Atestat Protectia Mediului [PDF]

Zitiervorschau

COLEGIUL TEHNIC „GHEORGHE ASACHI”

LUCRARE PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE COMPETENŢE PROFESIONALE

SPECIALIZAREA: „TEHNICIAN ECOLOG ŞI PROTECŢIA CALITĂŢII MEDIULUI”

2013

PLANTE MEDICINALE IERBOASE DIN ZONA DE DEAL ŞI UTILIZĂRILE TERAPEUTICE

Profesor coordonator: Ioniţă Sorina Elev: Radu Alin Ionuţ Clasa: a XII-a C

Cuprins Argument………………………………………………………………...4 Istoricul ultilizarii plantelor medicinal…………………………………..4 Cap.I Factori care condiţionează calitatea plantelor medicinal (recolate, uscare, conservarea, transportul)…………………..6 Cap.II Recomandări privind prepararea unor ………………………….9 II.1. Extracte apoase pentru uz intern II.2. Extracte apoase pentru uz extern Cap.III Descrierea plantelor medicinal ierboase de pajişte din zona de deal……………………………………………..11 Cap.IV Recomandări terapeutice şi mod de prepare………………….14 Anexe…………………………………………………………………..19 Bibliografie…………………………………………………………….24

Argument Vechi de când omul şi readuse în actualitate de cercetările noi, plantele medicinale constituie un preţios tezaur pus de natură la îndemâna omului. Plecând de la faptul incontestabil că facem parte integrantă din natură şi că ceea ce ne oferă sau ceea ce natura ne-ar putea oferi este mai compatibil organismului uman, astăzi acceptăm prin instinct şi din ce în ce mai mult prin raţiune un aliment sau un medicament natural fată de unul artificial. Fără a subestima rolul produselor farmaceutice de sinteză, care îşi au locul lor bine stabilit în ceea ce astăzi numim chimioterapie, plantele medicinale reprezintă izvorul acelui domeniu special al terapeuticii moderne, cunoscut sub numele de fitoterapie. începe să se reactualizeze vechea concepţie traco-dacică a unei terapii integrale care se adresează organismului uman în ansamblul lui şi nu organului afectat. În prezent se pune accentul pe capacitatea de conservare, întărire şi stimulare a funcţiilor biologice de autoapărare ale individului. În om s-a redeşteptat dorinţa naturală de a trăi cât mai mult timp sănătos, cât mai bine şi cât mai util pentru el, pentru familie şi societate. Ţinând cont de acest aspecte, terapia naturală complexă oferă o nouă şansă omului pentru a-şi menţine sănătatea. începând cu fructele, legumele şi seminţele, cu plantele medicinale, numeroasele remedii homeopatice şi apiterapeutice, fizioterapia şi balneologia, reducerea sedentarismului, combaterea poluării mediului sunt factori şi posibilităţi pe care natura ni le pune la dispoziţie cu multă dărnicie. Dar există însă şi numeroase substanţe naturale active extrem de toxice ca, de exemplu, stricnina, digitalicele, alcaloizii din cornul secarei. Ele devin medicamente după o dozare extrem de precisă. Iată de ce plantele medicinale care sunt la îndemâna oricui trebuie utilizate numai după o atentă identificare a acestora şi cunoaşterea acţiunii substanţelor lor active. Acest proiect urmăreşte îmbogăţirea cunoştinţelor despre plante, valorificarea eficientă a unor resurse locale şi dezvoltarea unor deprinderi practice pentru menţinerea stării de sănătate.

Istoricul ultilizarii plantelor medicinale În România arta vindecării bolilor prin plante are o veche şi bogată tradiţie, fapt confirmat şi de unele descoperiri arheologice care au scos la lumina zilei atât unele medicamente (colire, unguente), cât şi unele vase speciale în care se preparau acestea (infuzoare, pâlnii de lut ars etc.) Datorită poziţiei geografice şi condiţiilor pedo-climatice teritoriul României a fost mereu leagănul unei vegetaţii abundente şi variate. Au fost identificate peste 3600 de specii, cărora strămoşii noştri le-au dat peste 500 de nume. HERODOT considerat părintele istoriei-menţionează cu 500 de ani î.e.n. că geto-dacii care erau "cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci", aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi aromatice DIOSCORIDE cu patru secole mai târziu, medic fiind în armata lui Nero semnalează în faimoasa sa lucrare "MATERIA MEDICĂ" că pe teritoriul Daciei se utilizau mult plantele medicinale şi aromatice, fie pentru tămăduirea bolilor, fie în scop cosmetic sau ca aromatizant alimentar. Imediat după cu cucerirea Daciei de către romani arsenalul de plante medicinale şi aromatice s-a îmbogăţit cu specii noi indigene cunoscute mai înainte de greci şi romani.

