Curs Icu Iii [PDF]

Zitiervorschau

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL I. Caracterizare generală A doua conflagrație mondială este cel mai mare conflict militar din istoria omenirii, care a început în zorii zilei de 1 septembrie 1939 și s-a încheiat la 2 septembrie 1945. A durat 6 ani și o zi, și a provocat imense distrugeri materiale și pierderi umane, iar consecințele au fost profunde, ele fiind resimțite și în ziua de astăzi. Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt deosebit de complexe și nu există un punct de vedere unitar în rândul specialiștilor. El apare ca cel mai amplu conflict militar al epocii industriale, apropiindu-se de caracterizarea lui Clausewitz, ca fiind războiul absolut sau total. El a fost caracterizat în diverse moduri. Winston Churchill l-a caracterizat drept „războiul inutil”, iar Ernst Nolte, istoric german, în lucrarea celebră și controversată omonimă, l-a numit „războiul civil european”, el fiind legat de Primul Război Mondial și reprezentând al doilea episod al acestui conflict continental. Henry Kissinger l-a numit cel mai amplu război terestru din istoria omenirii. Indiferent de modul cum a fost caracterizat, el a modificat distribuția puterii pe glob, situația geo-politică și geo-strategică a Lumii. În al Doilea Război Mondial, s-au confruntat două mari coaliții de forțe: Axa Berlin – Roma – Tokyo, lideri fiind Germania, Italia și Japonia, respectiv, Coaliția Națiunilor Unite, constituită oficial la 1 ianuarie 1942, lideri fiind Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică. Cooperarea în cadrul celor două marii coaliții în anii războiului a fost diferită. În cadrul Axei, nu a existat o cooperare politico-militară între Germaniei și Japonia, fiecare dintre ele a purtat propriul său război. O anumită cooperare a existat doar între Germania și Italia. În cadrul Coaliției Națiunilor Unite a existat cooperare politico-militară concretizată în întâlniri ale oficialităților celor trei țări și în semnarea unor tratate de cooperare bilaterală și coordonarea eforturi de război. Victoria a aparținut Coaliției Națiunilor Unite, Germania capitulând la 8-9 mai 1945, iar Japonia la 2 septembrie 1945. Italia a ieșit din război la 8 septembrie 1943, trecând apoi de partea Coaliției Națiunilor Unite. Pe parcursul conflictului, la cele două coaliții au aderat și alte state mai mici. II. Pactul Ribbentrop – Molotov (23/24 august 1939) și urmările sale Acordul dintre Germania și Uniunea Sovietică semnat de cei doi miniștri de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, la 23 august 1939, la Moscova, este unul dintre cele mai importate documente din istoria contemporană universală. Înțelegerea celor două Mari Puteri totalitare, de dreapta și de stânga, s-a realizat pe seama celor mici; Pactul a fost concomitent unul de război și unul de împărțire, pentru că, prin acest acord, Germania a căpătat mână liberă să distrugă Polonia. Un obiectiv important al lui Hitler era de împărțire, pentru că, printr-un protocol secret se împărțeau sferele de interese în Estul și Sud-Estul Europei, de la Oceanul Înghețat la Marea Neagră. Punctul 1 al anexei secrete se referea la Țările Baltice și la Finlanda. Finlanda, Estonia și Letonia urmau să intre în sfera de influența sovietică, iar Lituania, în sfera de interese germană. Punctul doi al anexei secrete se referea la Polonia, teritoriul acesteia fiind împărțit între cele două Mari Puteri, pe linia râurilor Narew-Vistula-San. Ulterior, Lituania a revenit Uniunii Sovietice, în schimbul unei rectificări favorabile Germaniei în Polonia. Punctul 3 viza România, stipulând anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Textul era redactat ambiguu, întrucât prevedea interesul sovietic pentru Basarabia și dezinteresul politic al Germaniei pentru aceste teritorii. Acest plural a constituit obiectul primei mari controverse dintre Moscova și Berlin, la sfârșitul iunie 1940, când Stalin a cerut și nordul Bucovinei, folosindu-se de această formulare.

1

Pactul germano-sovietic a constituit preludiul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. În lipsa acestei înțelegeri, Hitler nu ar fi declanșat atacul împotriva Poloniei, căci risca să lupte pe două fronturi. I. Perioada europeană a celui de-Al Doilea Război Mondial (septembrie 1939 – iunie 1941) Această perioadă cuprinde următoarele evenimente: a) atacul și împărțirea Poloniei (septembrie 1939); b) războiul ciudat de pe Frontul de Vest (drȏle de guerre); c) războiul sovieto-finlandez sau „războiul de iarnă”; d) campania Germaniei în vestul Europei (ocuparea Danemarcei, Norvegiei, Belgiei, Olandei, Franței) în aprilie – iunie 1940; e) dezmembrarea României – 1940; f) Campania Germaniei în Balcani, ocuparea Iugoslaviei și Greciei (aprilie - mai 1941). a) Ocuparea și împărțirea Poloniei. După dezmembrarea Cehoslovaciei, noul obiectiv al lui Hitler a fost nimicirea Poloniei și unificarea Prusiei Orientale cu Germania. Pactul Ribbentrop-Molotov a urmărit cu prioritate acest scop. Trei zile mai târziu, la 26 august 1939, Hitler a dat ordinul de atacare a Poloniei, dar el a fost revocat în ultimul moment. Între 26 august și 31 august, au avut loc negocieri intense, pe diverse canale diplomatice, între Germania și Marea Britanie, scopul britanicilor fiind salvarea păcii. Aceste negocieri au eșuat, astfel că Hitler a dispus punerea în aplicare a planului de operații împotriva Poloniei, numit „Planul Alb”. În dimineața zilei de 1 septembrie, armata germană a atacat Polonia, atacul a fost prefațat de o diversiune înscenată de regimul nazist, atacul postului de radio Gleiwitz de către un presupus detașament polonez. Forțele mobilizate de către cele două părți au fost impresionante. Germania a mobilizat 62 de divizii și 1,6 milioane de militari, iar Polonia 1 milion de militari cu 24 de divizii și 6 brigăzi. Armata germană a avut un dispozitiv ce cuprindea două mari grupuri de armată: Grupul de Nord, ce activa în Prusia Orientală, și, respectiv, Grupul de Sud. În prima zi a ostilităților, Germania a preluat inițiativa aeriană, iar apărarea poloneză a fost ruptă. Rezistența poloneză a durat circa 3 săptămâni, Varșovia a căzut la 28 septembrie 1939, iar la 1 octombrie armata germană a intrat în oraș. Între timp, însă, la 3 septembrie 1939, respectându-și obligațiile, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei, fapt care marchează declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pierderile celor două armate au fost diferite. Polonia a avut 10.000 de morți, 130.000 de răniți și 700.000 de prizonieri, iar Germania a avut 50.000 de morți și răniți (jumătate din totalul pierderilor germane de până la atacarea Uniunii Sovietice). La 17 septembrie 1939, când Polonia era învinsă, Armata Roșie a atacat teritoriul polonez, materializând Pactul Ribbentrop-Molotov. În aceste condiții, guvernul polonez, președintele Poloniei, comandantul armatei și circa 1000.000 de polonezi, dintre care 60.000 de militari, s-au refugiat în România, iar alte câteva zeci de mii de polonezi s-au retras în Ungaria. Campania din Polonia a permis armatei germane să pună pentru prima dată în aplicare „războiul fulger”, Blitzkrieg. Acesta era un tip de conflict bazat pe binomul tanc-avion, aviația bombarda pozițiile terestre și făcea loc carelor blindate. Episodul final s-a consumat la 28 septembrie 1939, când s-a încheiat un nou tratat sovieto-german, prin care teritoriul polonez era împărțit între cele două puteri. După rezolvarea problemei poloneze, Uniunea Sovietică șia îndreptat atenția către țările baltice, încheind tratate de asistență mutuală cu ele: cu Estonia la 28 septembrie, cu Letonia la 5 octombrie și cu Lituania la 10 octombrie. Prin aceste tratate, cele trei țări au intrat în sfera de influență sovietică. În acest context, teritoriul orașului Vilno (Vilnius) a intrat în componența Lituaniei.

