LICENTA Antonescu - Flori [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL I SITUAŢIA CULTURII PLANTELOR FLORICOLE PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

1. IMPORTANŢA PLANTELOR FLORICOLE Florile – această minune a naturii şi a omului - pe lângă aspectul cromatic şi estetic impresionant al culorii, parfumului şi formei florii, ne îmbogăţesc viaţa zi de zi prin infuzia de frumos, optimism, satisfacţie şi de sănătate pe care ni le transmit. Prin numărul enorm de plante floricole pe care le admirăm în tot timpul anului, din ianuarie până în decembrie şi prin diversitatea lor, florile aduc lumină şi bucurie în viaţa oamenilor oriunde s-ar afla. Din totdeauna omul s-a simţit atras de natură şi mai ales de flori, acestea fiind considerate ca o necesitate obiectivă a vieţii. Florile au devenit astfel simbolul frumuseţii, dragostei, al celor mai alese sentimente, ele au predispus totdeauna la înălţare sufletească şi la poezie. Nu puţini sunt aceia care-şi procură nespuse bucurii aflându-se în compania florilor, fie în cadrul restrâns al spaţiilor de locuit, fie în decorul grădinilor ori parcurilor. Omul şi-a asociat florile la sărbătorirea celor mai importante evenimente. Măiestria formelor, bogăţia nuanţelor, subtilitatea parfumurilor constituie încă surse de inspiraţie în arta picturii, sculpturii, în muzică şi poezie. Se poate spune fără teamă de a greşi, că fiecare floare prin particularităţile ei îşi dispută întâietatea de a ne atrage şi reţine cât mai mult atenţia şi prezenţa în preajma ei. Dragostea pentru flori s-a născut din timpuri imemorabile şi face parte din zestrea noastră sufletească, pe care am moştenit-o şi suntem datori să o transmitem generaţiilor viitoare. Cultura şi civilizaţia popoarelor şi-au găsit expresie în delicateţea florilor. Templele şi statuile Greciei antice erau frecvent decorate cu flori. Florile poartă numele multor personaje mitice: Papucul lui Venus, Narcissus, Iris, Paeonia. Tot la grecii antici, învingătorii jocurilor olimpice erau încununaţi cu flori, aşa după cum tot cu flori erau răsplătiţi şi cei mai buni şcolari. Crizantemele, crinii, cameliile sunt cunoscute în întreaga lume ca aparţinând Chinei şi Japoniei. Adevărata mândrie naţională pentru niponi, crizantema este simbolul celor mai frumoase şi curate sentimente. Exemple relevatoare cu privire la importanţa florilor în viaţa omului şi atenţia deosebită pe care acesta le-o acordă sunt numeroase. Multe flori prin numele ce le poartă, amintesc de personaje 1

ştiinţifice, istorice ori literare ca: Dahlia, Gerbera, Camellia. Plantele, în general au o serie de valenţe printre care mai importante fiind asigurarea Terrei cu oxigenul indispensabil vieţii şi reducerea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă, ele servesc ca sursă de hrană pentru regnul animal şi oameni (Rosa, Vanillia, Opuntia, Pheonix), însă florile posedă în plus şi alte însuşiri cu rezonanţă în sfera psihicului şi spiritului uman. Numeroase specii floricole sunt folosite ca plante medicinale pentru efectul lor terapeutic constatat în tratamentul multor boli: Digitalis, Calendula, Iris, Tagetes, Althaea, Aconitum. Alte specii formează materia de bază în obţinerea de uleiuri şi esenţe folosite în industria produselor cosmetice: Rosa, Lilium, Lavandula, Syringa, Mathiola, Salvia. Calităţile deosebite ale florilor constau în frumuseţe, rusticitate, gamă deosebită de forme şi culori, rezistenţa excepţională a florilor tăiate, maleabilitate mare în ceea ce priveşte sistemul de cultură, posibilitatea de a se cultiva în tot timpul anului. Produsele obţinute din activităţile floricole sunt variate: flori tăiate proaspete, flori tăiate uscate (imortele), răsaduri şi alte tipuri de material săditor pentru amenajări peisagistice, bulbi, seminţe etc. Calităţile decorative ale plantelor floricole sunt legate, în principal, de însuşirile lor morfologice. Sub acest aspect, nu numai floarea sau inflorescenţa sunt luate în considerare, ci şi alte organe precum frunzele, lăstarii şi chiar rădăcinile adventive la unele plante de cameră. Floarea este organul cel mai analizat din punct de vedere estetic. Ea poate fi solitară, când o singură floare se află fie în vârful tulpinii (lalea, ghiocel), fie la nivelul frunzelor (violete), însă majoritatea speciilor decorative cultivate au florile grupate în inflorescenţe de diferite tipuri. Frunzele prezintă, de asemenea interes ornamental la numeroase specii (gazania, astilbe, bujor, ficus, poinsettia etc.), frumuseţea frunzei este exprimată prin formă, mărime, consistenţă şi mai ales, culoare. La orice specie floricolă, tulpina şi ramificaţiile plantei contribuie la întregirea aspectului estetic prin gradul de ramificare, lungimea şi flexibilitatea lăstarilor, grosimea lor. Ţinând cont de toate aceste însuşiri morfologice ale speciilor floricole, de-a lungul timpului şi utilizările lor au crescut, putând fi folosite: a. la ornarea interioarelor; în acest scop se utilizează flori tăiate din culturile efectuate special în acest scop: garoafă, gladiolă, crizantemă, tuberoză, fresia etc. b. la ornarea balcoanelor, ferestrelor, teraselor, scărilor; alegerea speciilor pentru decorarea acestor spaţii se face în funcţie de expoziţia lor faţă de punctele cardinale, de mărimea şi înălţimea la care se află aceste spaţii şi de intensitatea curenţilor de aer. c. la ornamentarea spaţiilor verzi (grădini, parcuri, scuaruri, fâşii stradale etc.); în cadrul acestora, florile pot fi grupate şi aranjate în diferite moduri, dintre care mai practicate sunt: bordura multicoloră, pata florală, platbanda şi rondul, covorul floral, grădini alpine, coloane şi pereţi înfloriţi. 2

Cultura şi prezenţa florilor alături de plantele ornamentale în spaţiile verzi din centrele populate, poate fi explicată prin faptul că ele contribuie la conservarea mediului ambiant, la menţinerea echilibrului ecologic atât de ameninţat de dezvoltarea necontrolată a industriei, de extinderea poluării. Plantele ornamentale sunt foarte necesare pentru viaţa omului, cerinţele mari pentru flori constituie o dovadă a bunăstării, a nivelului cultural şi de civilizaţie ridicat, a dorinţei omului evoluat de a-şi crea un cadru plăcut de muncă şi odihnă. De aceea, prezenţa florilor a devenit o necesitate şi un mod de restabilire a echilibrului din mediul ambiant.

2. Istoricul dezvoltării culturilor floricole Este foarte greu de stabilit când şi unde omul a cultivat pentru prima dată flori, cert este că încă de la începutul existenţei sale, le-a observat frumuseţea şi a simţit nevoia de a le avea, culegându-le din natura înconjurătoare. Descoperirile arheologice atestă preocuparea omului pentru flori încă din cele mai vechi timpuri. Poate că cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un mormânt din Altai datată de circa 7000 ani şi care pe una din feţe purta un trandafir în relief. În renumitele piramide au fost descoperite gravuri în piatră, care reprezentau planurile unor grădini cu plante ornamentale. Sunt bine cunoscute grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, una din cele 7 minuni ale lumii, în care pe un hectar de terase erau cultivate şi flori: lalele, crini, trandafiri etc. Grădinile sacre lucrate de preoţii grădinari existau în cetatea Ur, fosta capitală a statului sumerian, încă din mileniul III î.Hr.. În Iudeea, lângă Ierusalim era vestită “Valea trandafirilor lui Solomon”. În Iran se cultivau în aşa numitele “paradisuri” numeroase flori: zambile, lalele, narcise, maci, mirt, liliac. Iranul era supranumit Ghiulistan-trandafir, iar capitala sa Susa- oraşul crinilor. În China şi Japonia din cele mai vechi timpuri se cultivau azalee, crizanteme, bujorii, camelii. Confucius cu 500 ani î.Hr. numeşte crizantema ”floare de aur”. În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici “bonsai” şi arta aranjării florilor “Ikebana” începând cu secolul al - VI- lea. În India erau cultivaţi trandafirul, lotusul, omagul, iar o lege din 1280 î.Hr. prevedea pedeapsa pentru cei care furau flori. Vechii azteci considerau aspirarea parfumului unui buchet de flori ca punct culminant al desfătării. Erau renumite “grădinile plutitoare” care se mai întâlnesc şi azi în Mexic, de altfel cunoştinţele de botanică ale indienilor maya depăşeau cu mult cunoştinţele europenilor. În Europa, s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. Grădinile din Grecia antică erau bogate 3