Numeroase alte documente atestă şi întăresc ideea utilizării plantelor în medicină empirică a poporului român, Dintre acestea amintim existenţa a numeroase documente datând din secolul XII şi până în secolul XVI. Prima carte de plante medicinale şi aromatice a fost tipărită la Cluj în anul 1578 şi s-a numit "HERBARIUM". Mai târziu în 1652 se tipăreşte la Târgovişte "PRAVILA LUI MATEI BASARAB" unde se precizează că"vraciului şi revine sarcina să cerceteze ierburile spre adescoperi pe cele cu proprietăţi de vindecare şi împotriva otrăvurilor " În 1694 apare "LEXICONUL SLAVO-ROMÂN" în care se găsesc numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea unor plante medicinale şi aromatice cum ar fi: izma, muştarul, muşeţelul etc. În hrisovul domnitorului GRIGORE GHICA emis în 1725 la înfiinţarea spitalului Pantelimon din Bucureşti printre altele este menţionat rolul farmacistului în cunoaşterea plantelor în general şi cunoaşterea plantelor medicinale în special, necesare spitalului nou creat pentru tratarea bolnavilor. În lucrarea manuscris "HOMINA VEGETABILIUM" alcătuită în 1783 de preotul calvin BENKO IOSIF sunt menţionate denumirile româneşti ale unor specii de plante medicinale colectate în farmaciile din Transilvania şi Muntenia. Lui P. SIGERUS şi revine meritul în 1791 de a fi publicat "SIEBENBURGISHE QUARTALSCHRIFT" în mai multe limbi, printre care şi română, unde apare o listă aproape completă a plantelor medicinale din Transilvania. La începutul secolului al XIX-lea, SAMUIL VULCAN, concepe o lucrare manuscris numită "TRACTATUL DESPRE VINDECAREA MORBURILOR POPORULUI DE LA TIERA" de unde rezultă că plantele medicinale aveau o pondere important în vindecarea bolilor mai ales în mediul rural din Transilvania. Toate acestea documente atestă că din cele mai îndepărtate timpuri, plantele medicinale şi aromatice au avut o largă întrebuinţare pe teritoriul României şi auconstituit mijlocul cel mai important pentru a preveni şi combate multe boli. Începând cu sfârşitul secolului al XVIII începutul secolului XIX-lea plantele medicinale şi aromatice utilizate până atunci mai mult pe bază de tradiţii, încep să formeze în unele ţări din Europa obiectul unor cercetări cu scopul de a stabili dacă se confirmă activitatea terapeutică atribuită de medicină empirică, şi pentru a preciza care sunt substanţele care acţionează. În 1906 s-a izolat din capsulele de mac opiu din care se extrage morfină, care este răspunzătoare de acţiunea somniferă a acestui produs. Pe parcursul anilor până astăzi plantele medicinale şi aromatice utilizate empiric au fost supuse studiilor biochimice descoperindu-se noi şi noi substanţe bioactive. Concomitent cercetătorii au încercat copierea şi fabricarea sintetică a unor substanţe bioactive, însă produsele de sinteză, pot avea reacţii neprevăzute în organism fiind mai greu tolerate. Mai mult chiar unele din principiile bioactive elaborate de celulele vegetale nu pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză. În prezent în medicină populară a ţării noastre sunt folosite cca. 870 de specii. Aproximativ 200 sunt studiate din punct de vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt utilizate curent în automedicaţie . Pe măsură ce ştiinţa cucereşte tot mai mult teren, tărâmul plantelor medicinale şi aromatice este mai profund explorat. Astfel s-au identificat şi continuă să se identifice nu numai plantele spontane cu virtuţi terapeutice, dar şi bazinele cele mai importante şi mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de laborator s-a precizat conţinutul lor în principii active funcţie de mediul biologic în care trăiesc. În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că în flora ţării noastre spontane există numeroase specii care pot înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acţionează energic pentru redresarea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din România cu un

conţinut bogat în principii active, şi dacă se iau măsuri de introducere în cultură a noi specii de plante medicinale şi aromatice autohtone sau străine, pot fi reduse substanţial aceste importuri.La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o răspândire limitată şi creşterea productivităţii la speciile cultivate.

Cap.I Factori care condiţionează calitatea plantelor medicinal ( recoltarea, uscarea, conservarea, transportul)

Recoltarea plantelor medicinale La recoltarea plantelor medicinale se abordează mai multe metode de recoltare în funcţie de partea supusă acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel că viteza de lucru, cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie maxime. Dacă se abordează o tehnică adecvată produsele se usucă şi se condiţionează mai bine iar calitatea lor este corespunzătoare. Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu cazmaua, iar mecanic cu plugul, grapa sau maşini speciale(MRC). Atunci când rădăcinile sunt ramificate şi adânci se sapă şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se nivelează. La speciile cultivate pe rânduri părţile subterane se dizlocă cu plugul după care se adună cu mâna, grebla, furcă sau grapa. Aceeaşi metodă se utilizează şi la speciile din flora spontană unde plantele cresc dese , însă în acest caz se lasă în pământ suficiente plante pentru a asigura înmulţirea şi în următorii ani, după care se nivelează. Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau părţi subterane cu ajutorul unor cuţite speciale. La tulpini sau ramuri se efectuează două crestături inelare între care se detaşează scoarţa de-a lungul până la partea tare (lemn) fără însă a se detaşa de pe arbori. Scoarţa de pe rădăcini se extrage în mod asemănător, însă plantă este sacrificată. Se preferă ca scoarţa de pe părţile amintite să se desprindă în aceeaşi zi deoarece a doua zi desprinderea este anevoioasă. Mugurii se recoltează numai cu mâna, culegându-se numai cei nedeschişi şi de mărime optimă. Pentru arborii înalţi se utilizează scări duble bine asigurate. Herba (partea aeriană întreagă) se recoltează manual prin rupere cu mâna, cu seceră, cu coasa şi mecanic cu cositori diverse. recoltatul manual se practică în flora spontană pe terenuri accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar recoltatul mecanic se practică la speciile cultivate şi la cele spontane unde densitatea este corespunzătoare şi terenul este accesibil. La plantele cu partea bazală lemnoasă se recoltează numai părţile ierboase. Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire, iar la cele foarte mari şi rezistenţe, în special de la baza tulpinii, se poate utiliza secera său cuţitul. Frunzele de pe ramuri sau tulpini recoltează una câte una pe măsură ce ajung la maturitate. Strujirea se efectuează când frunzele se recoltează toate odată, prin prinderea cu mâna stângă a vârfului plantei şi tragerea cu mâna dreaptă de sus în jos a frunzelor care se adună în podul palmei. Frunzele se recoltează cu sau fără peţiol în funcţie de specie. Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna, foarfeca sau dispozitive speciale. În general florile mari, anumite părţi din floare (petale, stamine etc.).se recoltează cu mâna, iar inflorescenţele se taie cu foarfecă. La unele specii florifere se desprind imediat din inflorescenţe, iar la alte specii numai după uscare prin scuturare sau strujire. Inflorescenţele de Matricaria chamomilla se recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul unor pepteni speciali. Fructele şi seminţele se recoltează manual, cu mâna sau cu dispozitive speciale sau prin baterea şi scuturarea plantelor şi mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină (Hippophae rhamnoides) măceşe (Rosa cannina) porumbar (Prunus spinosa) se recoltează cu mâna, fructele de afin (Vaccinium myrtillus) se recoltează cu nişte pinteni speciali, fructele de ienupăr (Jenuperus communis) se recoltează prin scuturarea şi baterea uşoară arbuştilor iar speciile de umbeliferae din culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina.

