Cercetare Antropologică [PDF]

Zitiervorschau

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/279866231

" Cercetarea vieții de zi cu zi " : provocări dinspre o antropologie a urbanului Article · January 2012

CITATIONS

READS

0

351

1 author: Serban Vaetisi Babeş-Bolyai University 13 PUBLICATIONS   2 CITATIONS    SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Serban Vaetisi on 15 September 2018. The user has requested enhancement of the downloaded file.

Alina Branda, Ion Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, editori, Antropologie şi studii culturale. Perspective actuale Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, pp. 175-195

„Cercetarea vieții de zi cu zi”: provocări dinspre o antropologie a urbanului Șerban Văetiși După cum anunț în titlu, intenționez să discut despre sintagma „cercetarea vieții de zi cu zi”, o expresie centrală și, aș spune, fetișizată a metodologiei antropologice, precum și despre antropologia urbană, ca „subdomeniu” al antropologiei culturale. Mă voi referi la aspecte metodologice și critice ale tradiției antropologiei culturale și la semnificația teoretică, „politică și poetică”, a antropologiei urbane ca studiu al orașului, urmând ca, legat de aceasta, să sugerez și comentez câteva provocări ale antropologiei urbane, așa cum îi înțeleg specificitatea, evoluția și posibilele direcții. Această abordare, în mare parte teoretică, se referă la contribuțiile pe care o antropologie a urbanului le poate aduce în spațiul și asupra spațiului socio-cultural postsocialist românesc, pornind de la experiența unor cercetări de teren proprii, de antropologie urbană, pe care le-am desfășurat în ultimii ani în Statele Unite și România. Teza articolului ar putea fi exprimată prin intermediul a două aserțiuni: (i) „cercetarea vieții de zi cu zi” este mai mult decât o sintagmă metodologică (standard, normativizată, a terenului antropologic), ea este o formulă teoretică care poate exprima (inclusiv reflexiv, deci critic) practica și analiza construcțiilor sociale ale spațiilor, relațiilor și formelor culturale ale modernității urbane; și (ii) antropologia urbană, ca „specializare” recentă a antropologiei culturale, poate produce critica acestei normativizări și, implicit, a perspectivei metodologice antropologice clasice/tradiționale în cadrul studierii unor forme și evoluții urbane, precum cele cunoscute de orașul postsocialist. Miza acestei discuții este profundă. După cum argumentez în articol, prin invocarea unor teme de cercetare a transformărilor orașului, dacă ceea ce se numește antropologie urbană nu se articulează diferit de antropologia tradițională are foarte puține de spus. Pe de altă parte, în aglomerarea și cacofonia de aspecte ale schimbării și transformării urbane din orașul postsocialist, consider că putem găsi câteva teme-cheie de studiu, care ne pot oferi nu doar o înțelegere mai adecvată asupra perioadei post-1989, dar și o clarificare a perspectivei metodologice în antropologia culturală. Centralitatea metodologiei în definirea antropologiei culturale Există câteva argumente pentru centralitatea metodei în definirea antropologiei culturale; după cum există și câteva motivații pentru specificitatea și fetișizarea metodologiei cercetării antropologice. O primă observație: spre deosebire de științe afine, precum istoria sau sociologia, antropologia are tendința de a-și lua, cu fiecare analiză, precauții exagerate asupra metodei1. 1

Russel Bernard argumentează în introducerea la influenta lucrare Handbook of Methods in Cultural Anthropology (1998) că „antropologia a fost mereu [o disciplină] despre metodă” (p. 9, vezi și Harry F. Wollcott, Ethnography: A Way of Seeing, 1999, p. 63). George E. Marcus invocă chiar o „cultură profesională a metodei în antropologie” (George E. Marcus, “The End(s) of Ethnography: Social/Cultural anthropology’s signature from producing knowledge in transition”, Cultural Anthropology, nr. 23(1), 2008, pp. 1, 4 și 7).

