Romanul Trasaturi [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins 1. ROMANUL : Definiţie, scurt istoric, clasificare, reprezentanţi 2. REALISMUL : Scurt istoric, caracteristici 3. „ION” (Liviu Rebreanu) – prezentarea romanului 4. „ION” – roman realist, social, monografie, frescă 5. „ION” – caracterizarea personajului

Romanul (fr. „roman”) Definiţie: este o specie a genului epic, în proză, cu personaje numeroase şi o intrigă complicată, având o acţiune complexă şi de mare întindere, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri. Scurt istoric -termenul de „roman” s-a impus în secolul al XII-lea, în Franţa, perioadă când povestirile de mari proporţii, în versuri, în care ficţiunea ocupa locul dominant, purtau denumirea de „conte roman”. -structuri epice de mare întindere au existat încă din literatura greacă şi latină („Satirycon” de Petronius, „Măgarul de aur” de Apuleius etc.).Cu toate acestea începuturile romanului ar putea fi plasate, în Anglia secolului al XVII-lea, odată cu scrierile lui Daniel Dafoe („Robinson Crusoe”). -creatorul romanului modern este considerat Balzac, cel care a reuşit să surprindă în opera sa diversitatea mediilor sociale ori a tipurilor umane. -romanul clasic avea un caracter linear, închis, finit, acţiunea desfăşurânduse cronologic. -romanul modern este lipsit de legi. Se insistă pe latura psihologică a personajului, se face apel la memoria involuntară care nu mai este controlată de raţiune. Timpul nu mai curge cronologic, prezentul amestecându-se cu trecutul; există un timp subiectiv şi altul obiectiv. Naraţiunea nu mai este lineară pentru că romancierul înfăţişează unităţi discontinue, aşa cum cinematografia apelează la montaj. Clasificare -este dificilă o clasificare strictă a romanului datorită complexităţii acestei specii literare. Totuşi putem distinge: • romanul – parabolă, romanul – eseu, romanul existenţialist, noul roman francez, etc. • romanul: istoric, contemporan, de anticipaţie. • romanul: rural, citadin. • romanul: subiectiv, obiectiv. • romanul: tradiţional, modern. • romanul: epistolar, jurnal, cronică. • romanul: doric, ionic, corintic (N. Manolescu). Reprezentanţi din literatura universală: Balzac, Stendhal, Flaubert, Proust, Gide, Kafka, Dostoievski, Tolstoi etc. În literatura română romanul s-a impus la jumătatea secolului al XIX-lea. Cel dintâi roman valoros este „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon. Romanul românesc ajunge specia dominantă în epoca interbelică, traversează o perioadă de regres la jumătatea secolului al XX-lea, pentru ca apoi să înregistreze creaţii majore în ultimele decenii.

2

REALISMUL -este un curent literar şi artistic, ce se manifestă începând cu secolul al XIX-lea, în Franţa, ca o reacţie împotriva romantismului. -principalul teoretician al realismului a fost scriitorul francez Jules Champfleury care, într-o culegere de articole intitulată „Realismul” (1857), consideră că realismul este o metodă de creaţie ce constă în „reproducerea completă, exactă şi sinceră a mediului în care trăim”. -un alt reprezentant de seamă al realismului, Honoré de Balzac, arată că „romancierul va trebui să zugrăvească societatea franceză aşa cum e ea, fără să caute s-o idealizeze, ci într-un spirit de obiectivitate […] şi indiferent de protestele publicului înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine”. Caracteristici -se pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate, pe observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică,obiectivă, în creaţie; -se remarcă interesul pe care îl manifestă scriitorul faţă de raportul dintre om şi mediu, dintre individ şi societate;omul este zugrăvit ca un produs al mediului în care trăieşte; -se reţine tendinţa autorului realist de a înfăţişa un tablou cât mai cuprinzător al vieţii sociale, cu mediile sale de viaţă caracteristice; sunt evocate întâmplări asemănătoare cu cele din viaţa obişnuită, fiind ilustrate virtuţile, dar mai ales imperfecţiunile societăţii dintr-o anumită epocă; -se reţine atitudinea critică a autorului faţă de societate; -teme specifice: goana după înavuţire, banii, căsătoria, familia; -personajele sunt oameni obişnuiţi, ce ilustrează tipuri umane (personaje tipice), reprezentative pentru o întreagă categorie socială. -se remarcă întrebuinţarea amănuntului semnificativ (tehnica detaliului) şi a analizei psihologice, ca mijloc de caracterizare; -naratorul este omniscient şi omniprezent, obiectiv, impersonal,neimplicat; -este preferat stilul sobru, impersonal, un limbaj caracterizat prin precizie şi rigoare, sărac în figuri de stil; Reprezentanţi: -Balzac, Stendhal, Flaubert (Fr.) -Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski (R.) -I.L. Caragiale, I. Slavici, G. Călinescu, L. Rebreanu, M. Preda, N. Filimon, B.P. Hasdeu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu etc.

