II.1. Capacitatea de Folosinta A Persoanelor Fizice [PDF]

Zitiervorschau

(capitolul II/1 din bibliografie) I. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE 1. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice: - notiunea si caracterele juridice; - începutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - contnutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - încetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - declararea judecătorească a mortii persoanei fizice; - procedura declarării judecătoresti a mortii; - comorientii.

I Noţiune şi caractere juridice l. Noţiune 1.1. Definiţie Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii". In literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la capacitatea de folosinţă. -într-o primă formulare, „capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii". -într-o altă formulare se menţionează că „putem defini capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudine a acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile". - un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă, consideră că trebuie să se ţină seama de trei elemente: -capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii civile a omului; -ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii; -aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general. Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile. Top of the Document 2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă 2.1. Enumerare Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice: -legalitatea, 1

-generalitatea, -inalienabilitatea, -intangibilitatea, egalitatea şi -universalitatea. 2.2. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este creată prin lege, iar nu prin voinţa individuală. b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a avea drepturi şi obligaţii. c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de înstrăinare. Acest caracter este consacrat în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul că „nimeni nu poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...". în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o persoană fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în parte, temporar sau definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitate absolută. d) Intangibilitatea. în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute de lege". Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege. Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie civilă, cât şi pe linie penală. Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi în acte normative cu caracter internaţional. e) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil. Acest principiu este consacrat în dispoziţiile Decretului nr.31/1954 , în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului. Respectarea acestui caracter este asigurată prin mijloace atât de drept civil, cât şi de drept penal. f) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi în cele internaţionale. Astfel, în art.4 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor"1, iar

2

art.6 alin. L menţionează: ,nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă..., decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege". 3. Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate de folosinţă şi capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima noţiune fiind diferenţa specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constituie elemente sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub aspectul corelaţiei dintre ele, capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă. Top of the Document Il- Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în art.7 alin.l din Decretul nr.31/1954: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei...". Deci, data naşterii persoanei fizice este data începutului capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu, se face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii este în termen ori tardivă. 2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 se stabileşte o excepţie de la regula mai sus menţionată. Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu". In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art.654 Cod civil prevede: ,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este considerat că nu există". Timpul legal al concepţiunii se calculează potrivit art. 61 din Codul familiei, care prevede că „Timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii". în materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau legatarul, să fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, art.808 Cod 3

civil prevede: Este capabil de a primi donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca testatorului". Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul „infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius agitur" (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Ea se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii: • să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia este îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz, succesiunea se primeşte sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului, • copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut viu, chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezenţa aerului în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de docimazie. în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după care a decedat, se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de deces, pe aceeaşi dată. Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această condiţie înseamnă că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră că nu a dobândit capacitate de folosinţă anticipată. Această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Capacitatea de folosinţă anticipată este, deci, condiţionată, pe când cea dobândită potrivit regulii - de la naştere - este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei. 3. Reglementarea timpului legal al concepţiei Excepţia prevăzută de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, respectiv recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii despre care am făcut vorbire. Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300 şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului. Din cuprinsul art. 61din Codul familiei, rezultă două prezumţii: • prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii 180 zile; • prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din zilele cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii.

4

Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu poate fi răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde la o asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea, lucru ce nu este permis. Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul naturii sale. Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei prezumţii ca o prezumţie relativă } -juris tantum. Prin urmare, în atare situaţie este admisibilă proba spre a se dovedi că numai într-o anumită porţiune din intervalul de 120 de zile putea avea loc concepţiunea. Top of the Document IlI- Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic aptitudinea acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este exprimat sintetic, atât în definiţia dată, cât şi în caracterul denumit generalitatea acestei capacităţi, prin care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanelor juridice. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente: o componentă activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile, şi o componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile. 2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină după anumite reguli: a/ conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat. Prin sistemul legislativ al unui stat înţelegem atât reglementările naţionale, cât şi reglementările internaţionale (pacte, convenţii internaţionale privind drepturile civile ale omului); b/ întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale acestei capacităţi. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o completează, sens în care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute expres de lege;