în flori de: bujor, omag, primula, trandafir, crin. Grădina din Lykaion a devenit o adevărată grădină botanică unde a studiat Teofrast (370-323 î.Hr.) care în tratatul său “Cercetarea plantelor” dedică volumul VI studiului arbuştilor şi florilor. La romani în aşa numitele “viridarii” se cultivau crini, zambile, narcise, trandafiri, garoafe. Cultura florilor a luat o aşa dezvoltare încât Horaţiu arăta că “plantele de ornament, trandafirii şi mixandrele, au luat locul altor plante mai folositoare viţa de vie, măslinul”. Interesul pentru cultura florilor s-a manifestat diferit în unele epoci şi la unele popoare, s-a dezvoltat în sclavagism când munca migăloasă pentru cultura florilor era efectuată de sclavi, însă în Evul Mediu ca urmare a nenumăratelor războaie şi a influenţei inchiziţiei se restrânge mult, pentru a lua o nouă dezvoltare în secolele următoare. Odată cu migraţia popoarelor şi a cruciadelor (în anii 1100-1300) s-a realizat transferul de plante decorative şi nu numai dintr-o zonă în alta. Expansiunea romană în Iberia, Dacia, a contribuit la răspândirea a numeroase specii printre care şi flori. Cucerirea Constantinopolului de către turci şi expansiunea acestora în Europa a dus la răspândirea unor specii şi soiuri de trandafiri, lalele, provenite din Asia -Mică, Caucaz, Persia. Epoca marilor descoperiri geografice a contribuit la introducerea în Europa a numeroase specii din toate colţurile lumii, printre care multe plante decorative. Din America îşi au originea cârciumăresele, cerceluşul, petunia etc. care s-au adaptat perfect condiţiilor de climă şi sol din Europa. Colonizarea Asiei şi Africii a dus la introducerea în cultură a numeroase plante decorative provenite din aceste părţi. Un eveniment însemnat în istoria plantelor decorative l-a constituit utilizarea adăposturilor de diferite tipuri, pentru protejarea şi forţarea unor plante provenite din regiunile tropicale şi subtropicale. Cunoscute de romani, care le foloseau sub forma unor sere reci, serele apar în 1269 construite de călugărul dominican Albert cel Mare, dar abia în 1599 apar primele sere în Leyda, în 1646 la Gand şi Amsterdam şi în 1714 în Franţa, pentru ca începând cu secolul al XIX lea ele să ia o mare răspândire. Aceasta este şi explicaţia cultivării în Europa, după anul 1800, a mai multor specii din flora zonelor tropicale şi subtropicale cum ar fi orhideele, gesneriaceele, araceele, bromeliaceele. După anul 1860 a fost cunoscută flora din Australia, iar cea din Noua Zeelandă după 1900, ceea ce a determinat aclimatizarea unor noi specii floricole. O mare importanţa în păstrarea şi apoi în răspândirea plantelor decorative au avut-o colecţiile de plante, mai întâi în grădinile particulare sau mănăstiri, după aceea în cadrul grădinilor botanice: înfiinţate pe lângă universităţi: Pisa (1547), Oxford (1632), Versailles (1657), Upsala (1643), Progresiv, cultura florilor s-a extins iar prin selecţie şi ameliorare au apărut o serie de forme 4

şi culori noi ajungând să existe astăzi un mare sortiment de flori. 3. Cultura florilor în ţara noastră Florile la noi în ţară au fost cultivate este din cele mai vechi timpuri, iar provenienţa lor este foarte diferită. Din flora românească au fost semnalate o serie de plante de Dioscoride, medicul şi botanistul grec: bujorul, narcisele, lăcrămioarele, albăstrelele, unele specii întâlnindu-se şi astăzi în rezervaţiile naturale. O serie de specii, au fost aclimatizate în ţara noastră cum ar fi: trandafirii de dulceaţă cultivaţi încă din anul 1430 fiind aduşi de turci din Asia Mică, de pe ţărmurile Marii Mediterane pătrund, în anul 1453, garofiţele, iar în anul 1545 s-a cultivat prima dată la noi crinul alb provenit din Asia Mică. Laleaua,îşi face apariţia în anul 1554 în Europa , iar la numai 5 ani pătrunde şi în ţara noastră. Foarte cunoscut şi răspândit, mai ales în mediul sătesc, este leandrul, care a fost cultivat pentru prima dată în anul 1572, din regiunea Mediteranei pătrund la noi, în 1590 zambilele, iar în 1806 gura-leului. Din America au fost introduse, în anul 1824, dalia şi florile de piatră, iar în 1878 salvia şi mai târziu, în 1925, limba soacrei, din China a fost adusă primula în 1869. Cele mai multe plante decorative s-au introdus în ultimele decenii: camelia, gerbera, orhideele, palmierii, ferigile etc. 4. SUPRAFEŢE ŞI PRODUCŢII FLORICOLE PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ În ultimele decenii dezvoltarea Floriculturii a dus la creşterea apreciabilă atât a suprafeţelor cultivate cu flori în seră şi câmp, dar şi a veniturilor obţinute din valorificarea acestora în unele ţări ale Europei, cât şi pe alte continente ca America, Africa, Asia. Şi în acest caz se poate constata corelaţiile dintre suprafaţa mare cultivată cu flori, suprafaţa totală arabilă, arealul geografic, condiţiile climatice dar şi cu nivelul de viaţă al oamenilor, de civilizaţie al statelor respective. În Europa creşterea suprafeţelor poate fi apreciată plastic drept “o explozie mondială” care îşi găseşte justificarea nu numai în timpul sezonului, ci tocmai în eficienţa economică, destul de ridicată a acestor culturi. Din totalul suprafeţelor cultivate, cele pentru flori tăiate şi bulbi deţin ponderea. Pentru a-şi menţine aceste poziţii pe piaţa mondială, producătorii îşi măresc eforturile spre găsirea celor mai bune metode de cultură, diversificarea sortimentului de specii şi soiuri, precum şi eşalonarea producţiei acestora şi formelor de prezentare pe piaţă. În Olanda, Italia şi Franţa ponderea o deţine trandafirul (numai în Olanda se cultivă pe 800 ha), datorită calităţilor 5

decorative, estetice ale florilor, precum şi posibilităţilor de dirijare a înfloririi şi economisirii energiei termice, prin repausul din timpul toamnei până în februarie . Cultura diferitelor tipuri de garoafe (Sim, Miniatur, Mediteraneene), este în continuă creştere, în special în Columbia unde suprafaţa depăşeşte 1000 ha (tabelul 1). Tabelul 1

Suprafaţa cultivată cu garoafe pe plan mondial (după Rodica Ţepordei, 2000) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Ţara Columbia Kenya Italia Spania Olanda Israel

Suprafaţa (ha) >1000 1000 1000 500 300 300

7.

Franţa România

290

8.

90

Crizantemele în cultura normală şi dirijată ocupă peste 2000 ha, în principalele ţări cultivatoare de flori, de asemenea în ultimii ani, gerbera deţine un loc important în sortimentul de flori tăiate, ocupând mai mult de 200 ha în Olanda, 120 ha în Italia, 79 ha în Germania, 60 ha în Franţa. Suprafeţele destinate cultivării plantelor verzi pentru ramuri tăiate (Asparagus, Ferigi, Ruscus) sau adaptat permanent cererii pe piaţa vestică, de exemplu în Israel, Ruscus se cultivă pe 100 ha. S-au înregistrat în ultimii ani creşteri în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată cu alte specii de flori tăiate la: Alstromelia, Amaryllis, Crini, Cymbidium, Statice şi scăderi la Strelitzia, Gloriosa, Nerine cu peste 2% (tabelul 2). Pe plan mondial au înregistrat o creştere importantă suprafeţe cultivate cu specii care necesită nivele termice mai joase sau care prezintă avantaje la ambalare şi transport. La Anthurium şi Orhidee sunt în curs programe de ameliorare în scopul cultivării lor la temperaturi mai joase, fără deprecierea calităţii florilor şi diminuarea producţiei, iar la plantele cu bulbi se urmăreşte scurtarea perioadei de la plantare la obţinerea florilor prin efectuarea de tratamente termice (Freesia, Amaryllis, Tulipa, Hyacinthus, Gladiolus).

6

Tabelul 2 Suprafeţe (ha) cu culturi pentru flori tăiate (după Rodica Tepordei, 2000)- date din 2008 si 2009, 2010 Nr.crt 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Specia Gerbera Crizantema Strelitzia Cymbidium Alstromelia Gypsophila

Olanda 250 >600 40 >170 80 80

Franţa Germania >60 100 30

70 400

Italia 120 180

Israel 25 14

Anglia

Columbia

10 14

>300 600

10 >300

Ponderea în lume a speciilor bulboase, destinate florilor tăiate şi producerii de bulbi o deţine Olanda, a cărei producţie de pe 15.000 ha reprezintă mai mult de 50% din suprafaţa totală mondială. Societatea franceza FRANCE BULBS cu 50% capital olandez şi 50% capital francez, înfiinţată în 1984 după 13 ani, în anul 1997, deţinea primul loc european în producerea de bulbi şi flori (Dominique Leproux – 1998), din care 150 ha destinate următoarelor specii: gladiole – 90 ha, lalele – 50 ha, iris – 50 ha, narcise – 5 ha, crini 8 ha. Aceasta reprezintă 18% din suprafaţa cultivată în Franţa şi 25% din producţie. Piaţa de flori a devenit în decursul ultimilor 15 ani o piaţă deschisă, mondializată, fără frontiere, dar cu o foarte mare concurenţă. Această evoluţie a fost determinată în cea mai mare măsură de dinamismul comerţului olandez. Olanda deţine supremaţia în ceea ce priveşte bursa de flori care centralizează şi difuzează zilnic informaţii privind oferta şi cererea mondială de flori. Ponderea o deţin: trandafirul – cu peste 1150 milioane fire (aproximativ 90%) urmat de; lalelele -374 milioane fire; garoafe – 322 milioane fire; crizanteme – 217 milioane fire; fresia – 151 milioane fire; gerbera – 150 milioane fire; imortele – peste 50 milioane fire. În S.U.A. din comerţul cu flori se realizează anual 1,8 miliarde dolari, iar în Canada din valorificarea trandafirilor se obţin anual peste 4 milioane dolari canadieni. Între 1999 şi 2000, în SUA, cea mai spectaculoasă creştere a comerţului floricol s-a înregistrat la plantele pentru borduri şi plantele de grădină, incluzând plantele cu inflorescenţă, fără ca vreuna să fie importată. În Israel se realizează din exportul florilor tăiate peste 130 milioane dolari, cu mult mai mult decât din exportul legumelor. În ultimii 20 de anii exportul de trandafiri s-a mărit de 5 ori, de gerbera de 18 ori, iar de garoafe de 100 de ori. Brazilia, de pe cele 1000 ha cultivate cu flori obţine anual peste 600 FF. Cifra de afaceri din vânzarea orhideelor (5000 de varietăţi) în întreaga lume depăşeşte anual 1000 milioane de dolari. 7

