formulare mai sintetică a acestora. Astfel, s-ar putea agrava sancţiunea pentru omor în raport cu scopul de a obţine anumite avantaje ilegale ori dacă fapta a fost săvârşită prin modalitaţi susceptibile să uşureze comiterea ei sau să-i confere o mai mare rezonanţă socială sau dacă fapta este săvârşită asupra unor persoane care au nevoie de o ocrotire deosebită ca urmare a funcţiei lor în organele ce exercită autoritatea de stat, ca urmare a vârstei, a bolii sau deficienţelor fizice sau psihice sau a relaţiilor de rudenie cu făptuitorul. Aceste circumstanţe agravante ar putea fi prevăzute în continuarea omorului simplu, nefiind absolut necesară sistematizarea ca în prezent a acestor agravante. Tot potrivit acestei opinii, s-au exprimat rezerve cu privire la posibilitatea prevederii unei dispoziţii anume în ceea ce priveste omorul săvârşit în condiţii atenuante (provocarea sau alte împrejurări agravante), după modelul legii germane. Reglementarea existenţa în legea

penală română, în sensul de a lăsa să opereze circumstanţele generale legale şi judiciare atenuante, este mai potrivită. În felul acesta ar opera şi provocarea ca circumstanţă atenuantă, precum şi alte împrejurări care ar imprima faptei un caracter mai putin grav, circumstanţe la care se referă şi legea germană. Legislaţia penală nord-americană prevede multiple ipoteze când omorul are caracter atenuat şi care ar putea fi avute în vedere şi de legiuitorul român. Astfel, constituie omor săvârşit în circumstanţe atenuate: omorul comis de o persoană infractor primar; omorul comis de o persoană sub influenţa unei tulburări puternice mintale sau emoţionale; omorul săvârşit cu participarea victimei şi cu consimţământul acesteia; omorul comis în circumstanţe în care făptuitorul crede că purtarea sa era justificată moral sau că beneficia de o atenuare, omorul comis în calitate de complice, însă cu o participare minoră; omorul comis sub constrângere sau din cauza dominaţiei altei persoane; omorul comis din cauza tinereţii făptuitorului. În ceea ce priveşte alte fapte contra vieţii, subscriem la soluţia abrogării dispoziţiilor referitoare la pruncucidere (soluţie deja luată de legea franceză, spaniolă şi germană), lăsând să opereze prevederile generale de incriminare a faptei de omor calificat (lit.c). În felul acesta, legea penală română s-ar înscrie pe linia tendinţelor moderne în materie, care nu mai fac deosebire nici între uciderea copilului natural sau legitim, nici între vârstele copilului şi nici între limitele de pedeapsă aplicabile în cazul uciderii copilului nounăscut sau a oricarei alte persoane. Diferenţierile de pericol social, vor fi analizate de la caz la caz, putându-se opera oricare dintre reducerile prevăzute de lege pentru sancţionarea faptelor comise în condiţii atenuante, fie ca evaluarea lor ca atenuante aparţine legiuitorului, fie judecătorului. 3.Sancţiuni 3.1.Consideraţii generale asupra sancţiunilor de drept penal Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsuri de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală şi totodată, instrumente de realizare şi de restabilire a ordinii de drept. Norma penală nu cuprinde numai descrierea conduitei interzise, incriminarea, ci şi indicarea expresă şi precisă a consecinţelor coercitive pe care trebuie sa le suporte cel care nesocoteste normă penală. Aceste consecinţe constau, în esenţa, în anumite privaţiuni şi

suferinţe la care este supus făptuitorul şi care trebuie, în acelaşi timp, să aibă aptitudinea de a exercita o funcţie inhibatorie, în măsură să-i determine pe aceia care ar fi înclinaţi să încalce legea penală, să se abţină de la o astfel de conduită. Sancţiunile au menirea de a determina, prin aplicarea lor faţă de cei care au comis fapte interzise, o schimbare a mentalitaţii şi atitudinii faţă de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penală şi faţă de relaţiile sociale care apar şi se dezvoltă în jurul acestor valori. Prezenţa sancţiunilor în normele penale asigură funcţia preventivă a legii penale, preîntâmpină posibilitatea de a se comite din nou fapte asemanătoare celor care au servit că sursa de inspiratie pentru legiuitor. Elemente fundamentale ale reglementării juridice penale, sancţiunile sunt necesare şi pentru a exprima grevitatea abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului pe care legea penală îl adresează destinatarilor săi. Noţiunea de "sancţiuni de drept penal" desemnează sancţiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special-anume: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Acestea formează cadrul special al sancţiunilor dreptului penal. Pedepsele reprezintă cele mai importante sancţiuni de drept penal, fiind totodată, sancţiunile specifice dreptului penal şi obiectul prezentului capitol. Prin dispoziţia înscrisă în art.52 C.p., legiuitorul a definit pedeapsa ca o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat. din aceasta definiţie rezultă că în dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv şi altul corectiv, fiecare dintre aceste două caractere implicând o finalitate distinctă. Cadrul de pedepse statornicit în cod, cuprinde trei categorii de pedepse diferenţiate după modul de aplicare: a)

pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, pedeapsa cu închisoarea şi amendă penală.

b)

pedepse complementare: interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.

c)

pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege. Infracţiunea de omor calificat este sancţionată (mai sever decât omorul simplu) cu

pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani (pedeapsă principală) şi cu interzicerea unor drepturi (pedeapsă complementară ce poate fi dispusă pentru un termen de la 1 an la 10 ani). Dispoziţia sancţionătorie este prevazută în teza finală a alin.1, indiferent dacă există una singură sau mai multe împrejurări dintre cele aratate la lit. a-i. În ceea ce priveşte sancţionarea faptei rămase în formă de tentativă, se poate vorbi despre sancţionarea tentativei la infracţiunea de omor calificat, în două accepţiuni: prima se referă la însăşi prevederea sancţionării acesteia în alin.2 al art.175 din Codul penal (deoarece tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta-art.21 alin.1), iar cea de-a doua are în vedere sancţionarea concretă a acestei infracţiuni. Astfel fiind, potrivit art.21

alin.2 din cod, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. Prin urmare, pedeapsa pentru tentativă este cuprinsă între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni. 3.2.Pedeapsa principală a închisorii Pedeapsa închisorii, ca masură de constrângere, consta în izolarea de societate a celui condamnat, prin încarcerarea acestuia sub regimul legal. Închisoarea se execută în locuri anume destinate detenţiei, barbaţii, femeile şi minorii fiind deţinuţi separat. Regimul executării se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă, pe actiunea educativă, pe respectarea de catre aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare (nu au obligaţia de a munci condamnaţii bărbaţi care au îndeplinit 60 de ani şi condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 de ani şi aceştia putând fi admişi la muncă dacă solicită aceasta şi dacă sunt apţi din punct de vedere medical-cerându-se şi avizul medicului în astfel de cazuri). Potrivit art.58 din Codul penal, munca prestată de condamnaţi este remunerată. Retribuirea muncii acestora se face după cantitatea şi calitatea acesteia, potrivit normelor stabilite de ramura de activitate unde aceştia muncesc. Limitele de pedeapsă prevăzute în art.175 pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, constituie limite speciale de pedeapsă, încadrându-se sub aspectul cuantumului, în categoria pedepselor grave, diferenţa fata de pedeapsă legala pentru omor deosebit de grav facând-o prevederea în continutul art.176 a detenţiunii pe viaţa, alternativ cu pedeapsa închisorii. 3.3.Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi Aceste categorii de pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o completează. Ele nu pot fi pronunţate singure, de sine stătătoare. În raport cu modul lor de aplicare, ele se aplică de instanţa, funcţionând numai ope judiciis. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede aceasta-cum este şi cazul art.175) sau facultativă (aplicarea ei este lăsată la aprecierea instanţei), dar atunci când sunt aplicate, funcţionează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principală.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, aceasta se va face conform prevederilor art.64 din partea generală a Codului penal, constând în interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi: a)

dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b)

dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c)

dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit

condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d)

drepturile părinteşti (pedeapsa aplicată mai ales în cazul săvârşirii faptei prevazute la

litera c.) ; e)

dreptul de a fi tutore sau curator. Instanţa judecatorească are obligaţia de a indica în hotărârea de condamnare ce anume

