Estetica Arhitecturii [PDF]

Zitiervorschau

Despre ESTETICA ARHITECTURII ROGER SCRUTON Acest eseu a rezultat în prinicipal în urma unor căutari personale sau mai degrabă în urma unor întrebări puse. Dacă răspunsurile poate nu sunt absolute şi incontestabile, lucrarea cu siguranţă mi-a deschis uşi a răspuns unor gânduri dar a făcut loc pentru altele. Există într-adevăr un frumos absolut? Ceva, undeva care să nu depindă de facultatea de gust a fiecaruia, care sa încânte, să-i placă oricui? Şi, cumva din aceeaşi familie dar totuşi diferită, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori, în diferite circumstanţe, cu o anumită doză de tristeţe. Sunt oamenii într-adevăr afectati de „arhitectura” clădirilor din jurul lor? Cea din urmă întrebare a apărut observând persoanele din jurul meu - apropiaţi sau nu – tot mai grăbiţi, tot mai preocupaţi de grijile de zi cu zi şi, cred eu, distanţaţi sau chiar indiferenţi faţă de oraş, faţă de caracteristicile lui, altele înafară de cele strict practice care îi ajuta în rezolvarea problemelor imediate. Cred că înafara celor cu o un anumit grad de educaţie şi a celor implicaţi direct prin intermediul profesiunii oamenii, nu percep adevărata complexitate a unei clădiri, a unui proiect şi conceptul din spatele său, şi sunt influenţaţi strict de înfăţişare, de aparenţă – dacă e frumos sau nu, daca „place ochiului”. De multe ori am avut impresia că întregul proces de proiectare ramâne cumva prins într-o sferă închisă de persoane, arhitecţii, iar scopul devine afirmarea în rândul acestora pe când ea trebuie să fie la o scară mult mai extinsă. Pentru a reveni la subiect şi a evita creearea unei lucrări formată numai din întrebări, am cautat eventuale raspunsuri în cărţi care tratează teoria esteticii, a arhitecturii sau nu, cu precădere în Estetica Arhitecturii – Roger Scruton dar nu numai. Am considerat necesară o documentare a noţiunii de frumos în teoria generala a esteticii şi mai apoi detalierii legăturii acesteia cu arhitectura prin intermediul eseului lui Scruton păstrând cumva în vedere premisele, întrebările de la care am pornit şi eventualele răspunsurile identificate (dacă există). Primul fapt teoretic care este acceptat în chip aproape unanim cu privire la frumos este acesta: dintre toate noţiunile estetice care au primit statusul de categorii fundamentale, decide noţiuni având un grad maxim de generalitate, este singura pur estetică, exclusiv estetică. Al doilea fapt: ceea ce este frumosul pentru noi în ziua de azi, elinii numeau Kalón, iar latinii – pulchrum. Acest ultim termen a dispărut in Latina renascentistă, lasând locul unui cuvant nou, bellum. 1

Al treilea fapt semnificativ: teoriile despre frumos în spaţiul culturii greco-latine şi iudeo-creştine au “operat nu cu o singură noţiune, ci cu trei noţiuni diferite:  frumosul în sens larg – etic şi estetic totodată  frumosul cu semnificaţie exclusiv estetică, adică ceea ce suscită si provoacă trăiri estetice faţă de culoare, sunet, gândire (această noţiune despre frumos este cea care a devenit, cu timpul, noţiunea de bază a culturii europene)  frumosul în sens estetic, dar limitat doar la domeniul vizual (în acest sens, frumoase puteau fi doar forma si culoarea). Kant este cel care va aduce clarificările cele mai importante în privinţa definirii naturii frumosului. Două asemenea clarificări sunt mai mult decât importante, sunt esenţiale:  toate criteriile despre frumos sunt individuale;  frumosul este confirmat de fiecare obiect luat în parte şi el nu poate fi închegat in confimări generale. Caracterele frumosului dupa Kant sunt:  ceea ce place în mod universal fără concept;  ceea ce place în mod dezinteresat;  ceea ce reprezintă o finalitate fără scop. După Liviu Rusu, frumosul este sinonim cu valoarea estetica. Tendinta de a restrange sfera frumosului si tendinta de a elimina acest concept din domeniul esteticii sunt neintemeiata. Frumosul este pur si simplu fenomenul estetic de vaza, el formeaza obiectul esteticii. Revenim la ideea ca estetica este stiinta frumosului, iar aceasta notiune implica cu aceeasi indreptatire atat frumosul artistic, cat si frumosul natural. Orice fenomen estetic implica o valoare, ceea ce inseamna ca in cadrele esteticii, notiunea de frumos este sinonima cu notiunea de valoare estetica. Toate probleme esteticii sunt, in fond, probleme partiale ale valorii fundamentale care este frumosul. Daca, de exemplu, se vorbeste despre asa-zisele categorii estetice, acestea, de fapt, nu sunt altceva decat diferite categorii ale frumosului. În ceea ce-l priveste pe Nicolai Hartmann, acesta sustine că frumosul este “obiectul universal al esteticii” şi-n acest sens, el răspunde obiecţiilor aduse acestei afirmaţii de principiu. Aceste obiecţii erau: 1. 2. 3.