De unde această centralitate a metodei în definirea (și acceptarea) antropologiei culturale? Primul argument, care vorbește subsecvent și despre criza antropologiei, este următorul: există o tendință de a considera că e posibilă orice antropologie, adică o antropologie despre orice, o antropologie a oricărui fenomen: de exemplu, antropologia televizualului, antropologia seducției, antropologia numelor… sunt sigur că ați auzit astfel de expresii; or, atunci, ce mai este antropologie?… orice!?... sau ceea ce se supune unei metodologii a cercetării antropologice? Acesta este primul argument al importanței metodei în antropologie. Atâta timp cât putem antropologiza orice, cât putem, la nivelul poeticii limbajului, numi, orice, antropologie, atunci avem nevoie de metodă… De aceea, științific vorbind, antropologie nu e orice speculație poetică despre un aspect cultural sau altul (eventual tradițional, excentric sau ezoteric), ci un discurs care survine unei metode, ale cărei principii au fost stabilite încă de la începutul secolului XX, deci care au o oarecare tradiție, și care tradiție se poate reduce, tehnic, la necesitatea desfășurării unui „teren etnografic”, ca experiență culturală a cercetătorului cu tema cercetată. Cel de al doilea argument e de natură istorică, și ține de desprinderea antropologiei culturale de antropologia de cabinet. De fapt, acesta e primul argument, dar am invocat mai întâi pe cel legat de practicile antropologizării pentru că este mai apropiat mental de modul în care noi percepem antropologia. Antropologia, inițial, era o știință a semnelor și simbolurilor (și asta înaintea semioticii); antropologia analiza semnificațiile standardizate cultural într-o cultură, cum apare la James Frazer. Ceea ce a făcut Bronislaw Malinowski, ieșind din cabinet, pe teren, viețuind printre primitivi (acesta este termenul, necritic, al administrației coloniale) a fost nu doar constituirea unei metode ce avea să devină decisivă pentru definirea antropologiei, terenul, sau munca de teren, ci și una dintre primele atitudini critice în știința socială. Când Malinowski descrie formele de schimb și obiectele deținute și oferite în cadrul unor practici ceremoniale la care a asistat ca antropolog, noi avem, ca cititori de antropologie, nu doar o percepere directă asupra modului în care acei oameni își organizau practicile ritualice, dar și o demonstrație a faptului că viața de zi cu zi a unor indivizi (astfel descrisă) este mai importantă (întrucât mai relevantă în ordinea înțelegerii culturii) decât orice speculație asupra semnificației sale. Avem, cu alte cuvinte, în zorii fundamentării antropologiei culturale ca știință, o critică inerentă a antropologiei „non-metodice” și o sugestie (preluată și exagerată de antropologi dea lungul secolului XX) de a acorda metodologiei centralitate. De la Malinowski încolo, și, la noi, Școala Gusti a fost un incredibil monument de corectitudine metodologică în acest sens, știința trebuia să descrie (la modul literal, fapte sociale și obiecte ale culturii, cum sugera Durkheim prin analogie cu descrierile lumii naturale) ceea ce a consultat, iar nu doar să producă o speculație asupra culturii. Această abordare o regăsim, desigur, și la alți clasici, nu doar la Malinowski, la Franz Boas sau Claude Lévi-Strauss, la Max Gluckman sau Victor Turner. Cercetarea de teren a vieții de zi cu zi a subiecților culturii devine, astfel, caracterizarea științifică a antropologiei culturale; iar practica scrierii academice (textul etnografic), reflecția, în dublu sens, ca descriere și rescriere, a acestei experienței culturale. „Cercetarea vieții de zi cu zi” în tradiția științei sociale și în analizele societății moderne „Cercetarea vieții de zi cu zi” apare, așadar, ca o formulă-cheie a antropologiei culturale ca știință. Și, dincolo de fondatorii metodologiei antropologice (nu surprinzător, și fondatori ai antropologiei ca știință), o regăsim și la istorici, filozofi, sociologi și teoreticieni ai realității/practicilor sociale, precum la francezii Fernand Braudel, Henri Lefebvre sau Michel de Certeau, dar și la Erwing Goffman, sau chiar mai înainte, cu câteva sugestii în aceeași direcție, la germanii Norbert Elias sau Georg Simmel. Toți aceștia o conceptualizează în cadrul lumii moderne (sau al procesului modernizării/civilizării), al lumii occidentale, capitaliste, semnificativ diferite (dacă nu opuse) lumii tradiționale, orientale, agricole... Aceasta este una dintre căile prin care apare antropologia urbană.