2

b) Războiul ciudat Perioada cuprinsă între ofensiva germană asupra Poloniei și ofensiva împotriva Franței este cunoscută în istoriografie drept „războiul ciudat” sau la drȏle de guerre. Acesta este caracterizat prin existența stării de război între Germania, pe de o parte, și Marea Britanie și Franța pe de altă parte, dar prin absența confruntărilor de amploare între cele două tabere. Războiul ciudat a căpătat în istoriografie diverse explicații: nici britanicii și nici francezii nu au luat în serios declarația de război dată de cele două țări occidentale, așteptând să negocieze pacea, întrucât războiul devenise fără obiect, dar , surprinzător, la 6 octombrie 1939, ei resping oferta de pace a lui Hitler. O a doua explicație: strategia subtilă promovată de Marea Britanie și Franța, prin care urmăreau să îl atragă pe Hitler în alte regiuni, acțiuni în urma cărora el să piardă războiul. În acest scop, la Londra și Paris s-au elaborat planuri de război care aveau un caracter fantezist, precum: deschiderea unui front în Balcani, deschiderea unui front în Caucaz sau a unui front în regiunea nordică a Europei. Aceste planuri sunt cunoscute sub sintagma de „război periferic” și ele au vădit incapacitatea aliaților, în special a Franței și au fost un preludiu la dezastru; francezii au adoptat o atitudine defensivă, prevalându-se de linia special construită în perioada interbelică la granița cu Germania (linia Maginot). c) Războiul de iarnă sovieto-finlandez Potrivit Pactului Ribbentrop-Molotov, Finlanda urma să intre în sfera de influență sovietică. La 5 octombrie 1939, au început tratativele sovieto-finlandeze la Moscova. Sovieticii cereau închirierea pe 30 de ani a portului Hankö, unde urma să se construiască o bază navală, de asemenea, cereau cedarea de către Finlanda a unor insule baltice, a unei părți din istmul Kareliei și cedarea orașului Petsamo, din nordul Finlandei. Delegația finlandeză a respins propunerile, iar o nouă rundă de convorbiri a început la 23 octombrie 1939, dar tratativele nu s-au finalizat, Finlanda refuzând închirierea Hankö. La 28 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a rupt relațiile cu Finlanda și la 30 noiembrie a atacat-o. Operațiile au cunoscut trei faze: prima până la începutul lunii ianuarie când armata finlandeză a oprit ofensiva sovietică; a doua, ianuarie – februarie 1940, când au loc luptele din sectorul nordic și a treia de la 1 februarie – 12 martie 1940 luptele din istmul Kareliei. În pofida unei superiorități covârșitoare, armata sovietică a suferit o serie de înfrângeri. În cele din urmă, superioritatea numerică și-a spus cuvântul, astfel că, la 12 martie 1940, s-a încheiat tratatul bilateral. Prin acest tratat, Finlanda ceda Uniunii Sovietice istmul Kareliei, litoralul lacului Ladoga, precum și o parte a estului teritoriului finlandez. Insula Hankö era închiriată, dar regiunea Petsamo rămânea în componența Finlandei. Finlanda a pierdut 40.000 km 2, ceea ce reprezenta 12% din teritoriul țării. Războiul sovieto-finlandez a avut implicații internaționale importante: la 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Societatea Națiunilor. Insuccesele sovietice au creat impresia unui colos cu picioarele de lut, ceea ce a constituit un argument pentru Hitler de accelerare a pregătirilor pentru atacarea Uniunii Sovietice. d) Campaniile Germaniei din vestul și nordul continentului La 9 octombrie 1939, Hitler a aprobat directiva operativă nr. 6, „Planul Gaelion”, prin care prevedea ofensiva pe Frontul de Vest împotriva Belgiei, Olandei și Franței. Până la aplicarea ei, la începutul lunii aprilie 1940, Hitler a ocupat Danemarca și Norvegia, manevră în urma căreia și-a consolidat flancul nordic. Ofensiva împotriva Franței a început la 10 mai 1940 și a cuprins trei mari faze: - 10-16 mai, în care trupele franceze și engleze au avansat în Belgia și Olanda, dar înaintarea germanilor a fost impetuoasă, astfel că la 19 mai 1940 Olanda a capitulat. - 17 mai – 5 iunie, în care trupele germane au avansat spre vest, ajungând la 21 mai 1940 la Canalul Mânecii, iar la 27 mai, Belgia a capitulat

3

-

5-22 iunie 1940 și a constat în ofensiva din nordul și centrul Franței și în urma căreia Franța a capitulat la 22 iunie 1940. Capitularea s-a realizat în același loc în care s-a semnat armistițiul din 11 noiembrie 1918, la Compiègne, în același vagon de cale ferată, Franța a fost învinsă, iar, potrivit Convenției de Armistițiu, armata era drastic redusă numeric. Franța era împărțită în două zone: vest și nord-vest și nord-est erau zone de ocupație, iar în regiunea de sud s-a creat așa-numita Republică de la Vichy, președinte fiind mareșalul Philippe Pétain, iar prim-ministru, Pierre Laval. Eșecul Franței s-a datorat mai multor factori, între care amintim: slăbiciunea țării, nerefăcută după Primul Război Mondial, atitudinea defensivă a liderilor politici și militari francezi, superioritatea strategiei germane, aplicarea strălucită a războiului fulger. Victoria din vestul Europei a făcut din Germania stăpâna continentului, care ajunsese la apogeul puterii sale. Înfrângerea Franței a determinat ca Marea Britanie să rămână singură în război. Hitler a elaborat un plan de invadare a insulelor britanice, intitulat Leul de Mare, dar a prevalat ideea lui Göring, potrivit căreia mai întâi trebuie asigurată supremația aeriană și mai apoi trebuia să aibă loc acțiunea de debarcare. Această decizie a dus la „Bătălia Angliei” în iulie – noiembrie 1940, câștigată de aviația britanică. e) Campania împotriva Iugoslaviei și Greciei La 13 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva operativă nr. 20, „Planul Marița” pentru ocuparea Greciei, unde armata italiană care atacase, la 28 octombrie 1940, s-a împotmolit. Pentru materializarea directivei, Hitler a dat un ultimatum Iugoslaviei, solicitând aderarea acesteia la Pactul Tripartit semnat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia. Prințul regent Paul a fost de acord, dar o lovitură de stat la Belgrad l-a înlăturat de la putere, aceasta fiind preluată de Petru al II-lea și generalul Dušan Simović, care s-au adresat Uniunii Sovietice, încheind un tratat de asistență mutuală cu aceasta. În aceste condiții, Hitler a modificat planul inițial și, la 6 aprilie a atacat Iugoslavia și Grecia. La 17 aprilie 1941, Iugoslavia a capitulat, iar ulterior, întregul efort s-a îndreptat asupra Greciei. Aceasta a capitulat la 23 aprilie 1941, iar la 27 aprilie 1941 armata germană a intrat în Atena. În ultima decadă a lunii mai, forțele aero-purtate și navale germane au ocupat insula Creta. Germania se afla la apogeul forței sale militare. PERIOADA MONDIALĂ A CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL a) Războiul germano-sovietic A izbucnit la 22 iunie 1941, prin atacul armatei germane asupra Uniunii Sovietice. Numele de cod al acestei operațiuni este „Barbarossa”, Hitler semnând Directiva nr. 21 la 18 decembrie 1940. (la 30 august 1940, Dictatul de la Viena). Inițial, termenul de ofensivă era în mai 1941, dar rezistența Iugoslaviei și a Greciei la obligat pe Hitler să amâne atacul cu câteva săptămâni. În istoriografie există și teza potrivit căreia Stalin ar fi pregătit la rândul său un atac general asupra Germaniei, data preconizată fiind 6 iulie 1941, însă Hitler l-a devansat. Această teză a fost lansată de Viktor Suvorov în lucrarea „Spărgătorul de gheață”. În primele luni de război, armata germană a obținut succese impresionante, astfel că, până la sfârșitul lunii noiembrie, forțele germane ajunseseră la circa 20 km de Moscova. La 6 decembrie 1941, armata sovietică a declanșat contra-ofensiva și a respins armata germană circa 200 km înapoi. A fost prima înfrângere mare a Germaniei, care a consemnat sfârșitul Blitzkrieg, cu care Germania obținuse mari succese până atunci. Prin