drepturi din cele prevăzute în art.64 interzice şi pe ce durată. Se ştie că instanţa poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat condamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, iar aceasă pedeapsă este necesară ţinând cont de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările în care s-a comis şi de persoana infractorului-situaţie care nu ridică probleme în cazul omorului calificat. Executarea pedepsei complementare începe după executarea pedepsei închisorii, după graţiere (totală sau parţială) sau după prescripţia executării pedepsei închisorii. 3.4.Individualizarea pedepsei în situaţia reţinerii unor circumstanţe În cazul în care se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi coborâtă, dacă ţinem seamă de prevederile art.76 lit.a C.p. ("când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani."), pâna la 3 ani. Consideram însă, ca aplicabil în această situaţie este, nu alin.1 lit.a al art.76, ci alin.2 al aceluiaşi articol, potrivit caruia "în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, infracţiunilor contra pacii şi omenirii, al infracţiunii de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special", din cuprinsul caruia ne interesează menţiunile referitoare la omor şi la infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane. De asemenea, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, "când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară de interzicere a unor drepturi, prevazută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlaturată."

Pe de altă parte, atunci când se constată existenţa unor circumstanţe agravante, se poate aplica "o pedeapsă pâna la maximul special (25 de ani). Dacă maximul special este neîndestulator, se poate adăuga un spor de până la 5 ani" (art.78 C.p.). 3.5.Problema responsabilitaţii minorului pentru omor In reglementarea legii penale, nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală săvarşită de catre un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Este reglementată astfel, o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei întemeiată pe împrejurarea că făptuitorul este un minor care, potrivit legii nu răspunde penal. Potrivit prevederilor art.99 din Codul penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu raspunde penal, cel care are vârsta intre 14-16 ani raspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvarşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani raspunde penal. Autorul unei asemenea fapte va raspunde penal sau nu ori va suporta regimul sancţionator stabilit pentru minor dacă a avut acest statut juridic in momentul săvărşirii faptei prevăzute de legea penală şi nu in acela al realizării conţinutului constitutiv al infracţiunii, care include şi rezultatul, componenţă a laturii obiective a acesteia.

Capitolul al IV-lea Consideraţiuni finale Secţiunea I Aspecte procesuale, precedente legislative şi situaţii tranzitorii

Acţiunea penală, pentru infracţiunea de omor calificat, se pune în mişcare din oficiu. Urmarirea penală se efectuează în mod obligatoriu de catre procuror potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, iar potrivit alin.4 al aceluiaşi articol, " este competent să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală, procurorul de la parchetul corespunzator instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauză". Fapta de omor calificat este de competenţă în prima instanţă, a Tribunalului Judeţean (art.27 pct.1 lit.a C.p.p.). În cauzele penale privitoare la omorul calificat, pentru a se stabili cauzele morţii, este necesară efectuarea unei constatări medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a se stabili cu exactitate cauza morţii, fapt prevăzut de art.114 din Codul de procedură penală: "în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauza nu se cunoaşte ori este suspectă, pentru a se constata pe corpul victimei urmele infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal să efectueze această constatare". Dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatoriu să se efectueze o experiză. În Codul penal de la 1864, împrejurările care calificau omorul erau prevăzute în dispoziţiile articolelor 226-234; aceste împrejurări erau: - premeditarea; - pândirea; - patricidul; - pruncuciderea; - otrăvirea; - folosirea de cazne sau chinuri; - săvârşirea omorului înainte, deodată sau după săvârşirea unei crime; - săvârşirea pentru a înlesni sau a ascunde comiterea unui delict.

Codul de la 1936 prevedea împrejurările care constituiau circumstanţe agravante legale ale omorului în dispoziţiile art.464. Aceste împrejurări erau: - premeditarea; - ascunderea unei crime sau a unui delict; - sustragerea de la urmărire sau arestare; - săvârşirea faptei asupra unui ascendent sau descendent, frate sau soră. Actualul Cod penal conţine în art.175 o enumerare a împrejurărilor agravante numai parţial asemănătoare cele din codul anterior. Sunt prevăzute noi împrejurări agravante la literele b, d şi e, iar cele care existau şi în codul de la 1936 au primit unele îmbunătăţiri redacţionale. Cât priveşte împrejurarea prevăzută la lit.c din actualul cod, conţinutul acesteia reprezintă unificarea unor situaţii prevăzute în codul de la 1936 în alineate (puncte) diferite (art.464 punctele 3,4,5). În sfârşit, împrejurarea prevăzută la lit h a căpătat de asemenea, în actuala reglementare, un conţinut mai larg, în sensul că s-a adăugat şi ipoteză omorului săvârşit în scopul de a înlesni săvârşirea unei infracţiuni. Sub raportul situaţiilor tranzitorii şi al aplicării legii mai favorabile în cazul omorului săvârşit în împrejurările agravante introduse în actualul Cod penal (lit.b, d şi e), aceste agravante nu se vor aplica şi omorul va fi socotit ca simplu atunci când fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, deoarece codul anterior nu prevedea aceste împrejurări.

