Calinescu - Estetica Basmului [PDF]

Zitiervorschau

G. Călinescu s-a ocupat de basm intr-un studiu amplu, apărut mai intâi in "Revista de istorie literară şi folclor"(19571958), tipărit apoi intr-un volum postum, "Estetica basmului"(1965), şi republicat de curând*. Criticul intuieşte specificul formei incă din prima frază a textului: "Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieţii in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci şi obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât şi adevăruri de ordin structural folcloric." Prin urmare, definiţia basmului ridică de la bun inceput două tipuri de probleme: una privind particularităţile genului in raportul cu celelalte forme literare (in special cu romanul), cealaltă vizând statutul său funcţional ("folcloric"). Referindu-se la primul aspect, Călinescu identifică drept notă distinctivă a genului prezenţa elementului "fabulos" sau "himeric": "Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. s...t Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm." Dar, cu toate că definiţia călinesciană rezolvă o problemă, ea deschide o alta. Marcându-şi diferenţa specifică in raport cu romanul (prin "eroii himerici" care se disting de "umanitatea canonică"), basmul riscă să iasă, din cauza aceleiaşi trăsături care sfidează constrângerile realismului, şi din sfera prozei in general. Căci, in concepţia lui G. Călinescu, textele de această factură erau repartizate in compartimentul poeziei; ceea ce in cazul basmului - formă narativă prin excelenţă - ar fi fost extravagant. Constrâns de aceste exigenţe, dintre care niciuna nu putea fi sacrificată, criticul va adopta o soluţie mixtă. Mai exact, el va accepta existenţa mai multor straturi in cadrul basmului. Astfel, după ce polemizează, in capitolul "Fondul omenesc", cu reprezentanţii "studiilor tradiţionale", care citeau basmul exclusiv din unghi ezoteric, ignorând esenţa sa de "tablou al vieţii", Călinescu caracterizează genul amintit prin suprapunerea a două planuri. Mai intâi, e vorba de "planul prozaic, mai exact «prosastic», realist", care studiază "problemele cele mai acute ale vieţii individuale, familiei, societăţii". Pe acesta se pliază un al doilea nivel, "hieroglific sau simbolic, mai limpede, poematic", care "se impune conştiinţei prin sugestii". De altfel, "chiar când simbolurile nu sunt subliniate şi cititorul, copil de obicei, nu poate raporta imaginile la sisteme complicate, se simte că basmul nu spune totul in plan psihologic, şi farmecul provine pentru unii mai ales din misteriosul poematic, care insă e parţial descifrabil, o inteligibilitate totală fiind contrară regulilor artei". La urma urmei, această dublă stratificare caracterizează intregul parcurs al "Esteticii basmului", ce pare un mixaj intre articolele călinesciene de poetică a romanului şi "Universul poeziei". Astfel incât elementele discursului epic (comentate in capitole precum "Zmei", "Șerpi", "Balauri", "Uriaşi", "Alţi monştri", "Draci", "Simboluri meteorologice şi cronologice", "Zâne"ş.a.m.d.) seamănă cu nişte aisberguri cărora Călinescu le determină mai intâi faţa vizibilă sau prozaică (adică embrioanele de "psihologie") şi apoi faţa invizibilă, poematică (sugestiile simbolice). Cu toate acestea, criticul identifică in basme şi un al treilea plan, didactic, pe care il consideră "tolerabil atunci când e absorbit in fapte fără nicio intervenţie discursivă". In definitiv, acesta e dimensiunea care conferă genului (şi) un statut "funcţional", de vehicul al moralei unei colectivităţi. Insă chiar restricţia amintită - "fără nicio intervenţie discursivă" - ne arată că, in realitate, Călinescu pune cu totul intre paranteze funcţia etică a basmului pentru a se opri exclusiv asupra valorii sale literare. De altfel, această impresie e confirmată de maniera in