3

„ION” (1920) (L. Rebreanu) Formula romanescă (tipologia romanului) -roman din perioada interbelică, realist, obiectiv, rural, social (monografie; roman – frescă), doric. Publicare -după cum observa criticul literar Alexandru Piru, până la data apariţiei lui „Ion” romanul românesc număra câteva remarcabile realizări, printre care „Ciocoii vechi şi noi” (1863) de N. Filimon, „Romanul Comăneştenilor” (18941910) de Duiliu Zamfirescu, „Mara” (1906) de Ioan Slavici, „Arhanghelii” (1913) de Ion Agârbiceanu şi „Neamul Şoimăreştilor” (1915) de Mihail Sadoveanu. -critica literară a arătat că, prin romanul „Ion” publicat în anul 1920, Liviu Rebreanu deschide calea romanului românesc modern, dând o capodoperă în maniera realismului dur, afirmat în literatura universală prin Balzac, Stendhal sau Emile Zola. Specie literară -printre trăsăturile ce înscriu opera literară „Ion” în categoria romanului se numără: • specie a genului epic, în proză, de mare întindere; • acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire; • intrigă amplă şi complicată (conflicte puternice); • personaje numeroase, de diverse tipologii (reprezentative pentru anumite categorii sociale) dar bine individualizate; • principalul mod de expunere este naraţiunea, împletită cu descrierea, dialogul şi monologul interior. Temă. Motive literare. -tema romanului o constituie zugrăvirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea în centrul căruia stă imaginea ţăranului român, care luptă pentru pământ. -Liviu Rebreanu înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Se poate vorbi, aşa cum observa şi Al. Piru, de o reflectare realist-critică a satului transilvănean, întrucât este urmărită dezumanizarea ţăranului sărac în procesul de îmbogăţire. Rebreanu însuşi mărturiseşte că îmbrăţişează concepţia lui Stendhal: Stendhal afirma că “romanul e o oglindă care se plimbă pe un drum, reflectând când azurul aerului imaculat, când gunoiul şanţurilor murdare”. (Aşadar, „Ion” prezintă şi aspecte negative din lumea satului, fapt ce contrazice 4