4

această înfrângere, Germania a pierdut șansa să câștige războiul, întrucât războiul fulger era singura formulă prin care își putea asigura victoria. În iarna anului 1942, germanii au reușit să stăvilească ofensiva sovietică pentru ca în primăvara anului 1942 Hitler să adopte „Planul Albastru”, prin care proiecta o ofensivă în sudul Rusiei, el nemaiavând forțe să declanșeze ofensiva generală pe întregul front. La 28 iunie 1942, armata germană declanșează ofensiva în sudul Rusiei, Hitler urmărind să ajungă la rezervele petroliere de la Marea Caspică și Caucaz, resurse considerate esențiale pentru ducerea războiului. Succesele la început au fost foarte mari, dar, la 23 iulie 1942, Hitler modifică „Planul Albastru”, hotărând să atingă concomitent două obiective: să cucerească regiunea petroliferă și să ocupe și Stalingradul, obiectiv secundar până la această dată. Această decizie a influențat decisiv soarta defensivei germane în 1942. La începutul lunii septembrie, armata germană ajunge la Stalingrad, iar în următoarele cinci luni se va desfășura una din cele mai mari confruntări ale celui de-al Doilea Război Mondial, Hitler făcând o obsesie pentru cucerirea orașului lui Stalin. Dar, la 19 noiembrie 1942, armata sovietică a declanșat contraofensiva, care a avut drept rezultat încercuirea Armatei 6 Germane, conduse de generalul von Paulus. În încercuire au fost antrenate și efective românești, iar gruparea germană a fost lichidată, la 2 februarie 1943. Înfrângerea de la Stalingrad a reprezentat o cotitură în istoria războiului, determinând pierderea inițiativei strategice de către germani. O nouă încercare a Germaniei de reluare a ofensivei a avut loc în iulie 1943, prin Bătălia de la Kursk. Ea a fost însă pierdută, iar în 1944, armata sovietică, printr-o serie de mari ofensive a reușit să înfrângă armata germană și la 30 aprilie 1945 să cucerească Berlinul. b) Acțiuni militare pe alte fronturi La începutul lunii decembrie 1941, războiul mondial s-a extins și în zona Pacificului, determinând intrarea în conflict și a altor Mari Puteri. La 7 decembrie 1941, armata japoneză a atacat baza navală din Hawai, de la Pearl Harbour, după ce, începând din vara anului 1940, președintele F.D. Roosevelt inițiase măsuri care afectau grav economia japoneză, iar contactele diplomatice bilaterale în vederea încheierii unui acord global asupra zonei AsiaPacific nu duseseră la niciun rezultat. Atacul de la Pearl Harbour a determinat extinderea conflictului și a fost urmat de ofensiva generală a Japoniei în sud-estul Asiei, ofensivă în urma căreia se formează „sfera de co-prosperitate”, incluzând insulele Filipine, Peninsula Indochina și Burma (Birmania), până la granița Indiei. SUA au reușit să echilibreze situația, la 6 iunie 1942, prin bătălia aero-navală de la Midway. Această confruntare a determinat preluarea inițiativei strategice de către SUA, susținută de Marea Britanie. După atacul Japoniei din 7 decembrie, Hitler spera că, prin această acțiune, Japonia va declara război URSS, ceea ce nu s-a întâmplat. La 11 decembrie 1941, Germania și Italia au declarat război SUA, fiind urmate de Ungaria, România și Bulgaria. Un alt front important al celui de-al Doilea Război Mondial a fost nordul Africii, unde în anii 1940-1943 s-au desfășurat ample confruntări. Până în toamna anului 1942, forțele germane și italiene au fost în ofensivă, dar, momentul hotărâtor a fost bătălia de la El Alamein din 23 octombrie – 3 noiembrie 1942. Forțele britanice au obținut victoria, au continuat apoi ofensiva reușind să elimine, cu sprijin american, prezența germano-italienilor în Nordul Africii [Operațiunea Torch] Drept consecință, la 8 septembrie 1943 Italia iese din război. Forțele americane și britanice ocupaseră în iulie 1943 Sicilia, dar nu au debarcat în sudul Italiei decât în septembrie. Unul din cele mai importante episoade ale celui de-al Doilea Război Mondial a fost deschiderea celui de-al doilea front în Europa, la 6 iunie 1944. De la această dată, a avut loc ofensiva generală a Coaliției Națiunilor Unite, pe toate fronturile, iar Germania a fost înfrântă. Ea a capitulat la 8-9 mai 1945. Al Doilea Război Mondial în Europa s-a încheiat cu victoria Națiunilor Unite. Germania a capitulat la 8/9 mai 1945.

5

Cooperarea în cadrul coalițiilor beligerante În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul celor două coaliții beligerante, Axa și Coaliția Națiunilor Unite, cooperarea a fost diferită. În timp ce în Axă fiecare a dus într-un fel propriul său război, în cadrul Națiunilor Unite cooperarea a cunoscut forme și modalități multiple. Axa Berlin-Roma-Tokio s-a constituit treptat unul dintre cele mai importante momente fiind 27 septembrie 1940, când s-a semnat Pactul Tripartit, în care au intrat Germania,. Italia și Japonia. Prin acest pact, Japonia recunoștea dreptul Germaniei și Italiei de a crea o nouă ordine în Europa. La rândul lor, Germania și Italia recunoșteau același lucru Japoniei în Asia. Conceptul de nouă ordine era însă vag definit. De asemenea, se stipula cooperarea celor trei țări prin toate mijloacele, dacă una dintre ele era atacată , celelalte urmau să-i sară în ajutor. Așa cum era conceput, Pactul Tripartit nu era îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, ci mai mult împotriva SUA, Japonia având mari contradicții cu această țară. La Pactul Tripartit au aderat în perioada ulterioară Ungaria, România, Slovacia, Bulgaria și Croația. Pe parcursul războiului, în cadrul Axei nu a existat o cooperare efectivă, fiecare dintre semnatare dând prioritate intereselor proprii. La 13 aprilie 1941, la Moscova s-a semnat un tratat de neutralitate între Japonia și Uniunea Sovietică. Tratatul avea o valabilitate de 5 ani și stipula că fiecare parte contractantă rămânea neutră în cazul în care cealaltă era obiectul unei agresiuni, dar nu menționa nimic despre atitudinea Moscovei față de China și nici despre scopurile Japoniei. Hitler a fost foarte nemulțumit de încheierea acestui acord, asupra căruia nu fusese consultat. Cât privește Coaliția Națiunilor Unite, constituirea ei a fost un proces la fel de îndelungat. După înfrângerea Franței, Marea Britanie a rămas singură în război, timp de aproape un an, iar ea avea nevoie de un ajutor considerabil, de aceea s-a adresat SUA cu propuneri de sprijin. SUA s-au implicat treptat în ajutorarea Marii Britanii, iar un moment foarte important a fost la 11 martie 1941, când legislativul american a adoptat legea „împrumut - închiriere”. Potrivit actului normativ, SUA aveau posibilitatea să ofere sprijin material oricărui stat a cărui apărare era considerată vitală. Statul beneficiar era însă obligat să nu transfere materialele primite în altă țară, fără acordul guvernului american. Cel mai important moment care a dus la constituirea Coaliției Națiunilor Unite a fost întâlnirea președintelui SUA, F. Delano Roosevelt și a prim-ministrului britanic Winston Churchill, în perioada 9-12 august 1941. La această întâlnire, printre alte probleme, s-a adoptat proiectul unei Charte a Atlanticului, care a stat la baza constituirii Coaliției Națiunilor Unite. Această inițiativă a aparținut americanilor, care se temeau să nu vadă Marea Britanie angajându-se într-o politică de acorduri secrete, așa cum procedaseră britanicii în anii 19141918. Documentul proclama cele patru libertăți: libertatea individuală, de gândire, eliberarea de frică, libertatea socio-economică. De asemenea, erau inserate opt puncte: fiecare popor trebuia să își aleagă liber forma de guvernare, statele trebuiau să aibă acces liber la resursele de materii prime; nicio modificare teritorială nu trebuia făcută fără acordul liber al celor interesați, toate statele trebuiau să colaboreze la progresul social; libertatea cetățenilor, reducerea treptată a armamentelor; elaborarea unui plan de garantare a securității națiunilor după înfrângerea Germaniei; în cazul intrării SUA în război, ele vor acorda prioritate luptei împotriva Germaniei. La 24 septembrie 1941, Uniunea Sovietică a aderat la Charta Atlanticului, iar la 1 ianuarie 1942 s-a constituit oficial Coaliția Națiunilor Unite, ai cărei lideri au fost SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică.