Uscarea plantelor medicinale

Acest proces are mare importanţă deoarece păstrarea principiilor bioactive după recoltare este influenţat în mare măsură de modul de uscare. Uscarea se realizează în mod diferit în funcţie de partea recoltată, compoziţia acesteia, momentul recoltării, şi umiditate. Umiditatea este foarte diferită în fiecare organ şi are valori de 5-10 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în organelesubterane şi până la 90 % în flori. Cu cât umiditatea este mai ridicată cu atât materialul vegetal este mai sensibil deoarece apa favorizează declanşarea unor procese enzimatice, sau instalarea unor mucegaiuri, ce degradează principiile active şi chiar favorizează acumularea unor substanţe toxice. Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu sunt supuse uscării în cca 2-3 ore de la recoltare se depreciază. Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi 85 %. Cea mai mare pierdere de apă o au florile, urmate de frunze, fructe, rădăcini, rizomi, iar cea mai mică pierdere o au seminţele şi scoarţa. Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şicantitatea de material vegetal uscat rezultat poartă denumirea de randament la uscare. Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face pe două căi; uscarea naturală şi uscarea artificială. Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbră. La uscarea la soare se pretează în general toate organelle subterane, unele fructe şi seminţe şi unele flori. Este o metodă ce se pretează pentru zonele însorite şi secetoase. Uscarea la umbră este practicată cu predilecţie în zonele montane şi de deal unde plantele se aşează în încăperi, magazii, poduri, şoproane, toate bine aerisite. În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost recoltate pentru a împiedica declanşarea proceselor de degradare. Plantele se aşează în strat subţire pe rame de lemn, prevăzute cu ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru că uscarea să se realizeze uşor pe un metru pătrat se vor întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau herba şi 2 kg scoarţă, rădăcini sau rizomi. Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni încingerea sau mucegăire lor şi degradarea principiilor active. Uscarea durează până când umiditatea materialului respective permite păstrarea să fără pericol de alterare. În mod practic s-a constatat că dacă frunzele şi florile plesnesc la atingere, iar organele subterane se rup cu zgomot la îndoire acestea sunt uscate suficient. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile la flori, frunze şi plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele groase şi herba, 14-21 zile pentru scoarţe şi rădăcini subţiri şi 30-35 zile pentru rizomi şi rădăcini groase. Dacă uscarea se realizează primăvara sau toamna durată se poate dubla. Nu se recomandă uscarea în aceeaşi încăpere a plantelor puternic mirositoare sau toxice alături de celelalte deoarece acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot amesteca cu cele toxice. Un produs vegetal este de bună calitate atunci când după uscare rămâne întreg, îşi păstrează culoarea şi mirosul specific şi nu are alte corpuri străine Uscarea artificială se face în spaţii special amenajate prevăzute cu sisteme de încălzire şi aerisire. Uscătoriile pot fi cu rafturi, sisteme rotative sau stabile, cu bandă transportoare etc. În toate aceste tipuri de uscare temperaturile nu trebuie să depăşească 60grade C la plantele medicinale şi 40 grade C la plantele aromatice. Temperaturi mai mari suportă fructele de Prunus spinosa rădăcinile de Taraxacum off. (70grade C) şi fructele de Rosa cannina (85105grade C).

Conservarea plantelor medicinale Modul cum sunt ambalate şi păstrate plantelor medicinal şi aromatice poate influenţa în mare măsură calitatea materialului vegetal. De obicei fructele, herba, scoarţa şi organele subterane se ambalează în saci de cânepă balotate sau nu. Fructele uscate, seminţele, mugurii unele frunze şi flori se ambalează în saci de hârtie. Frunzele speciilor aromatice şi unele flori se ambalează în cutii de carton sau lăzi căptuşite. Păstrarea plantelor medicinale şi aromatice se face în camere aerisite, igienizate, uscate, ferite de atacul dăunătorilor (insecte, rozătoare etc.) şi de lumina solară directă. Ambalajele se etichetează numele produsului şi data recoltării), iar speciile toxice se depozitează în camere separate luându-se toate măsurile de avertizare pentru prevenirea intoxicaţiilor. Plantele recoltate pentru uz casnic se păstrează în pungi de hârtie, cutii de metal sau borcane de sticlă de obicei în camere cu temperatură relativ constantă. Respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor cu privire la recoltarea, condiţionarea, transportul uscarea şi păstrarea pma favorizează obţinerea unui produs vegetal cu valoare terapeutică sau aromatică ridicată.

Transportul plantelor medicinal Plantele recoltate trebuie în cel mai scurt timp transportate la locurile de condiţionare şi uscare. Până la adunarea unei cantităţi suficiente pentru transport plantele medicinale şi aromatice se aşează în strat subţire pe prelate, grătare crengi, hârtie etc. astfel ca acestea să nu aibă contact direct cu pământul şi să se impurifice. În nici un caz nu se aşează în grămezi sau straturi groase deoarece se încălzesc, se încing astfel depreciinduse principiile active. În vederea transportului produsele vegetale proaspete se aşează cât mai afânate în saci de cânepă, coşuri sau lăzi sau direct căruţe sau caroseria autovehiculului în prealabil bine curăţate sau acoperite cu prelate. Se interzice utilizarea sacilor, pungilor sau altor recipient de plastic deoarece acestea favorizează transpiraţia, nu permit circulaţia aerului, grăbesc încălzirea şi absorb uleiurile volatile astfel depreciind calitatea produselor. Sacii nu se vor stivui în mijlocul de transport sau peste aceştia nu se vor aşeza alte greutăţi deoarece dacă frunzele sunt presate sau rănite se înnegresc în timpul uscării. Pentru speciile cu un conţinut ridicat de ulei volatil, în sistem industrial transportul se face cu maşini speciale prevăzute cu containere ce au temperatura controlată.