În comerţul internaţional floricol se caută permanent rezolvarea unor probleme cum ar fi pieţe mai sigure, de durată lungă, adaptarea planificării producţiei la cererile externe, eşalonarea producţiei în ţările importatoare şi diversificarea sortimentului de flori exportate Piaţa europeană pentru flori tăiate şi plante de ghiveci în 2010 şi 2011, arată că cererea mondială pentru flori creşte mai mult decât oferta, în cea mai mare parte a anului, în special în preajma principalelor sărbători, iar comerţul s-a transformat din ceea ce se obişnuia să fie o piaţa a cumpărătorului, într-o piaţa a vânzătorului. Ţări ca Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Polonia, Spania, Coreea de Sud şi Japonia, importă mai multe flori şi plantează mai mult decât obişnuiau să o facă, în timp ce importurile din ţările cunoscute ca mari consumatoare de flori, ca de exemplu Germania şi Elveţia, au scăzut. Din peste 11.480 cultivatori analizaţi în 2000, floricultura statistică arată că numai 1.593 au avut vânzări en-gros de peste 500.000 $ şi o cifră medie de afaceri per cultivator de 356.000 $. Întrucât diversele boli care afectează speciile floricole constituie un factor limitativ al producţiei, prin reducerea potenţialului de înflorire, este necesară cunoaşterea agenţilor fitopatogeni şi a bolilor pe care le produc, asigurarea controlului acestora şi apoi realizarea unei igiene culturale corespunzătoare şi de combatere la timp a tuturor bolilor şi dăunătorilor care au apărut în cultură, pentru a obţine un material de înmulţire sănătos şi flori de calitate. Deşi tot mai multe cercetări s-au concentrat asupra metodelor de prevenire a degenerării soiurilor plantelor floricole, sau pentru obţinerea de soiuri rezistente, problema combaterii dăunătorilor plantelor floricole rămâne actuală. Astfel, studiul dăunătorilor plantelor floricole care provoacă importante degradări calitative, pierderi mari de recoltă şi uneori chiar compromiterea culturilor a devenit o necesitate, considerăm că se justifică existenţa acestei lucrări care îşi propune să prezinte starea fitosanitară a unor specii floricole în condiţiile climatice ale anilor 2010 - 2011 şi eficacitatea biologică a unor insecticide în combaterea celor mai importanţi dăunători.

8

Capitolul II CONDIŢIILE PEDOCLIMATICE ÎN CARE S-AU EFECTUAT CERCETĂRILE 1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ

Din punct de vedere al aşezării geografice comuna Vidra împreună cu satele componente Creteşti şi Sinteşti sânt situate pe malul stang al râului Sabar, afluent al râului Argeş. Satul Vidra este intretăiat în partea sud-estică de calea ferata Bucureşti-Giurgiu la o distanţă de 17 km faţă de gara Progresul din partea sudică a Capitalei. Intre aşezarile Vidra-Creţeşti-Sinteşti nu există spaţii libere ci se leagă unele de altele, încât dacă nu ar exista indicatoare, calatorul strain ar crede, ca este o singură aşezare, o singura comună. Legaturile dintre cele trei aşezari s-au realizat în vreo şase-şapte decenii, locurile goale dintre ele (foste terenuri arabile) au devenit terenuri intravilane unde s-au construit case de locuit. Privită sub aspect geomorfologic, comuna Vidra se incadreză în marea câmpie a Dunării şi se găseşte în subdiviziunea cunoscută sub numele de“Câmpul Câlnaului” delimitat de riurile Argeş şi Dîmboviţa. Lungimea “ Câmpului Câlnaului” este de aproximativ 20 km, începând de la marginea Bucureştiului şi pâna la confluenţa râurilor Argeş şi Dîmboviţa, având o uşoara înclinaţie care variază intre 0, 8 - 0, 12m la kilometrii. Formaţiunea geologică predominantă a Câmpiei Dunării, o formează loessul care se întinde ca o manta aproape pe tot cuprinsul ei, acoperind atât câmpurile cât şi terasele. Grosimea straturilor de loess este diferită. In jurul Bucureştiului (şi deci şi în Câmpia Câlnaului) grosimea este între 8-10m. Sub loess şi în lungul văilor se intilnesc depozite aluvionare formate din pietrişuri şi nisipuri. Grosimea pietrişurilor şi nisipurilor este şi ea diferită. In jurul Capitalei variază între intre 5-25m. In cuprinsul Câmpiei Câlnaului apar ca forme de relief câmpiile şi văile insoţite de lunci şi terase deosebite de trecut, când malul drept era mai mic, iar in primavară-vară, cind debitul era mărit, inundă, unindu-se pe alocuri cu riul Argeş (anul 1940). CLIMATUL în Câmpul Câlnaului este temperat-continental cu variaţii mari de temperatura ce se fac tot mai simţite în ţara noastră, cu cât ne departâm mai mult de ţărmul Marii Negre spre interior. Mediile de temperatură în luna iulie variază între 22 şi 34 grade Celsius. In anii 1983 si 1989. Temperatura medie a lunilor iulie şi august a trecut cu câteva grade faţa de cele din alţi ani. Cauza a constat in aşa numitul ”efect de sera” şi exploziilor solare din 1989. In acest an temperatura maxima a fost uneori de peste 40 grade Celsius la soare. Iarna, temperatura medie a 9

lunii ianuarie, a fost de 4 -5 grade Celsius, dar în alte ierni mai geroase, a oscilat intre 10 si 20 grade Celsius. Aşa au fost de exemplu iernile din 1929, 1969, 1989. Temperatura medie anuală se situează la nivelul intregii ţari, adică, intre 10 si 11 grade Celsius. Aşadar, comuna Vidra are un climat sănatos, prielnic desfăşurarii activităţii omului şi dezvoltării culturilor agricole. Calamităţile sânt destul de sporadice, provocate de furtuni ori de grindină. VINTURILE predominante sânt cele din est, nord-est şi din vest. Acestea sânt cunoscute sub numele de CRIVĂT (nord şi nord-est) şi AUSTRUL din vest denumitş “săracilă” sau “ traista goală”. La inceputul primăverii, Austrul aduce avalanşe de aer cald, trezeşte întreaga natură la o noua viaţa, topeşte zapada, dar apoi usucă pământul şi nu aduce nori de ploaie. Crivaţul este vântul de iarnă, provoaăa prin viteza lui (uneori) pagube însemnate şi ameninţa desfaşurarea normală a activităţii umane, a animalelor, a păsarilor, a circulaţiei rutiere şi feroviare. In afara acestor vânturi, semnalam prezenţa Zefirului (primavara) şi a Baltăretului, vânt sudic, aducator de ploaie. Cantitatea de zapada din timpul iernii este mica in general exceptind anii 1954, 1969, 1989, in care stratul de zapada a atins grosimea de 50-80cm, pina aproape de a Il-a decada a lunii martie. In iarna anului 1954, cantitatea de zapada a atins grosimea de peste un metru la cimp iar in locurile adapostite, pe soseaua principala din interiorul comunei si pe arterele secundare a atins înaltimi intre 2-4m. Au fost locuinte si adaposturi de animale care au trebuit sa fie dezapezite prin eforturile comune ale consatenilor si ale mijloacelor mecanizate detinute de institutii. In locurile mai joase din sectorul estic al comunei (spre Dobreni) si in cele din Cretesti si Sintesti casele au fost blocate pina la streasina. Familiile si animalele au fost scoase afara cu ajutorul grupelor de interventie. Zapada avea sa se topeasca pina in primavara, fara pericol de inundatie. Crivatul a batut cu aproape 120km./ora. Trenurile au fost blocate în cimp, între Vidra şi Sinteşti, iar calatorii aflaţi in tren, au fost salvaţi cumare greutate de skiorii militari de la unitatea militara de artilerie din Mihai-Bravu. Calatorii au fost transportaţi prin viscol în satul Sintesti pe la casele oamenilor. In general, cantitatea de zapada medie-anuala de precipitatii este cuprinsa intre 400-500mm. FLORA din “Campia Romana” isi are obirsia in zona floristica pontica si aprtine mai multor tipuri: 1).

Stepa cu graminee(colilia), negara, fîruta si obsiga.

2).

Stepa fineata(trifoi), mazariche, sulfina, paiusul.

3).

Tufisiri de porumbari

4).

