36 0 335KB
INCLUZIUNEA SOCIALĂ Incluziunea socială este definită drept setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale. Incluziunea este un termen mai nou, fiind definită drept politica de răspuns la situaţiile de excluziune socială, în documentele Consiliului European din anul 2000, între care se distinge Strategia Lisabona. În anii ce au urmat, promovarea incluziunii sociale, ca linie de politică publică, a înlocuit combaterea excluziunii sociale. La începutul anilor ’90, documentele de politici ale instituţiilor comunitare, precum Cartea Verde asupra Politicii Sociale Europene: Opţiuni pentru Uniune din 1993, menţionează combaterea excluziunii sociale ca linie de politică publică. În mediul academic din acei ani incluziunea încă nu apărea, fiind utilizaţi termeni precum integrare sau inserţie în cadrul analizei politicilor de combatere a excluziunii sociale . Momentul de referinţă pentru introducerea termenului de incluziune socială este Consiliul European de la Lisabona din anul 2000, prilej cu care a şi fost lansată o strategie a Uniunii Europene, având drept orizont anul 2010, cunoscută ca Procesul sau Strategia Lisabona. Promovarea incluziunii sociale reclamă un efort pe termen lung, parte a unei strategii naţionale de dezvoltare socială. Alături de măsuri de combatere a riscurilor de excluziune socială, promovarea incluziunii sociale presupune direcţii de intervenţie de tip preventiv, în care suportul social – indiferent de forma sa – să fie privit ca o investiţie socială. Un prim pas în această direcţie îl constituie reducerea rupturii între sfera economicului şi a socialului, simultan cu accentuarea relaţiei de intercondiţionalitate dintre cele două domenii. Un al doilea pas îl reprezintă conceperea sistemului de protecţie socială ca un sistem unitar. În ceea ce priveşte mediul academic specific termenului de incluziune socială, sunt puse în lumină două întrebări esenţiale: În ce măsură incluziunea poate fi mai mult decât un răspuns activ la situaţiile de excluziune? În ce măsură se poate vorbi de un impact al incluziunii sociale asupra structurii programelor sociale? În privinţa primei întrebări, răspunsul este , teoretic, simplu. În cazurile de excluziune socială soluţia cea mai la îndemână ar fi oferirea aceloraşi drepturi formale celor excluşi, şi, în consecinţă, aceasta putând fi considerată drept soluţia la inegalitate. În loc de a aştepta conformarea marginalilor faţă de normele şi practicile prevalente ale celor de la centru, incluziunea socială implică o reconfigurare a centrului pentru a cuprinde practicile celor marginali. Răspunsul la cea de-a doua întrebare nu este unul cert, întrucât, teoretic, soluţii pentru excluziunea socială şi pentru probleme precum sărăcia, deprivarea şi dezavantajul, sunt găsite tot timpul, problema constă în punerea în practică a acestora, deoarece 1
mudurile în care sunt gândite politicile se pot schimba, numai că, acest lucru nu implică direct şi punerea în practică a acestor schimbări. UE militează în favoarea protecţiei şi incluziunii sociale prin măsuri de coordonare, promovare şi finanţare a eforturilor pe care le depun statele membre pentru a combate excluziunea socială şi sărăcia şi pentru a-şi reforma sistemele de protecţie socială. Potrivit unui recent sondaj Eurobarometru , un european din zece îşi propune să se mute într-o altă ţară din UE în viitor. Pentru a veni în sprijinul cetăţenilor care trăiesc şi muncesc în străinătate, UE şi statele membre colaborează pentru a coordona sistemele de securitate socială şi pentru a le permite lucrătorilor să-şi obţină pensiile şi prestaţiile de securitate socială chiar şi atunci când îşi schimbă locul de muncă sau îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări membre. Un exemplu în acest sens îl constituie iniţiativa 2012 - Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii, care îşi propune să le ofere persoanelor în vârstă mai multe oportunităţi, pentru a le ajuta să rămână în câmpul muncii, să îşi menţină sănătatea şi să contribuie activ la dezvoltarea societăţii. De altfel, prevederile Strategiei de la Lisabona sunt aspecte după care fiecare stat membru al Uniunii Europene îşî fundamentează politica: 1.Ocuparea deplină a forţei de muncă; 2.Îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii muncii; 3.Întărirea coeziunii şi incluziunii sociale. Strategia europeană pentru ocuparea forţei de muncă încurajează măsurile care vizează: o mai bună funcţionare a pieţei muncii dezvoltarea competenţelor ameliorarea calităţii locurilor de muncă şi a condiţiilor de lucru crearea de noi locuri de muncă.1 UE şi-a propus ca, până în 2020, să atingă următoarele obiective: integrarea pe piaţa muncii a 75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani
1
Alina Ştefania Creţu, Flexibilizarea pieţei muncii, ASE, 2010, pp. 78-79
2
reducerea sub 10% a abandonului şcolar şi creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor destudii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale. Strategia Europa 2020 include mai multe iniţiative care pot contribui la atingerea acestor obiective: •
Tineretul în mişcare (pentru tinerii care doresc să studieze sau să lucreze în străinătate)
•
Agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă (pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă piaţa europeană a muncii)
•
Platforma europeană de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale(pentru a ajuta ţările europene să lupte împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale). Incluziunea socială, în documentele politicilor sociale din România Se poate preciza că, în limbajul instituţional românesc, conceptul de incluziune şi dezvoltare socială a intrat în uz începând cu anul 2001, odată cu adoptarea H.G. 829/2002, privind Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale PNAinc. Unul dintre documentele definitorii pentru lupta împotriva excluziunii sociale şi promovarea incluziunii sociale este JIM (Documentul Comun în domeniul Incluziunii Sociale – Join Inclusion Memorandum). Acesta a fost elaborat de către Guvernul României împreună cu Comisia Europeană, în scopul promovării incluziunii sociale şi al combaterii sărăciei în Europa până în 2010, în perspectiva îndeplinirii obiectivelor de la Lisabona. JIM a pregătit deplina participare a României, după aderare, la metoda deschisă de coordonare în domeniul incluziunii sociale. Scopul JIM a fost promovarea susţinută a unei societăţi coezive şi incluzive, creşterea bunăstării populaţiei complementar cu resorbţia rapidă a problemelor grave de sărăcie extremă şi excluziune socială. Prevederi relevante pentru domeniul incluziunii sociale se regăsesc, practic, în toate strategiile naţionale şi programele sectoriale. Un capitol distinct consacrat acestor aspecte este cuprins în Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane 20072013”, aprobat în octombrie 2007. Programele prin care sunt finanţate iniţiativele sociale acoperă ansamblul populaţiei României, dar sunt direcţionate prioritar spre reducerea riscului sărăciei, promovarea accesului la servicii pentru anumite grupuri defavorizate, îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii. Grupurile ţintă identificate includ: populaţia romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii care părăsesc sistemul de stat pentru protecţia copilului, femeile, familiile cu mai mult de 2 copii, familiile monoparentale, copiii în situaţii de risc, infractorii şi foştii delincvenţi, persoanele dependente de droguri şi alcool, persoanele fără adăpost, victimele violenţei domestice, persoanele infectate cu HIV/SIDA, persoanele afectate de boli profesionale, refugiaţii şi azilanţii. La acestea se adaugă problemele specifice ale copiilor ai căror parinţi se află la muncă temporară în străinătate şi care se află în îngrijirea unor persoane vârstnice sau altor membri de familie 3
(reprezentând, potrivit sondajelor recente, între 1/3 si 1/5 din numărul total al familiilor din unele zone rurale).2 Ţinând seama de elemente precum evoluţia demografică îngrijorătoare,scăderea masivă a natalităţii, este o prioritate de interes naţional elaborarea unei Strategii privind populaţia României pe termen lung (pâna în 2050) şi foarte lung (pâna la sfârsitul secolului), conţinând propuneri concrete, bazate pe datele ştiinţei, care să cuprindă un ansamblu de măsuri pro-active, compatibile cu principiile dezvoltării durabile şi cu drepturile fundamentale ale omului, pentru stabilizarea şi redresarea situaţiei. O astfel de Strategie ar trebui să vizeze trei obiective principale: • Ameliorarea stării