ceea ce se atinge în realizările artistice nu este întotdeauna frumosul; că ar exista genuri intregi ale valabilităţii estetice care nu se reduc la frumos; că estetica are de-a face si cu urâtul. In fond, arată Hartmann, sunt şi argumente tari pentru a “ne menţine la frumos ca valoare estetică fundamentală şi a îi subsumina tot ce e reuşit şi plin de efect in artă”.

Tema generală a lucrării lui Roger Scruton este de asemenea subiectul esteticii dar şi explicarea noţiunii de facultate de gust. El vede imposibila separarea dintre motivul practic si estetica, cele două fiind sărace dacă ramân tratate diferenţiat. Astfel, estetica îsi are originea în înţelegerea celor două capacităţi ale omului, experienţa şi opinia, judecata. Scruton subliniază absenţa unor teorii de apreciere a arhitecturii, sau mai degrabă faptul că ele nu pot fi complete atunci când se concentrează doar pe 2

anumite aspecte precum funcţia, simetria, armonia, ornamentul, etc. pentru că ele lasă netratate anumite componente. Cartea începe cu o introducere în problemele arhitecturii, explorarea conceptului de artă in estetica arhitecturii, concept format sub influenţa modului de gândire romantic si post-romantic. Această perspectivă era oarecum forţată pentru că, precum orice altă artă decorativa, esenţa arhitecturii stă în preocuparea acesteia de a rezolva probleme reale, palpabile, şi nu în activitatea de reprezentare cum era în teoria romantistă. Scruton continuă prin enunţarea unor puncte care fac arhitectura o formă specială de artă deci implicit una care necesită o teorie a aprecierii diferită faţa de celelalte arte.  Utilitatea funcţiunii – frumuseţea adaptării formei funcţiunii ( funcţionalismul) În principiu este un punct foarte important de diferenţiere faţă de celelalte arte, calitatea obiectului de arhitectură de a servi unui scop  Prezenţa obiectului de arhitectură în oraş – inevitabil  Tehnica – schimbările acesteia în arhitectură nu ţin neapărat de schimbarea atitudinii, a conştiinţei artistice  Obiect public – obiectul de arhitectură este expus interpretărilor publice diferite, subiective  Continuitatea cu artele decorative – arhitectura este în esenţă o artă vernaculară, un proces la care fiecare om participă într-un fel sau altul. Teza acestui capitol este indispensabilitatea simţului estetic în preocuparea arhitecturii de a rezolva probleme concrete, probleme de zi cu zi. Cumva concluzia acestui capitol este în strânsă legătură cu cea de-a doua problemă cu care am început eseul, percepţia diferită a omului “nespecializat” a unui obiect de arhitectură. Scruton vorbeşte şi el despre cum unei persoane fără educaţie specializată îi este aproape imposibil să vorbească despre frumuseţea arhitecturii, şi subliniază discrepanţa dintre percepţia noastră post-romantică a artei în raport cu modul în care omul “normal” judecă din punct de vedere estetic arhitectura. Astfel vorbeste despre o estetica a “vieţii de zi cu zi” ca fiind o validă estetică a arhitecturii. Scruton subliniază că aprecierea unei clădiri nu se face neapărat din punct de vedere estetic, atitudinea estetica fiind doar în contact periferal cu arta clădirii. Cu următorul capitol se investigheaza încercările de a separa estetica de arhitectură, preocupările estetice fiind subordonate caracterului arhitecturii de a rezolva probleme. Frumuseţea devine o consecinţă a soluţiei perfecte şi nicidecum un scop în sine. Această separare separare era de neatins în totalitate, Alberti subliniind ca cea mai grea şi importantă dintre sarcinile arhitectului tocmai creearea ansamblului de linii si unghiuri, problemă atât legată de construirea în sine cât şi de estetică. Goticul târziu crează această separare dintre artă si construire, arhitectura după Ruskin reprezentând inutilul, 3