Cap.II. Recomandări privind prepararea unor forme farmaceutice simple

1.Extracte apoase pentru uz intern Infuzia, metodă de extracţie utilizată pentru obţinerea principiilor active în cazul parţilor de plantă care au pereţii celulari mai subţiri cum sunt florile, frunzele şi părţile aeriene subţiri ale plantelor, chiar şi unele fructe, care conţin principii active termostabile şi greu solubile la rece. În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad de mărunţire corespunzătoare, se umectează cu trei părţi de apă şi se lasă în repaus 5 minute; după aceea se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se acoperă vasul cu un capac şi se lasă să stea astfel maxim 30 de minute, agitând din când în când. După scurgerea acestui timp când infuzia are temperatură de 40 oC se filtrează, se spală cu cantitate suficientă de apă cu care se completează soluţia extractivă la volumul necesar – adică cel indicat iniţial. Decoctul, cunoscut şi sub numele popular de fiertură este lichidul obţinut prin fierberea produsului vegetal mărunţit cu solventul necesar, obişnuit apa. Decocţia constă în tratarea produsului vegetal mărunţit cu cantitatea de apă necesară şi fierberea lui şi se recomanda în genereal pentru rădăcini şi coji, respectiv acele organe ale plantei care au membrana mai groasă şi prin care difuziunea substanţelor active se face mai greu. Mai rar, acest procedeu se recomanda în cazul florilor, frunzelor, rămurelelor sau fructelor, şi aceasta în special când urmărim ca în extractul apos să rămână preţioasele uleiuri volatile. Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se spală cu apă care se completează soluţia la volumul indicat iniţial. Maceratul sau plămădeala la rece Unele substanţe active se extrag mai bine la rece (căldura le precipita) decât prin infuzare şi decocţie. Macerarea este metoda de extracţie cea mai simplă care se face la temperatura obişnuită. Produsul vegetal este menţinut în contact cu solventul un timp variabil, agitând din când în când , după care se separă extractul. Macerarea la rece cu ajutorul apei constă în tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă; este recomandabil să se folosească apa proaspăt fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp determinat la temperatura camerei (15-25 oC). Deşi de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie 30-60 de minute, totuşi se consideră că folosirea unui timp de extracţie de 3-6 ore asigură o extracţie practic totală a principiului activ; şi într-un caz şi în altul se agită din când în când. Soluţia extractivă se filtrează, reziduul se spală tot cu apă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează la volumul indicat. Maceratul la rece se prepară din rădăcini, tulpiniţe, frunze sau seminţe. Siropurile sunt soluţii estractive apoase (infuzii, decocturi, macerate la rece) la care se adăuga o cantitate mare de zahăr. Adaosul ridicat de zahăr este menit, pe de o parte, să fie un corectiv al unor gusturi neplăcute (astringente, amare, etc.), iar pe altă parte să exercite ur rol conservant asupra produsului care de obicei se administrează în cantităţi mici, dar pe o perioadă mai îndelungată de timp. Zahărul poate fi înlocuit cu miere sau alţi edulcoranţi. Soluţiile extractive hidroalcoolicesunt forme farmaceuticein care plantele sunt macerate sau percolate într-un amestec de apă şi alcool, cu o concentraţie mai mare în alcool în cazul tincturilor sau mai redusă, în cazul vinurilor medicinale. Tincturile . Din plantele mărunţite sunt extrase substanţele terapeutice, prin macerare cu alcool etilic în diverse concentraţii (45 0, 60 0, 70 0), de regulă pe o durată de timp variind între 8-10 zile. Operaţiunea se execută în vase de sticlă bine închise. Agitarea, pentru o bună extracţie, este necesară pe toată durata extracţiei. O metodă mai rapidă este prepararea tincturilor prin percolare simplă sau multiplă, curent aplicată în farmacii, laboratoare galenice sau în instalaţii industriale sau o metodă mult mai rapidă, de data aceasta la scară industrială, este turboextractia sau vibroextractia, necesitând o aparatura specială.

Tincturile, sub aspectul tehnologiei farmaceutice şi al modului de administrare, prezintă unele avantaje fata de soluţiile extractive apoase prin aceea că extracţia în mediul hidro-alcoolic este completă, conservabilitatea de lungă durată, iar administrarea sub formă de picături mult mai simplă. Vinurile medicinale . Deşi este o formă farmaceutica veche, considerată de unii chiar depăşită, vinul medicinal este şi rămâne un remediu terapeutic adjuvant. Extracţia se realizează în mediu hidroalcoolic slab, la un pH uşor acid. Pentru preparare, plantele mărunţite în prealabil se macerează timp de 7-10 zile în vin (de bună calitate şi bine stabilizat) după care urmează filtrarea preparatului. Administrarea lor ca tonic-aperitive se face înaintea meselor principale. Cidrurile. În limbajul curent, se întâlnesc sub denumiri improprii de genul „vin de măceşe”, „vin de coacăze”, etc. Este bine de ştiut însă ca vinul se obţine numai din struguri; de aceea, toate celelalte băuturi slab alcoolice obţinute din diferite fructe prin fermentaţie alcoolică se încadrează în termenul de cidruri. În tehnologia farmaceutică exista şi numeroase alte forme fitofarmaceutice care necesita tehnologii speciale de realizare a lor. Ne referim la extractele fluide (moi sau uscate), la pulberile liofilizate din soluţii extractive şi la ceaiurile medicinale „instant” folosite în ultimul timp din ce în ce mai mult. Acestea din urmă reprezintă extracte apoase sau hidroalcoolice din plante care apoi se liofilizează sau se atomizează în scopul conservării pe o durată mai îndelungată de timp. Printrun proces tehnologic larg răspândit astăzi în lume, ele se granulează fin şi astfel se pastraza până în momentul folosirii lor prin dizolvare în apă caldă sau chiar rece. Tot în industria farmaceutică se prepară capsule, gelule, soluţii injectabile şi altele, în compoziţia cărora intra extracte totale sau substanţe active pure de origine vegetală.

2.Extracte apoase pentru uz extern Uleiurile medicinale reprezintă o formă de macerare a plantelor în ulei comestibil de Floarea-soarelui, arahide sau măsline. Durata macerării este de 4-6 săptămâni. Exista şi un procedeu mai rapid în care plantele se umectează în prealabil cu alcool concentrat şi se ţin întrun vas închis 10-12 ore. Se adauga uleiul comestibil, fierbandu-se apoi pe baia de apă timp de 2-3 ore. Se lasă în repaus 2-3 zile, după care se filtrează. Se păstrează în sticle bine închise, la întuneric şi la loc răcoros. Cataplasmele (prişniţele) se obţin fie din frunzele proaspete de plante, fie din seminţe măcinate, care se amesteca cu apă călduţă, până ce se obţine o plasmă care sepune în tifon dublu sau într-o pânză curata. Cataplasmele se aplică pe zona în care se manifesta afecţiunea şi au rol emolient, antiinflamator sau activează circulaţia periferică. Băile cu plante se bazează în principal pe acţiunea directă la nivelul tegumentelor sau al mucoaselor a diferitelor substanţe active din plante (obţinute prin extracţie apoasă). Băile cu plante sunt utile în boli de piele sau chiar în unele afecţiuni interne. Tegumentele şi mucoasele fiind destul de permeabile pentru numeroase substanţe active din plante, fiind transportate de curentul sanguin, ele pot ajunge în întreg organismul, făcându-le utile într-o serie de boli interne. Substanţele active se pregătesc în infuzii sau decocturi concentrate, care se introduc în apă de baie, după filtrare. Un alt procedeu recomanda ca plantele mărunţite să fie introduse într-un săculeţ de tifon care se infuzează sau se fierbe în apă. Infuzia, decoctul sau săculeţul de tifon cu plante se răstoarnă în apă din cada de baie. Băile medicinale se pot face şi cu uleiuri esenţiale în proporţie de 5-10 % ulei, dizolvate în alcool concentrat. Oţeturile aromatice sunt o formă farmaceutica veche, obţinută prin macerarea plantelor

aromatice în oţet de vin. Macerarea durează 7-8 zile, după care conţinutul se filtrează prin presare. Soluţia extractivă hidroacetica se foloseşte pentru fricţiuni locale sau generale. Inhalaţiile reprezintă formă de administrare a uleiurilor esenţiale din plante prin tractul respirator. Se prepară fie din plante medicinale prin infuzare, fie din uleiurile volatile, puse direct în apă clocotită. În prezent exista vaporizatoare de ceramică sau electrice cu care se obţin aerosolii utilizaţi. Gargarismele reprezintă o cale de dezinfectare a cavităţii bucale şi a faringelui cu ajutorul unor infuzii sau decocturi obţinute din plante. Badijonajele reprezintă o formă de aplicare externă, direct pe o leziune a pielii sau mucoaselor, a unor substanţe medicamentoase obţinute din plante.