“Cercetarea vieții de zi cu zi” are însă altă dimensiune în oraș. În societățile „primitive” sau rurale cercetarea vieții de zi cu zi este relevantă pentru înțelegerea unor repetiții, a unor tipare, a unor structuri și rituri. În oraș este legată, ne sugerează acești autori, de „inventarea cotidianului” (expresia lui de Certeau) și de „producerea spațiului” (formula lui Lefebvre), a strategiilor cotidianității, a spațiului public și, important, a practicilor de producție, loisir, consum, precum și în procesele politice, de la reprezentarea etnică sau de gen la protest. Orașul este o societate complexă – spațiile, structurile, relațiile, ritualurile, simbolurile nu sunt date sau prescrise normativ ci mereu modificate, chestionate, reinventate – în practicile vieții de zi cu zi ca trăsătură fundamentală a vieții în oraș. Ideea majoră a teoriei critice a „vieții de zi cu zi” propusă de Lefebvre în Critique of Everyday Life (1947), devenită influentă în studiile urbane, este sintetizată de Klaus Ronneberger astfel: „în societățile industriale moderne, viața de zi cu zi este în mod evident modelată de interese economicotehnologice care colonizează spațiul și timpul […] Totuși, rămâne ceva care nu poate fi complet subsumat, întotdeauna există ceva care scapă controlului. Această ambiguitate generează conflicte care fac din viața de zi cu zi o relație contradictorie între activitatea productivă și consumul pasiv, între cotidianitate și creativitate”2. Pentru Lefebvre, interpretarea vieții cotidiene în oraș trebuie să ia în considerare forțe (potențial) „insurgente”, care rezistă „domesticirii” și reclamă o eliberare de o „ordine arbitrară” astfel relevată. Lefbvre insistă, astfel, în scrierile sale asupra faptului că viața de zi cu zi (inclusiv sau cu atât mai mult în oraș), reprezintă un topos al „actualului și posibilului” (cf. și expresia devenită titlul al uneia dintre cărțile sale, „revoluția urbană”). Acest argument constituie fundamentul unei întregi serii de teoretizări ale urbanului, de la poetica vieții de zi cu zi (Walter Benjamin, Michel de Certeau), la „dreptul la oraș” (Henri Lefebvre, David Harvey), și de la rolul creativității în cotidianul urban și protestul urban (Malcolm Miles, Jeff Ferrell), la conceptualizarea „orașelor creative” (Richard Florida, Sharon Zukin). O serie de studii și colecții de studii recente, precum cea editată de Kanishka Goonewardena și alții în 2008, Space, Difference, Everyday Life (o reconsiderare a teoriei lui Henri Lefebvre) sau Reading the Everyday a lui Joe Moran din 2005 au continuat să ilustreze nu numai interesul pentru conceptul vieții de zi cu zi în știința socială ci și modul în care teoria socială contemporană este legată necesar de o înțelegere a proceselor care au loc în oraș, a diferențelor, inegalităților, transformărilor și identităților care se produc în oraș și, în subsidiar, de o sugestie pe care o dezvolt în continuare, înspre o nouă antropologie a urbanului, în același timp mult mai „relaxată” metodologic (dar mai potrivită înțelegerii vieții urbane) și mai „ancorată” teoretic cu temele contemprane ale teoriei sociale (și astfel orientată spre interdisciplinaritate).

2

Klaus Ronneberger, “Henri Lefebvre and Urban Everyday Life. In search of the possible”, în Kanishka Goonewardena et al. (ed.), Space, Difference, Everyday Life. Reading Henri Lefebvre, Routledge, 2008, p. 135.

Foto 1. Interacțiuni întâmplătoare, rute individuale, diversitate de vârstă, gen, etnică, rasială, într-un spațiu urban restrâns. Spațiul, caracterizat atât de complexitate structurală (transport, industrii, arhitectură), cât și de simplitate socială (promenadă, relaxare, contacte sociale superficiale), este, în același timp, atât productiv cât și pasiv, în același timp monumental (distant) și uman (familiar). Această dualitate urbană se continuă în ambiguitatea și potențialitatea interacțiunilor vieții de zi cu zi în oraș. (Fotografie din Savannah, Georgia).

Ce este antropologia urbană: între antropologia tradițională și un nou tip de antropologie Într-una dintre cele mai citate culegeri de antropologie urbană din ultimii ani în universitățile americane, Urban Life. Readings in the Anthropology of the City, editată de George Gmelch, Robert Kemper și Walter Zenner, este observată persistența unor “modele de cercetare rurală în oraș”3. Aceasta se întâmplă pentru că antropologia urbană a fost practicată nu neapărat ca un nou tip de antropologie, ci mult timp ca o antropologie tradițională, dar „în oraș”. Cel mai relevant tip de studiu, în acest sens, este studiul comunităților urbane derivat din preocupările Școlii de Sociologie Urbană de la Chicago (1920-1940) și din analizele rețelelor (network analysis) din anii ’50, care au favorizat un tip de înțelegere a societății urbane ca o rețea de „comunități” și „familii extinse”. De altfel, nașterea și consolidarea antropologiei urbane poate fi legată de încercarea cercetătorilor de teren, începând cu sociologii de la Chicago, să arate că există comunități în oraș, că spiritul comunitar în oraș nu a pierit așa cum declamase Alfred Tönnies în celebrul său studiu despre Gemeinschaft și Gesellschaft (1887). O serie întreagă de cercetări care se 3

George Gmelch, Robert Kemper, Walter Zenner (ed.)Urban Life. Readings in Urban Anthropology, Waveland Press, 1996 (ediția a 10-a), p. 15.

