Calinescu Si Romanul Interbelic-Athesiu Sorin [PDF]

Zitiervorschau

CĂLINESCU ŞI ROMANUL INTERBELIC ATHEŞIU SORIN - CLASA A X-A, LICEUL TEHNOLOGIC LUPENI PROF. COORD. BAKK KATO

Prin George Călinescu romanul românesc interbelic se reîntoarce la formula prozei clasice tradiţionale, a unui realism obiectiv, de tip balzacian. Este vorba de o reacţie faţă de direcţia noului roman, de o respingere a proustianismului, care n-ar fi avut în literatura noastră reuşită datorită dezvoltării târzii a societăţii româneşti nepregătită pentru astfel de rafinament. Luându-şi ca punct de plecare contestarea ideilor exprimate de Camil Petrescu în problema romanului, G. Călinescu susţine că numai o psihologie concepută caracterologic, la modul moraliştilor clasici, poate să ducă la configurarea unor personaje de roman cu adevărat viabile. „Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi caractere. Cât e viabil în Proust este obiectiv şi organic şi prin aceea clasic, deşi aglomerat de încetineală. Restul, adică trăirea concretului, a eului absolut, nu e decât un album de senzaţie, de impresii, de opinii, de maxime”1. Deşi înţelegem că nu are sens să dea reguli de îndrumare unui romancier, totul ţinând în creaţie de puterea vocaţiei autorului, G. Călinescu crede că este totuşi, necesar, pentru lărgirea conştiinţei estetice a scriitorului epic, să i se recomande a medita „a posteriori” la structura unor romane „solide şi universale” cum i se par a fi în primul rând acelea ale lui Balzac în care „documentul istoric” s-a prefăcut magistral în „document fictiv” căpătând „o înaltă semnificaţie umană”2, prin viziunea caracterologică fundamentală, reflectată de tipologia personajelor. Biografia romanţată, care ajunge la modă în roman, „în proporţii îngrijorătoare”, în ultimul deceniu dinaintea izbucnirii celui de al doilea război mondial, este denunţată ca „un gen hibrid” prin excelenţă, contravenind după G. Călinescu la ceea ce se cere în primul rând unui roman, adică „libertate de mişcare, invenţie, o desfăşurare hotărâtă doar de legile intrinseci ale creaţiunii”. Spre deosebire de romancier, definit ca „un observator” urmărind clasificarea tipologică, biograful ar fi „într-un fel un mistic al existenţelor”. Structural, biografia şi romanul i se par autorului Enigmei Otiliei a sta pe „poziţii antinomice”, concluzia formulată categoric de el fiind că „un erou de biografie nu poate intra în roman şi invers” 3. Într-o literatură în care „se face prea multă sociologie şi istorie”, el propune soluţia orientării romanului nostru „spre o psihologie caracterologică şi spre umanitatea canonică”4. 1

G. Călinescu – „Camil Petrescu teoretician al romanului” în „Viaţa românească”, 1939, nr.1, pag. 3. G. Călinescu – „Câteva cuvinte despre roman” în „Adevărul literar şi artistic”, 1938, nr. 918, pag. 4. 3 G. Călinescu – „Eminescu romanţat” în „Jurnalul literar”, 1939, nr. 24, pag. 6. 4 G. Călinescu – „Sensul clasicismului” în „Revista Fundaţiilor”, 1946, nr. 2, pag. 3. 2