5

c/ pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie luate în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele normative, care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în măsura în care ele se referă la elemente ale conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice; d/ sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi drepturile şi obligaţiile civile ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum dreptul constituţional, administrativ, muncii şi protecţiei sociale, familiei, comercial etc. Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în următoarele precizări: • conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile; • în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului. 3. Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate face apelând la cel puţin două criterii semnificative, şi anume: • criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale; • criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care le consacră: consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională (pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor civile. 4. îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 4. l. Categorii de îngrădiri Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile stabilite expres de lege. Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil. Din această calificare rezultă că nu pot fi considerate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele îngrădiri sau incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept (constituţional, administrativ, al muncii şi protecţiei sociale, comercial etc.). Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de mai multe criterii: După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii: 6

• incapacităţi cu caracter de sancţiuni; • incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire. După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii: • incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea; • incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune). După izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în: • incapacităţi stabilite în legea civilă; • incapacităţi stabilite în legea penală. 4.2. îngrădiri - sancţiune Incapacităţile (îngrădirile) cu caracter de sancţiune pot fi prevăzute în legislaţia civilă şi în legislaţia penală. A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie: decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie succesorală. a/ Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de art.109 din Codul familiei, în următoarea formulare: Dacâ sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este prejudiciată prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie". Potrivit art.112 din Codul familiei, ,Jnstanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie". Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o pedeapsă mixtă de dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei, pentru că această măsură priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil o asemenea pedeapsă se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi: -dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile; -dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi18 ani, -incapacitatea de a fi tutore (art.l 17, lit.b din Codul familiei). 7

De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, s-a reglementat declararea judecătorească a abandonului. Potrivit art.74 din legea menţionată, „în situaţia copiilor declaraţi judecătoreşte abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, direcţia are obligaţia să reevalueze împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi să întocmească planul individualizat de protecţie. Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea copilului în familie sau în familia extinsă, direcţia solicită instanţei judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz, delegarea acestora membrilor familiei extinse unde copilul urmează să fie plasat. Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz, delegarea drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului. Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei extinse, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul şi cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul. b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, reglementată de art.655, 703 şi 712 Cod civil. Potrivit art.655 Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune: 1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct. 2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. 3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei". Art.703 din Codul civil dispune: ,Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse". Art.712 din Codul civil prevede: ,Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiu de inventar". Aşadar, -art.655 reglementează ceea ce se numeşte nedemnitate succesorală; ---art.703 stabileşte un caz de acceptare forţată a moştenirii şi înlăturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse; 8

-art.712 stabileşte decăderea din beneficiu de inventar. B. îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, constituie pedeapsă complementară: interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani; potrivit art.64 din Codul penal, această pedeapsă constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi: • dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în fUncţii eligibile publice; • dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; • dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; • drepturile părinteşti; • dreptul de a fi tutore sau curator. Incapacitatea persoanei fizice în cazurile analizate începe de la data începerii executării pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia şi se sfârşeşte în momentul în care expiră executarea acelei pedepse. b) Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în interzicerea tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal). Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal. In art.71 alin.2 Cod penal, se prevede: „Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în alin. (1) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepse?'. Se poate trage concluzia că, în timp ce îngrădirea capacităţii de folosinţă constând în pedeapsa penală complementară operează prin efectul legii, îngrădirea constând în pedeapsa accesorie operează de drept. 4.3. îngrădiri cu caracter de protecţie Ingrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-a instituit în vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare a unor situaţii speciale în care se găsesc. Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca : -incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în considerare şi toate celelalte subiecte nedeterminate,

9

-şi incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept luat în considerare şi un anumit alt subiect determinat. Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi operează de drept, prin simpla întrunire a condiţiilor legale. Aceste incapacităţi speciale sunt prevăzute de Codul civil, de Codul familiei, Legea nr. 18/1991 republicată etc. a) Incapacităţi reglementate de Codul civil Sunt asemenea incapacităţi: • incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin testament - art.806; • incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament, în favoarea tutorelui, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său art.809; • incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major - art.807; • minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi primite, afară numai dacă tutorele este un ascendent - art.819; • incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a primi donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de care au murit -art.810; • incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la persoanele aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime - art.883; • incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt - art.1307; • incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse, în privinţa tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru averea ce sunt împuterniciţi s-o vândă, administratorilor sau stabilimentelor încredinţate lor şi funcţionarilor publici asupra averilor statului ce se vând prin ei - art.1308; • incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de drepturi litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean - art.1309. b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei Fac parte din această categorie: • incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor tutorelui, de a încheia acte juridice cu minorul - art. 128; • interdicţia minorului de a dona ori de a garanta obligaţia altuia chiar dacă are încuviinţarea reprezentantului legal -art.l33alin.3. c) Incapacităţi prevăzute de Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar Incapacitatea este reglementată de art.32 alin.l, potrivit căruia „Terenul atribuit conform art.19 alin.l, art.21 şi art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte 10