Cap.III.Descrierea plantelor medicinal ierboase de pajişte din zona de deal

Cicoarea comună (Cichorium intybus) este o plantă erbacee, perenă, comestibilă, care aparține genului Cichorium din familia Asteraceae. Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată că plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare și renale. În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar (frunzele bazale, cu un gust ușor amărui, se folosesc în salate asortate, precum și în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze și italiene). Cicoarea comună este o plantă nativă din nordul Africii, Europa și Asia, al cărui areal natural s-a extins și înAmerica de Nord. Este cultivată în regiunile temperate. Plantă erbacee perenă, spontană și adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni și fânețe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate și șanțurilor, pe marginea apelor curgătoare, din zona de câmpie până în cea de deal și munte. În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează părțile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în prima perioadă de înflorire a plantei, în lunile iulie-august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează în lunile septembrieoctombrie.

Cimbrișorul de câmp (Thymus serpyllum) face parte din familia Lamiaceae și este un subarbust de talie mică, cu tulpini între 5 și 30 cm. și flori albe sau roșii-purpurii. Cimbrișorul de câmp are o arie mare de răspândire în flora țării noastre prin poieni, coline, pășuni, la marginea pădurilor, pe soluri mai nisipoase, formând mici tufe mai ales în zonele de deal și de munte. Înflorește pe toată perioada călduroasă, din luna mai până în septembrie. În scopuri medicinale se recoltează întreaga parte aeriană a plantei dar numai pe perioada înfloririi, se usucă la umbră în locuri bine aerisite. Are un miros plăcut și un gust aromat.

Coada șoricelului (Achillea millefolium) este o plantă erbacee, vivace, stolonifera, care creşte prin locuri cultivate şi necultivate, înălţa până la 80cm, având două feluri de tulpini aeriene, unele mai groase florifere, foliate, ramificate la partea superioară şi terminându-se cu capitule formate din flori mici şi altele sterile purtând numai frunze. Florile sunt grupate în partea superioară sub forma unor umbreluţe. Coada şoricelului este o plantă medicinală căreia nu putem să nu-i rezervăm un loc în viaţa noastră. Deşi ea constituie sprijinul nostru de bază în multe maladii grave, este considerată în primul rând o plantă de leac pentru femei. Preotul Kneipp este de părere în scrierile sale: "De multe nenorociri ar fi cruţate femeile, dacă ar recurge din când în când la coada şoricelului". Planta se găseşte din belşug pe pajiştile uscate. Frunzele şi florile se culeg înainte de înflorirea completă a plantei. Perioada de înflorire este cuprinsă în intervalul iunie-septembrie.

Ciuboţica cucului (Primula oficinalis, primula eliator) face parte din familia Primulaceae şi este razbandita în Europa Centrală, Asia, dar şi la noi, întâlnită mai des în zonele de deal şi munte. Florile galben – aurii ale acestei specii de ciubotica-cucului răspândesc o mireasmă plăcută, asemănătoare merii şi formează o umbrelă dispusă pe o tulpină înaltă de 10-20 de

centimetri, care se ridică din centrul unei reozete. Aceasta varietate se mai numeşte şi aglica, anghelina, calce, cinci-foi, cizma-cucului, talpa-gâştei, ţâţa-caprei, ţâţa-oii, urechiţa -ursului. Ea creşte cu precădere pe câmpiile din zonele deluroase şi prealpine. Foarte răspândită Primula eliator, cunoscută tot sub numele de ciubotica-cucului, dar şi de aglici, agrisel sau ţâţa-vacii, creşte pe mai toate câmpiile, la margini de păduri şi sub tufişuri se poartă pe tulpina înalţa o umbrelă florală de un galben deschis, ce un parfum slab. Forţa ei curativa este egală în valoare cu cea a Primulei officinalis, putind fi folosită exact în acelaşi fel. O altă subspecie, Primula auricula, cunoscută sub denumirile de urechea-ursului , ciuboţica -cucului, ciuboţica-ursului, urechea-soarecelui, urechiuşe, este o plantă alpina, care se afla sub strictă octrotire a legii, neavând deci voie să fie culeasă. Părţile utilizate ale plantei: rizomul cu rădăcini (Rhizoma cum ridicibus Primulae) – recoltat primăvara devreme sau toamna târziu şi florile (Flores Primulae) – recoltate în perioada înfloririi şi îndepărtând pedunculii florali.

Lumânărica (Verbascum densiflorum) este o plantă medicinală din familia Scrophulariaceae, genul Verbascum.Este o plantă erbacee cu înălțimea de 50 - 100 cm (200 cm). Toată plantă este acoperită de o pâslă moale de peri. Frunzele de la baza tulpinii sunt decurente, cele de pe tulpină sunt alungit-ovale, iar cele de pe partea superioară a tulpinii sunt ovat-lanceolate. Frunzele sunt eliptice mari și păroase. Florile sunt dispuse în racem spiciform. Au corola galbenă, cu 5 stamine. Florile sunt puțin asimetrice cu inflorescențe terminale lungi.Fructul este sub formă de capsulă. Planta vegetează în locurile necultivate, la marginea drumurilor, având nevoie de lumină multă și uscăciune excesivă. Lumânărica crește pe coline însorite și prin pășuni, pe soluri ușoare, aluvionare, nisipoase și pietroase de la șes și deal.Lumânărica se recoltează dimineața, după ce se ridică rouă, prin ciupirea corolei cu stamine, fără caliciu, pe măsură deschiderii florilor. Trebuiesc luate măsuri de precauție deoarece perii plantei provoacă inflamații ale pielii și ochilor. După ce sunt uscate, florile se pun în borcane acoperite sau în cutii de tablă, cu substanțe care să absoarbă vaporii de apă, produsul fiind higroscopic.