1

Polemizând cu cei care pretind romanului să fie „greu de probleme şi abisal” şi care îşi manifestă preferinţa pentru „opera opacă şi exagenuă” pe care o consideră „inefabilă ca marea” autorul Enigmei Otiliei ajunge să declare paradoxal că marile romane sunt de fapt „simplificatoare, schematice, exuberante”5. În ceea ce priveşte metoda care trebuie „adoptată în roman”, adică dacă este cazul de a fi „balzacian”, „stendhalian”, „tolstoian”, „proustian”, G. Călinescu crede că la noi sa pus problema greşit. Chiar dacă un romancier poate să-şi însuşească de la „un model”, cu care îşi simte afinităţi o „manieră” de reprezentare în măsură a-i facilita „comunicarea observaţiilor” formându-se ca pictorii care încep prin a copia pânze de maeştri, „metoda” în sine nu conferă niciodată romanului „originalitatea”, datorită faptului că acesta ţine numai de „darul misterios” al autorului „de a crea o ficţiune stabilă care să încifreze experienţa”6. Ca romancier, G. Călinescu se revelă mai puţin clasic decât în teorie. Dacă Enigma Otiliei rămâne un poem de structură balzaciană, fără excese de tipizare, construit cu scrupulul solidităţii. Compoziţiei într-o vreme de disoluţie a genului, Bietul Ioanide, dincolo de aspectele sale de roman caracterologic, de roman de moravuri sintetizând o epocă, de roman senzaţional, se impune ca un roman filozofic conceput într-un spirit deosebit de modern cu o tehnică eclectică prin excelenţă, în care pot să fie surprinse între altele şi îndrăzneli inovatoare de natura acelora experimentate de Gide. Preocuparea esenţială a prozatorului este de a exemplifica universalul, reducându-l la o schemă, la un tip, la un caracter general-uman, conform ideii că sufletul omenesc este veşnic acelaşi, indiferent de progresul ştiinţelor, al psihologiei. Cele două romane ale sale Cartea nunţii (1933) şi Enigma Otiliei (1938) sunt aproape o demonstraţie. Pornind de la caracterul de repetabilitate, de uniformitate, prin schematism şi automatism, de la aerul de teatralitate şi farsă prin care se exprimă viziunea specifică asupra lumii, Nicolae Manolescu vorbea de „caracterul alexandrin” al romanelor lui Călinescu.7 „Viziunea criticului este în mai mare măsură decât a creatorului: comentariul vieţii trece înaintea vieţii” 8. Însăşi obiectivitatea îi apare eseistului drept una paradoxală, „căci nu mai desemnează absenţa din evenimente a unui narator imparţial sau a demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator savant şi expert care în loc să înfăţişeze lumea o studiază pe probe de laborator”9. Romanele lui Călinescu depăşesc realismul clasic asimilând experienţele romanului modern, crează caractere dominate de o singură trăsătură majoră, ridicate la tipologii, ele fiind un pretext pentru introspecţie. Romancierul reface clasicismul trecând prin experienţele curentelor literare, pe 5

G. Călinescu – „A patra dimensiune” în „Contemporanul”, 1956, nr. 38, pag. 6. G. Călinescu – „Reflecţii mărunte asupra romanului” în „Viaţa românească”, 1956, nr. 6, pag. 3. 7 Manolescu, Nicolae – „Arca lui Noe”, Ed. Gramar, Bucureşti, 2003. 8 Idem. 9 Idem. 6

2

care le consideră consecvent principiilor sale teoretice relative. Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spaţiu şi timp, prin descrierea minuţioasă a cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, cu specială şi erudită atenţie pentru arhitectura clădirilor, pentru interioare, pentru operele de artă plastică ce le împodobesc, detaşarea faţă de personaje şi crearea de tipuri ne trimit la realismul secolului al XIX-lea. Balzacianismul apare în primul roman Cartea nunţii, în descrierea Casei cu molii şi în conturarea personajelor care o locuiesc. Latura balzaciană a romanelor se continuă în Enigma Otiliei, prin temă (istoria unei moşteniri) şi prin descrierea interioarelor, a străzii, a arhitecturii caselor, prin creaţia de tipuri; ea urcă în Bietul Ioanide şi în Scrinul negru prin descrierea interioarelor, prezentarea societăţii româneşti din deceniile IV-V ale secolului nostru. Romanele călinesciene depăşesc datele realismului clasic asimilând experienţe ale secolului XX, romanele sale incluzând elemente eseistice prin reflecţii asupra iubirii, a literaturii, a politicii precizând atmosfera locală şi timpul istoric. Ioana e un roman personal şi introspectiv, Enigma Otiliei unul social şi realist. Intelectualizarea viziunii este legată în romanul nostru de după 1930 de o schimbare a materiei: socialul se rarefiază, introspecţia devenind instrumentul privilegiat. Autorul nu-şi poate transcede eroii, nu mai e capabil de invenţie epică: creatorului i-a luat locul criticul, fără însă ca orizontul obiectiv să se acomodeze acestei perspective. Criticul fiind un comentator, nu mai este înfăţişat firesc (evenimente, psihologie, natură, artă) – totul fiind însoţit de umbra tenace a aprecierii critice.

BIBLIOGRAFIE

3

 Călinescu, Matei: Eseuri critice, EPL, 1967Ş  Şerban Cioculescu, G.Călinescu, în Varietăţi critice, EPL, 1966; OPERA LUI G.CĂLINESCU  Enigma Otiliei , roman, ed. definitivă, EPL, Buc., 1961;  Bietul Ioanide, roman, ESPLA, Buc., 1953;  Cartea nunţii, roman (în Opere, I), EPL, Buc., 1965;  Cronicile optimistului, EPL, Buc., 1964;  Cronici literare şi recenzii (I 1927-1932),Ed. Minerva, Buc., 1991; (II 1932-1933), Ed. Minerva, 1992;  Istoria literaturii române dela origini pînă în prezent, FRpLA, Buc., 1941

4