Silvostepa(paduri, dumbravi mici de tuf ani, stejari, zavoaie de salcii, plopi si arini care se

intind pe marginea riurilor ce strabat cimpia). FLORA din cadrul geografic al comunei Vidra este caracteristica zonei de stepa si silvostepaJnainte de secolul al xviii-lea, pe teritoriul acestei comune, se intindea o imensa padure in care predomina stejarul si frasinul 10

Aceasta pornea din marginea Bucurestiului si se intindea pina departe in sud, facind legatura cu localitatea Comana si cu asezarile Vlasca si Teleorman(Codrul Vlasiei). Inca din secolul al xix-lea, incep primele defrisari pentru terenuri agricole noi(telina). La inceputul secolului xx, mai exista portiuni din Codrul Vlasiei care la inceput, au fost proprietati boieresti, apoi mosieresti si ulterior ale unor arendasi cum au fost Bercovici(Cimpurelu) si Bartoneasa( Sintesti). De la proprietari si arendasi, taranii mai instariti au cumparat padure de la asa numitele obsti, cum a fost spre exemplu Obstea Sabarul. Si astazi, cele doua zone de padure din imediata apropiere Tinuta si Bartoneasa(Cimpia Verde), mai rezista si fac obiectul eventualei împroprietariri ale proprietarilor si urmasii acestora. In padurile respective se gasesc acum si ati pomi si arbusti cum sint: plopul, teiul, salcimul, dudul respectiv arbusti ca singerul, gherghinul, socul etc. Primavara, in padurile amintite, apar viorele, toporasi, micsunele, rodul pamintului, untisorul. etc. FAUNA: Animalele caracteristice ale stepei noastre sint: Cimpiile se prezinta ca niste planouri netede in cuprinsul carora apar crovurile, mici depresiuni de tasare in loess. LOCALITATI VECINE La nord-vest-comuna Jilava si “1 Decembrie “(fosta Regele Ferdinand) si Giulesti La sud -vest Mogosesti-Varlam si Copacenl La sud- satul Gradistea. La sud-estcu Dobrenisi Cimpurelu. La nord-est cu comuna Berceni La nord cu linia de centura a Capitalei Legatura intre Jilava-Dobreni-Cipurelu si Berceni este realizata prin sosele asfaltate iar intre Vidra si Capaceni prin soseaua judeteana pietruita care traverseaza peste un pod de piatra bine construit, peste raul Sabar. Legatura cu Gradistea se realizeaza prin calea ferata Bucuresti-Giurgiu, iar cea ocolita prin Adunatii Capaceni-Varlam-Mogosesti, prin sosea asfaltata, Lungimea comunei Vidra (cu satele componente ) este de circa 14 km, -Riul Sabar a fost si este de o deosebita importanta, singurul element al unei retele hidrografice. Aceasta singura apa curgatoare, deservea pima in anul 1960 nevoile comunei. Era curat, cu o fauna piscicola de riu, bogata, deservea populatia la spalatul pinzelor si la irigatii si chiar la adapatul animalelor. De aici si pina in 1989 si mai putin dupa aceasta data, pina in prezent sufera o poluare accenuata, ajungind un fel de riu al mortii întreaga fauna si o parte din flora riverana este distrusa iar 11

emenatiile deversarilor chimice din amonte (Jilava, Gaesti, crescatori de porcine etc. ) au patruns in mod neplacut pina in locuintele satenilor din zona, chiar atunci cind ferestrele erau inchise. Un timp a devenit si o sursa de imbolnavire a unor copii care s-au scaldat in riu. Datorita vitezei apei, albia Sabarului se adinceste, spre popindaii(nevastuicile) hirciogii, iepurii, potirnichile, prepelitele, gugustiucii(turturelele), dihorii, vulpile, bursucii, dinii, pisicile,, soarecii, graurii (care sau aclimatizat). In zavoaie- turturelele, sitarii, iar in rezervatiile mai noi fazanii si capriorele. In zona se inmultesc foarte mult graurii si ciorile, vrabiile, care fac mari pagube culturilor cerealiere si viilor. In baltiila Marina)- sint prezente carasul, crapul romanesc, albisoara, rosioara, h&Mdul/ bibanul, tiparul, racul, caracuda,regina, pietruselul precum si alte specii aduse pentru populare(crapul chinezesc si crapul de Salonta-siiuca-). In riuri: mreana, cleanul, somnul. In perioada de inmultire urca mai inainte crapul, vaduvita si rareori cega.-In timpul revarsarilor odata cu ruperea baltilor se gasesc prezente in riurile Sabar si Arges, carasul, albisoara si uneori platica. Specifice insa ramin, cleanul ^ mreana si pietruselul In baltile dintre Berceni si Wdm, de pe Valea Cilnaului au avut loc si unele situatii neprevazute. Baltile sint marginite de culturi agricole in cadrul carora se aplica tratamente chimice. In urma ploilor apa de pe maluri intra in balta deiapoluata si drept urmare au avut loc unele consecinte, omorindpesitjde diferite marimi(in 1980).

12

CAPITOLUL III Materiale şi metoda de cercetare utilizate 1. Dinamica şi evoluţia unor dăunători animali la principalele specii floricole cultivate în câmp şi în seră Evoluţia şi dinamica populaţiilor de dăunători s-a urmărit numai la câteva plante ornamentale şi aceasta pentru că în anii 2010-2011 au fost condiţii de secetă puternică care au favorizat dezvoltarea următoarelor populaţii dăunătoare: -

păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) şi tripsul (Taeniothrips dianthi Priesen.) la garoafe;

-

păduchele brun (Macrosiphoniella sanborni Gill.) la crizantemă;

-

păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) în cultura din seră a gladiolelor. Observaţiile privind populaţiile de dăunători s-au făcut prin următoarele metode:

-

la păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) s-au recoltat 30-40 de frunze cu simptome de atac maxim de la plantele de garoafe şi gladiole, s-au aşezat individual pe hârtie sugativă etichetată, apoi în pungi de plastic, iar în laborator la lupa binocular s-au numărat exemplarele pe stadii (adulţi, ou). Datele s-au prelucrat prin densitate - număr de exemplare/frunză şi s-au interpretat statistic după metoda şirului de variaţie (Ceapoiu N., 1968 şi Săulescu N., 1967 ).

-

pentru determinarea numărului de afide s-au recoltat dăunătorii de pe 30 frunze pe o pânză albă pe care erau trasate carouri de 10 cm, s-au numărat la lupa binocular, iar datele obţinute s-au prelucrat după formulele cunoscute. 2. Stabilire atacului unor dăunători animali asupra creşterii şi dezvoltării unor specii floricole cultivate în câmp şi seră Modificările morfologice ale plantelor în funcţie de gradul de atac al dăunătorilor s-a studiat

mai puţin şi de aceea am considerat necesar să aducem contribuţii la elucidarea unor aspecte. În vederea realizării obiectivelor propuse, s-au studiat modificările morfologice suferite de: -

garoafe ca urmare a atacului păianjenului Tetranychus urticae Koch., determinările s-au făcut la data de 5-IV-2010. 13

-

crizanteme ca urmare a atacului speciei Macrosiphoniella sanborni Gill., 17-VIII- 2010.

-

gladiole ca urmare a atacului păianjenului Tetranychus urticae Koch., determinări realizate în 30 iulie 2010. Influenţa atacului dăunătorilor s-a făcut prin măsurători la 30 plante atacate comparativ cu

cele neatacate la următoarele însuşiri: înălţimea tulpinilor; lungimea frunzelor; lăţimea frunzelor; lungimea florii; diametrul florii. Rezultatele s-au calculat statistic cu ajutorul şirului de variaţie. Pierderea (P%), în cazul nostru diminuarea însuşirilor de producţie amintite s-a calculat după formula: atacat;

b P %  (1  )  100 (după Săvescu A., 1967),în care: b = valori la planta (organul) a

a = valori la planta (organul) neatacat; Rezultatele s-au prezentat în tabele şi grafice ilustrative. 3. Acţiunea biologică a unor insecticide utilizate în combaterea unor dăunători animali la unele specii floricole Ca şi în cazul altor culturi, metoda chimică are o pondere însemnată de combatere a

dăunătorilor în culturile floricole. Experimentele efectuate au avut ca obiect determinarea eficacităţii unor produse fitofarmaceutice experimentate pentru combaterea dăunătorilor din culturile floricole. Combaterea dăunătorilor în culturile de garoafe, trandafir, crizantemă, gladiolă s-a făcut datorită atacului puternic al speciilor: acarieni Tetranychus urticae Koch., trips (Taeniothrips dianthi Priesen.), afide: Macrsiphon rosae L., Macrosiphoniella sp. şi Macrosiphoniella sanborni Gill. Insecticidele folosite pentru combaterea dăunătorilor au fost verificate în culturile de garoafe, crizanteme şi gladiole.. S-au efectuat observaţii privind frecvenţa (F%) şi intensitatea atacului (I%) pe repetiţii şi variante. Pentru obţinerea rezultatelor privind eficacitatea tratamentelor s-au făcut determinări pe cel puţin 30-50 de frunze prin numărătoare la lupa binocular şi separarea stadiilor viabile şi a celor moarte în urma tratamentului. Eficacitatea tratamentelor s-a determinat după formulele:

E% =

bx100 ab

(după Săvescu A. şi colab., 1978), a = număr exemplare viabile, b = număr

exemplare moarte; E% =

a b a

(după Săvescu A şi colab., 1978), a = număr exemplare vii din proba martor, 14

b = număr exemplare vii din variantă nr.exemplare.moarte

E % = nr.exemplare.vii  nr.exemplare.moarte X .100 (Baicu T. şi Săvescu A., 1978) Datele obţinute s-au prelucrat şi interpretat prin calcul statistic, folosindu-se programe de analiza varianţei (N. Săulescu 1967 şi N. Ceapoiu, 1968) Densitatea dăunătorilor s-a calculat după formula: D% 

nr.exemplare.vii. var iantă X 100 nr.exemplare.vii.martor

15

CAPITOLUL IV REZULTATE OBŢINUTE Caracterizarea generală a dăunătorilor plantelor floricole

În perioada de experimentare 2010-2011, la principalele specii floricole cultivate s-au observat populaţii abundente de afide şi acarieni, care reprezintă cei mai periculoşi dăunători pentru aceste culturi, deoarece organele atacate se deformează, se decolorează, uneori se usucă, în plus reprezintă vectorii principali în transmiterea bolilor virotice la plante. Acest fapt ne-a determinat să facem observaţii asupra dăunătorilor întâlniţi prezentând date legate de biologia lor şi pagubele pe care le produc.