6

În cadrul Coaliției Națiunilor Unite, s-a realizat ampla cooperare politică și militară concretizată în schimburi de delegații politice, simultan cu vizite ale oficialităților, conferințe ale diplomaților, constituirea unor organisme de cooperare, întâlniri ale liderilor alianței. Ex: „Conferința Arcadia”, care s-a desfășurat la Washington (20 decembrie 1941 – 14 ianuarie 1942), aici s-a decis (Roosevelt și Churchill) constituirea unui consiliu aliat; s-a creat un stat major combinat, cu sediul la Washington, format din ofițeri britanici și americani. De asemenea, harta Lumii a fost împărțită în teatre de operații, fiecare fiind condus de câte un comandament aliat americano-britanic. Totodată, s-a decis, la nivel de principiu, deschiderea celui de-al doilea front în Europa (6 iunie 1944 Normandia, al doilea front s-a deschis). Dar au apărut diferențe între ofițerii britanici și americani, deoarece americanii erau adepții principiului concentrării forțelor în Pacific, iar cei britanici erau adepții strategiei periferice, a lovirii inamicului în punctul slab. Un alt moment important în cadrul colaborării a fost semnarea tratatului de alianță dintre Marea Britanie și Uniunea Sovietică, la 26 mai 1942. Cei doi parteneri se obligau să nu intre în negocieri cu niciun guvern german și să își coordoneze efortul de război. Un alt moment important este vizita ministrului de externe sovietic, Viaceslav Molotov, la 29 mai 1942, la Washington, scopul fiind discutarea deschiderii celui de-al doilea front în Europa și sprijinirea efortului de război al Uniunii Sovietice. Alt moment este a doua Conferință de la Washington, din 18-26 iunie 1942, la care au participat Roosevelt și Churchill. Aici s-a decis intensificarea cercetării nucleare și s-au pus bazele proiectului Manhatan, de construire a armei nucleare. Au apărut și aici divergențe de opinii, prim-ministrul britanic solicitând o debarcare în Africa de Nord în locul unei debarcări în Europa, ceea ce americanii au trebuit să accepte. Această debarcare s-a realizat la 8 noiembrie 1942 și a purtat denumirea de „Operațiunea Torch”. O altă reuniune foarte importantă a fost Conferința de la Casablanca între Roosevelt și Churchill (14-24 ianuarie 1943). S-au discutat câteva mari probleme: organizarea operațiilor militare în Mediterana și cucerirea Siciliei; reconcilierea dintre francezii de la Londra și cei din Algeria; angloamericanii au asigurat URSS de voința lor de a continua lupta împotriva Germaniei. În acest context, Roosevelt lansează formula capitulării necondiționate a Germaniei, formulă care a prelungit Al Doilea Război Mondial. Altă reuniune foarte importantă a fost Conferința miniștrilor de externe ai SUA, Marii Britanii și Uniunii Sovietice de la Moscova (19-30 octombrie 1943), la care au participat V.M. Molotov (U.R.S.S.), Anthony Eden (Marea Britanie) și Cordell Hull (SUA) – prima întâlnire trilaterală a liderilor Coaliției Națiunilor Unite. Agenda a fost foarte vastă și, între deciziile convenite, au fost următoarele: colaborarea celor trei țări până la victoria finală; intrarea URSS în război contra Japoniei; înființarea unei organizații supranaționale, după război, denumită Comisia Consultativă Europeană; dezarmarea generală după război; criminalii de război germani vor apărea în fața unui tribunal; refacerea democrațiilor din Austria și Italia, după război. Altă conferință importantă a fost Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 2 decembrie 1943), la care au participat cei trei lideri (Stalin, Roosevelt și Churchill), problematica dezbătură fiind foarte largă, dar hotărârile au fost puține, mai ales în domeniul militar. Cea mai importantă a fost debarcarea în Normandia sau deschiderea celui de-al doilea front în Europa. De asemenea, s-au abordat problema viitoarei organizații mondiale, ajutorul pentru rezistența iugoslavă și configurația lumii postbelice. Între altele, s-au luat în discuție dezmembrarea Germaniei și mutarea graniței poloneze până la linia Oder-Neisse. Un statut asemănător urma să fie aplicat și Japoniei. Următoarea întâlnire a celor trei lideri a fost la Ialta, în Crimeea, 4-11 februarie 1945. Aici s-a reconfirmat opțiunea Uniunii Sovietice de a intra în război împotriva Japoniei, în schimbul unor concesii de natură teritorială: anexarea Insulelor Kurile și a Sahalinului, precum și a Mongoliei interioare. De asemenea, la Ialta s-a adoptat o declarație asupra