Secţiunea a II-a Aspecte criminologice Societatea românească plateşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingere vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane. O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii în cazul infracţiunilor contra vieţii în perioada post-totalitară a României, este suficientă pentru a ridica numeroase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi o dovadă faptului că nu mai oferă modele viabile membrilor săi ori nu mai reuseste să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele.

Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au pierdut simtul uman, indivizi dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane, primitive şi josnice, elemente inadaptate ale căror structuri psihologice şi etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită sensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu trăsături esenţialmente dizarmonice (tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide) ori cu sugestibilitate exacerbată. Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament. Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entităţile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât sinele, cât si supereul. Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial, este supereul, în funcţie de tipul sau de structurare. Astfel, insuficienţa structurare a supereului permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi tendinţelor abisale cu caracter antisocial, iar structurarea negativa a acestuia, sugerează existenţa unei personalităţi profund antisociale care, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. În aceasta a doua categorie, se plasează infractorii care savârsesc infracţiuni de omor calificat şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană. Referindu-ne la societatea actuală din România, observăm că, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauzele şi motivaţiile strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm. Această situaţie a dus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege si faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Lipsa de reacţie a acestor instituţii a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor si obligaţiilor indivizilor certaţi cu normele morale si legale, în reprezentarea cărora democraţia permite orice şi care şi-au imaginat că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor antisociale. O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morţi şi răniţi. Tot la nivelul ansamblului social post-revoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţată, determinată pe de o parte, de goana după o îmbogaţire rapidă, iar pe altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai.

În ceea ce priveşte dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial, procentul de omucideri, cât şi a celorlalte infracţiuni contra vieţii, a crescut în ultimii ani.

Secţiunea a III-a Aspecte criminalistice Într-o accepţiune mai largă, criminalistică a fost definită ca ştiinţă care are drept obiect cercetarea mijloacelor şi elaborarea metodelor pentru strângerea, fixarea si examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infracţiunilor şi infractorilor, precum si gasirea unor procedee de prevenire a savârţirii infracţiunilor.* În cercetarea infracţiunii de omor, organelor de poliţie le revin o multitudine de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării şi prinderii faptuitorului. Organele de poliţie au îndatorirea să cunoască în detaliu modalităţile de comitere a infracţiunii şi, în raport cu acestea şi cu particularităţile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodica de cercetare cea mai adecvată. Problematica ce trebuie să-şi găsească rezolvarea pe parcursul cercetării este deosebit de variată şi de complexă. Atât în forma sa tipică, dar şi în formele agravate, omorul poate prezenta o multitudine de modalităţi faptice determinate de împrejurările concrete în care a fost savârşit. Printre activităţile de urmărire penală urgente la care organele de cercetare penală ale poliţiei participă nemijlocit, se înscriu: - cercetarea la faţa locului; - dispunerea constatării sau a expertizei medico-legale; - dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice; - stabilirea identităţii victimei; - identificarea şi ascultarea martorilor; - efectuarea percheziţiilor; - identificarea, urmarirea şi prinderea făptuitorilor. Toate aceste activităţi, exceptând cercetarea la faţa locului, nu se desfăşoară într-o ordine prestabilită. Aceasta, din considerentul ca toate activităţile menţionate, fie că privesc stabilirea identităţii victimei, fie că au menirea să ducă la identificarea faptuitorului şi probarea activităţii infracţionale, converg şi se completează reciproc în realizarea scopului procesului penal, respectiv, aflarea adevărului în cauza şi asigurarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi.

Desfăşurarea cu prioritate a uneia sau alteia dintre activităţile menţionate, ţine de specificul fiecărei cauze, determinate de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta şi de considerenţe ce ţin de tactica adoptată în cercetare.