1. Dăunătorii crizantemei (Chrysanthemum sp.) Păduchele brun Macrosiphoniella sanborni Gill. (sin. Macrosiphum sanborni Gill.) identificat în cultura de crizanteme, aparţine ord. Homoptera; fam. Aphididae. Păduchele brun a fost observat pe plantele de crizanteme începând de la apariţia a 4-6 perechi de frunze, la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie. La început pe tulpini şi pe dosul frunzelor s-au identificat păduchii grupaţi în mici colonii de câteva exemplare. Treptat aceste colonii au crescut numeric dar şi ca suprafaţă a organelor acoperite. Adultii nearipaţi au avut culoarea brună către roşcat acaju strălucitor, de mărime 1,5 – 2,0 mm lungime. Formele aripate sunt mai mari, de 2,0-2,6 mm lungime şi culoarea este mai deschisă, brun - roşcat. Coloniile au fost alcătuite din adulţi aripaţi şi nearipaţi, larve în toate stadiile şi exuvii larvare (fig. 1).

16

Fig. 1. Macrosiphoniella sanborni Gill. Colonie de păduchi, adulţi şi larve pe tulpină, plante de crizantemă Cel mai mare grad de infestare s-a observat la sfârşitul lunii iunie când plantele de crizantemă se găseau în fenofaza de creştere intensă a tulpinilor. Densitatea medie a insectelor adulţi şi larve înainte de înflorit a fost de 43 exemplare pe o frunză. Insecta a dezvoltat mai multe generaţii anuale. Modul de atac constă în înţeparea, străpungerea straturilor superficiale din ţesuturi şi sugerea conţinutului celular. Ca urmare a acestui atac frunzele se îngălbenesc sau se decolorează. La intensificarea atacului plantele nu mai formează boboci florali, iar în cazul în care aceştia se diferenţiază, florile sunt mai mici, în general cultura se compromite din punct de vedere comercial. Specia este vector biologic pentru unele virusuri, de aceea este importantă identificarea şi combaterea ei. Rezultatele privind efectul atacului păduchelui brun asupra însuşirilor morfologice ale plantelor şi implicit asupra creşterii, dezvoltării şi capacităţii de producţie sunt prezentate în paginile următoare.

17

2. Principalele specii de dăunători animali ai plantelor floricole cultivate în seră

2.1. Dăunătorii garoafelor (Dianthus sp. L.) Păianjenul roşu comun - Tetranychus urticae Koch Păianjenul Tetranychus urticae Koch. este dăunător polifag, deosebit de important pentru capacitatea de adaptabilitate morfologică, în funcţie de mediul trofic, pentru marea plasticitate ecologică cu care reacţionează faţă de factorii agrotehnici şi chimici. În serele de garoafe s-a înmulţit forma Tetranychus urticae f. sp. dianthica Dos. Descriere. Femele au corpul elipsoidal turtit dorso-ventral de culoare carmin până la roşu închis şi de mărime lungime/lăţime de 0,53 mm /0,46 mm (fig. 2).

Fig. 2. Tetranychus urticae Koch- acarianul roşu comun, Masculul are forma corpului îngustată posterior, în formă de pară, este mai deschis colorat şi este mai mic de 0,35 mm/0,25 mm lungime / lăţime. Adulţii au 4 perechi de picioare. Pe frunzele atacate se observă ouăle sferice, albicios-sticloase la depunere, apoi gălbui portocaliu pe măsură ce se dezvoltă embrionul din ouăle viabile, în preajma ecloziunii se observă, prin transparenţă chorionul, două puncte roşii-carmin – ochii viitoarelor larve (fig.3).

18

Fig. 3. Tetranychus urticae Koch: colonie pe tulpina de garoafe;

Fig. 4. Tetranychus urticae Koch.: colonie pe frunza de garoafe; ouă, larve, exuvii larvare, adult Pe aceeaşi frunză de garoafă, într-o colonie de păianjeni s-au identificat adulţi, ouă proaspăt depuse, ouă în curs de a ecloziona, larve neonate şi de diferite vârste (fig. 4). Larvele au numai trei perechi de picioare, larva neonată este incoloră, după un scurt contact cu mediul trofic se colorează în diferite intensităţi de verde, ochii sunt coloraţi în roşu-intens şi contrastează cu culoarea corpului. La început larvele sunt mai mici, apoi cresc până la 0,199 mm / 0,122 mm lungime/ lăţime. Biologie. Păianjenul comun iernează în stadiul de femelă adultă fecundată, adăpostită în scoarţa arborilor şi arbuştilor, în litiera de frunze şi chiar în stratul superficial de sol. În iernile calde s-au găsit femele hibernante în tufele de garduri vii din specia lemn câinesc (Ligustrum vulgare), pe scoarţa lăstarilor mai groşi. 19

În seră, ciclul biologic continuă fără diapauză hiemală iar activitatea se diminuează numai la desfiinţarea culturii, urmând să infesteze cultura succesiv la temperaturi de peste 23 0C. Adulţii rămân în locurile de hibernare până când temperatura medie a aerului se menţine câteva zile peste pragul de 100C. Perioada preovipozitară este foarte scurtă, variază în funcţie de temperatură, în câmp de 1-4 zile la 16-320C, iar în seră de 1-2 zile la 18-33 0C, iar perioada postembrionară este de 20-22 zile. Perioada ovipozitară poate dura 13-20 zile la 28-320C, cu depunerea a 4-12 ouă/zi şi prolificitatea femelei de 212 ouă. Într-un an calendaristic, în condiţii de câmp se pot dezvolta 6-8 generaţii. Pe măsura dezvoltării populaţiilor, generaţiile se suprapun, într-un an se pot succeda 20 generaţii (Iacob, 1978), dar în aceeaşi măsură atacul se intensifică, mediul trofic devine din ce în ce mai necorespunzător pentru hrănire şi de aceea generaţiile se dezvoltă în timp mai îndelungat pentru că durata dezvoltării fiecărui stadiu se prelungeşte. Capacitatea de infestare a păianjenului în seră la garoafe, pe 6 cm 2 de frunză s-au găsit 250 ouă, 190 larve şi nimfe şi 160 adulţi. Factorii favorabili pentru înmulţirea păianjenului comun sunt: temperaturile optime de dezvoltare, umiditatea aerului scăzută primăvara la apariţia generaţiei hibernante, fertilizarea abundentă cu azot şi tratamente chimice cu substanţe organoclorurate nerecomandate. La temperaturi scăzute de iarnă de până la –300C populaţia hibernantă este redusă drastic şi se reface în luna mai. Avertizarea tratamentelor în câmp se face la apariţia simptomelor de atac pe 10 % din frunze şi prezenţa a 4-5 exemplare /frunză. În culturi forţate pragul economic de dăunare este mai scăzut de 0,5 exemplare/cm2 frunză, iar în seră din momentul apariţiei primilor adulţi pe frunze şi până la evidenţierea atacului pot trece 5 săptămâni, de aceea dăunătorul trebuie identificat pe frunze în timp util. Cea mai numeroasă populaţie s-a înregistrat la începutul lunii februarie, când s-a dezvoltat o nouă generaţie şi când au fost 58 ouă şi 22 adulţi pe frunze. La această dată s-au aplicat tratamente repetate cu acaricide astfel încât, generaţiile următoare din martie şi aprilie au scăzut constant până la 20 ouă şi 8 adulţi pe frunză. Din datele prezentate reiese că în perioada de vegetaţie a culturii de garoafe, păianjenul roşu comun infestează cultura încă de la plantarea răsadurilor la locul definitiv. Dăunătorul a dezvoltat cea mai abundentă populaţie în fenofazele de creştere intensă a tulpinilor şi la apariţia mugurilor floriferi; atacul şi populaţiile au scăzut sub acţiunea tratamentelor repetate cu acaricide, dar care nu au putut fi menţinute sub limita PED. Plante atacate şi daune. În ţara noastră păianjenul roşu comun are cel puţin 70 specii de 20

plante gazdă din diferite familii botanice. Atacul acestei specii a fost observat pe arbuşti din garduri vii şi izolaţi Ligustrum sp., în litiera de frunze din preajma serelor şi solariilor, în câmp pe culturile de gladiole şi în seră pe cultura de garoafe. La garoafe în seră atacul s-a manifestat chiar pe răsadul plantat la locul definitiv, pe primele etaje de frunze. La început s-au observat puncte decolorate–albe, de 0,1 –0,2 mm, pe faţa superioară a frunzelor. Pe măsura intensificării atacului punctele confluează în pete mari, care cu timpul au condus la depigmentarea întregii suprafeţe foliare.. Soiurile cultivate au prezentat diferite grade de atac astfel, gradul de atac cel mai ridicat de 6,13 s-a înregistrat la plantele din soiul Crimson, iar cel mai scăzut 3,41 la soiul Omaggio. Valori intermediare ale gradului de atac au prezentat soiurile Isla de 4,51, Casper 5,14 şi Carmit 5,47. Evoluţia atacului este în strânsă corelaţie cu densitatea păienjenilor. Atacul se extinde pe tulpini şi frunze (fig. 5), pe boboci (fig. 6) şi chiar pe flori la care produc depigmentări. Pe plantele puternic atacate s-a observat acoperirea organelor afectate cu pânza secretată de păianjen. Florile atacate rămân incomplet dezvoltate, bobocii nu se mai desfac ducând la scăderea considerabilă a valorii comerciale a culturii.