individualizează în anii 1930-1940, având ca lucrări-cheie Street Corner Society (1943) a lui William F. Whyte, despre cartierele de imigranți din marile orașe, respectiv Folk Cultures of the Yucatán (1948) a lui Robert Redfield, despre „continuum-ul rural-urban”, ajung în anii ’60 să constituie un subdomeniu aproape autonom, community studies, ilustrat de alte două lucrări de referință, despre spiritul comunitar în oraș și suburbii, The Urban Villagers (1962) și The Levittowners (1967) ale lui Herbert Gans. Toate aceste studii de antropologie urbană, privite retrospectiv, deși inovatoare și decisive pentru înțelegerea specificului vieții în oraș, par într-adevăr foarte tradiționale. Ce relevă acestea? Că în oraș comunitățile nu dispar (cum sugerase Tönnies), că există reguli comunitare, norme sociale și practici culturale chiar și în cele mai „dezorganizate” (cum sugerase Școala de la Chicago) vecinătăți. Cu alte cuvinte, că spiritul comunitar nu se pierde și poate fi regăsit în grupuri de cartier, în enclave etnice, în benzi infracționale și subculturi urbane. Iar, în deceniile din urmă, în rețele sociale și comunități virtuale, bazate pe comunicare mediată tehnologic. Modul de manifestare al acestor comunități, simbolurile și ritualurile lor sunt diferite de cele ale comunităților tradiționale/rurale, dar tema și abordarea lor e aceeași. Sute de studii de antropologie urbană asupra comunităților etnice, imigranților, găștilor, stilurilor de viață și subculturilor, iar mai recent asupra internetului și rețelelor de socializare, sunt în fapt foarte tradiționale. În spatele unor teme inedite, spectaculoase, interferând cu aspecte cosmopolite și hibride ale modernității precum cultura de consum, hobby-uri fanteziste, noua tehnologie sau noile identități, abordarea metodologică și teoretică este tot cea a vechii etnologii tribale sau rurale. Iar foarte adesea ceea ce se numește antropologie urbană propune o „ruralizare” sau o „re-tradiționalizare” a urbanului (o „tribalizare” necritică a „junglei urbane” sau o „resacralizare” a unei pretinse „desacralizări” a vieții la oraș, pentru a folosi câteva expresii ajunse clișeu). În spațiul românesc acest tip de abordare o regăsim recent, de exemplu, în studiile lui Constantin Eretescu despre folclorul urban și legendele urbane4 sau în studiile lui Mihai Coman despre ritualuri și simboluri urbane, performate sau nu în mass media5. În acest mediu (atât ca mediu academic, cât și ca teren al studiilor de antropologie), o persepectivă nouă și mai apropiată de modul în care înțeleg noutatea antropologiei urbane o oferă colecția de studii coordonată de Vintilă Mihăilescu, Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape6. Chiar dacă aceasta tinde să se rezume – potrivit distincției lui Phil Hubbard7 – la prezentarea (abundentă, variată) a „ceea ce se întâmplă în oraș” și prea puțin la „specificitatea proceselor urbane”, aceasta din urmă oferă totuși o înțelegere a „specificității vieții de zi cu zi în oraș”. Dupa cum se remarcă din subtitlul lucrării (și din scurta teoretizare pe care o propune Mihăilescu în capitolul introductiv), „viața de zi cu zi” (cotidianul) apare cu evidență drept un aspect central al studiului urbanului, atât ca tematică (practici cotidiene, precum, pentru a cita câteva teme ilustrate în acest volum: locuire, vecinătate, curățenie, cumpărături, distracție în cluburi, sport, tehnologie, gadgeturi, rețele sociale), cât și ca perspectivă teoretică (analiza practicilor cotidiene este diferită de înțelegerea tradițională a „vieții”). Astfel, în culegerea propusă de Vintilă Mihăilescu, se evită conștient tratarea omogenă și esențialista a vieții sociale și se sugerează importanța teoretica a „micilor istorii”: accidentale, relaționale, relative, personale, marginale, fără conectarea lor „obligatorie” la o practică „magică”, o simbolistică „abisală” sau o mitologie „ancestrală”. Am putea înțelege, din cele spuse până aici, că tema „comunităților urbane” constituie o preocupare falsă sau depășită. Studiul comunităților urbane nu este neapărat o „temă vetustă”; experiențele comunităților urbane (de la marginalizare la expreise artistică și de la ritualuri și simboluri 4

Constantin Eretescu, Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan, Etnologică, 2010. Mihai Coman, Mass-media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Polirom, 2003. 6 Vintilă Mihăilescu, Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Polirom, 2009. 7 Phil Hubbard, City, Routledge, 2006, p. 4. 5

ale coagulării la protest) constituie una dintre cele mai specifice forme de viețuire în oraș. Tradițională și, aș sugera, neadecvată, este, însă, modalitatea în care înțelegem foarte adesea aceste specificități, ritualuri, simboluri, manifestări, sub umbrela antropologiei urbane.