Secţiunea a IV-a Sistemul sancţionator în viziunea proiectului de Cod penal (D.nr.2/2003, pag.21-Stefan Danes)

În evoluţia oricărei legislaţii penale, adoptarea unui nou Cod penal constituie o iniţiativă legislativă de interes naţional deoarece ea marchează un moment important pentru apărarea, în condiţii cât mai eficiente, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, a societăţii în general, împotriva infracţiunilor. Privită din această perspectivă, iniţiativă legislativă privind elaborarea unui nou Cod penal, înscrisă în programul de guvernare 2001-2004 în vederea aducerii la îndeplinire a obiectivelor referitoare la "reconsiderarea reformei în domenil justiţiei", constituie o cerinţă stringentă determinată de întinderea şi profunzimea schimbărilor produse în plan economic şi social, precum şi de noile realităţi juridice. Constituind un instrument juridic de interes general, noul Cod penal va trebui să cuprindă dispoziţii fundamentate pe soluţii ştiinţifice temeinice şi durabile. De asemenea, dispoziţiile sale trebuie să reflecte progresele obţinute în plan penal în domeniul legislativ şi pe tărâm juridic, după adoptarea Codului penal actual şi, mai ales, după 1989. În afară de obiectivul de a satisface cerinţele practicii judiciare şi de a influenţa atitudinea făptuitorului, este necesar ca la elaborarea noului Cod penal să se ţină seama de obiectivele legislaţiei Uniunii Europene, de Convenţia pentru aplicarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Rezoluţiile Consiliului Europei. Proiectul Codului penal, în varianta cvasidefinitivă dată publicităţii la sfârşitul lunii aprilie 2003, parcurge una din etapele importante premergătoare definitivării lui de catre comisia de specialişti care îl elaborează în vederea intrării în procedura parlamentară de dezbatere şi adoptare. Analiza de ansamblu a proiectului învederează că la elaborare au prezidat cel puţin trei mari idei (obiective): în primul rând, realizarea unui instrument juridic eficace în lupta cu sfidările multiple şi grave ale fenomenului criminalităţii; în al doilea rând, încercarea de a aborda atât fenomenul criminalităţii, cât şi reacţia socială la infracţiune din perspectiva

interesului statului de drept, urmărindu-se consolidarea democraţiei constituţionale şi promovarea relaţiilor sociale specifice economiei de piaţă; în al treilea rând, odată cu integrarea principiilor şi soluţiilor de bază ale dreptului penal într-o concepţie realistă, pragmatică, s-a pus un accent deosebit pe caracterul modern al reglementării penale, cu scopul promovării lor în circuitul european al ideilor de specialitate, asigurându-se într-un grad cât mai înalt integrarea României, iar din acest punct de vedere, în orientările şi exigenţele în domeniu ale comunităţii statelor Uniunii Europene. În ce priveşte pedepsele privative de libertate, proiectul menţine, în genere, reglementarea actuală, deşi, cu toată ofensiva formelor grave ale fenomenului criminalităţii, este momentul reevaluării limitelor maxime (generale si speciale) ale pedepselor. În mileniul al treilea, pedepse de 25 sau 30 de ani de închisoare, pe lângă faptul că atrag caracterizarea Codului penal ca fiind represiv, nu par în acord cu evoluţiile în materie din legile penale europene moderne şi în orice caz, nu sunt în consens cu scopul declarat al pedepsei. Pe de altă parte, nici nu trebuie demonstrat că eficacitatea unei pedepse nu este determinată de durata ei cât mai mare, cu toate disfuncţiile majore privind viaţa în penitenciar, ci de promtitudinea aplicării şi de modul executării ei. Credem că fiind încă actuală şi exactă aprecierea formulată cu mulţi ani în urma de către profesorul polonez Katarbinski potrivit căreia, nu se poate face nici un calcul de rentabilitate între o pedeapsă de 10 ani de închisoare şi una de 15 sau 25 de ani. Categoriile juridico-penale de crimă şi delict par a fi complicat sistemul pedepselor adoptat în proiect, neputându-se stabili praguri raţionale de pedepse, în special limite maxime rezonabile în raport cu gravitatea infracţiunilor. Disfunctii vizibile apar mai ales în ipotezele de agravare a pedepselor când, sub presiunea inerţială a unor pedepse severe sau foarte severe şi a teoriei "sporurilor de pedeapsă", nu s-au găsit alte soluţii decât în depăşirea, în astfel de cazuri, a limitelor maxime speciale ale pedepsei, fie pentru delicte, fie pentru crime, durata acestora conducând la schimbarea caracterizării juridice a faptei definite iniţial delict. În acest fel, proiectul cuprinde infracţiuni care, în forma tipică constituie delicte, iar în unele forme, în regimul prevăzut pentru delictul sau crima în formă neagravată, probabilitatea depăşirii limitelor maxime ale pedepselor intersectează principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale. Sunt şi păreri că astfel de temeri sunt nemotivate din moment ce însăşi legea penală prevede un astfel de sistem sancţionator.