Sunătoarea (Hypericum perforatum) face parte din familia Hipericaceelor. Are o tulpină înaltă de până la 90 cm care poartă multe flori galbene. Prin strivire, din ea iese un lichid de culoare roşie. Pe de o parte, sunătoarea a fost utilizată în mod tradiţional pentru proprietăţile ei cicatrazante, antiulceroase, antiinflamatorii, precum şi pentru efectul coleretic şi colagog. Pe de altă parte însă este important de ştiut că cel mai bine documentată prin studii ştiinţifice este acţiunea antidepresivă. Hipericina, flavonoizii şi în special hiperforina, interacţionează la nivelul creierului cu neutrotransmitatorii care au legătură cu manifestările depresive: serotonină, dopamina, monoaminele, etc. Creşte la marginea lanţurilor de cereale, a pădurilor şi livezilor, la altitudini de până la 2200 m deasupra nivelului mării. Recoltarea se face în perioada de înflorire, în lunile iulie-august.

Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă erbacee din familia Compozitelor, cu frunze lungi, crestate și cu flori galbene grupate în capitule. Mai este numită și buhă, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaștei, floareagăinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușagăinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor sau pui-de-gâscă. Păpădia este găsită pretutindeni, unde se află vegetație, de la câmpie până în zona subalpină, prin locuri necultivate și pe marginile drumurilor. Ea are anumite locuri în care creşte ca de exemplu: nu creşte în loc umbros ci în loc cu soare, ea crește în calea unui izvor subteran, etc. Recoltarea înainte de înflorire se colectează frunzele, primăvara sau toamna rădăcinile, iar tulpinile în timpul înfloririi. Întreaga planta are efect tămăduitor. Sânzienele galbene (Galium verum) face parte din flora spontană şi este răspândită în Europa şi Asia. În ţara noastră poate fi găsită prin fâneţe, margini de păduri, tufărişuri, de la şes până la zona subalpină. Sânzienele au tulpina subţire, în patru muchii, poate ajunge până la 60 cm înălţime. Frunzele sunt înguste şi alungite, grupate câte 8 în jurul unui nod. Florile sunt mici şi galbene, răspândesc o puternică mireasma, asemănătoare mierii. Înfloresc din mai până în septembrie. Părţile aeriene ale plantei se recoltează în timpul înfloritului (mai-august), tăindu-se la 3-5 cm deasupra solului. Se usucă la umbră, în strat subţire. Se întorc zilnic. Prin uscare, dintr-un kilogram de plantă proaspăt culeasă obţinem aproape un sfert de kilogram de plantă uscată. Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris) este o plantă nativă Europei, dar care s-a extins în multe părți din lume. Numele său se referă la capsulă în formă de traistă. Traistaciobanului crește în grădini, pe câmp, pajiști, acolo unde solul nu este foarte uscat și există suficient soare. Frunzele zimţate neregulat formează - asemănător păpădiei - o rozetă. Tulpina ajunge până la o înălţime de 40 centimetri. Perioada de înflorire este cuprinsă în intervalul martie-noiembrie. Florile foarte mici, de un alb murdar, sunt umbeliforme, alcătuind o inflorescenţă în formă de ciorchine; de tulpinetele subţiri atârna micile păstăi (fruct capsula) sub formă de inimioare şi amintind la pipăit de pielea prelucrată. Orătăniile au o preferinţă specială pentru traisa-ciobanului. Imediat ce zăpada se topeşte se vremea se încălzeşte, acesta planta răsare proaspătă şi verde. Cele mai indicate perioade pentru recoltare sunt sfârşitul verii sau începutul toamnei. Se preferă perioada când s-au dezvoltat fructele ce au formă de inimă întoarsă. Tot în această perioadă de recoltare mai exista încă flori în faza incipientă de înflorire. Trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor) este o plantă anuală, înaltă de 8-40 cm, de culoare verde închisă. Tulpinile sunt simple sau ramificate, acoperite cu peri scurţi, drepţi, distibuiti uniform. Frunzele inferioare sunt lungi şi late şi au pe margini 2-6 dinţişori obtuzi, iar cele superioare au peţiolul mai scurt. Petalele superioare ale florilor sunt de culoare violacee, petalele laterale de culoare galben deschisă, iar petala inferioară galbenă. Fructul este o capsulă. Planta se întâlneşte la marginea pădurilor, prin lunci umede, fâneţe de munte, poieni. Înfloreşte din mai până la sfârşitul lunii august. Această plantă rezista la temperaturi scăzute şi nu suporta temperaturi prea ridicate. Recoltarea de trei fraţi pătaţi se poate face în lunile mai, iunie, iulie şi august.

Cap.IV.Recomandări terapeutice şi mod de preparare

Ciocoare recomandări teraupeurice:

1. lnfuzie din 1-2 linguriţe Ia 200 ml de apă clocotită; se infuzează 10 minute, se strecoară şi se beau 2 ceaiuri călduţe pe zi pentru combaterea durerilor de stomac, boli de ficat, dureri reumatice, febră şi ca depurativ. 2. Decoct din 2 Iingurite de rădăcini uscate şi măcinate Ia 200 ml de apă rece; se fierbe 5 minute, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se bea călduţ, fracţionat în 3 reprize, înainte de mesele principale, pentru stimularea funcţiilor ficatului şi rinichilor şi pentru acţiunea laxativă în combaterea constipaţiei. 3. Decoct din amestec, în părţi egale, de rădăcini de cicoare şi de brusture şi herba de trei-fraţipătaţi în 200 ml de apă; se fierbe 5 minute, se infuzează 10 minute şi se bea, fracţionat în 3 reprize pe zi, în furunculoza şi acnee. 4. Macerat din 20 g de flori uscate şi mărunţite Ia 1 litru de vin aib; se Iasă în sticla închisă timp de 8-10 zile, se îndulceşte după gust şi se beau câte 1-2 paharele pentru alinarea durerilor de cap şi de stomac. 5. Sirop din suc obţinut prin presarea frunzelor proaspete de cicoare amestecate cu zahăr în părţi egale. Se fierbe Ia foc lent până când scade Ia consistenţă de sirop. Se recomanda Ia copii şi sugari câte 2-4 linguriţe, dimineaţa pe nemâncate, având rol Iaxativ şi depurativ. 6. Suc proaspăt din frunze (30-50 g/zi) pentru a combate bolile de piele Ia copii şi curăţirea sângelui. 7. Suc terapeutic din amestec de frunze de cicoare, creson, salată verde şi păpădie, în părţi egale, din care se consuma 60-120 g pe zi ca tonifiant, depurativ şi remineralizant. 8. Frunze uscate şi măcinate (5 g) ţinute sub limba timp de 5 minute, după care se înghit cu miere de albine. 9. Pulbere din radicini cu acţiune Iaxativa şi purgativa. 10. Rădăcini proaspete (200-300 g) fierte şi amestecate cu ulei; se consuma zilnic de către bolnavii de diabet.