Foto 2. Orașul nu este doar locul deplasărilor, interacțiunilor și evenimentelor (spectaculoase), este și locul de muncă (nespectaculos) al multor indivizi. Întâlnirile sunt cel mai adesea individuale și nu pot fi caracterizate de o cultură comunitară. O practică cotidiană, precum prepararea covrigilor într-o covrigărie în scopul vinderii lor trecătorilor, este diferită atât de gătitul și mâncatul „acasă”, cât și de practica tradițională/rurală a preparării/consumării hranei. Antropologia urbană nu pune accent pe hrană ca „esență a vieții” și comuniune, ci pe cotidianitatea experienței „luatului mesei” în oraș, respectiv pe întâlnirea cotidiană cu un aliment (covrigul) simbolic pentru „graba” de zi cu zi în oraș, cu acest tip de muncă și cu acest tip de lucrători urbani. (Fotografie din Cluj-Napoca, Romania).

Cel mai adesea, aceste studii nu surprind nivelul proceselor spațiale, economice și politice ale orașului, și corelaționărilor lor cu aspectele definite „culturale”, respectiv cu problemele unor grupuri sau indivizi ca probleme urbane. Astfel, domeniul de studii interdisciplinare numit studii urbane (urban studies) este, de multe ori, mai bine plasat decât ceea ce numim antropologie culturală, în analiza culturală a fenomenului urban, tocmai pentru că are tendința de a porni dinspre „probleme ale orașului”, iar nu dinspre „spectaculozitatea orașului”. În plus, „studiile urbane” tratează complexitatea relațiilor sociale urbane ca decisive pentru definirea și problematizarea dezvoltării urbane și a specificății orașului, iar nu ca forme care se pot închide în ritualuri și comunități. Astfel, în analiza interdisciplinară propusă de multe studii tip urban studies, relațiile umane apar drept multifațetate (adică exact în sensul ambiguității, contradictoriului și potențialității sugerate de Lefebvre și, mai

recent, de David Harvey8), și nu doar ca expresii ale „comunității” sau „culturii urbane”. Miza teoretică a „comunităților triburilor urbane” sau a „ritualurilor și folclorului urban” apare astfel evident marginală, ilustrativă. Ele ilustrează noul doar la nivel descriptiv. Ce putem înțelege, că orășenii sunt tot niște tradiționali, tot niște tribali sau rurali, în esență, doar că ritualurile, simbolurile și comunitățile lor au altă formă, urbană? Ce urmărim în oraș, supraviețuiri ale tradiției, ale rasei și etniei în cadrul subculturilor? Este mult prea puțin, prea expeditiv și superficial; este o abordare pentru care exuberanța descrierii (tatuaje, dansuri, amulete, droguri) nu acoperă sau înlocuiește înțelegerea transformării culturale, individuale, în cele din urmă a emancipării societale și politice pe care o presupune orașul. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm în ce sens antropologia urbană este o nouă antropologie, dincolo de faptul că antropologia urbană este ceva „cool”. Desigur, modelul acestor studii „tradiționale” despre oraș este de găsit în preocupările Școlii de la Chicago pentru marginali, dezorganizare, devianță, viciu (la rândul lor cu o tradiție în sociologia funcționalistă a lui Durkheim, respectiv în sociologia psihologistă a lui Simmel). Iar, începând cu finele anilor 1960, când antropologia urbană se distinge ca „subdomeniu” al antropologiei culturale, acest interes tematic preia la modul firesc tradiția Școlii de la Chicago prin teme precum: migrația ruralurban, adaptarea la mediul urban, etnicitatea, sărăcia etc.9. Un interes pentru o abordare critică, „politico-economică”, care să lege fenomenele și procesele urbane de teme sociale și teoretice mai largi (precum „spațiu public” sau „globalizare”, chiar „inegalitate”) se manifestă abia din anii 1980. Abia acum sunt integrate studiului antropologic reevaluările critice ale urbanizării, precum relația dintre urbanizare și colonialism, relația dintre urbanizare și capitalism, suburbanizarea, gentrificarea, globalizarea orașelor etc. Cu toate acestea, Setha Low se intreabă de ce antropologia e sub-reprezentată în studiile despre oraș, de ce este „vocea antropologului” rar auzită în studiile și politicile urbane. O explicație parțială o oferă Jane Jacobs, care observă faptul că există o așteptare ca descrierile etnografice (inclusiv cele urbane) să facă cunoscute viețile exotice sau marginale, iar nu să contribuie la înțelegerea proceselor mai largi socio-istorice și astfel la teoria socială10. Această așteptare se datorează tocmai stilului „tradițional” în care a fost practicată antropologia urbană. Provocări ale unei noi antropologii urbane: tematice, metodologice, teoretice Vorbeam la începutul articolului despre centralitatea metodei și rolul terenului etnografic în definirea și evoluția antropologiei culturale. Poate că ar trebui să ne reîntoarcem la acestea pentru a sesiza ceea ce se produce nou (sau ceea ce se poate face nou ca antropologie urbană în antropologia culturală). Temele radical noi precum: industrializarea/dezindustrializarea; dezvoltarea urbană în complexitatea sa spațială, economică, instituțională, politică; aspectele specifice stilurilor și strategiilor de viață urbane, articulate împreună cu practicile de consum, identitate și procesele globalizării; problemele specific urbane, de la locuire la mobilitate, și formele specifice de răspuns la problemele urbane (aglomerație, poluare, violență, izolare, marginalizare etc.) pot oferi un câmp tematic dincolo de tematica „supraviețuiruilor”, inclusiv în sensul relației rural/urban, tradițional/modern, oriental/occidental sau exotic/comun. Însă, dacă antropologia urbană e ceva nou/diferit de 8