care criticul tratează una dintre proprietăţile fundamentale ale speciei: stereotipia sa. E drept, Călinescu admite că basmul se constituie din combinarea unor "situaţii-şablon", a unor "momente s...t prefabricate", care - continuă autorul volumului din 1965 - "consistă in simple formule s...t sau in soluţii, situaţiuni şi motive". Numai că această particularitate nu il va conduce pe critic către acceptarea unui statut aparte al basmului (şi al folclorului in general) in raport cu literatura. Iar acest lucru se intâmplă din două motive. Mai intâi, pentru că, in viziunea lui Călinescu, chiar şi proza "cultă" ia naştere din combinarea anumitor subiecte-standard, adică a unor "tipuri". Apoi, pentru că, asemenea romanului, de pildă, nici basmul nu exclude originalitatea. In fond, acesta este şi motivul pentru care criticul respinge in principiu analiza tematică: pentru că adepţii acestei orientări descompun unitatea substanţială a basmului şi ignoră astfel valoarea lui ca operă. "Sunt s...t basme bune şi basme anodine şi rele" - decretează Călinescu, pentru care "a urmări un motiv pe o arie geografică, in pură abstracţiune" şi desprins de context e o operaţie la fel de inutilă ca şi demersul prin care "un istoric literar ar face bibliografia adulterului". Cu toate acestea, nu e greu de observat că insuşi autorul "Esteticii basmului"practică o analiză de tip tematic; căci, respingând clasificările aride de tipul Aarne-Thompson, el işi propune totuşi să stabilească "un indice alfabetic clar şi fără limitări categoriale şi numerice". Și, pentru a fi mai convingător, criticul ne oferă următorul exemplu: "Șarpe, invăţând pe un păstor să ceară de la regele şerpilor darul de a pricepe limba animalelor.// Limba animalelor, inţeleasă de un păstor după ce a scuipat in gura regelui şerpilor.// Ghigorţ, găsit de un băiat intr-o ciutură şi aruncat, la cererea lui, in puţ; vindecând un băiat de bube; făcând un palat dintr-un butoi.// Butoi prefăcut in palat de un ghigorţ.// Palat dintr-un butoi prin puterea unui ghigorţ. Etc." De altfel, chiar exemplul amintit ne sugerează caracterul particular al investigaţiei călinesciene: indicele său e - ca să folosesc aici o distincţie a lui Umberto Eco - o "enciclopedie", nu un "dicţionar", de vreme ce ultimul mod de structurare ar fi presupus ca interpretul să descompună individualitatea basmelor pentru a (re)compune un pretins Model al Basmului. Or, dată fiind aversiunea lui Călinescu faţă de "formele" sterile, o atare metodă i se va fi părut inacceptabilă. De aceea, spre deosebire de V. I. Propp şi de alţi structuralişti, criticul român va incerca să realizeze nu o morfologie a basmului, ci o fenomenologie abasmelor. Că un asemenea procedeu presupunea el insuşi identificarea şi manipularea unor

constante din structura de profunzime a textului - şi asta e posibil; insă cert este doar că G. Călinescu nu va recunoaşte niciodată legitimitatea acestei operaţii. Cu toate că, in realitate, ea va fi aceea care-i va oferi criticului o fundamentare pentru determinarea valorii operelor. Căci, pentru autorul "Principiilor de estetică", valoarea unui basm vine din capacitatea autorului de a "copia" intr-un stil personal "şabloanele": "Esteticeşte, stereotipia ne lămureşte asupra chestiunii originalităţii. In niciun caz, aceasta nu e de ordin schematic. Accidentul constituie in basm esenţa. Aşezarea in timp şi spaţiu, detaliul senzorial şi moral conferă fără sforţări de invenţie a treia dimensiune. Ca şi literatura clasică, basmul e un plagiat sincer şi total, şi geniul se revelă in arta copiatului." In fond, admiţând un astfel de principiu, Călinescu nu făcea decât să transfere asupra basmului criteriile pe care le folosea in judecarea oricărui tip de literatură. *) G. Călinescu, "Estetica basmului", Editura Pergamon, Bistriţa, 2007, 304 p.