Concluzii Motivaţia dezvoltării acestei teme abordate de către mine este dreptul la viaţă al tuturor oamenilor cu drept de libetate şi respectul pentru sine şi respectarea pentru existenţa societăţii omeneşti. Infracţiunea contra vieţii a fost incriminata în toate legislaţiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingerea celui mai important atribut al persoanei, viaţa; punerea în pericol sau suprimarea vieţii persoanei au fost combătute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate; fără respectarea vieţii persoanei nu poate fi concepută existenţa însăşi a colectivitaţii şi convieţuirea paşnica a membrilor acesteia În definirea omorului, legiuitorul se foloseste de însusirea obiectiva a substan tivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea actiunii (manifestarea de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cât si legatura de cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati Susţinerile şi punctele de vedere ale părţilor şi procurorului exprimate in cursul procesului penal cu privire la soluţionarea cauzei deduse judecăţii.Ele pot fi de acuzare sau de apărare. Potrivit legii procesual penale, instanţa poate cere părţilor, după inchiderea dezbaterilor, atunci cănd consideră necesar, să depună concluzii scrise sau acestea pot depune concluzii chiar dacă nu sunt cerute de instanţă. Aşadar urmărirea penală trebuia să aibă un scop clar, obţinerea de probe certe care să permită lămurirea cauzei sub aspectul laturii obiective, respectiv a elementului material al infracţiunii Deci,legea este foarte clara, în sensul că existenţa infractiunii trebuie sa fie stabilita legal numai pe baza de probe certe , aşa cum prevede art.62 C.pr.pen . Omorul, aşa cum apare definit în art. 174 C. pen., consta in uciderea unei persoane. Acest mod de exprimare nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. Nici chiar formularea, în sensul că omorul ar reprezenta "fapta persoanei care, cu intenţie, ucide o altă persoană", sub un anumit aspect nu ar fi completă, deoarece nu ar scoate în evidenţă toate elementele conţinutului juridic al infracţiunii de omor (de pildă, ar evidenţia numai actul de violenţaă asupra altei persoane, dar nu şi rezultatul constând în moartea acelei persoane.

În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practică judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte tări, şi anume: considerarea că tentativa de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de pâna acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infracţiunii de omor) s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţa în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei) Din punctul meu de vedere cred că in esenţa acestei lucrări trebuie foarte bine analizat tot ceea ce ţine de o infracţiune atat a persoanei căt şi a vieţii deoarece fapta intocmită prezent v-a avea ca consecinţă in viitor persoana in cauză şi tot ceea ce ţine de libertate. Găndirea logica,liberă şi coerentă ajută să ne apărăm de tot ce ne inconjoară şi se pretinde a fi periculos pentru viaţa noastră.

BIBLIOGRAFIE

MIHAIL DAVID – lect. univ.dr. – Drept penal. Partea specială. Editura Europolis, Constanţa, 2008, ISBN 978-973-676-303-8 DUŢU TIBERIU - lect. univ. dr. – Instituţii de drept procesual penal, Editura Europolis, Constanţa, ISBN 978-973-676-363-5, 2009 GHEORGHE ALECU - Drept penal. Partea generală, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, pg.340, 2008, ISBN 978-973-725-941-7 - Codul Penal al Republicii Moldova, COMENTARIU, Editura Sarmis, Chişinău, Republica Moldova, 2009, ISBN 978.975-105-20-1 (860 pag) - Criminalistică, Editura Ex Ponto, Constanţa, pg.466, 2008, ISBN 978-973-644-777-3

I. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, CODUL PENAL, CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ II. TRATATE, CURSURI, MANUALE 1.

Alexandru Boroi - Infractiuni contra vietii, Editura National, 1996.

2.

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - Drept penal, Partea speciala, Editura All Beck,

Bucuresti, 2002. 3.

Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.

4.

Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ion Molnar, Ilie Pascu, Alexandru Boroi,

Valerica Lazar - Drept penal. Partea speciala, Editura Continent, XXI, Bucuresti, 1995. 5.

Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,

Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Rosca - Explicatii 6.

teoretice ale Codului penal roman, Partea speciala, vol. III, Editura Academiei,

Bucuresti, 1971. 7.

Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,

Constantin Bulai, Rodica Stanoiu - Explicatii teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1969.

8.

Vintila Dongoroz - Drept penal, Bucuresti, 1939.

9.

Constantin Bulai - Curs de drept penal, Partea speciala, vol. I, Bucuresti, 1975.

10. Ion Dobrinescu - Infractiuni contra vietii persoanei, Editura Academiei, Bucuresti, 1987. 11. Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept penal roman, Partea speciala, Casa de editura si presa "sansa" S.R.L., 1994. 12. Gheorghe Nistoreanu, Costica Paun - Criminologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995. 13. Matei Basarab - Drept penal, partea speciala, vol. I, Cluj-Napoca, 1985. 14. Ion Neagu - Drept procesual penal, vol. I, II, III, Editura S.C. Euro Trading, 1993. 15. Emilian Stancu - Criminalistica, vol. I, II, Editura Proarcadia, Bucuresti, 1993. 16. Vladimir Hanga - Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura

Academiei, Bucuresti,

1980. 17. Andrei Radulescu - Legiuirea Caragea, Editura Academiei, Bucuresti, 1955. 18. Vladimir Belis - Medicina legala, Editura Juridica, editia a IV-a, Bucuresti, 2003. 19. Giuseppe Bettiol - Dritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM, Padova, 1973. 20. Hans Heinrich Jescheck - Lehrbuch des Strafrechts, Allgemainer Teil, vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988. 21. Vincenzo Manzini - Trattato di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937. 22. Reinhardt Maurach - Deutsches Strafrecht, allgemainer Tail, dreite Auflage, 1965. 23. Andre Vitu - Traite de droit criminel, Droit penal special, Editions Cujas, 1982. 24. Remo Pannain - Manuale di dritto penale, Parte generale, vol. I, Torino, 1967. 25. Tullio Padovani - Dritto penale, Giuffre Editore, Milano, 1990. 26. Donnedieu de Vabres - Traite de droit criminel et de legislation penale comparee, troisieme edition, Sirey, Paris, 1947. III. 1.

ARTICOLE, STUDII

Avram Filipas - Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii

de omor, R.D.P. nr. 2/1994. 2.

Cristina Maracinescu - Tentativa la infractiunea de omor calificat si vatamarea

corporala grava, R.D.P. nr. 3.

Iulian Popescu - Proiectul noului Cod penal, revista "Dreptul", nr.8/2003.

4.

Gavril Paraschiv - Reflectii asupra infractiunii deviate, R.D.P. nr.

5.

stefan Danes - Opinii cu privire la adoptarea unui nou Cod penal, în revista "Dreptul",

nr.2/2003.

6.

Vasile Draghici - Controverse asupra obiectului juridic al infractiunii, în R.D.P. nr.

7.

George Antoniu - Forme moderne ale justitiei private, în R.D.P. nr.

8.

George Antoniu - Ocrotirea penala a vietii persoanei, în R.D.P. nr.

9.

Horia Diaconescu - Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de

omor, în "Dreptul" nr.3/2003. 10. Horia Diaconescu - Cu privire la posibilitatea retinerii circumstantei agravante generale reglementate de art.75 lit.b din Codul penal în cazul infractiunii de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c din cod, în "Dreptul" nr.12/2003. 11. Liviu Herghelegiu - Cu privire la posibilitatea retinerii concursului între infractiunea de omor si cea de port fara drept a unei arme albe, în "Dreptul" nr.1/2004. IV. 1.

PRACTICĂ JUDICIARĂ

George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Avram Filipas, Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filisanu - Practica judiciara penala, vol. III, Partea speciala, Editura Academiei, Bucuresti, 1992.

2.

George Antoniu, Nicolae Volonciu, Ion Neagu, Valeriu Stoica, Vasile

Papadopol - Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1993. 3.

Constantin Bulai, Constantin Mitrache - Culegere de probleme din practica judiciara,

Casa de Editura si Presa "sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994. 4.

Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 1999, Editura Rosetti,

Bucuresti 2001. 5.

Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 2001, Editura Rosetti,

Bucuresti 2003. 6.

C.S.J., Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1993, Editurile "Continent

XXI" & "Universul", Bucuresti, 1994. 7.

C.S.J., Culegere de decizii pe anul 2000, Editura "Juris Argessis", 2001.