7

Europei eliberate, care confirma principiile Chartei Atlanticului, dar care a fost rapid încălcată de Uniunea Sovietică și de Marea Britanie. În luna iulie 1944, s-a desfășurat Conferința de la Breton Woods (New Hampshire, SUA), pe probleme economice (financiare și monetare). La această reuniune, au luat parte 730 de delegați din 44 de țări ale Coaliției Națiunilor Unite. Prin Acordul de la Bretton Woods (22 iulie 1944), dolarul american și-a câștigat statutul de etalon monetar mondial. La 12 aprilie 1945, președintele Roosevelt a murit, locul său fiind luat de Henry Truman, care a adoptat o nouă conduită față de Uniunea Sovietică și politica sa.Ultima întrunire a liderilor Coaliției Națiunilor Unite a avut loc la Potsdam, în Germania (17 iulie – 2 august 1945). Au participat Stalin, Truman, iar din partea Marii Britanii, inițial Churchill, apoi Clement Attlee. Aici au ieșit în evidență puternice contradicții între cele trei părți. În timpul conferinței, Truman i-a anunțat pe sovietici de existența armei atomice, la care Stalin nu a reacționat oficial. Stalin a reconfirmat angajamentul de a ataca Japonia, lucru care s-a întâmplat la 8 august 1945, dar la 6 și 9 august 1945 au avut loc atacurile atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Conferința de la Potsdam a hotărât o serie de lucruri, care însă nu s-au putut aplica din cauza contradicțiilor dintre participanți; s-a creat un consiliu al miniștrilor de externe, în care intrau SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China, cu sarcina de a organiza elaborarea tratatelor de pace cu sateliții Germaniei. De asemenea, s-a hotărât dezarmarea completă și demobilizarea Germaniei; s-a decis desființarea Partidului Nazist și abolirea legilor naziste; transferul unei părți din Prusia Orientală, inclusiv Königsbergul (Kalinigrad) către URSS; s-au luat în discuție reparațiile pe care Germania urma să le plătească. Bilanțul și consecințele celui de-al Doilea Război Mondial Este cel mai mare conflict militar din istorie. El a durat 2194 de zile, de la 1 septembrie 1939 până la 2 septembrie 1945. A cuprins în vâltoarea lui 61 de state, cu o populație de 1,7 miliarde de oameni, ceea ce reprezintă 3/4 din populația de atunci a Globului. Au fost mobilizați 110 milioane de oameni, dintre care 60 de milioane au participat direct la lupte. Operațiunile militare s-au desfășurat pe teritoriul a 40 de state, însumând 22 milioane de km2, principalele teatre de război au fost Europa apuseană și răsăriteană, Africa de Nord, Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Oceanul Pacific, China, Asia de Sud-Est. Pierderile umane au fost, după unele estimări, de circa 50 de milioane de oameni morți, dintre care 20 de milioane în lupte și 30 de milioane din cauza urmărilor războiului. A doua conflagrație mondială a stabilit un nou echilibru de forțe de putere pe mapamond, care s-a concretizat într-o confruntare bipolară, denumită Războiul Rece, între SUA și Uniunea Sovietică. De asemenea, Al Doilea Război Mondial a consacrat declinul geo-politic al Europei, care a devenit o regiune împărțită și dominată de cele două superputeri. O altă urmare a fost stimularea conlucrării europene în perioada postbelică, mai ales a părții sale vestice, ne-ocupate de sovietici. Altă consecință a fost că la sfârșitul războiului s-a inaugurat era nucleară în istoria omenirii și a stimulat cursa înarmărilor în perioada postbelică. URSS a detonat o bombă în 1951. Al Doilea Război Mondial a stimulat și procesul de decolonizare, care s-a finalizat, grosso modo, în anii 50-60 ai secolului trecut. O altă consecință a constat în stimularea cercetării științifice, concretizată într-o serie de descoperiri, cum ar fi radarul, rachetele, laserul etc. În concluzie, Al Doilea Război Mondial a influențat puternic evoluția omenirii, iar consecințele acestuia le resimțim și astăzi.

8

IV. Crearea și funcționarea Organizației Națiunilor Unite 1. Înființarea ONU Liga Națiunilor reprezentase o premieră în relațiile internaționale, dar în cele peste două decenii de funcționare, ea nu a răspuns dezideratelor pentru care fusese creată, astfel că ea a sucombat. Dar ideea unei noi organizații mondiale care să gestioneze pacea și securitatea Lumii s-a pus încă de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Primul document în care apare această idee este Charta Atlanticului, din august 1941. Ea prevedea instituirea unui sistem de securitate generală, stabilită pe baze mai largi. La 1 ianuarie 1942, se adoptă Declarația Națiunilor Unite, prin care aceasta se angaja să materializeze după război un sistem de pace și securitate mondială. Problema configurației noii organizații mondiale s-a discutat în cadrul întâlnirilor și conferințelor statelor membre ale Coaliției Națiunilor Unite. O importanță aparte au Conferința miniștrilor de Externe al Națiunilor Unite din 16/30 octombrie 1943, de la Moscova și întâlnirea de la Teheran din 28 noiembrie-1decembrie 1943 a liderilor Coaliției Națiunilor Unite. În cadrul acesteia, s-a decis constituirea unei organizații noi. Activitatea principală s-a desfășurat la Dumbarton Oaks. Aici s-au desfășurat două Conferințe: prima, între 21 august și 28 septembrie 1944, la care au participat Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie, iar cea de-a doua, între 29 septembrie și 7 octombrie, între cei trei participanți inițiali, plus China. Franța nu a participat la aceste reuniuni. S-au stabilit: rolul de a apăra securitatea internațională prin promovarea securității colective; denumirea de ONU și structura noii organizații. S-a stabilit compunerea organizației: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internațională de Justiție și un Consiliu Economic și Social. S-a hotărât ca cele 4 țări: URSS, SUA, Marea Britanie și China, la care s-a adăugat și Franța, să facă parte din Consiliul de Securitate, în calitate de membrii permanenți. Au rămas în discuție două mari probleme: votul și admiterea celor 15 republici unionale din componența Uniunii Sovietice. A doua problemă a fusese ridicată de Moscova, întrucât dominioanele britanice au fost admise ca membre ale organizației mondiale și atunci s-a cerut ca și cele 15 republici unionale să devină membre. Problema a fost rezolvată la Conferința de la Ialta, când s-a ales o soluție de compromis, fiind admise doar Ucraina și Bielorusia. Problema votului a fost discutată cu mai multe ocazii, avansându-se ideea ca membrii permanenți să aibă drept de veto și necesitatea unanimității votului membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. Problema votului a fost tranșată la Conferința de la San Francisco, care s-a desfășurat între 23 aprilie – 23 iunie 1945. S-a decis ca membrii permanenți să aibă dreptul de veto. În același timp, Conferința de la San Francisco a definitivat noua organizație și a adoptat Charta ONU. ONU a început să funcționeze la 24 octombrie 1945, când Charta a fost ratificată de cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și de ceilalți membri. 2. Charta ONU Este documentul fundamental al Organizației, care statuează principiile, scopurile și structura internă ale acesteia . Ea are 19 capitole și 111 articole. Organizația a fost structurată pe baza principiului muschetarilor. Un atac împotriva unui stat membru este un atac împotriva tuturor, ea are la bază teza securității colective. Scopul său este de a menține pacea și securitatea internațională, precum și protejarea drepturilor fundamentale ale omului. La 10 decembrie 1948, ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care este considerată parte a Chartei. Data de 10 decembrie a devenit ziua drepturilor omului.

9

Charta menționa că erau membre ale ONU toate statele participante la Conferința de la San Francisco și toate celelalte state care acceptau prevederile Chartei. La 10 ianuarie 1946, cu prilejul primei sesiuni a Adunării Generale, ONU avea 51 de membri. România a devenit membră a ONU în decembrie 1955. 3. Structura ONU Organismele ONU: a) Adunarea Generală b) Consiliul de Securitate c) Consiliul economic și social d) Consiliul de tutelă e) Curtea Internațională de Justiție f) Secretariatul a) Adunarea Generală – este formată din totalitatea membrilor organizației. Fiecare stat membru are un singur vot la dispoziție, dar fiecare stat membru dispune de o misiune permanentă. Numărul de membri ai acestei misiuni depinde de mărimea statului. Adunarea Generală ține ședințe, sesiuni ordinare și extraordinare. Sesiunile ordinare începeau în luna septembrie, la sediul din New York. De regulă, delegațiile la Adunarea Generală sunt conduse de miniștrii de externe. Regula este ca, la sfârșitul anului, de Crăciun, Adunarea Generală săși încheie sejurul. Mai recent, s-a încetățenit cutuma ca Adunarea Generală să se întrunească tot anul. În prima întrunire se aleg forurile de conducere, respectiv președintele, vicepreședintele și membrii comitetului. Durata mandatului este de 1 an. Sistemul de vot operează cu majoritate simplă în cele mai multe cazuri, iar în unele probleme importante este necesar votul de 2/3. Majoritatea de 2/3 se utilizează la alegerea unui membru al Consiliului sau la modificarea cuantumului cotizației. De regulă, Adunarea Generală adoptă rezoluții ale ONU care sunt obligatorii pentru statele membre. Sesiunile extraordinare ale ONU au loc atunci când apar probleme complicate ale vieții internaționale. b) Consiliul de Securitate are două categorii de membri: - permanenți (Franța, SUA, Marea Britanie, China, URSS) - nepermanenți (10 membri) Membrii nepermanenți sunt aleși pe o perioadă de doi ani din rândul statelor membre. Există o repartiție pe regiuni în privința membrilor nepermanenți (3 state africane, 2 state asiatice, 2 state din America Latină, 2 state din Europa Occidentală și 1 stat din Europa de Est). Mandatul membrilor: 2 ani; Adunarea Generală alege anual 5 membri. c) Consiliul economic și social (ECOSOC) – se ocupă cu problemele economice și sociale. Format din 54 de membri, cu un mandat de 3 ani, iar în fiecare an, Adunarea Generală alege 1/3 dintre membri, adică 18. Are două sedii: New York și Geneva și numește comisii și comitete care discută diverse probleme. De ECOSOC depind o serie de instituții: OAC, FMI, BIRD, FAO (Organizația pentru agricultură și alimentație), OIM, UNESCO – Paris. Întreține relații constructive cu organizații neguvernamentale ONG/ENG. d) Consiliul de Tutelă – înființat pentru a asigura administrarea și supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii. Până în 1994, toate aceste teritorii și-au obținut independența/autoguvernarea, ultimul fiind administrat de SUA; e) Curtea de Justiție – sediul la Haga. Organ juridic al ONU, este compus din 15 judecători independenți; mandatul judecătorilor este de 9 ani, aceștia fiind aleși de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Atunci când apar diferende, statele se supun deciziilor Curții. f) Secretariatul – organizatorul administrativ principal al ONU. Compus dintr-un Secretar general, ales pe 5 ani, la propunerea Consiliului de Securitate, de către Adunarea Generală. Sediile sunt la New York, Geneva, Viena și Nairobi. Charta ONU prevede că