Cimbrişorul de câmp recomandări terapeutice: 1.Infuzia de cimbrişor se prepară cu 1-2 linguriţe de plantă uscată la o cană cu apa, care se bea călduţă în trei reprize pe zi, îndulcita cu miere, înaintea meselor principale. Se mai poate prepara şi o infuzie mai concentrată, cu trei linguriţe de plantă uscată la o cană, din care se administrează o lingură de trei ori pe zi, tot înaintea meselor principale. Aceste amestecuri au următoarele proprietăţi: -contribuie la normalizarea probelor hepatice şi renale; au calităţi antiseptice şi ajuta la creşterea volumului menstruaţiei şi la calmarea durerilor care o însoţesc; în asociere cu uleiul de conifere (pin sau molid), administrat de trei ori pe zi câte 15 picături pe pâine, infuzia de cimbrişor combate repede tusea, bronşita şi poate preveni crizele de astm; -cresterea capacităţii de apărare a organismului, în special faţă de virusuri, ceea ce face că infuzia de cimbrişor să fie utilă în epidemiile de gripă; infuzia obţinută din amestecul în două părţi egale de cimbrişor şi pătlagina, uscate (2 linguriţe la o cană de apă) din care se bea de 3 ori pe zi, îndulcita cu miere, se poate folosi în scopul tratării afecţiunilor respiratorii. 2.Băile de cimbrişor preparate cu 100 g de plantă uscată la 3 litri de apă clocotită, infuzia turnându-se apoi în apă de baie la 37 de grade C, au efect antireumatic şi calmant.

Coada şoricelului recomandări terapeutice: 1.Coada şoricelului se poate consuma sub formă de ceai (uz intern) pentru răceli, dureri de spate şi reumatice. Pentru tratamentul astmului bronşic, se inhalează vapori de la infuzia a 2-3 linguri de frunze în apă fierbinte. 2.Pentru uz extern, găsim coada şoricelului sub formă de tinctura, ea recomandându-se în cazul hemeroizilor sau o mai putem găsi sub formă de unguent.

Ciuboţica cucului recomandări terapeutice: 1.Are influenţă liniştitoare asupra inimii şi a nervilor. Prin efectul ei depurativ, elimina toate substanţele toxice care duc la artrită (gută) şi boli reumatice. 2.Ceai: întăreşte nervii de tonifiere a inimii, calmează migrenă şi durerile de cap pe baza nervoasă, are un efect ieşit din comun asupra inflamaţiei miocardului, a hidropiziei şi a tendinţei spre apoplexie. O fiertură de rădăcini, amestecată cu miere, da un ceai pentru rinichi care ajuta la eliminarea calcului vezical (pietrei la vezica).

Lumânărica recomandări terapeutice: Preparatele pe bază de lumânărică se utilizează în aplicaţii medicinale interne și externe. 1.Intern, preparatele de lumânărică sunt folosite în calmarea tusei iritante, a tusei convulsive. Aceste preparate facilitează expectoraţia, diminuează crampele și au efecte antiinflamatoare. Lumânărica este un bun remediu și pentru laringite și bronșite acute. 2.Extern, lumânărica se folosește pentru tratarea abceselor și a hemoroizilor. În ceea ce privește frunzele de lumânărică, din acestea se prepară cataplasme emoliente, utilizate în aplicaţii terapeutice de lungă durată. Sunătoare recomandări terapeutice: 1.Sub formă de infuzie (intern), sunătoarea poate fi folosită cu succes pentru a trata colitele cronice ori bolile de ficat deoarece influenţează în bine stările inflamatorii şi stimulează secreţiile. 2.Infuzia de sunătoare se prepară din două linguri de plantă mărunţita la o ceaşcă de apă, din care se bea, după fiecare masă, câte o lingură. Se poate folosi şi o infuzie mai slabă preparata dintr-o singură linguriţă de plantă la o ceaşcă cu apa, din care trebuie să se bea două-trei ceaiuri pe zi. 3.Extern, băile şi cataplasmele de sunătoare au capacitatea de a calma dureri diverse şi de a cicatriza rănile (de aceea sunt folosite mai ales în arsuri). 4.Sub formă de gargara, sunătoarea se recomanda în inflamaţiile gingiilor şi ale danturii.

Păpădia recomandări terapeutice:

1.Intern. În angiocolitele cronice, congestia ficatului, insuficienţă hepatică şi chiar în icter, litiază renală şi biliara, hipercolesterolemie, dermatoze, eczeme, acnee, furunculoza. Se mai recomanda în guta, reumatism, hiperazotemie, oligurie, insuficienţă renală, în constipaţii şi în enterocolite, tulburări circulatorii, hemoroizi, celulite şi chiar şi în obezitate. Toate aceste indicaţii exhaustive se referă la planta întreagă cu frunze şi rădăcini. Fără nici un risc terapeutic, puteţi utiliza planta întreaga uscată, folosind 50 g la l litru apa sub formă de infuzie (2 minute), apoi lăsată în repaus 10 minute. Se beau 3 căni pe zi, înainte de mesele principale. 2.Extern. Sucul de rădăcina proaspăt se recomanda în verucoza. Decoctul de tulpini, frunze şi butoni florali (10 g la 250 ml apa) se recomanda împotriva opacifierii cristalinului. 3.Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în salatele de primăvară (Lăptuci, Untişor etc), este bine să se includă şi câteva frunze de Păpădie.