indispensabilul, iar după Alberti, în contrast, arta reprezentând tocmai designul şi structura. Această separare estetic – funcţional este o invenţie pur filozofică, pentru Alberti excelenţa estetică nefiind separabilă de celelalte elemente de interes estetic. În zilele noastre designul este mai degrabă un mod complex, cvasi-ştiinţific de experiment funcţional. Scruton vorbeşte despre căutarea unui “acel ceva” care să ne definească să ne scoată din activitatea zilnica din starea de creaturi ale momentului, oamenii fiind fiinţe raţionale, cu un prezent, trecut şi viitor. Din nou, asemănător premisei, întrebării identificate la începutul eseului meu, reapare tema omului care trăieşte în prezent, fapt remediabil prin regăsirea elementului bază în experienţa arhitecturii. El vorbeşte despre regăsirea valorilor estetice ca punct de pornire şi negarea separării dintre funcţiune si estetică. Clădirea – aproprierea clădirii – stil de viaţă. Mai departe apare noţiunea de esenţă a clădirii în încercarea de a descrie experienţa arhitecturii în anumite doctrine. Conceptele de funcţie, spaţiu, sens istoric sau proporţie se dovedesc a fi inadecvate, impreună cu retorica intelectuală a teoriei arhitecturale. Teoriile funcţionaliste care înconjoară un punct critic au fost folosite pentru a articula valorile estetice şi nu pentru a le condamna. Nu s-a urmărit negarea priorităţii valorilor estetice, ci mai degrabă s-a încercat crearea unei teorii a acestora. Facând paralelă între muzica lui Wolf si cea a lui Schubert, Scruton subliniază faptul că o trăsătură esenţială a unui obiect nu defineste natura acestuia. În continuare se pune întrebarea – ce înseamna de fapt funcţiunea? (funcţiunea întregului obiect de arhitectura sau a elementelor sale), întrebare prin care se dezvăluie o ambiguitate caracteristică funcţionalismului şi modul în care funcţiunea poate fi exprimată ca formă. În urma analizei, studiului diferitelor doctrine, Scruton transmite ideea cum că toate teoriile care au stat la baza Mişcării Moderne sunt de fapt lipsite de substanţă din punct de vedere intelectual. În continuare Scruton face introducerea unuia dintre cele mai importante concepte din estetica – imaginaţia. Afirmă cum că experienţa arhitecturii poate fi modificată prin argument, ramânând liberă de preconcepţii şi că poate căpăta un statut diferit de percepţia comună, anume statutul de simbol. Astfel putem vorbi despre unitatea experienţei noastre în arhitectură si de unitatea simţită a obiectului său. De asemenea devine posibilă diferenţierea clădirii de ornament si se evidenţiază relaţia total greşită a contrastului romantic dintre lumea imaginarului si lumea “gustului”. Un capitol important pentru nişte eventuale răspunsuri, capitolul 5 analizează noţiunea de gust. Scruton scrie despre o serie de proceduri de comparaţie si reflectare prin care este trecută exercitarea gustului, a opiniei până la urmă. Astfel, atunci când un obiect este analizat, este trecut prin filtrul experienţei, preferinţei păstrând însă o obiectivitate. De asemenea apar şi noţiunile de reflecţie critică şi comparaţie, acestea jucând un rol foarte important în formarea părerii – îmi place sau nu - . Astfel, pentru a uni cumva toate elementele care joaca un rol în exercitarea facultăţii de gust, elemente 4