10

Secretariatul este administratorul organizației, având un rol esențial în îndeplinirea misiunii ONU. Secretarul Ban Ki Moon (2007) mandat de 5 ani, fiind reales o singură dată. Din 2017, secretar general al ONU este portughezul Antonio Guteres. 4. Funcționarea ONU 10 ianuarie 1946 are loc prima ședință a Adunării Generale la Londra. 10 decembrie 1948 – adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului Un moment important care a arătat limitele sale a fost Războiul din Coreea (19501953). La 25 iunie 1950, Coreea de Nord a atacat Coreea de Sud, ONU a intervenit și a adoptat o rezoluție de condamnare a invaziei și a decis să se formeze forțe armate contra Coreei de Nord. Această decizie a fost posibilă ca urmare a ieșirii URSS din Consiliul de Securitate. URSS a revenit după câteva luni, blocând orice rezoluție contra Coreei de Nord. Un alt exemplu: 1990 – Saddam Hussein a invadat Kuweit. ONU a adoptat o rezoluție pentru ca o coaliție de forțe să intervină, declanșând primul război din Golf. ONU nu a reușit să-și materializeze obiectivul – menținerea securității colective. S-a recurs la constituirea forțelor de menținere a păcii – Căștile Albastre. Prima utilizare – Criza Suezului (1956-1957). Acestea aveau misiunea de a se interpune între părțile din conflict, pentru a observa și menține securitatea și pacea în zonele de conflict. Ele sunt înarmate cu armament ușor, de autoapărare. A fost constituit din forțe puse la dispoziție de țările membre organizate și finanțate de ONU. Au executat zeci de misiuni în diverse regiuni ale globului, 1988 – Premiul Nobel pentru Pace. Forțele de menținere a păcii sunt principalul instrument al ONU de prezervare a stabilității în lume, având un rol pozitiv. ONU – singura organizație universală care are drept scop menținerea securității și păcii. Misiunea fundamentală nu a putut fi materializată, dar a avut un rol pozitiv. Se discută despre reformarea ONU, mai ales a Consiliului de Securitate, dar toate eforturile și inițiativele în acest sens au eșuat. V. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN PRIMII ANI POSTBELICI (1945-1947) În primii ani după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, relațiile internaționale au fost determinate de contradicțiile din ce în ce mai adânci în interiorul Coaliției Națiunilor Unite și, practic, marea alianță din timpul războiului s-a destrămat. A urmat o mare confruntare între SUA și Uniunea Sovietică, situație cunoscută sub numele de Război Rece. Războiul Rece a fost caracterizat de Raymond Aron cu sintagma „pace imposibilă, război improbabil”. 1. Conferința de Pace de la Paris din 1946. Sarcina de a găzdui o nouă confruntare care să reglementeze problemele de război a revenit din nou Franței. Decizia de a o convoca a fost luată de cele patru Mari Puteri: SUA, URSS, Marea Britanie și Franța. Între 25 aprilie și 12 iulie 1946, miniștrii de externe ai celor patru mari țări s-au reunit la Paris pentru a discuta proiectele tratatelor de pace dintre puterile învingătoare în statele satelit ale Germaniei (Italia, Bulgaria, România, Finlanda și Ungaria). Cu Germania nu s-a încheiat un tratat de pace, ci doar cu sateliții Totodată, cei 4 miniștri de externe au hotărât să fie convocată Conferința de Pace, la 26 iulie 1946. Conferința s-a desfășurat până la 15 octombrie același an, în Palatul Luxemburg din Paris. La Conferință au participat 32 de state, iar rolul conducător l-au avut, ca și în 1919, Marile Puteri, respectiv cele 4 + China (naționalistă/gomindanistă/necomunistă). Față de situația din 1919 , avuseseră loc schimbări importante, în primul rând, prezența URSS printre participanți cu rol decisiv. Italia și Japonia, care făcuseră parte in forurile de conducere în Conferința din 1919, erau acum țări învinse în război. Țările satelit ale Germaniei au avut un statut consultativ, ele putând doar să-și exprime punctul de vedere, fără a avea nicio putere de decizie. De reținut este faptul că întreaga putere de decizie