concepţia sămănătoristă, potrivit căreia ţărănimea este singura depozitară a valorilor morale, spre deosebire de oraşul viciat.) -tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. -Nicolae Manolescu consideră că tema centrală este cea a destinului. -teme şi motive adiacente: familia, căsătoria, drumul. Titlul -reprezintă numele personajului central (personaj eponim) -este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean, eroul fiind în acelaşi timp şi un personaj puternic individualizat. -romanul a fost intitulat iniţial, în faza de proiect, „Zestrea”. Geneza romanului. Raport realitate-ficţiune (demonstrează apartenenţa la realism) Liviu Rebreanu mărturiseşte că în cei şapte ani în care a lucrat la roman, un rol important l-a avut „impresia afectivă,” emoţia, dar şi acumularea de material documentar” (concepţie ce îl apropie de Arghezi → actul creator = inspiraţie + efort). După cum afirmă autorul în articolul „Mărturisiri”, din volumul „Amalgam” (1943), geneza romanului „Ion” este legată de câteva elemente autobiografice care l-au inspirat: -o scenă pe care a văzut-o, la hotarul satului Prislop, cu un ţăran care s-a aplecat şi a sărutat pământul „ca pe o ibovnică”. (Al. Piru observă că o scenă asemănătoare este zugrăvită în „La terre”de Emile Zola). în adevăr este ca un fel de epopee a românismului…” (Mihail Dragomirescu) „Ion” este epopeea ţăranului român, este expresia tipică – în sens clasic – a instinctului central şi unic al omului sclav al pământului.” (Pompiliu Constantinescu) (Al. Piru) ▬ complexitatea şi numărul mare de personaje , faţă de al căror destin naratorul se detaşează cu obiectivitate. Despre personajele din „Ion”, G. Călinescu afirma că „nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei şi generaţiei” (personaje tipice, specifice realismului). Alexandru Piru sublinia însă că „Ion” al lui Rebreanu nu este un exponent şi chiar dacă autorul l-a gândit ca pe un simbol, nu l-a oprit la schemă, ci l-a pus să acţioneze ca o puternică individualitate. Bineînţeles că această individualitate, conform metodei realiste nu vine în contradicţie cu aşa-numitul caracter tipic manifestat în împrejurări tipice”. ▬galeria umană stratificată („sărăntoci” / „bogătani”; ţărani / intelectuali). „…găsim în > prima înfăţişare completă a satului românesc, cu toate categoriile sociale (…) > este cea dintâi orchestrare polifonică a romanului românesc” (Mihail Dragomirescu) Influenţa unor curente literare - realismul - clasicismul: construcţia echilibrată a romanului (2 volume, 13 capitole, 69 secvenţe), caracterul circular, nota de simetrie. - naturalismul: evocarea unor aspecte sau scene brutale, violente (moartea – sinuciderea lui Avrum, cârciumarul, ce anticipează sinuciderea Anei, uciderea lui Ion; bătaia – bătaia dintre George şi Ion, bătăile îndurate de Ana …) „Nu este primul prozator care scrie despre ţărani, dar este negreşit, cel dintâi care aduce o viziune amplă şi realistă până la brutalitate în adevărul ei despre ţăranul român.” (Eugen Simion) 13

Romanul „Ion” a fost asemănat cu proza lui Balzac, Emile Zola¸Tolstoi. (Balzac – „Ţăranii”, Zola – „Pământul”, Tolstoi – „Război şi pace”). A fost tradus în zece limbi europene.