inseparabile, ele ar fi reflecţia bazată pe motiv, perspectiva critică şi experienţa imediată. În analiza teoriile marxiste si freudiene cu antecedentele lor, deşi până la urmă sunt considerate irelevante întelegerii arhitecturii, Scruton consideră că au totuşi urme, sâmburi de adevăr. Această analiză se vrea a găsi metode de înţelegere a activităţilor oamenilor, atât artistice cât şi a tuturor celorlalte. Aceste teorii pun întrebări perfect valabile referitoare la relaţiile dintre criticism si analiza psihologică, dintre judecata estetica si cea morala sau politică. După Scruton orice teorie de gust estetic trebuie să răspundă într-un fel sau altul la aceste întrebări. Un alt punct interesant este studiul asocierii arhitecturii cu limbajul, asociere care constă în studierea teoriilior semantică şi semiologică. Această legătură care se dovedeşte a fi deficitară pentru că nu are o bază teoretică sau aplicaţie critică. Mai departe sunt explorate tipurile de întelesuri care sunt obiecte ale înţelegerii esteticii. De asemenea se aduc în discuţie cele două concepte importante ale esteticii arhitecturii – conceptul de reprezentare, si cel al expresiei. Primul nu se aplica arhitecturii, pe cand cel de-al doilea se aplica într-un sens special care creeaza o distincţie importantă între artele prin excelenţă şi cele decorative. Pentru a analiza relaţia dintre un obiect arhitectural şi înţelesul, sensul sau, Scruton susţine că cele două ar trebui descrise mai degrabă genetic şi nu analitic. Noţiunea de detaliu apare ca fiind inseparabilă de arhitectură. Toate conceptele majore, cel de apropriere, expresivitatea, frumuseţea îşi iau întelesul din acest exerciţiu. Devine clar că stilul este indispensabil cunoaşterii arhitecturii şi ca este mult mai importantă cultivarea unui sentiment de detaliu apropriat decât orice căutare de proporţie şi formă pură. Astfel sunt identificate doar unele abordări legate de formă şi detaliu care raspund exigenţelor simţului estetic. În capitolul 10 cu care se încheie eseul lui Scruton, ideea extrasă este apariţia confuziei atât din punct de vedere intelectual cât si moral în momentul în care se fac încercări de a subordona standardele estetice fie funcţiunii, fie moralităţii unui stil.

Exemplificare – arta minimala, minimalismul Încercand sa inteleg mai bine principiile enuntate despre estetica in arhitectura, notiunea de gust si ideile enuntate mai sus, am decis sa aleg sa detaliez un stil architectural simplu, precis, geometric, cu referinte in lucrari de arta si mai ales in legatura cu arta lui Brâncuşi. Minimalismul este o forma de arta in care obiectele sunt reduse la formele lor geometrice elementare si prezentate intr-o maniera impersonala. Se incadreaza in stilurile Abstracte si s-a nascut ca reactie impotriva subiectivitatii si pretiozitatii 5

Expresionismului Abstract. Termenul "minimalism" a fost folosit pentru prima data intr-un catalog pentru o expozitie de pictura semnata John Graham in 1929 la Dudensing Gallery din New York. Termenul va fi preluat in anii 1960 cand avea sa se produca acea miscare in arta care promova reductionismul la un minimum de culori, valori, forme, lini si textura. Indiferent ca vorbim de pictura sau sculptura, minimalismul descrie simplitate, atat la nivelul continutului cat si la nivelul formelor si indeparteaza orice urma de expresivitate personala. Arta minimalista insemna precizie si limitare extrema. Incorporeaza forme geometrice, de multe ori in patternuri repetitive si planuri color solide, iar culorile folosite sunt brute, direct extrase din tub. Scopul minimalismului este acela de a-l determina pe privitor sa treaca prin experienta unei opere de arta fara sa fie distras de compozitie sau tema.