David Harvey, “The Right to the City”, în New Left Review, 2008, nr. 53, pp. 23-40. Cf. Oscar Lewis, The Culture of Poverty, Random House, Inc., 1968; Ulf Hannerz, Ulf, Soulside: Inquiries into Ghetto Culture and Community, University of Chicago Press, 1969; cf. Roger Sanjek,”Urban Anthropology in the 1980s: A world view”, Annual Review of Anthropology, 19, 1990, p. 152. 10 Jane Jacobs, “The City Unbound: Qualitative approaches to the city”, Urban Studies, nr. 30, pp. 827-848, citată în Setha Low, “The Anthropology of Cities: Imagining and theorizing the city”, Annual Review of Anthropology, vol. 25, 1996, p. 386. 9

antropologia culturală clasică atunci trebuie sa aducă ceva nou teoretic și metodologic, nu numai tematic. În plus, așa cum știm de la fondatorii antropologiei, ea trebuie să fie întotdeauna ancorată într-un context socio-istoric. De exemplu, și revenind la spațiul românesc, o antropologie urbană în România nu poate face abstracție de transformările pe care orașele românești le-au suferit în perioada comunistă și în perioada post-comunistă. Acesta este contextul socio-istoric aici și nu altul. Migrațiile sat-oraș și apoi migrațiile oraș-sat și emigrațiile sezoniere sau transnaționale (unul dintre procesele care influențează orașul) nu pot fi înțelese în afara acestor contexte. De asemenea, modul în care indivizii prinși în aceste procese, experiențele lor de zi cu zi, modul în care aceștia răspund cultural – ca strategii, adaptări și adoptări culturale – sunt inteligibile doar în acest context, la care, desigur, adăugăm contextul global, fără de care nu mai putem înțelegem orașul azi. Așa cum s-a observat, în perioada socialistă, rapiditatea cu care se construiau noi industrii, noi fabrici, noi facilități pentru muncitori a exprimat o urbanizare artificială11. Modurile de viață, de locuire, de sociabilitate și cultură ale populației aduse din zonele rurale pentru a lucra în aceste industrii puteau fi caracterizate foarte greu drept „urbane”. Efectele acestei urbanizări incomplete se resimt și azi în infrastructura precară, în calitatea slabă a arhitecturii și integrării estetice a construcțiilor, în deficiențele sociabilității și culturii urbane. „Dezrădăcinarea” și „inadecvarea” urbană au persistat, prin urmare, iar când industriile construite în anii 1950-1970 au falimentat (sau au fost falimentate), o dată cu sfârșitul regimurilor socialiste, proiectul urbanizării socialiste a fost invalidat de facto de către cei chemați să îl construiască. În perioada postsocialistă, o parte dintre acești muncitori/foști muncitori, cu familiile sau rudele lor, s-au reîntors la sate sau au devenit emigranți sezonieri în munci necalificate și situații sociale stresante (precum cele generate de despărțirile familiale, respectiv de condițiile propriu-zise de muncă în străinătate); o altă parte a ales să rămână în fostele cartiere muncitorești cu prețul unor continue presiuni venite dinspre sentimentul de inutilitate socială generat de discreditarea identității de (fost) muncitor, costurile întreținerii, noile practici de îmbunătățire a condițiilor locuirii, practicile de cosum în schimbare, creditele acumulate și dificultățile de adaptare la anumite aspecte ale orașului postsocialist (trafic, publicitate, noi tipuri de servicii etc.).12 La acest context specific se adaugă cadrul mai larg global, neo-liberal, după care se „ghidează” transformările postsocialiste, și anume în logica privatizării spațiilor, obiectelor și participării urbane, cu impact direct asupra unor aspecte critice precum accesibilitatea urbană, respectiv producând efecte precum marketizarea, turistificarea și virtualizarea orașelor13. Într-un articol recent, Ger Duijzings trece în revistă o serie de interese posibile pentru cercetarea orașului post-socialist azi, subiecte de studiu care pot fi regrupate în șase mari teme ale cercetării orașului postsocialist14. Consider aceste teme ilustrative pentru ceea ce poate face antropologia urbană nou față de antropologia clasică. Nu doar tematic, ci, în primul rând, metodologic și teoretic: (1) Explorarea amintirilor vieții cotidiene din socialism și reflectarea dimensiunilor subiective și culturale ale acestor schimbări – personale, intime; sensibile la sunete, mirosuri, culori și diferite