21

Fig. 5. Tetranychus urticae Koch.: tulpină şi frunză infestaţi de adulţi şi larve

Fig. 6. Tetranychus urticae Koch.: buboc floral infestat de adulţi şi larve Plantele atacate de păianjen suferă importante modificări morfologice care au fost cuantificate şi sunt prezentate în capitolele următoare. Tripsului garoafelor Taeniothrips dianthi Priesn. Tripsului garoafelor Taeniothrips dianthi Priesn. (fig.7) face parte din ord. Thysanoptera, fam. Thripidae. Cenoza tisanopterelor întâlnită ca dăunători în serele de garoafe din sectorul “ZONE VERZI”- Parcul Nicolae Romanescu- Craiova, a fost alcătuită din specia dominantă Taeniothrips dianthi Priesn. care a reprezentat nucleul de bază al populaţiei, împreună cu speciile T. atratus Hal., T. simplex Moris. şi specia antagonistă Aeolothrips intermedius. 22

Fig. 7. Taeniothrips dianthi Priesn Adult Tripsul garafelor este o insectă mică, de 1-1,2 mm lungime, cu corpul colorat brun cafeniu (figura 7) dar cu picioare şi antene deschis colorate. Femelele depun în medie 55 ouă. Pe organele atacate dezvoltarea embrionară durează 7 zile, cele 2 stadii larvare durează 13-15 zile, stadiile nimfale se dezvoltă în 4-6 zile, iar întregul ciclu al unei generaţii durează 26-28 zile (Manoache şi colab. 1982). În seră se dezvoltă mai multe generaţii. Atacul începe timpuriu după plantarea răsadurilor, insectele se grupează pe dosul frunzelor de obicei pe frunzele tinere din preajma vârfului de creştere. Numeroasele înţepături ale adulţilor şi mai ales ale larvelor, provoacă pete decolorate “argintii”, specifice atacului tripşilor, care corespund zonelor de ţesut cu celule golite de conţinut. În timpul înţepăturii, pentru a-şi face accesibilă hrana, odată cu saliva insecta introduce enzime proteolitice, care sunt fitotoxice. Apar zone necrotice maronii pe frunzele şi tijele atacate. Plantele atacate stagnează din creştere, au tendinţa de înfrăţire haotică şi uneori de nanism. Atacul pe organele florale, pe care tripşii la preferă, este cel mai păgubitor. Pe sepalele şi petalele bobocilor florali apar pete decolorate, fără o formă precisă, care degradează calitatea florii iar atacul nu mai permite înflorirea normală. Menţionăm că pe bobocii florali tripşi au provocat atacuri şi pagube concomitent cu păianjenul roşu comun. În anul 2010 am observat acest simptom de atac la 8- 10% din plante, mai ales la soiul Carmit, iar cel puţin 6% din plante au prezentat simptomul de nanism şi sterilitate.

23

2.2. Dăunătorii gladiolei (Gladiolus hort.) Păianjenul roşu comun Tetranychus urticae Koch. dăunător polifag pentru culturile plantelor ornamentale de câmp dar mai ales pentru culturile de seră, în condiţiile anilor 2010-2011, a fost dăunătorul cel mai important al gladiololor în seră. Morfologia, biologia şi ecologia păianjenului au fost prezentate în acest capitol la garoafă. Simptomatologia atacului pe gladiole în seră se concretizează prin pete decolorate- albicioase, la început punctiforme, izolate, dar pe măsura intensificării atacului petele confluează în mari zone longiforme decolorate (fig.9). Între frunzele aceleiaşi plante, păianjenul în stadiile de adult sau larvă migrează şi infestează întregul aparat foliar. Primii adulţi s-au observat pe primele 2 perechi de frunze apărute la mijlocul lunii mai iar simptomele atacului s-au identificat după 30-35 zile de la plantare, la sfârşitul lunii iunie, în faza de creştere intensă a plantelor. Atacul a crescut în intensitate în perioada diferenţierii tijei florale şi până la începutul înfloririi – la sfârşitul lunii iulie. În această fază fenologică pe plantele puternic atacate s-au notat grade de atac pe frunze de până la 80-90 % .

Fig. 8. Tetranychus urticae Koch. atac pe frunze la gladiolă, În faza de apariţie a primelor flori (1 iulie) atacul s-a instalat pe tija florală, prin aceleaşi pete punctiforme – albicioase – locurile înţepăturilor păianjenilor în ţesut, iar între tija florală şi bobocul floral se ţese pânza fină prin care populaţia de juvenili –larve- migrează de la tulpină la 24

floare şi se instalează în zona apicală a petalelor florale (fig. 8). Menţionăm că în tehnologia de cultură a gladiolelor de seră s-au folosit principalele măsuri de prevenire a invaziilor de dăunători: rotaţia de trei ani, tratamentul preventiv al solului cu insecticid granulat Sinoratox 5 g şi tratamentul preventiv cu insecticide la 7 –14 zile de la răsărire. Cu toate acestea populaţia păianjenului roşu comun a dezvoltat cel puţin 4 – 5 generaţii pe cultură şi a atins densităţi de 93 adulţi şi larve şi 226 ouă pe o frunză. Pentru aprofundarea efectului atacului dăunătorului asupra diminuării însuşirilor productive s-au făcut determinări de morfologie care s-au prezentat în capitolele următoare. Gradul de atac al păianjenului roşu comun Tetranychus urticae Koch. a fost de 20,47 la soiul Oscar de gladiole.

Fig. 9. Tetranychus urticae Koch., pânza de păianjen prin care larvele migrează de pe tulpini pe bobocii florali,

25

3. Influenţa atacului dăunătorilor asupra creşterii şi dezvoltării unor specii floricole cultivate în câmp şi seră Alături de boli şi dăunătorii produc mari pierderi de producţie dacă condiţiile de mediu permit realizarea unor infestări puternice. Aceste pierderi au consecinţe grave asuprea plantelor printre care şi diminuarea însuşirilor care alterează aspectul estetic şi calitatea florilor 3.1. Influenţa atacului păianjenului Tetranychus urticae koch. asupra creşterii şi dezvoltării garoafelor Cuantificarea pagubelor provocate de Tetranychus urticae Koch. la 5 soiuri de garoafe (tabelul 1 şi figurile 10,.11, 12, 13, 14, 15) scoate în evidenţă diminuările importante ale înălţimii tulpinii, dimensiunilor frunzei, florilor, deci reducerea cantităţii şi mai ales a calităţii producţiei de garoafe. Tabelul 1 Influenţa atacului atacului păianjenului roşu Tetranychus urticae Koch asupra creşterii şi dezvoltării unor soiuri de garoafe Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Astfel,

Tulpină Frunză Floare GA Variabila Înălţime Lungime Lăţime Lungime Diametru % (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) Neatacat 113,9 8,65 0,95 3,92 2,28 Carmit Atacat 99 6,22 0,66 3,30 1,92 5,47 P% 15 28 32 16 16 Neatacat 129,1 9,79 1,0 3,99 2,43 Isla Atacat 102,73 8,54 0,71 3,38 1,91 4,51 P% 21 13 29 15 21 Neatacat 123,65 9,01 0,82 3,96 2,09 Casper Atacat 102,48 6,97 0,67 3,01 1,71 5,14 P% 17 23 18 24 18 Neatacat 123,24 9,21 0,75 2,68 2,13 Omaggio Atacat 102,03 6,74 0,57 2,51 1,84 3,41 P% 17 27 24 6 14 Neatacat 99,75 9,48 0,92 4,09 3,14 Crimson Atacat 77,96 6,93 0,71 3,18 1,94 6,13 P% 20 27 23 22 38 înălţimea tulpinii la plantele atacate scade până la 78-103 cm, cu 22-26 cm comparativ cu Soiul cultivat

100-129 cm la plantele neatacate. Dimensiunile frunzelor - lungime / lăţime scad cu 1,24 - 2,45 cm în lungime şi cu 0,18 0,29 cm în lăţime, ajungând la 6,22 - 8,54 cm / 10,57 - 0,71 cm comparativ cu 8,67 - 9,79 / 0,75 1,00 cm la plantele neatacate. Menţionăm că diminuarea drastică a dimensiunilor frunzelor atacate ca efect al atacului păianjenilor, are o influenţă negativă asupra funcţiilor sistemului foliar al plantelor şi controlează atât creşterea plantelor, ca dovadă diminuarea înălţimii acestora cât şi 26

capacitatea de înflorire. Ca urmare dimensiunile florilor atacate (lungime / diametru) scad cu 0,17 - 0,71 cm lungime şi cu respectiv 0,42 - 1,20 cm diametru, ajungând la dimensiuni de 2,51-3,38 / 1,71-1,94 cm comparativ cu 2,68 -4,09 / 2,13 -3,14 cm la florile neatacate..