11

aparținea Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri, Conferința putând face doar recomandări. Proiectele tratatelor de pace au fost publicate la 30 iulie 1946 în forma finală. După dezbateri, au fost adoptate, în timpul reuniunii miniștrilor de externe ai Marilor Puteri, desfășurată la New York, în perioada 4 noiembrie – 11 decembrie 1946. Cu toate disputele și contradicțiile între Marile Puteri în această problemă, ele au reușit să ajungă la un consens. Tratatele de pace au fost semnate pe rând de ministrul de Externe al SUA, la 20 ianuarie 1947, de cel al URSS, la 29 ianuarie 1947, de cel al Marii Britanii la 4 februarie 1947, al Franței, la 10 februarie. Tratatele de pace au fost semnate la 10 februarie 1947 la Paris. Ele au pus capăt stării de război și au permis ca sateliții Germaniei să redevină state suverane în relațiile internaționale. Tratatele fixau responsabilitățile celor cinci țări în domeniul pregătirii și desfășurării forțelor armate, și, în același timp, ele își luau obligația de a împiedica renașterea fascismului sau a oricărei organizații care ar fi împiedicat accesul la drepturile democratice. De asemenea, semnatarii se obligau să asigure tuturor persoanelor de sub jurisdicția lor drepturile fundamentale ale omului. Tratatele de Pace conțineau o serie de prevederi teritoriale, care modificau harta politică a continentului și a Lumii. Astfel, se consemna sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și se făceau ajustări ale frontierelor ungarocehoslovace, româno-ungare, iugoslavo-ungare, sovieto-române, româno-bulgare și sovietofinlandeze. Prevederi teritoriale Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa. Practic, Tratatul de Pace cu Finlanda a consemnat revenirea la înțelegerea din 12 martie 1940, de după încheierea războiului de iarnă. Acest lucru a fost privit ca o mare nedreptate față de Finlanda, pentru că agresorul era URSS, nu Finlanda, iar finlandezii se bucurau de o mare simpatie, datorită rezistenței lor din anii 1939-1940. România primea înapoi nordul Transilvaniei (anexat la Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940), dar pierdea Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, în favoarea Uniunii Sovietice, respectiv Cadrilaterul (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei. Italia ceda Franței zona Val d Aosta, iar Iugoslaviei, Istria, Rijeka și Zadar-ul (azi Croația). De asemenea, Italia transfera Greciei Dodecanezul. În schimb, orașul Trieste era declarat autonom. De asemenea, se anula și prevederea Primului Dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), prin care Ungaria ocupase o serie de teritorii din Sudul Slovaciei. Cât privește Ucraina Subcarpatică, acest teritoriu a intrat în componența URSS. Tratatul de Pace conținea și prevederi privind datoriile de război datorate de sateliți. URSS a avut cele mai mari pretenții față de ei, cu excepția Bulgariei, cu care avea relații normale. Despăgubirile de război au fost fixate la valuta în dolari a anului 1938: Italia-360 de milioane de dolari, împărțiți astfel: 100 milioane către URSS, 115 milioane către Iugoslavia; 105 milioane către Grecia, 25 milioane către Etiopia, 15 milioane către Albania. Finlanda: 300 milioane de dolari către URSS; România: 300 milioane dolari către URSS (ambele țări plăteau în mărfuri); Ungaria: 300 de milioane de dolari, astfel: 200 milioane către URSS și 100 către Cehoslovacia și Iugoslavia; Bulgaria: 70 milioane astfel: 45 milioane către Grecia și 25 milioane către Iugoslavia. Pe lângă clauzele economice și teritoriale, mai erau și cele de ordin militar. Prin tratat s-a stabilit că trupele străine vor fi retrase din Europa în decurs de 9 ani, cu excepția Ungariei și a României. Motivul invocat era asigurarea legăturilor trupelor sovietice cu Austria, care fusese ocupată de trupele Coaliției Națiunilor Unite. În 1958 s-au retras trupele sovietice din România, iar din Ungaria în 1991 [În 1955, s-a încheiat un tratat austro-sovietic și trupele sovietice s-au retras din Austria]. Forțele armate erau diminuate. De exemplu, România avea 100 de mii de militari.

12

În concluzie, Tratatul de pace din 1947 au reprezentat o etapă importantă în relațiile internaționale postbelice. În pofida disputelor și a contradicțiilor, Marile Puteri au colaborat între ele. Pentru țările din Europa Centrală și de Est, tratatele de pace au oficializat ocupația sovietică. 2. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est Estul european s-a aflat, începând din august 1939, sub dominația Germaniei și a Uniunii Sovietice, cele două Mari Puteri realizând un condominium în perioada 1939-1941. Ulterior, Centrul și Estul Europei au intrat sub controlul Germaniei, iar schimbarea cursului războiului a determinat ca Armata Roșie să ocupe în anii 1944-1945 aproape toate țările din zonă. Problema controlului Europei de Est a fost discutată de liderii Coaliției Națiunilor Unite la întâlnirile din această perioadă (Teheran, Ialta și Potsdam). Marile Puteri occidentale au cedat în fața pretențiilor lui Stalin. Astfel, întreaga Europă de Est a intrat, în anii 1945-1946, sub controlul URSS. Înțelegerea între cele trei Mari Puteri s-a fisurat înainte de terminarea războiului, respectiv după Conferința de la Ialta. Britanicii intervin în Grecia, iar URSS impun guvernul Petru Groza în România. Unii specialiști apreciază că acesta este momentul de început al Războiului Rece. În același timp, URSS a pregătit terenul pentru controlul viitor al Europei de Est, astfel a creat comitete naționale în Polonia și Cehoslovacia și o serie de unități militare, care urmau să constituie embrionul viitoarelor organisme militare din aceste țări, anume „Corpul cehoslovac”, în România , diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, iar în Polonia , „Armata de Eliberare”. În anii 1945-1946, pretențiile Uniuni Sovietice au crescut, iar Moscova a dorit să ajungă la Strâmtori , prin aservirea Turciei. Occidentalii au devenit intransigenți și au acordat ajutor militar Greciei și Turciei, ceea ce a împiedicat instaurarea unor regimuri prosovietice. Momentul de ruptură al marii alianțe este 5 martie 1946, când Churchill rostește la Fulton, în SUA, un discurs în care denunță agresivitatea URSS și fundamentează conceptul de Cortină de Fier. Anul 1947 reprezintă un an crucial pentru destinul Europei și al Lumii și a consfințit ocuparea Europei de Est de către Uniunea Sovietică. În 1947, SUA adoptă „Doctrina Truman” sau „Doctrina Îndiguirii” și lansează în iunie 1947 „Planul Marshall” de ajutorare a Europei și de depășirea greutăților cauzate de război. Țările aflate sub controlul URSS au refuzat Planul Marshall, iar în perioada 22-27 septembrie 1947, s-a desfășurat în Polonia o Conferință a conducătorilor partidelor comuniste din nouă țări: URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia. Cu acest prilej, s-a înființat Biroul Informativ (COMINFORM), care era o reînnoire a Cominternului, creat în 1919 de Lenin și desființat de Stalin, în 1943, la cererea lui Roosevelt. De asemenea, s-a adoptat un plan ideologic, așanumita Doctrină Jdanov, prin care țările din Europa de Est treceau la regimul comunist. Pe fondul adâncirii contradicțiilor cu occidentalii, Stalin a decis să treacă la comunizarea Europei de Est. La 30 decembrie 1947, este înlăturată monarhia din România, care devine republică populară, iar în 28 februarie 1948, are loc lovitura de la Praga, comuniștii preluând total puterea. Lovitura de stat de la Praga a fost ultimul eveniment care a consacrat comunizarea Europei de Est. În 1949 s-a creat CAER-ul, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, iar în 1955, Tratatul de la Varșovia [și la 4 aprilie 1949 NATO]. Au existat însă și cazuri în care instalarea comunismului nu s-a datorat direct prezenței Armatei Roșii: Iugoslavia și Albania. În concluzie, instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est a fost un rezultat al evoluției internaționale postbelice, marcată de destrămarea Coaliției Națiunilor Unite și confruntarea dintre SUA și URSS. O a doua concluzie: lipsită de umbrela occidentală, asigurată în perioada interbelică de Franța și Anglia, partea de Est a Europei a intrat mai întâi sub hegemonia Germaniei și apoi sub cea sovietică. În primii doi ani postbelici, Stalin a dorit