între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare". Top of the Document

IV- Incetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice l. Consideraţii generale 1.1. Reglementare 1.2. Reguli privind stabilirea datei morţii Potrivit art.7 şi 18 din Decretul nr.31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la data naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său uman. Potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954, De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată1''. Din textele de lege mai sus enunţate, rezultă două cazuri referitoare la data morţii persoanei fizice: • cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului; • cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate judecătoreşte. Comun pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosinţă - data morţii, care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se eliberează certificatul de deces. Ceea ce diferă în cele două cazuri este modul în care se ajunge la completarea rubricii referitoare la data morţii, astfel: • în primul caz - moartea fizic constatată - se înregistrează data prevăzută în actul medical constatator al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunţă acest eveniment juridic; • în cel de-al doilea caz - declararea judecătorească a morţii - completarea rubricilor referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătoreşti 11

declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când, prin hotărâre, se stabileşte că a avut loc evenimentul. Top of the Document

2. Declararea judecătorească a morţii 2.1. Noţiune, sediul materiei, motivare şi feluri a) Noţiune. Formula „declararea judecătorească a morţii" are două înţelesuri: în primul rând, expresia desemnează instituţia juridica, adică normele juridice care formează sediul materiei; în al doilea rând, expresia constituie mijlocul juridic de stabilire a capacităţii de folosinţă, pentru varianta în care constatarea fizică a morţii nu este posibilă. b) Sediul materiei. Declararea judecătorească a morţii este reglementată atât de norme de drept material - art.16-21 din Decretul nr.31/1954, cât şi de norme de drept procesual civil -art.36-43 din Decretul nr.32/1954. c) Motivare. Existenţa declarării judecătoreşti a morţii este determinată de nevoia social-juridică a rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane. In clarificarea acestei probleme sunt interesate atât societatea, cât şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditori, moştenitori). d) Feluri, în funcţie de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de declarare judecătorească: „Cel ce lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, pittându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel • declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; • declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Prima variantă este regula, iar cea de a doua este excepţia. 2.2. Declararea judecătorească a dispariţiei Pentru analiza acestei probleme este necesar a pune în discuţie trei aspecte: condiţia de fond pentru declararea dispariţiei; procedura declarării dispariţiei; efectul hotărârii de declarare a dispariţiei. a. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea că de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut mai mult de un an. Acest lucru rezultă din cuprinsul art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliu său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimei ştiri din care rezultă că era în viaţa". 12

Pentru înţelegerea acestei condiţii se impun unele sublinieri: • lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an; • lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine cu privire la existenţa în viaţă a celui în cauză; declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia". • termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu martori, dacă asemenea probe există, fie, în situaţii în care nu există probe, potrivit mijlocului stabilit prin dispoziţiile art.17 alin.l din Decretul nr.31/1954, şi anume, termenul se va socoti începând de la data ultimei zile din luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor ştiri); • condiţia - să fi trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri - trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispoziţie, ci şi pentru intentarea acţiunii. Top of the Document

b. Procedura declarării dispariţiei Această procedură presupune: • formularea cererii de declarare a dispariţiei; • faza prealabilă judecăţii; • faza judecăţii propriu-zise; • faza ulterioară judecăţii. Reglementarea acestei proceduri este stabilită în art.36-39 din Decretul nr.32/1954. Faza prealabilă judecăţii începe - potrivit art.37 din Decretul nr.32/1954 de la data introducerii cererii de declarare a dispariţiei. Primind cererea, preşedintele instanţei de judecată dispune efectuarea de cercetări de către primărie şi organele de poliţie, astfel încât să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi

13

declarată. Totodată, el va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă, „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se mai poate stabili, termenele prevăzute în art.16 alin.l şi 2 se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic". Faza judecăţii propriu-zise. Aceasta se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile obişnuite, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea probelor necesare pentru a putea pronunţa hotărârea etc. Participarea la judecată a procurorului şi ascultarea concluziilor acestuia sunt obligatorii.32 Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel, potrivit normelor de drept comun. Faza ulterioară pronunţării hotărârii de declarare a dispariţiei are caracter de publicitate, în această fază, judecătoria va trebui să aibă grijă ca hotărârea rămasă definitivă să se afişeze, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentru luarea la cunoştinţă şi pentru a face publică dispariţia. De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă este cazul, aplicaţia art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954 în vederea ocrotirii intereselor patrimoniale ale celui dispărut şi a copiilor minori rămaşi fără ocrotire părintească -conform art.39 din Decretul nr.32/1954. c. Efectul hotărâm de declarare a dispariţiei Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, are următorul efect: constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art.16 alin.2 din Decretul nr.31/l 954. Din acest efect rezultă natura juridică a declarării dispariţiei, aceea de a fi o condiţie de fond, necesară şi suficientă a declarării judecătoreşti a morţii. Hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art.19 din Decretul nr.31/l 954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă". De asemenea, instituirea curatelei dispărutului, ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea măsură fiind nu numai necesară, ci şi suficientă, simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei. 2.3. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei este reglementată în art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. 14

Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia". Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: • să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, potrivit legii; • de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani, termen care se calculează ca şi termenul de un an cerut pentru declararea dispariţiei; • de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel puţin 6 luni. 2.4. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei Acest mod de declarare a morţii este reglementat în art.16 alin final (3) din Decretul nr.31/1954 astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia". Aşadar, regula este declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei, care cuprinde cele mai multe cazuri, iar excepţia este declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei. După cum rezultă din textul de lege menţionat, pentru declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: • persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte a se presupune decesul\ precum: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu şi alte asemenea (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie etc.); • să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei. Pentru situaţia când nu s-ar putea dovedi ziua când s-a produs împrejurarea în care a avut loc dispariţia, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.17 alin.2 din Decretul nr.31/1954, termenul fiind socotit de la sfârşitul lunii, respectiv al anului calendaristic. 2.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii Procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei este aceeaşi ca şi pentru declararea dispariţiei. Sub titlul „Procedura declarării morţii prin hotărâre judecătorească", în Decretul nr. 32/1954 sunt înscrise două articole: art. 40-41. Conform art.40, ,fentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit 15

ari'.3'6-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător". Pe cale de consecinţă, procedura dispariţiei este şi procedura declarării judecătoreşti a morţii. Art.41 prevede: ,Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă". 2.6. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi rectificarea ei Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească este obligatorie pentru instanţa judecătorească. Regulile de stabilire a datei morţii sunt consacrate în art. 18 alin.2-3 din Decretul nr.31/1954, în felul următor: Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii". Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată va stabili data morţii în felul următor: • când din probele administrate rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a morţii, „data morţii" va fi acea zi; • când din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedate de declararea dispariţiei; ultima zi a termenului de l an, în ipoteza declarării morţii neprecedate de declararea dispariţiei. Din dispoziţiile art.18 alin.2 şi 3 din Decretul nr.31/1954 rezultă următoarele: • data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri; • data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune decesul; • data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii; • data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Rectificarea datei morţii este reglementată de art.18 alin. final din Decretul nr.31/1954, în felul următor: ,Jnstanţa judecătorească va putea rectifica data morţii, stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată". Prin urmare, data morţii stabilită de instanţa judecătorească poate fi înlăturată şi poate fi dovedită, prin orice mijloc legal de probă. Dacă moartea a intervenit la o altă dată, la cerere, pe baza probelor administrate în acest sens, instanţa va pronunţa o hotărâre care va consfinţi această dată ca fiind 16

data morţii. Cererea de rectificare a datei morţii se soluţionează de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Judecata se va face de urgenţă, cu citarea persoanelor interesate şi cu ascultarea concluziilor procurorului. în cazul în care se dovedeşte că alta este data morţii decât cea stabilită prin hotărâre judecătorească, se va rectifica data morţii. Din interpretarea art.43 din Decretul nr.32/1954 rezultă că rectificarea morţii nu se confundă cu: îndreptarea hotărârii judecătoreşti reglementată de art.281 Cod procedură civilă, rectificarea actului de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, ori cu revizuirea reglementată de art.322 Cod procedură civilă. 2.7. Efectele hotărârii declarative de moarte în privinţa efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a morţii produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, încetarea existenţei persoanei fizice, ca subiect de drept civil şi ca subiect în alte ramuri de drept, în acest sens, art.18 alin. l din Decretul nr.31/1954 stabileşte că ,f)e îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţif\ Deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactiv (ex tune), iar nu numai pentru viitor (ex nune), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii. în raporturile de drept civil, data morţii are o serie de consecinţe : deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De menţionat este faptul că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală - 6 luni - începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. 2.8. Anularea hotărârii declarative de moarte Anularea hotărârii declarative de moarte intervine atunci când cel declarat mort este în viaţă, în acest sens, art.20 alin. l din Decretul nr.31/1954 prevede că ,Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea". Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă că există o singură cauză pentru care hotărârea respectivă poate fi anulată: persoana declarată moartă este în viaţă. în literatura de specialitate, cu temei s-a susţinut că anularea unei hotărâri declarative de moarte se impune şi atunci când, după rămânerea definitivă a 17