11

V. Gregory Andrusz, Michael Harloe, Ivan Szelenyi (ed.), Cities After Socialism. Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies, Blackwell, 1996. 12 V. David A. Kideckel, România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, Polirom, 2010. 13 V. studiul nostru, Șerban Văetiși, „Schimbarea urbană în postsocialism. Aspecte ale privatizării și accesibilității orașului”, în Liviu Țirau (ed.), Interferențe euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea „BabeșBolyai", EFES, 2013 (în pregătire). 14 V. Ger Duijzings, „Cultura și experiențele urbane în orașele post-socialiste: Propuneri pentru un program de cercetare antropologică”, Urbanismul, nr. 9, pp. 48-53.

calități ale materialelor mediului urban – aici existând câteva proiecte remarcabile în acest sens, îndeosebi cele articulate sub coordonarea Muzeului Țăranului Român15; (2) Observarea și explorarea modului în care oamenii acționează asupra spațiilor urbane, le folosesc și le trăiesc (episodic, fragmentat, personal – adică așa cum diverși cercetători ai urbanului de la Robert Park la Ulf Hannerz au remarcat că experiența urbană poate fi caracterizată) dar și în contextul transformărilor mediului construit, politic, economic și social al orașului postsocialist; (3) Urmărirea mobilității urbane, a relațiilor de trafic și a contactelor sociale (poate aspectul cel mai important caracteristic al vieții urbane, notează Ger Duijzings), atâta timp cât relațiile spațiale, segregarea socială, mobilitatea pe scala socială și non-locurile (după expresia lui Marc Augé, adică aeroporturi, gări, benzinării, mall-uri, birouri) sunt procese și spații specific urbane care capătă noi forme, dimensiuni și accepțiuni în perioada postsocialistă; (4) Cercetarea unor aspecte precum toleranța sau cosmopolitismul unor comunități în schimbare, înțelese rezidențial sau ca noi elite conștiente – modul în care aceste noi elite („nouveaux riches”) își percep viața urbană, plină de ambivalențe și dileme generate de modalitățile producerii și consumului averii și de poziționările lor în structurile simbolice „vechi” ale orașului; (5) Viața de nopate (care nu înseamnă doar distracție sau activități la limita infracționalității, ci și muncă de noapte, chiar dacă într-un context anti-structural sau liminal, după expresiile lui Victor Turner); viața de „fiecare noapte” ca particularitate/alternativă tematică și metodologică a clasicei vieți „de fiecare zi”, după cum notează Ger Duijzings; viața de noapte, ca temă specific urbană, a cunoscut, după cum știm, noi configurări și participări în perioada post-comunistă; și, în fine, (6) Reconfigurările public-privat – pixelarea, atomizarea, continua fragmentare și apropriere a spațiilor – rolul și miza spațiului public, studierea colonizărilor și parohializărilor care au loc sub impuls economic (privatizări), dar și socio-cultural (segregări, suburbanizare, gentrificare) dimpreună cu semnele, mesajele și simbolurile care dau oamenilor instrucțiuni despre ce să facă și ce să nu facă, cine e bine primit și cui i se sugerează că nu e bine primit – coduri, rutine ale experienței și convivialității urbane, dreptul la oraș și urbanismul participativ. Acestea sunt, prin urmare șase teme, explicit specifice urbanului, explicit orientate spre studierea cotidianului și esențial diferite de înțelegerea „tradițională” a antropologiei urbane, sugerate în contextul post-socialist. Multe teme au un semnificativ potențial critic, ceea ce anunță deja faptul că vorbim despre o antroplogie contemporană, reflexivă, care a depășit tatonările sau reluările terenului. Aș vrea însă să merg mai departe de această constatare utilă și să fac două comentarii care îmi vor pregăti și concluzia asupra provocărilor de azi ale antropologiei urbane. Comentarii și concluzii la o nouă antropologie urbană Mai întâi, reparcurgând cele 6 teme se observă că acestea privilegiază evident o dimensiune materială, i-aș spune chiar vizuală, a culturii, explicabilă prin faptul că vorbim despre transformări. Transformările, schimbările, provocările vieții de zi cu zi sunt mai vizibile și comprehensibile și mai ușor analizabile la nivelul culturii materiale. Această materialitate intră foarte eficient, sub raportul 15