“Ion” - roman realist, social, monografie, frescă Acţiunea romanului se desfăşoară „în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”, o lume închisă, cu datini, tradiţii, obiceiuri păstrate din generaţie în generaţie, un univers în care modernul nu a pătruns încă, oamenii conducându-se după legile străvechi. Satul este unul care a existat şi pe care Rebreanu îl cunoştea foarte bine (Prislop în realitate) iar oamenii prezentaţi în roman sunt ipostaze artistice ale sătenilor. „Ion” înfăţişează diverse aspecte ale lumii rurale: -viaţa satului cu întreaga lume ţărănească: bogătani, sărăntoci, preot, învăţător, funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţilor austroungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social-economică, politică şi culturală din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea. -mentalitatea. -relaţii sociale generate de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor / al intelectualilor). -conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi politicienii vremii. -obiceiuri şi tradiţii populare, portul, evenimente importante din viaţa omului (hora, sfinţirea bisericii, obiceiuri de Crăciun, naşterea, nunta, moartea). -instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul. -relaţiile de familie (familiile: Herdelea, Glanetaşu, Baciu, Bulbuc, etc). Relaţiile din familia Glanetaşu sunt degradate, Ion bătându-şi părinţii. În sânul familiei Herdelea domneşte înţelegerea, singura care aduce o umbră de tristeţe şi nelinişte fiind condiţia materială precară. -destine umane individuale (Ion, Ana, Titu Herdelea, etc) Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o societate în care omul este judecat după avere (produs al mediului în care trăieşte – realismul). Această mentalitate reiese şi din judecăţile de valoare ale unor personaje: „Căci, fără nimica, oricât ar fi ele, sărăcuţele, de frumoase şi de isteţe, anevoie s-ar găsi cineva să le ia cum zicea Laura cu multă dreptate” (învăţătorul Herdelea). Respectul individului în cadrul colectivităţii este dat aşadar de poziţia socială. În concepţia ţăranilor pe care ni-i prezintă Rebreanu în cartea sa, un rol important îl are pământul şi nu banul, ca în scrierile lui Slavici. Personajele nu sunt negustori, meşteşugari, ci ţărani autentici. Averea, măsurabilă în pământuri, îi proiectează pe o treaptă sau pe alta a ierarhiei sociale. Ca şi la Slavici, eroii nu doresc avere neapărat pentru a avea un trai îmbelşugat, ci mai ales pentru a intra în rândul lumii, în categoria oamenilor respectaţi (semnificativă este scena de la horă în care Alexandru Glanetaşu ezită să intervină în discuţie: „Pe14

alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”). Se pune mare preţ pe imaginea pe care individul o are în lumea satului patriarhal, multe dintre conflicte fiind generate de orgoliul nemăsurat („Să vă dau ciorilor, fire-aţi ai naibii”! Râse George foarte mulţumit că au să vadă toţi cum cinsteşte el pe ţigani!”; „Lăsaţi, lăsaţi! Murmura preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare, cu o mulţumire ce-i înviora faţa tăbăcită de slăbiciune”). Şi săracii trebuie să-şi găsească parteneri de viaţă egali, aleşi exclusiv din lumea lor. Căsătoria reprezenta la acea vreme o modalitate de a obţine pământuri şi implicit respectul celor din jur. Astfel, Ion se va căsători cu Ana pentru avere, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ iar Laura , fiica învăţătorului Herdelea, îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Şi Vasile Baciu sau Alexandru Glanetaşu vor realiza o căsătorie bazată pe interes, numai că unul este harnic şi gospodar, în vreme ce ultimul va prăpădi averea din cauza băuturii. Intelectualii şi ţăranii, deşi convieţuiesc laolaltă, „nu se amestecă” [hora, balul, căsătoria; „Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar – fiindcă umblase întotdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător – se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.”; „Apoi vezi c-aşa sunteţi voi, proştii... Uite-aşa, nătângi şi căpcăuni!...! (Maria Herdelea)]. Domină mentalitatea potrivit căreia bărbatul este stâlpul casei (după moartea soţului Todosiei, averea se pierduse: „Văduvia-i sărăcie lucie […]. Ce agoniseşte un cap de bărbat într-o viaţă întreagă, o muiere nepricepută prăpădeşte într-un an de zile, şi mai puţin.”). Condiţia femeii în lumea zugrăvită de Rebreanu a fost surprinsă şi de Al. Piru: „Nici o clipă convieţuirea cu Ana nu preocupă pe Ion, Ana, ca orice femeie, fiind în orânduirea feudală şi capitalistă o cantitate neglijabilă, roabă sau simplă producătoare de noi braţe de muncă în gospodărie”. Un plan secund al naraţiunii urmăreşte conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi cu politicienii vremii. Toţi sunt siliţi să facă unele concesii stăpânirii, în frunte cu învăţătorul Herdelea, care votează în alegeri cu un candidat maghiar, Beck, în speranţa zadarnică de a rămâne la şcoală. Nici Titu Herdelea nu ezită să vorbească ungureşte şi, ca să-şi adune bani, primeşte un post de subnotar, perceptor de biruri grele de la ţăranii români. Observăm în cartea lui Rebreanu şi o stratificare socială foarte bine precizată, ce vine din vremuri imemorabile. Satul transilvănean nu este unul sărac. Domneşte aici ambiţia de a parveni prin avere. Se remarcă în roman existenţă unei pături a familiilor sărace care n-au reuşit să agonisească pământuri sau care au avut şi le-au pierdut (văduva lui Maxim Oprea, familia Glanetaşului). Urmează o pătură înstărită, care păstrează ce a moştenit de la înaintaşi, ba chiar mai adaugă câte ceva (Simion Lungu). O altă categorie ar fi cea a proaspăţilor îmbogăţiţi, a notabilităţilor satului (primarul, notarul). Cei mai bogaţi oameni ai satului sunt Vasile Baciu şi familia Bulbuc. Clasa intelectualilor mediocrii este reprezentată de Herdelea, un învăţător de modă 15