hotărârii respective, se constată că există o înregistrare a morţii acelei persoane pe baza morţii fizic constatate. Procedura anulării hotărârii declarative de moarte este mult mai simplă şi mai rapidă comparativ cu cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a morţii. Anularea se rezumă la următoarele aspecte: • acţiunea în anulare se intentează de orice persoană interesată, inclusiv de către cel declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărârea; • judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului; • hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul actelor de stare civilă. Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept . în dreptul civil, efectul principal nepatrimonial al hotărârii de anulare constă în aceea că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată. Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă". După cum se poate observa, textul reglementează două feluri de raporturi juridice patrimoniale: • raportul dintre persoana reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat bunurile succesiunii; • raportul dintre persoana reapărută şi subdobânditorii unor bunuri din succesiune. Cu privire \aprimul raport - dintre reapărut şi moştenitorii acestuia -, obligaţiile acestora din urmă de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de bună-credinţă ori de rea-credinţă. Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are următoarele obligaţii: a) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil; Potrivit art.22 din Codul familiei, ,jn cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii". b) să restituie preţul primit, când a înstrăinat bunurile; în temeiul art.485 Cod civil, păstrează în proprietate fructele culese. Moştenitorul de rea-credinţă are următoarele obligaţii: 18

a) să restituie bunurile în natură, dacă este posibil; b) dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros şi către un subdobânditor de bună-credinţă, să restituie fie preţul, fie valoarea din momentul revendicării, la alegerea reapărutului; c) să restituie toate fructele, atât culese, cât şi neculese din neglijenţa lui, ori echivalentul lor. Cu privire la cel de-al doilea raport - dintre reapărut şi subdobânditorii unor bunuri din succesiune -, soluţia diferă în funcţie de buna-credinţă ori reauacredinţă a subdobânditorului. Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, legea consacră o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Dacă se aplică regula de drept comun exprimată în principiul menţionat, ar trebui ca subdobânditorul să înapoieze bunurile. în realitate, conform art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954, se stabileşte o altă regulă: ,Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă", adică dacă a fost de rea-credinţă. Cu alte cuvinte, din interpretarea per a contraria a textului rezultă că au obligaţia restituirii bunurilor subdobânditorii: a) cu titlu gratuit, indiferent că sunt de bună sau rea-credinţă; b) cu titlu oneros şi de rea-credinţă. Top of the Document

3. Comorienţii Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, ,Jn cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Aşadar, prin expresia „comorienţi" se desemnează persoanele care au încetat din viaţă în aceeaşi împrejurare - cum ar fi: accident aviatic, catastrofa de cale ferată, naufragiu, cutremur de pământ, inundaţii, incendiu, bombardament etc. -fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia. Comorienţii prezintă utilitate practică în materie succesorală, întrucât, potrivit art.654 Cod civil, ,fentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii". Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. In situaţia în care o asemenea probă nu poate fi făcută - cum este cazul comorienţilor -, va trebui să operăm cu prezumţii. Pentru această ipoteză, legiuitorul a instituit prezumţia simultaneităţii ori concomitentei momentului morţii.

19

Din cuprinsul art.21 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a fi vorba de comorienţi, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: • să fie vorba de cel puţin două persoane; • persoanele să fi murit în aceeaşi împrejurare; • să nu se poată stabili că una a supravieţuit alteia. Pentru identitate de raţiune se admite că există comorienţi şi în cazul în care persoanele au dispărut ori au murit în două sau mai multe împrejurări, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea^stabili care a murit mai înainte. în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere: • între persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare să existe o vocaţie succesorală reciprocă; • nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale (exemplu, una dintre persoane este legatar universal; una dintre persoane este nedemnă pentru a succede pe cealaltă etc.). Top of the Document

20