13

să creeze la granițele sale vestice un brâu de securitate pentru URSS, dar adoptarea „Doctrinei Îndiguirii” și a „Planului Marshall” în 1947 a creat pericolul pierderii influenței în Europa de Est de către URSS. În aceste condiții, Moscova a decis comunizarea întregii regiuni pentru a o putea controla, pentru confruntarea cu SUA. Au existat două țări, Albania și Iugoslavia, în care regimul comunist nu a fost instalat direct de către URSS. VI. DECOLONIZAREA: PROCES FUNDAMENTAL AL ISTORIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE După marile descoperiri geografice de la sfârșitul secolului XV, s-au constituit marile imperii coloniale ale puterilor europene, respectiv cele din vestul continentului. În secolele următoare, au apărut și au evoluat imperiile coloniale spaniol, portughez, britanic, olandez, francez, belgian, italian și german, situate pe continentele american, asiatic și african. La finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a continentului american s-a eliberat de sub dominația colonială (britanică, spaniolă sau portugheză). Apogeul împărțirii coloniale a Lumii s-a realizat la sfârșitul secolului XIX: în anul 1885 la Berlin, s-a desfășurat o Conferință internațională consacrată special problemelor coloniale. Problema coloniilor a reprezentat una dintre cauzele Primului Război Mondial, întrucât Germania, cu ascensiune puternică în a doua jumătate a sec. XIX , nu avea colonii și a pus în discuție împărțirea colonială a lumii. 1.Definirea și cauzele decolonizării Conceptul de decolonizare este amplu discutat, iar asupra lui s-au formulat mai multe definiții: una dintre ele apreciază că decolonizarea se definește ca un proces prin care se pune capăt controlului politic asupra teritoriilor coloniale și care înlocuiește acest tip de control cu o altă relație. O altă definiție precizează că decolonizarea reprezintă o retragere parțială a Marii Britanii și a altor țări europene din regiunile extraeuropene. Între decolonizare și independență nu există o sinonimie perfectă. Una din cele mai importante concepții asupra decolonizării aparține scriitorului francez Franz Fanon. El a scris o carte intitulată „Damnații Terrei” în 1961, în care aprecia că procesul de colonizare fusese unul violent și de aceea decolonizarea era, la rândul ei, violentă. El spunea că „decolonizarea este pur și simplu înlocuirea unui spațiu de oameni cu un alt spațiu de oameni, această înlocuire fiind de natură violentă”. [el era născut în Martinica, luptând ca revoluționar în Algeria] Decolonizarea înseamnă destrămarea imperiilor coloniale și obținerea independenței politice de către fostele colonii. Decolonizarea s-a produs atât pe cale violentă, prin războaie, cât și pe cale pașnică, printr-un compromis între metropole și colonii. Termenul a apărut în jurul anului 1930 și s-a generalizat pe la 1960, când cunoaște un apogeu. Cauzele decolonizării. Ele sunt complexe. O principală cauză a fost situația Europei după Primul Război Mondial, când rolul acesteia s-a redus (rol geo-politic). La sfârșitul Primului Război Mondial, au dispărut imperiile aristocratice europene: Imperiul AustroUngar, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul German. Principiile propagate de președintele american Woodrow Wilson din ianuarie 1918, erau concretizate în cele 14 puncte. Punctul 5 al acestui program făcea referire la rezolvarea imparțială a problemelor coloniale, ceea ce a trezit temeri între aliați, deoarece se readuceau în discuție problemele coloniilor Franței și Marii Britanii. Politica Marii Britanii față de o serie de foste colonii, așa-numitele dominioane (Canada, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă,). După o serie de discuții, în 1931 se adoptă „Statutul de la Westminster”, prin care dominioanelor li se acordă practic independența, ele putând anula legile decretate în Anglia. Cu toate acestea, regina Marii Britanii rămânea formal șeful statului.

14

Crearea ONU care a impulsionat decolonizarea; de altfel, Charta ONU avea prevederi care favorizau decolonizarea. 2. Etapele decolonizării postbelice a) decolonizarea continentului asiatic. Asia este primul continent care a inaugurat decolonizarea. Ea a început după înfrângerea Japoniei, în 1945, lupta împotriva Japoniei transformându-se, în multe cazuri, în luptă de eliberare națională. Mișcările naționaliste de pe continentul asiatic s-au caracterizat printr-o îmbinare a metodelor violente cu cele pașnice. Primul stat care și-a obținut independența au fost Filipinele (care intraseră sub dominația SUA din 1898). Printr-un acord între metropolă și colonie, în 1941, Filipinele au obținut independența, la 4 iulie 1946. Un proces complex a avut loc pe sub-continentul indian, aici existau diferite etnii și două religii principale: hinduismul și islamul. Ca urmare, s-au creat două mișcări naționaliste: Congresul Național Indian și Liga Musulmană. Între ele a existat un puternic conflict, care a dus la crearea a două state, în 1947: India și Pakistanul. India s-a proclamat republică, la 26 ianuarie 1950. În anul 1971, Pakistanul de Est a devenit stat independent, sub numele de Bangladesh. În anul 1948, au obținut independența statală Ceylon (azi Sri Lanka) și Birmania (azi Myanmar). Arhipelagul indonezian nu a primit inițial independența, pentru că metropola (Olanda) s-a opus. După o serie de confruntări militare și negocieri diplomatice, Indonezia a fost recunoscută ca stat independent și s-a proclamat Republică, la data de 17 august 1949. În paralel cu evenimentele din India, într-o altă regiune, respectiv Indochina, a existat o situație asemănătoare. Indochina fusese colonie franceză timp de peste 70 de ani și era formată din Vietnam, divizat în două protectorate: Annam și Tonkin, și, respectiv, două teritorii non-vietnameze: Laos și Cambodgia. După război, Franța nu a recunoscut independența Vietnamului și s-a ajuns la un război 1945-1954, între Franța și mișcarea naționalistă condusă de Ho-Și-Min. Franța a fost învinsă, iar Conferința de la Geneva din 1954 a stabilit împărțirea Vietnamului de-a lungul paralelei de 17 grade latitudine nordică. Vietnamul de Nord a devenit comunist, iar Vietnamul de Sud a rămas necomunist. În Vietnam, a avut loc un război 1964-1975, forțele sud vietnameze fiind susținute de SUA, care a pierdut războiul. În 1975, comuniștii au obținut victoria și au reunificat țara. În deceniul nouă al secolului XX, decolonizarea Asiei era încheiată, rămăseseră doar două teritorii: Brunei și Hong Kong.1984 – Brunei proclamat independent, iar Hong Kong, colonie britanică, a fost retrocedată Chinei în 1997. b) Decolonizarea Africii La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape întreg continentul african era împărțit între puterile coloniale: Franța, Marea Britanie, Portugalia, Belgia, Italia. Belgia. Decolonizarea Africii a început în deceniul al șaselea al secolului trecut. Coasta de Aur a fost prima colonie britanică din Africa Neagră, care a obținut independența, în perioada postbelică, la 6 martie 1957, când și-a luat numele de Ghana. Au urmat apoi, la începutul anilor 60, Uganda, Kenya și Republica Unită Tanzania, formată din două foste colonii: Tanganyka și Zanzibar. Situația a fost mai complexă în cele trei colonii britanice din Africa central-sudică: Rhodesia de Nord, Rhodesia de Sud și Nyassaland. Marea Britanie a refuzat intenția să acorde independența Rhodesiei de Sud, unde erau mulți albi, astfel că și-a declarat unilateral independența Federația Africii Centrale, constituită de Marea Britanie, pentru a păstra sub control aceste teritorii. Federația respectivă s-a destrămat la mijlocul deceniului al șaptelea, Nyasaland luând denumirea de Malawi, Rhodesia de Nord – Republica Zambia, Rhodesia de Sud – 1970 Republica Zimbabwe. Decolonizarea coloniilor franceze a fost stimulată de revenirea la putere a generalului Charles de Gaulle, în 1958. Regiunile dominate de francezi în nord-vestul continentului erau

15

Maroc, Tunisia, Mauritania și Alger, ultima fiind considerată ca o parte a Franței. Cea mai sângeroasă confruntare a avut loc în Algeria, ea obținând independența în 1962. O decolonizare mai liniștită a avut loc cu Togo și Camerun, teritorii care intraseră sub dominația Franței în 1919. Togo și-a proclamat independența în 1958, iar Camerun în 1960, În 1958, în urma unui referendum, Guineea și-a proclamat și ea independența, iar în 1960 alte patru colonii franceze (Congo-Brazaville, Gabon, Republica Centrafricană și Ciad) au devenit state independente. Ultimele colonii care au obținut independența sunt cele ale Portugaliei: Angola, Mozambic, Insulele Sao Tome și Principe, Insulele Capului Verde. În anul 1974, regimul de dictatură din Portugalia este înlăturat, iar acest lucru a facilitat obținerea și recunoașterea independenței coloniilor în 1975, însă în Angola a urmat un război civil între diferite grupări rivale. O evoluție asemănătoare s-a înregistrat în Mozambic. În concluzie, decolonizarea este unul dintre cele mai importante fenomene ale istoriei contemporane universale, care s-a finalizat în a doua jumătate a secolului XX.

16