de sănatăte, reducerea mortalităţii şi creşterea duratei medii de viaţă; • Evitarea unei emigraţii importante ca dimensiune; • Redresarea natalităţii, presupunând o evaluare detaliată a politicilor familiale actuale şi adoptarea unor măsuri urgente de protecţie şi susţinere a familiei prin prestaţii (transferuri financiare) şi servicii sociale accesibile tuturor. În fundamentarea şi elaborarea unei astfel de Strategii, costisitoare şi etalate pe o lungă perioadă de timp, este necesară consultarea largă a tuturor factorilor sociali, precum şi cunoaşterea politicilor şi practicilor adoptate în alte ţări europene. Se impune, de asemenea, crearea unei structuri instituţionale de înaltă prestanţa şi competenţă care să monitorizeze în continuare aplicarea Strategiei, să evalueze periodic rezultatele şi să adapteze măsurile şi mijloacele în funcţie de aceste rezultate. Două scenarii demografice ar contura perspectivele dezvoltării viitoare: cel rezultat din continuarea actualelor tendinţe, şi cel rezultat din instalarea unei redresări moderate dar continue. Obiectivele pe termen mediu şi lung ale strategiilor şi programelor naţionale, regionale şi sectoriale de dezvoltare vor trebui să fie reajustate în conformitate cu realităţile demografice prognozate. Pâna în anul 2013 se va asigura elaborarea şi va începe implementarea cadrului legislativ unitar privind problematica migraţiei forţei de muncă, pentru promovarea unei acţiuni concertate, împreuna cu partenerii sociali, autorităţile locale şi regionale, centrele de învăţământ şi de formare profesională şi societatea civilă, vizând obiectivul unei mobilităţi echitabile, în special prin combaterea muncii nedeclarate şi a dumpingului social3.
2
Guvernul României, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, Bucureşti, 2008, p.71 3 Dumpingul social ( social dumping ) este un termen ( cu o conotaţie negativă ) folosit pentru a descrie o mutare de muncă temporară sau tranzitorie, prin care angajatorii folosesc muncitori dintr-o ţară sau o zonă într-o alta, unde munca se plăteşte, de obicei, mai bine astfel, salvând bani şi crescând potenţialul profit.
4
CONCLUZII În ceea ce priveşte concluziile ce ar putea fi observate în urma acestei sumare treceri în revistă a situaţiei actuale privind modurile în care termenul de incluziune socială a fost asimilat în contextul european şi in contextul ţării noastre, un lucru este cert- modalităţi de a preveni sau lupta împotriva excluziunii sociale pot fi găsite , relativ, simplu însă, problema oricărei societăţi( vizată fiind , în special, cea românească ) constă în punerea în practică a acestora şi a modului în care aceste sunt percepute de comunitate. Societatea românească nu este în mod tradiţional săracă. Ea este o societate sărăcită în urma lansării într-un ambiţios proces de industrializare rapidă, urmat de o dezorganizare funcţională – rezultat al schimbării regulilor de funcţionare economică şi socială. Spre deosebire de ţările occidentale, sărăcia în România nu este rezultatul marginal negativ al unei economii prospere, ci rezultatul crizei globale a economiei. Cu toate acestea, în condiţiile unei rate crescute a şomajului de 7,6% în contextul crizei economice şi cu un nivel alarmant de aproximativ 23% al tinerilor cu vârsta între 15 şi 24 de ani fără un loc de muncă, potrivit datelor din 2011 ale Institutului naţional de Statistică, există, deci, procente însemnate de grupuri vulnerabile ( din totalul populaţiei ), ceea ce demonstrează faptul că derularea unor politici sustenabile de incluziune socială se dovedesc a fi o necesitate. România, ca membru al Uniunii Europene a fost ,oarecum, nevoită să ia măsuri în ceea ce priveşte, în special, situaţia pieţei muncii ceea ce a dus la o ameliorare prea puţin observată în rândul cetăţenilor, dat fiind raportul dintre necesitate şi oportunităţi.
5
Bibliografie 1.
Creţu Alina-Ştefania, Flexibilizarea pieţei muncii, ASE, 2010
2.
Guvernul României, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, Bucureşti, 2008.
3.
Isăilă Ştefania, Bădescu Gabriel, Miron Anca, Studiul regional al STP-NV privind situaţia persoanelor private de libertate din perspectiva reintegrării lor pe piaţa muncii şi în comunitate, Institutul de Formare Economică şi Socială, Cluj-Napoca, 2011.
4.
ec.europa.eu.
6