Fig.10 Influenţa atacului speciei Tetrahychus urticae asupra taliei unor soiuri de garafe

Fig.11 Influenţa atacului speciei Tetrahychus urticae asupra lungimii frunzelor unor soiuri de garafe

27

Fig.12 Influenţa atacului speciei Tetrahychus urticae asupra lăţimi frunzelor unor soiuri de garafe

Fig.13 Influenţa atacului speciei Tetrahychus urticae asupra înălţimii florilor unor soiuri de garafe

Fig.14 Influenţa atacului speciei Tetrahychus urticae asupra diametrului florilor unor soiuri de garafe 28

Dimensiunea florilor se diminuează ca urmare a atacului direct al păianjenului pe organele florale, dar şi ca urmare a atacului produs anterior pe tulpini şi mai ales pe frunze Reacţia soiurilor la atac a fost diferită, soiul Crimson cu floare grena, cel care este mai scund, este şi cel mai mult afectat de atacul păianjenului: înălţimea tulpinilor scade cu 20%, dimensiunile frunzelor lungime/lăţime (cm) scad cu 27% şi respectiv 23%, iar dimensiunile florilor scad cu 22% în lungime, dar cel mai mult este afectat diametrul florilor care scade cu 38%. Determinările cantitative se corelează cu gradul de atac care este cel mai mare, de 6,13% la soiul Crimson. De altfel, în literatura de specialitate soiurile de garoafe de culoare roşie şi grena se consideră a fi preferate de păianjeni şi de tripsul garoafei. 3.2. Influenţa atacului păduchelui brun Macrosiphoniella sanborni Gill. asupra creşterii şi dezvoltării tipului de crizanteme Margarete În experienţele de combatere amplasate în anul 2010 în condiţiile de câmp s-a constatat înmulţirea populaţiei afidului peste pragul economic de dăunare. Atacurile puternice s-au manifestat pe toate organele vegetative ale plantelor dar au predominat pe frunzele apicale şi mugurii de creştere. Efectul atacului a fost cuantificat prin determinări biometrice asupra înălţimii plantelor şi dimensiunii frunzelor, la 30 plante în fiecare variantă. Din datele tabelului 2 reiese diminuarea înălţimii plantelor atacate la 106,8 cm comparativ cu 116,7 cm la plantele neatacate, respectiv cu 9%. Efectul atacului afidelor a fost mai puternic asupra frunzelor, pe care insectele le preferă pentru hrănire. Astfel, lungimea frunzelor atacate a scăzut la 6,29 cm comparativ cu frunzele netatacate 7,63 cm, diminuarea lungimii fiind de 18%. Lăţimea frunzelor atacate a scăzut la 5,1 cm comparativ cu 5,86 cm la frunzele neatacate, diminuarea fiind de 13 %. Tabelul 2. Influenţa atacului afidului Macrosiphoniella sanborni Gill. asupra creşterii şi dezvoltăriiplantelor de crizantemă din grupa Margarete în condiţii de câmp Nr. crt.

1.

Soiul cultivat

Variabila

Margaretă

Neatacat Atacat Diminuarea însuşirilor (P %)

Tulpina Înălţimea cm 116,66 106,76 9

Frunza Lungimea Lăţimea cm cm 7,63 5,86 6,29 5,1 18

G A%

9,1

13

Din datele prezentate reiese influenţa negativă a atacului afidelor pe plantele de crizantemă mai ales prin diminuarea lungimii şi lăţimii frunzelor. Urmare a diminuării suprafeţei foliare şi deci a capacităţii fiziologice esenţiale a plantelor atacate s-a înregistrat şi diminuarea înălţimii plantelor 29

atacate acestea fiind mai scunde cu 9 % decât tulpinile plantelor neatacate 3.3.Influenţa atacului păianjenului Tetranychus urticae Koch. asupra creşterii şi dezvoltării gladiolelor din soiul Oscar Studiul efectului atacului păianjenului Tetranychus urticae Koch. asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de gladiole (soiul Oscar) s-a făcut într-o cultură în care gradul de infestare era de 92,8 adulţi şi 226,37 ouă pe frunză, iar gradul mediu de atac a fost de 20,47%. Rezultatele prezentate în tabelul 3 subliniază faptul că la plantele atacate înălţimea medie a fost mai mică cu 11 %, având 112,2 cm faţă de 124,7 cm la plantele neatacate. Tabelul 3. Influenţa atacului speciei Tetranychus urticae Koch asupra creşterii şi dezvoltării gladiolelor din soiul Oscar Nr. crt.

1.

Soiul cultivat

Variabila

Oscar

Neatacat Atacat Diminuarea însuşirilor P%

Tulpina Înălţimea cm 124,7 112,2

Frunza Lungime Lăţimea cm 114 2,41 92,06 1,88

Inflorescenţa (Lungimea spicului cm) 64,82 49,56

GA%

20,47 11

19

22

24

Lungimea frunzei a fost mai mică cu 19% la plantele atacate, de 92,068 cm comparativ cu plantele neatacate la care lungimea frunzei a fost de 114 cm. Lăţimea frunzei a fost de 1,89 cm la plantele atacate, comparativ cu 2,4 cm la plantele neatacate, deci cu 22% mai îngustă. Cel mai important element de producţie, floarea a fost mai mult afectată de atacul păianjenului decât toate celelalte organe analizate. Astfel, lungimea inflorescenţei la plantele atacate a fost de 49,56 cm, cu 24 % mai mică decât lungimea inflorescenţei (spicului floral) la plantele neatacate care au avut 64,83 cm. Din datele prezentate reiese că la un grad de infestare mediu de 93 adulţi şi 226 ouă pe o frunză, plantele de gladiole cultivate în seră reacţionează prin importante diminuări ale suprafeţei foliare, înălţimii tulpinilor, dar mai ales ale mărimii inflorescenţelor şi deci a calităţii materialului floricol. 4. Eficacitatea biologică a unor insecticide în combaterea principalilor dăunători la unele specii floricole În culturile de plante floricole şi ornamentale există un complex de dăunători al căror atac – în lipsa tratamentelor chimice – poate reduce producţia şi altera calitatea florilor. Pentru combaterea acestor dăunători se folosesc atât măsuri de igienă culturală şi agrotehnice, cât şi măsuri de combatere chimice şi biologice. Combaterea chimică continuă să rămână metoda de bază în multe 30

ţări, utilizându-se produse cu toxicitate redusă pentru mediul ambiant şi selectivitate ridicată. 4.1. Eficacitatea tratamentelor cu insecticide în combaterea principalilor dăunători Tetranychus urticae Koch. şi Taeniotrips dianthi Priesn. la garoafe În condiţiile de secetă excesivă ale anului 2010, s-a constatat atacul deosebit de puternic al acarianului Tetranychus urticae Koch., în culturile de garoafe în seră şi mai puţin atacul patogenilor. Densitatea mare a populaţiei şi atacul puternic, au impus organizarea tratamentelor cu acaricide specifice, care au fost administrate în amestec cu fungicidele, acestea din urmă pentru prevenirea atacurilor de rugină şi fuzarioză. S-a organizat această experienţă pentru a avea rezultate complete în recomandările de combatere integrată pe care le propunem în finalul acestei lucrări. Eficacitatea biologică a unor insecticide în combaterea speciei Tetranychus urticae Koch. Combaterea principalului dăunător al culturilor de garoafe de seră a fost hotărâtă în momentul în care s-a constatat densitatea de: 22 adulţi şi 58 ouă /frunză, peste pragul economic de dăunare (PED de 2-3 exemplare / frunză). S-au practicat patru tratamente: două tratamente în intervalul 7-14 februarie 2010, în momentul în care s-a constatat densitatea şi atacul mare în cultură tabelul 16. şi două tratamente în perioada 5-12 aprilie 2010, deoarece s-a dovedit că atât densitatea adulţilor, a ouălor şi mai ales intensitatea atacului nu au scăzut sub limita pragului economic de dăunare (tabelul 4.). Tratamentul I din 7 - II – 2010, a dovedit cea mai bună eficacitatea în cazul produselor Sanmite, Mitigan şi Nissorun, de 72%, 70% şi respectiv 66%, astfel încât densitatea păianjenilor vii a scăzut la numai 3,1 – 4,9 adulţi / frunză, comparativ cu 22 exemplare la martorul netratat. La tratamentul al doilea (14 – II –2010), densitatea păianjenilor a continuat să scadă, de la 12 exemplare la 1,93 exemplare vii / frunză, cel mai mult în varianta tratată cu Sanmite . Tabelul 4. Eficacitatea tratamentelor chimice de combatere a adulţilor păianjenului roşu comun Tetranychus urticae la garoafele de seră

Nr. crt.

Produsul folosit

Concentraţia %

1.

Martor netratat

-

2.

Mospilan 3 EC

0,4%

3.

Nissorun 10 WP

0,3%

4.

Sanmite 10 WP

0,1%

5.

Mitigan 18,5 EC

0,02 %

Stadiul Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili 31 Mortalitate Viabili Mortalitate

Tratamentul I Tratamentul II - 7 II 2005 14 II 2005 Număr mediu exemplare / frunză Eficacitatea% Eficacitatea% 1,36

0,85

50,89

68,03

65,98

73,67

72,08

81,32

70,5

57,23

Tabelul 5. Eficacitatea tratamentelor chimice de combatere a adulţilor păianjenului roşu comun Tetranychus urticae la garoafele de seră

Nr. crt.

Produsul folosit

Concentraţia %

Stadiul

Tratamentul Tratamentul III - 5 IV IV - 12 IV 2010 2010 Număr mediu exemplare / frunză Eficacitatea Eficacitatea% %

Viabili Mortalitate 10,51 16,45 Viabili 2. Mospilan 3 EC 0,4% Mortalitate 80,61 75,03 Viabili 3. Nissorun 10 WP 0,3% Mortalitate 87,8 80,3 Viabili 4. Sanmite 10 WP 0,1% Mortalitate 76,04 72,08 Viabili 5. Danirun 11 EC 0,06% Mortalitate 86,76 85,46 Viabili 6. Meotrin 20 EC 0,025 % Mortalitate 60,66 55,82 Tratamentul al treilea (5 –IV- 2010), a redus substanţial densitatea păianjenilor vii, de la 8 1.