Minimalismul în arte vizuale O pictură minimalistă, de exemplu, va folosi în general un număr limitat de culori și va folosi forme geometrice simple. În sculptura minimalistă, accentul se pune pe materialele folosite (vezi David Smith și Donald Judd). Deși mulți cred că minimalismul implică doar reprezentări abstracte-geometrice, acestă mișcare se extinde în afara acestor limitări. În mișcarea minimalistă, au existat trei faze importante: Prima fază a implicat reducerea la esențial a formelor artistice. Cele mai importante contribuții la acestă fază a minimalismului au fost aduse deconstructiviștii ruși și sculptorul român Constantin Brâncuși. Constructiviștii ruși au proclamat că simplificarea formelor a fost realizată ca să lanseze creerea unei limbi universale a artei care să fie înțeleasă de mase. Lucrările lui Brâncuși au avut mai degrabă țelul de a găsi puritatea formei, și au pregătit drumul artistic pentru alte abstracții ale formei, similare minimalismului. A doua fază a mișcarii a început o dată cu lansarea unor artiști așa cum ar fi: Sol LeWitt, Frank Stella, Donald Judd și Robert Smithson. A treia fază, numită în general "post-minimalism", a apărut datorită creațiilor unor artiști precum Martin Puryear, Tyrone Mirchell, Melvin Edwards și Joel Shapiro. Această fază include referințe distincte la obiecte fără a avea o reprezentare directă.

Caracterul original, exemplar şi inimitabil al lui Brâncuşi A) Caracterul original al lui Brâncuşi

6

Cu toate că asta nu se întâmplă mereu în istoria artei, nu sunt singura care crede că faima lui Brâncuşi este binemeritată şi că el este un artist foarte talentat. Cu toate acestea, este dificil să diseci şi să explici talentul din punct de vedere filosofic: de obicei oamenii spun că îşi dau seama dacă cineva are talent atunci când văd. Uneori avem nevoie să apelăm la filosofia estetică pentru a înţelege mai bine motivele din spatele a ceva care pare evident sau intuitiv. În acest caz, cred că cel de-al doilea criteriu estetic al lui Immanuel Kant din Critica facultăţii de judecată (1790): şi anume, definiţia pe care el o dă “geniului” artistic (sau ceea ce am numi astăzi, oarecum mai modest, “talent”), ne oferă modalităţi de evaluare a meritului artei lui Constantin Brâncuşi. Această scurtă digresiune in filosofia estetică a lui Kant ne va ajuta să înţelegem de ce arta lui Brâncuşi este originală, exemplară şi inimitabilă sau, cu alte cuvinte, de ce are Brâncuşi talent. Kant defineşte talentul artistic ca fiind “aptitudinea mentală înnăscută prin care natura face regula în artă” (Critica facultăţii de judecată, 225). Cu alte cuvinte, talentul este parţial înnascut, nu doar dobândit prin instruire şi practică. În plus, producerea unei opere de artă reprezintă o activitate creativă care necesită talent. Nu generează niciodată doar o imagine în oglindă a realităţii, ci mai degrabă o interpretare creativă a acelei realităţi (sau a ceea ce el numeşte “natură”). Mai mult, susţine Kant, nu toate creaţiile artistice sunt egale. Unele se ridică deaspra altora, dând chiar naştere unor noi mişcări artistice. El oferă trei criterii principale care disting talentul artistic. În primul rând, pentru ca o operă de artă să dea dovadă de un real talent, “originalitatea trebuie să fie calitatea sa principală” (Critica facultăţii de judecată, 225). Brâncuşi este original, fără nicio urmă de îndoială. Prima sa lucrare importantă este Rugăciune (1907), o sculptură minimalistă care reflectă mixul unic şi eclectic de influenţe al artistului: sculpturi ţărăneşti din folclorul românesc, sculptură clasică, figuri africane şi artă egipteană. Un foarte talentat artizan şi sculptor în lemn, Brâncuşi inovează, de asemenea, o nouă metodă de a crea sculpturi: le sculptează direct în lemn sau în piatră, spre deosebire de modelarea din lut sau ipsos pe care o practicau la acea vreme mentorul său Auguste Rodin şi mulţi dintre urmaşii acestuia. Cel mai probabil, numit în mod voit după Sărutul lui Rodin (1908), a doua scultpură importantă a lui Brâncuşi (cu acelaşi nume) şterge realismul îndrăgostiţilor care se se îmbrăţişează formând un singur monolit rotund, armonios: literalmente un monument dedicat dragostei. După ani de zile, cu Pasăre măiastră (1928), artistul transmite mai degrabă mişcare, altitudine, aerodinamică şi zbor, decât caracteristici externe ale păsării în sine. Apogeul carierei sale şi concluzia logică a modului în care surprinde sentimente şi concepte prin intermediul formelor esenţiale,Coloana Infinitului (1938) reprezintă spiritul escaladării şi eroismul civililor români care au luptat împotriva invaziei germane în Primul Război Mondial. Este un monument pentru care, întâmplător, Brâncuşi a refuzat să accepte plata. Unul dintre aspectele cele mai inovatoare ale artei lui Brâncuşi este acela că sculpturile sale surprind mai degrabă esenţa decât forma obiectelor. Bazându-se pe definiţiile lui Platon şi Aristotel privind forma, artistul distinge minimalismul de abstractizare. Brâncuşi protestează: “Sunt unii idioţi care îmi definesc arta ca fiind abstractă; totuşi ceea ce ei numesc abstract este cel mai realist lucru. Nu aspectul este cel real, ci ideea, esenţa lucrurilor”. Pentru Platon, Formele reprezintă modelele originale, esenţiale, perfecte – cum ar fi bunătatea, virtutea sau omenirea – pentru concepte şi obiecte. Aristotel a transformat această noţiune platoniciană a Formelor, făcând o distincţie întreesenţial şi întâmplător, sau între esenţă şi accident. Esenţa obiectului defineşte ce este acesta, indiferent cât de mult îşi modifică aspectul sau starea. Bazându-se pe acest concept aristotelic, Brâncuşi a fost unul dintre primii şi cei mai cunoscuţi artişti modernişti care au încercat să surprindă 7