Traista ciobanului recomandări terapeutice: 1. Infuzie din 1 lingura de herba uscată la 200 ml de apă clocotită; se infuzează 10 minute, se strecoară, se îndulceşte şi se beau 1-2 ceaiuri pe zi, cu 30 de minute înainte de mese, în cazul hemoragiilor nazale, stomacale şi intestinale. 2. Infuzie concentrată din 10 g de herba uscată la 200 ml de apă clocotită; se infuzează 10 minute, se strecoară, se îndulceşte şi se beau 4-5 linguri pe zi, în cazul hemoragiilor uterine şi dismenoree, cu 6-10 zile înainte de apariţia ciclului menstrual. Se recomanda o cură mai îndelungată în ateroscleroza, având proprietatea de a restabili presiunea sângelui atât la hipotensivi, cât şi la hipertensivi. 3. Vin medicinal din 180 g de herba la 1 litru de vin alb; se pune la macerat 10 zile, se strecoară şi se ia câte o lingură la intervale de o oră contra hemoragiilor uterine şi intestinale şi la durerile de stomac. 4. Macerat din amestec, în părţi egale, cu obligeana şi coada calului; se pun 2 linguri de amestec în 200 ml de apă rece, se Iasă să macereze 8 ore şi se strecoară. Peste materialul rămas în vas după strecurare se toarnă un pahar cu apă clocotită, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se amesteca cele 2 lichide. Se beau câte 100 ml pe zi, pentru a combate diareea şi dizenteria. 5. Decoct din 4-5 g de plantă uscată la 200 ml de apă rece; se fierbe 5 minute, se Iasă la infuzat 10 minute, se strecoară şi se iau câte 3 linguri, de 3 ori pe zi, contra hemoragiilor (uterine, pulmonare şi stomacale), în Iitiaza renala şi ciclu menstrual cu sânge abundent. 6. Tinctura din 200 g de herba uscată la 500 ml de alcool de 40°; se pune într-o sticlă bine astupată şi se Iasă la macerat 10 zile. Se foloseşte la masarea pielii, de 3-4 ori pe zi, în caz de atrofie musculară sau a membrelor. 7. Cataplasme din un pumn de herba proaspătă înmuiată în apă fierbinte şi aplicate calde, în tifon, pe sâni inflamaţi şi dureroşi Ia femei care alăptează. 8. Bai de şezut sau spălaturi cu decoct călduţ pentru hemoroizi care sângerează. Sânziene galbene recomandări terapeutice: 1.Alifie din flori împotriva bolilor de piele, ale guşii, ale glandei tiroide, ulceraţiilor canceroase, tumorii canceroasa de pe laringe.

2.Sânzienele galbene sunt extrem de eficiente în infecţiile pielii, a căror vindecare trenează. 3.Unguentul de sânziene mai este indicat pe cicatricile vechi, inestetice, precum şi în cazul petelor rămase pe piele în urma infecţiilor ori a contactului cu diferite substanţe chimice. 4.Ceai din flori împotriva tumorii canceroase de pe laringe Alifie Reţeta 1 Topiţi 1 kg unt, margarina sau untura de porc fără sare. Se pun florile tăiate mărunt, cam 2 pumni, se adaugă 50 gr ceară de albine, se amesteca cu o lingură din lemn până se fac maronii, apoi se ia de pe foc şi se lasă la macerat până a doua zi, când se încălzeşte uşor şi se strecoară prin tifon. Se păstrează la frigider, în cutii sau borcane. Se tratează prin masare sau frecţie. Reţeta 2 Se toarnă untul clarifiat proaspăt obţinut, fierbinte peste o mână de inflorescenţe proaspete, tocate foarte mărunt. Se amesteca totul cât mai bine, după care se lasa să se răcească vreme de 7-8 ore. Se pune apoi vasul în care s-a făcut amestecul la foc mic şi se aşteaptă până îşi recapăta consistenţa lichidă, după care se filtrează prin tifon, obţinându-se un unguent cu tentă verzuie, care se va păstra la frigider. Infuzie Pentru tenul gras, este indicată aplicarea pe zonele afectate de comprese cu infuzia obţinută din trei linguriţe din această plantă, la o cană de apă fierbinte. Ceai Se prepară din 300 gr flori de filimica, 100 gr coada şoricelului, 100 gr urzică, la 2 l de apă, care se bea cu înghiţituri mici, din 20 în 20 de minute.

Trei fraţi pătaţi recomandări terapeutice: 1. Macerat din planta împotriva bolilor cronice (bronşită, astm, reumatism). Are cele mai complete efecte. Rezultate deosebite se obţin în cazul persoanelor foarte sensibile la bolile sezonului rece (în special la guturai şi bronşita), precum şi în cazul celor care deja suferă de afecţiuni cronicizate cum ar fi bronşită, astmul, reumatismul etc. 2.Ceai preparat împotriva bolilor cronice (boli de piele etc.) Este elixirul numărul unu în bolile de piele de orice tip. Se beau pe zi 1-2 litri de ceai de treifraţi-pătaţi, în cure de 1-3 luni. Macerat Se pun într-un vas de porţelan sau sticla 2-3 linguri de iarbă de trei-fraţi-pătaţi mărunţita, într-o jumătate de litru de apă de izvor sau plată. Planta se lasa să macereze la temperatura camerei, de seara până dimineaţă, când se filtrează. Maceratul se pune deoparte, iar planta rămasă se va opări vreme de jumătate de oră cu o jumătate de litru de apă clocotită, după care se lasa să se răcească şi se filtrează. În final, se combina maceratul cu extractul obţinut prin opărire, iar preparatul va fi băut pe parcursul unei întregi zile. Ceai preparat - 4 linguriţe de trei-fraţi-pătaţi se înmoaie în jumătate de litru de apă, de seară şi până dimineaţă, după care se filtrează, punându-se maceratul deoparte. Planta rămasă după filtrare

se opăreşte cu jumătate de litru apă clocotită şi se lasă la răcit, după care se strecoară şi se amesteca cu maceratul obţinut anterior. Astfel se obţine circa un litru de ceai, care păstrează foarte bine calităţile excepţionale ale acestei plante.

Anexe

Cicoare (Cichorium intybus) familia Asteraceae

Cimbrișorul de câmp (Th m)

ymusserpyllu

familia La

miaceae

Coada șoricelului (Achillea millefolium) familia Asteraceae

Ciuboţica cuculu(Primula oficinalis, primula eliator) familia Primulaceae

Lumânărica (Verbasc

um densiflorum)

familia Scrophulariace

ae

Sunătoarea (H perforatum) familia Hipericaceelor

ypericum

Păpădia (Tar officinale)

axacum

familia Comp

ozitelor

Sânzienele familia Rubiaceae

galbene (Galium verum)

Traista-

ciobanului (Capsella bursa-pastoris) familia Brassicaceae

Trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor) familia Violaceae

Bibliografie: http://ro.scribd.com/doc/83358123/Plante-Medic-in-Ale-Pt-ID http://ro.scribd.com/doc/105939295/2/ISTORICUL-UTILIZ%C4%82RII-PLANTELORMEDICINALE http://www.plante-medicinale.ro/pm/procesare.php www.terapiinaturiste.ro/plante-medicinale www.medicina-informativa.com www.culinar.ro › Articole › Farmacia verde www.eva.ro › Sănătate › Medicina alternativă