veche, dar şi preotul Belciug se bucură de un mare respect din partea sătenilor, între aceştia doi dându-se un fel de luptă pentru stabilirea autorităţii. Există şi o categorie a cârciumarilor reprezentată prin Avrum (ce contribuie la spolierea ţăranilor). Cârciuma este un loc de întâlnire al oamenilor, unde se pun la cale tranzacţii, afaceri legate de pământ, se discută despre problemele obşteşti. Romancierul se opreşte şi asupra unor datini, tradiţii (apropierea de Sadoveanu), imortalizând momentele cruciale din existenţa omului – naşterea, nunta, moartea. În incipit asistăm la o horă, un moment de sărbătoare important din viaţa satului, ce avea loc în curtea văduvei lui Maxim Oprea, la Todosia. Cu acest prilej, cititorul face cunoştinţă cu personajele, află care este poziţia fiecăruia în societate, care sunt relaţiile dintre protagonişti şi, cu ajutorul naratorului omniscient, intuieşte viitoarele conflicte (George-Ion, Ion-V. Baciu....). Imaginea horei este semnificativă. Jocul tinerilor este unul aproape drăcesc (elanul dionisiac = pofta petrecerilor) o dezlănţuire de energii, menită parcă să anticipeze zbuciumul sufletesc de mai târziu, al unor eroi, sau chiar moartea acestora. Ţăranii sunt oameni duri, obişnuiţi cu munca grea a câmpului, iar această asprime se simte şi în jocul lor. Asistăm la o imagine aproape apocaliptică, în care cei prinşi în joc îşi pierd individualitatea, devenind un tot unitar: „Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire […]. Apoi dansul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec”. Oamenii sunt grupaţi la horă în funcţie de vârstă, preocupări, dar şi de poziţia pe care o ocupă fiecare în sat. Astfel, flăcăii şi fetele se prind în horă, în vreme ce tinerele care au rămas nepoftite la joc stau prin apropiere, dornice să fie şi ele invitate. Printre acestea se mai rătăceşte şi câte o nevastă tânără, gata să intre în horă dacă soţul i-o va cere. Pe margine stau mamele şi bătrânele satului care vorbesc despre treburile gospodăriei şi îşi admiră odraslele. Bărbaţii stau mai aproape de drum, adunaţi în grupuri, discutând despre treburile obşteşti. Cei mai înstăriţi, conştienţi de poziţia lor, iau cuvântul, arătându-se bucuroşi atunci când văd că sunt preţuiţi. Ţăranii mai săraci, asistă umili la discuţii, fiindu-le teamă să intervină (este şi cazul lui Alexandru Glanetaşu). Observăm că de un mare respect în cadrul comunităţii se bucură autorităţile satului, primarul şi mai ales preotul şi învăţătorul. Acum, la horă, se cristalizează şi principalele conflicte, căci are loc o primă răfuială între Vasile Baciu şi Ion, între George Bulbuc şi Ion, mărul discordiei fiind Ana. Tot la horă îşi face apariţia pentru prima oară şi Savista, oloaga satului, o prezenţă înfricoşătoare, care îşi face intrarea în roman ori de câte ori urmează să aibă loc o nenorocire. Urâţenia fizică a acesteia conduce la una sufletească, personajul caracterizându-se prin viclenie, spirit de observaţie, duce vorba de colo-colo, urăşte oamenii care o duc bine şi femeile frumoase. Savista este 16