Martor netratat

-

exemplare / frunză la martorul netratat, la 0,9- 1,0 - 1,7 exemplare vii / frunză la variantele tratate cu Nissorun, Danirun şi Mospilan cu cea mai ridicată mortalitate de 81-87%. Aceeaşi bună eficacitate s-a dovedit şi la tratamentul IV (12 – IV- 2010), de 80-85% la variantele tratate cu Nissorun şi Danirun . Menţionăm că produsul Nissorun este un acaricid puternic, cu spectru larg de acţiune şi că pe lângă buna eficacitate în combaterea adulţilor a înregistrat o foarte bună acţiune ovicidă, aşa cum se va vedea în datele prezentate în tabelul următor. Danirun, insecto – acaricidul care are în combinaţie acaricidul Nissorun, a dovedit o bună eficacitate în combaterea adulţilor de păianjen; are calitatea de menajare a speciilor parazite fapt foarte important pentru păstrarea faunei utile din agrosistem. În experienţa de combatere a păianjenului Tetranychus urticae Koch., pentru protecţia culturii de garoafe de seră, s-a constatat o foarte ridicată densitate a ouălor pe frunze, de 58, 36 ouă pe o frunză (7 –II-2010), dată la care s-au început tratamentele. Având în vedere importanţa stadiului de ou în asigurarea densităţii populaţiei tinere (de juvenili) s-au făcut determinări privind reducerea densităţii – a mortalităţii - ouălor viabile în variantele tratate (tabelul 18. şi 19) Tabelul 6. Eficacitatea tratamentelor chimice de combatere a păianjenului roşu comun (ouă) Tetranychus urticae la garoafele de seră 32

Nr. crt.

Produsul folosit

Concentraţia %

Stadiul

1. Martor netratat Viabili 2. Mospilan 3 EC 0,4% Viabili 3. Nissorun 10 WP 0,3% Viabili 4. Sanmite 10 WP 0,1% Viabili 5. Mitigan 18,5 EC 0,02 % Viabili Rezultatele au fost interpretate prin mortalitate

Tratamentul Tratamentul II I - 7 II 2005 - 14 II 2005 Număr mediu exemplare / frunză Eficacitatea Eficacitatea% % 0 0 46,5 43,69 65,68 44,66 69,11 53,28 61,55 44,22 respectiv densitatea ouălor neviabile

(moarte) de pe frunze după tratament, comparativ cu numărul total de ouă din variantă, considerând că astfel datele relevă mai bine eficacitatea tratamentului. După primul tratament (7-II- 2010), în martorul netratat densitatea era de 58,3 ouă / frunză, în toate variantele tratate densitatea a scăzut, astfel că eficacitatea a fost de la 46,50% la 69,11%, variantele tratate cu Sanmite şi Nissorun, fiind mai eficace. La tratamentul al doilea (14-II- 2010) densitatea ouălor viabile se menţine ridicată 45,23 ouă / frunză la martorul netratat, iar în variantele tratate eficacitatea este constantă şi uniformă de la 44,22% la 53,28%, cel mai mult în varianta Sanmite; în toate variantele s-a înregistrat un număr mare de ouă viabile. Cea mai semnificativă scădere a ouălor se observă după tratamentul al treilea (5 –IV-2010), care se face la 35 zile de la cele două tratamente (tabelul 22). La acest moment densitatea ouălor viabile era de 20,0 exemplare / frunză. S-au repetat primele trei produse, care au avut şi cea mai bună eficacitate la primele două tratamente, dar s-au adăugat două noi produse Danirun şi Meotrin. Eficacitatea tratamentelor a crescut la 50,44%-64,10% iar densitatea ouălor viabile rămase pe frunze după acest tratament a scăzut semnificativ la varianta tratată cu Nissorun: 3,73 ouă/ frunză, aproape de PED (2-3 exemplare /frunză).

Tabelul 7. Eficacitatea tratamentelor chimice de combatere a păianjenului roşu comun (ouă) Tetranychus urticae la garoafele de seră Nr. crt.

Produsul folosit

Concentraţia %

Stadiul 33

Tratamentul III Tratamentul IV - 5 IV 2010 12 IV 2010 Număr mediu exemplare / frunză Eficacitatea% Eficacitatea%

1.

Martor netratat

-

2.

Mospilan 3 EC

0,4%

3.

Nissorun 10 WP

0,3%

4.

Sanmite 10 WP

0,1%

5.

Danirun 11 EC

0,06%

6.

Meotrin 20 EC

0,025 %

Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate Viabili Mortalitate

0

0

50,44

52,87

64,1

83,42

53,01

52,01

53,46

56,5

55,11

54.62

Cel de-al patrulea tratament (12 IV 2010) s-a aplicat pentru că în seră se menţinea densitatea ridicată a ouălor de păianjen - 22,41 exemplare /frunză la martorul netratat. Tratamentele folosite au redus densitatea ouălor vii, cea mai bună eficacitate s-a înregistrat la produsul Nissorun 10 WP0,03% de 83,42% care a redus densitatea la 1,8 exemplare /frunză, sub PED. Produsele Danirun (insecto-acaricid) şi Meotrin au înregistrat date de eficacitate la nivelul Mospilanului, dar inferioare variantelor tratate cu Nissorun. Se desprinde concluzia că, în serele de garoafe infestate de păianjenul Tetranychus urticae Koch, atunci când densitatea ouălor vii pe frunze depăşeşte PED, folosirea unuia din produsele Nissorun sau Sanmite reduce densitatea ouălor vii, faţă de martorul netratat în prima etapă de tratament. În cazul în care după 30-35 zile de la aplicarea tratamentelor densitatea dăunătorilor este ridicată, de 20-22 ouă vii /frunză, este necesară a doua intervenţie iar tratamentele cu Nissorun care s-au dovedit cele mai eficace. Produsele cele mai eficace au fost Nissorun 10 WP -0,03% (hexitiazox) recunoscut pentru eficacitatea ovicidă, urmat de Sanmite 20 WP –0,10%. Eficacitatea, în general, scăzută a preparatelor folosite în experienţă atestă un mare grad de rezistenţă a populaţiilor păianjenului comun Tetranychus urticae Koch. . A ieşit în evidenţă însă faptul că printre produsele omologate, acaricidul Sanmite 20 WP, Nissorun şi Danirun au redus populaţia de acarieni sub limita pragului economic de dăunare. Eficacitatea biologică a unor insecticide în combaterea speciei Taeniothrips dianthi Priesen. În afara dăunătorului Tetranychus urticae Koch. cultura de garoafe din seră în anul 2010 a fost atacată şi de trips (Taeniothrips dianthi Priesen.), fapt ce ne-a determinat să organizăm o experienţă de combatere pentru evidenţierea eficacităţii biologice a mai multor insecticide şi cu scopul obţinerii informaţiilor necesare pentru combaterea integrată. Pentru aceasta s-au efectuat 34

două tratamente foliare la intervale de 7 zile. La data amplasării experienţei gradul de infestare cu Taeniothrips dianthi Priesen. era de 11 exemplare pe o plantă. Pentru combaterea atacului speciei Taeniothrips dianthi Priesen. cele mai bune rezultate după tratamentul I, s-au obţinut folosind insecticidele Sanmite 20 WP –0,1%; Nissorun 10 WP – 0,03% şi Meotrin 20 EC –0,02%, care au avut următoarele eficacităţii: 88,81%, 88,28%, 81,97%. În urma efectuării celui de-al doilea tratament, eficacitatea produselor a fost cuprinsă între 89,96% şi 73,69%, următoarele produse în ordine descrescătoare s-au înscris cu bune eficacităţi: Danirun 11 EC –0,06% cu 89,96%; Nissorun 10 WP –0,03% cu 87,67% şi Sanmite 20 WP –0,1% cu 87,64%. Produsul Danirun 11 EC –0,06% care în urma primului tratament a înregistrat o valoare de 74,61%, în urma celui de-al doilea tratament s-a remarcat cu o bună eficacitate. 4.3. Eficacitatea tratamentelor cu insecticide în combaterea păduchelui brun Macrosiphoniella sanborni Gill. la crizantemă Structura populaţiei de afide recoltate de pe crizanteme – în fenofaza de butaşi (50-60 cm) în câmp când s-a făcut tratamentul chimic a fost predominată de larve 824 exemplare faţă de 291 exemplare adulte aripate. Predominanţa de juvenili (tineret) în populaţia de afide dovedeşte faptul că dăunătorul are o bună relaţie cu gazda sa, şi-a stabilit locul de hrană şi adăpost, iar generaţiile îşi desăvârşesc dezvoltarea, deci există pericolul de atac şi daune. S-au identificat 3 exemplare de păianjeni Araneae adulţi, 1 purice (Halticidae şi 1 lepidopter Sitotroga spp. tabelul 21) Densitatea afidelor pe frunze la data controlului a fost foarte mare de 37 exemplare pe o frunză, de aceea a fost necesară aplicarea tratamentului chimic pentru reducerea densităţii populaţiei şi prevenirea atacului. Tabelul 8 Structura populaţiei de organisme dăunătoare din cultura de crizanteme Nr. crt. 1. 2. 3. 4.

Densitatea Stadiul de Număr Abundenţa în exemplarelor dezvoltare exemplare populaţie % /frunză Adulţi 291 25,98 37 Macrosiphoniella sanborni Gill. Larve 824 73,57 Lepidoptera – Sitotroga spp. Adulţi 1 0,09