esenţa emoţiilor şi obiectelor pe care le-au transmis: fie că este vorba de dragoste şi senzualitate sau de eroism şi curaj.

B) Caracterul exemplar al lui Brâncuşi Însă originalitatea – în sensul de a produce un artefact fără a imita alte artefacte şi fără a învăţa cum să producă arta – nu este suficientă pentru face dintr-un artist un geniu (sau un artist talentat). Un artist poate crea, aşa cum spune Kant, “prostii originale” de care nu îi pasă nimănui şi pe care nu le apreciază nimeni. Luând în considerare această posibilitate, Kant afirmă că, în al doilea rând, obiectele artistice trebuie să fie de asemenea “exemplare; şi, în consecinţă, deşi nu derivă din imitaţie, ele trebuie să slujească acestui scop pentru alţii, adică să constituie standardul sau regula de estimare” (Critica facultăţii de judecată, 225). Când cineva produce lucrări artistice cu adevărat inovatoare, alţi artişti au tendinţa să-i urmeze exemplul. Brâncuşi a stabilit standardul în sculptura modernistă, influenţând zeci de mii – dacă nu milioane – de artişti, dintre care mulţi îi continuă tradiţia şi astăzi.

8

C) Caracterul inimitabil al lui Brâncuşi Şi totuşi, există un singur Brâncuşi. Aşa cum un critic de artă anonim, care scrie pentru website-ul de artă Brain-Juice.com, afirmă pe bună dreptate: “Sculpturile lui Constantin Brâncuşi amestecă simplitatea şi rafinamentul într-un mod atât de unic, încât par să sfideze imitaţia. Şi totusi, este imposibil să mă gândesc la un alt artist care să fi fost mai influent decât el în secolul douăzeci. Aproape de unul singur, Brâncuşi a revoluţionat sculptura, a inventat modernismul şi a modelat formele şi conceptele designului industrial aşa cum îl ştim noi astăzi” (Brain-Juice.com despre Brâncuşi). Aceasta mă duce la cel de-al treilea criteriu privind valoarea estetică pe care îl oferă Kant pentru a explica talentul artistic: caracterul inimitabil. Deşi arta bună este exemplară — pentru că motivează alţi artişti să o imite – ea este şi dificil de copiat, deoarece fiecare artist talentat are propriul stil unic. Brâncuşi lasă o amprentă pe care o pot emula mulţi, dar nimeni nu o poate reproduce.

Minimalismul în arhitectură Mies van der Rohe a spus: "Less is more": “mai putin inseamna mai mult”, ce descria perfect strategiile lui estetice si punea accent pe structura interna a constructiei, eliminarea peretilor interni si planul deschis, structura constructiei devenind astfel o fatada puternica, transparenta, eleganta, si mai ales neobisnuita. Designerul Buckminster Fuller a adoptat un motto similar, "Făcând mai mult cu mai puțin" (Making more with less), dar tehnicile lui erau mai degrabă axate spre tehnologie și inginerie decât estetică. 9