văzută în sat ca o piază-rea şi într-adevăr ea se dovedeşte a fi aducătoare de ghinion. Prezenţa sa la horă nu este aşadar întâmplătoare, anticipând tragedia de mai târziu. Nunta este un eveniment la care participă întregul sat, în mod normal un prilej de veselie şi de voie bună (nunta lui Ion cu Ana, a lui George cu Florica). Naşterea este şi ea ilustrată în roman prin venirea pe lume a fiului lui Ion şi al Anei. Momentul acesta este unul simbolic. Copilul se naşte pe câmp, sub un măr plăpând (ce sugerează destinul scurt). El vine pe lume plângând. Nu se bucură de atenţie decât din partea mamei. Pentru Ion, el este un mijloc de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Moartea este şi ea reprezentată. Moartea cârciumarului Avrum anticipează un şir de morţi. Una este cea a lui Dumitru Moarcăş, cel care o sprijină pe Ana, asemenea unui înger păzitor. Şi Ana va sfârşi prin a se spânzura. Ea nu are puterea de a se ridica deasupra suferinţelor şi a dispreţului. Ion va sfârşi aşa cum a trăit, furtunos, stupid, într-un moment în care s-ar fi căzut să se bucure de ceea ce îi oferise viaţa. După ce setea de pământ se potoleşte, Ion moare din pricina celeilalte patimi – iubirea pentru Florica.

17

ION – Caracterizarea personajului •

Tipologia

- personaj eponim: personajul central care dă şi titlul cărţii; - imobil (nu suferă transformări în plan psihologic pe parcursul desfăşurării acţiunii); - complex, rotund (prezintă calităţi şi defecte); - construit în manieră realistă – personaj tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie socială (ţărănimea), dar şi puternic individualizat; - cu corespondent în lumea reală.

• Numele • Statutul social • Portretul fizic • Portretul moral

- defecte - calităţi • Evoluţia personajului pe parcursul desfăşurării acţiunii, relaţia cu celelalte personaje. • Conflictul - exterior (relaţia deteriorată cu familia sau cu alţi săteni e generată de pământ şi orgoliu). - interior (declanşat de patima pentru pământ şi respectiv pentru femeie). • Naratorul introspectează universul lăuntric al eroului (apar şi elemente de analiză psihologică asupra cărora nu se insistă. Întâlnim şi monologul interior care scoate la iveală sentimente, trăiri ale personajului). • Deznodământul tragic (moartea lui Ion este una simbolică): - subliniază atitudinea critică a autorului care dezaprobă dezumanizarea personajului, faptele acestuia, pedepsindu-l în finalul romanului. - este refăcut echilibrul moral. - este ucis cu sapa, unealtă cu care este lucrat pământul atât de drag. • Modalităţi de caracterizare • Aprecieri critice Portretul moral Defecte: • Mândru, orgolios „Ion schimbă feţe feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune, parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă le auzea tot satul.” 18

Dorinţa de a parveni, lăcomia: fură o palmă din pământul lui Simion Lungu, pământ ce fusese al Glanetaşului. Ion acţionează mânat nu de un ideal, ci de o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar comună cu a tuturor. • Nerecunoscător: îl trădează pe binefăcătorul său, pe învăţătorul Herdelea. • Suferă din pricina sărăciei şi consideră că datorită calităţilor pe care le are merită o altă soartă. • Ipocrizia, arta disimulării: mimează afecţiunea faţă de Ana până ce o seduce şi află că este însărcinată. • Hotărât şi perseverent în atingerea scopului. • „semeţ şi cu nasul în vânt, sfidător când negociază cu V. Baciu, după ce îi lăsase fiica însărcinată. • Viclenie, şiretenie: o seduce pe Ana pe care nu o iubeşte pentru a-l sili astfel pe Vasile Baciu, să-i de nu numai fata ci şi pământul. „Graba strică treaba. Fără dibăcie şi şiretenie nu ajungi la mal niciodată” (Ion) „Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune” (G. Călinescu) „Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse” (G. Călinescu). • Violenţă, cruzime, impulsivitate; este agresiv cu - Ana - părinţii - V. Baciu - George - unii săteni „Să ştiu că zece ani nu scap din temniţă şi tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion aprins ca un balaur, încleştând pumnii şi cutremurându-se” (Ion). „Fiindcă eşti un stricat şi un bătăuş ş-un om de nimic! Asta eşti!” (Belciug). • Dominat de instinctele primare: în unele împrejurări acţionează dominat de instincte şi nu de raţiune. • Lipsit de instinctul patern: îl interesează viaţa copilului întrucât acesta îi asigură moştenirea pământurilor lui V. Baciu. • Autorul moral al sinuciderii Anei. • Concepţia despre iubire (care este una colectivă): „În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii e albaştri îi mulcomeau zbuciumare. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o iau dacă toată zestrea ei este un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce-şi zicea aşa, se prindea cu mintea la Ana”. • Zbuciumul sufletesc (conflictul interior): „… i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?” •

Calităţi • Ambiţios „ Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: >” • Întreprinzător, energic, harnic 19

„Trecea deseori şi parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planul cum va ara fâneţea cutare, iar cutare porumbişte cum va semăna-o cu trifoi.” • Isteţimea nativă o foloseşte în scopuri negative. „...feciorul Glanetaşului era mai isteţ decât toţi feciorii din Pripas.” „... a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea fiindcă „băiatul era silitor şi cumite.” Glasul pământului (devenit obsesie) Pământul, element primordial apare în mai multe ipostaze: • Pământul mamă -“Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. […] De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.” • Pământul ibovnică - pentru Ion pământul este „ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbăţişare îţi zdrobeşte oasele.” - are dorinţa de a vedea şi mângâia bucăţile de pământ „ca pe nişte ibovnice credincioase”. -lutul atrage şi îngreunează picioarele lui Ion „ca braţele unei femei pătimaşe” „Se opri în mijlocul delniţei […]Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. - „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.” - „Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stăpânul casei”. - „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţi mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină, prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: - Cât pământ, Doamne!.... În acelaşi timp însă iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea, neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul...”. 20

- renunţă la şcoală pentru că „îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul...” Glasul iubirii • „Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: - Cât de slăbuţă şi de urâţică!...Cum să-ţi fie dragă?”... „Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Şi văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire şi o părere de rău: - Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!” „Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu faţa rumenă, plină şi zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită.” • „Nu vei tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă.” • „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...” • „... ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta.” Modul în care se oglindeşte Ion în conştiinţa altor personaje • „Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce-şi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea, tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau.” (Titu Herdelea) • „În orice caz Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ. Omul mai greşeşte, că doar de aceea-i om. Nu trebuie să osândim aşa iute.” (d. Herdelea) • „Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu un sărăntoc şi o fleandură.” (V. Baciu) • Simpatia din partea unor săteni: „Briceag aruncă o privire dispreţuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion îi răspunde convingător, arătându-i vioara: - Nu mai pot, Ionică … zău, nu mai pot…” Aprecieri critice • T. Vianu remarca: „lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsită de scrupule, cruzime.” • Eugen Lovinescu vedea în Ion: „o figură simbolică mai mare decât natura.” • G. Călinescu: „în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. 21

22