"Noi am adaptat acest lucru pentru a reflecta un mod de a trai, atunci cand cineva are nevoie de mai putine lucruri si mai putin spatiu de a le expune." In anii ’60 termenul de “minimalism” a devenit la moda , definind in primul rand un stil de arta, iar apoi de design. In termini arhitecturali minimalismul este bazat pe un proces de a reducere arhitectura la conceptiile sale esentiale de spatiu, lumina si forma. Lucrarile arhitectilor minimalisti precum Louis Baragan, Claudio Silvestrin si Tadao Ando explora fundamentele spatiului, lumini si materiale evitand maniera stilata. Minimalismul este un stil popular de design interior, cu toate ca recent a inceput sa devina mai delicat si mai standardizat fata de trecutul sau rigid si rece. Fundamentul minimalismului ramane insa acelasi: linii clare, suprafete dure si mobilier jos, dar, mai nou, observam muchii mai slabe, mai multe culori, textura aducand tot mai mult cu textura organica. Rezultatul minimalismului nu depinde neaparat de folosirea unor metode elaborate, tehnologie avansata sau materiale specifice, ci doar de un proces rational si simplu, rezultatul putand fi cu usurinta remarcat. De aceea acest mod de a face lucrurile, aceasta sensivitate a designului este atat de des intalnit, avand in vedere ca a evoluat atunci cand efectele globalizarii (in economie) au fost simtite, mai ales in domeniul culturii. Lumina este una dintre principalele aspecte ale minimalismului, in arhitectura cat si in designul interior. Lumina directa, indirecta ,difuza, puncte de lumina care pot mari spatiul, acoperi un zid, reflecta culorile, lumina anumite obiecte de mibilier sau accentua un anumit traseu. Este foarte interesant de observat ca prin utilizarea filtrelor de lumina, materialelor foarte deschise ,sticla translucida, sau luminii difuze, obiectele par sa sfideze legile gravitatiei. Materialele translucide au mai degraba abilitatea de a sugera contururile decat de a ni le arata. Lumina care patrunde prin acestea estompeaza muchiile obiectelor, facandu-le sa arate de parca s-ar dizolva in spatiu. Panourile din lemn laminat au efect similar. Aparent solide de la distanta, pot fi modelate in foarte multe modalitati fara a strica aspectul final al suprafetei, fiind armonizat de lumina filtrata.

Minimalismul nu s-a manifestat doar in arte plastice si decorative, ci si in literatura si filosofie. In literatura minimalismul este caracterizat de folosirea redusa a cuvintelor. Cei mai multi scriitori minimalisti evita adverbele si descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie sa determine intelesul povestirii pe baza propriilor experiente si mai putin pe contexul autorului. Precursorul minimalismului literar este considerat scriitorul american Ernest Hemingway. Principala trasatura a scrierilor lui Hemingway este lipsa descrierii tonalitatii personajelor. Cititorul trebuie sa devina activ si sa intuiasca tonul in functie de raspunsul celorlalte personaje. In 1940 James M. Cain si Jim Thompson urmeaza curentul minimalist, de data aceasta in romane politiste, adoptand un stil simplist si direct. Alti reprezentanti ai minimalismului in literatura sunt Raymond Carver, Chuck Palahniuk, Amy Hempel, Bobbie Ann Mason, Tobias Wolff, Grace Paley, Sandra Cisneros, Mary 10

Robinson si Frederick Barthelme. In teatru, ca adept al minimalismului s-a remarcat Samuel Beckett.

Deşi poate prin acest eseu nu am răspuns întrebărilor care au stat la baza lui, mă gândesc că aceste întrebări nici nu trebuie neapărat sa aibă un răspuns clar formulat sau dacă ar avea în mod sigur nu ar fi decât subiective. Precum alte cărţi de teorie, filozofie citite, şi cartea lui Roger Scruton nu face decât să sublinieze probleme, răspunsurile la acestea fiind mai degrabă ambigue sau inexistente.

Bibliografie

1.

Roger Scruton “Aesthetics of Architecture”

2.

Nicolai Hartmann, “Estetica”, Ed. Univers, Bucuresti

3.

Liviu Rusu, “Logica frumosului”, Bucuresti, 1968

4.

Ion Ianosi, “Estetica”, Ed. Didactica si Pedagocica”, Bucuresti, 1978

5.

www.wikipedia.com

11