Vezi, de exemplu, colecția de povestiri îngrijită de Ana Vinea, LXXX. Mărturii orale - anii ’80 și bucureștenii, Paideia, 2003, continuată prin volume similare, respectiv prin diverse expoziții pe tema „obiectelor comunismului” organizate de Muzeului Țăranului Român. În astfel de abordări recuperatoare aspectul „memoriei” se află evident la intersecția practicilor „vieții de zi cu zi” cu presiunile „regimului politic”. Metodologic, acestea explorează istoriile orale și cultura materială a comunismului, iar teoretic, le reînscrie în logica producerii relațiilor sociale și a spațiilor urbane, respectiv a „strategiilor de supraviețuire” în orașul socialist, cu rememorările/resemnificările acestora în postsocialism.

interpretării culturale, cu alte materializări ale vieții urbane, ale clădirilor, vehiculelor, semnelor urbane, trecătorilor, în ultimă analiză, cu materialitatea corpului uman. Acestea indică faptul că fotografia, vizualul ca metodă etnografică și reprezentare a urbanului și transformărilor urbane joacă, cu certitudine, alt rol în antropologia urbană, decât în antropologia culturală clasică. În antropologia culturală clasică, aș spune că vizualul are mai ales rolul de a capta elementul definitoriu cultural (un arc cu săgeți, o cunună de spice, un costum ceremonial), de a reproduce o formă și a păstra o memorie. În antropologia urbană sugerez că are mai mult un rol de interogare critică și expresie; mai aproape de modul producerii și receptării artei moderne și în conjucție cu alte vizualizări-materializări ale urbanului, de la planificarea urbană (care este o vizualizare pe planșă) la graffiti (care este o artă stradală pentru care pânza, materialul suport al expresiei sunt tocmai zidurile și suprafețele, adică materialitatea orașului). Există, de altfel, un corpus consistent de lucrări care reconsideră importanța materialității (culturii materiale) și vizualului (cercetării vizuale) a orașului. De la reluări ale unor teorii și analize devenite deja clasice ale urbanului (precum „imaginea orașului” a lui Kevin Lynch sau „viața socială a micilor spații urbane” a lui William H. Whyte), la proiecte academice și editoriale (precum seria Rematerialising Cultural Geography a editurii Ashgate, parte a unui efort teoretic de redefinire a geografiei urbane16); și de la cooptarea cercetărilor și proiectelor derivate din discipline cu un evident caracter material și vizual, precum arhitectura urbană sau design-ul urban în cadrul discursului interdisciplinar al studiilor urbane, până la bloguri și fanzine dedicate istoriei materiale a orașelor, regenerării/intervențiilor urbane, industriilor creative, artei vizuale în oraș, spectacolelor urbane și noilor stiluri de viață și subculturi urbane (mai mult sau mai puțin protestatare), care exprimă și chestionează foarte viu cultura materială și vizuală a orașului17.

16

Cf. Alan Latham, et al., Key Concepts in Urban Geography, Sage, 2009, pp. 62-69. Phil Hubbard, în lucrarea sa sintetică, The City, observă explicit potențialul teoretic al materialității orașului: „teoria urbană va progresa doar dacă va revizui dezbaterile în jurul specificului și excesivei materialități a orașului” (Phil Hubbard, op. cit., p. 208). 17

Foto 3. Materialitatea orașului postsocialist: clădiri modificate, vehicule aglomerate, trasee pietonale incerte, mobilier stradal, fațade, firme, semne, mesaje în schimbare – ca expresie a transformărilor post-socialiste, caracterizate de incongruență urbanistică, comerț și activități inconstante, trafic haotic și limitări/obturări ale accesului, vizibilității și deschiderii perspectivei urbane. Sub raportul metodologiei cercetării antropologice acest palimpsest vizual are valoare interpretativă, nu doar descriptivă; sub aspect teoretic, acest imaginar constituie punctul de plecare al reconfigurărilor și potențialităților orașului (inclusiv în sens arhitectural și urbanistic, de unde importanța noii antropologii urbane și pentru aceste discipline).

Al doilea comentariu, decisiv pentru modul în care înțeleg specificitatea antropologiei urbane, constituie o observație rezumativă. Observăm că aceste noi teme sau direcții ale antropologiei urbane au, evident, în centrul lor „cercetarea vieții de zi cu zi”, dar înțeleasă într-un alt sens. Ce vreau să spun? Accepțiunea în care această cercetare este, la modul practic, înțeleasă, este fundamental diferită de principiul metodologic clasic. Dacă în antropologia clasică, „cercetarea vieții de zi cu zi” este asociată cu terenul etnografic ca locuire împreună pentru o perioadă de timp cu subiecții investigați, cu scopul impregnării de cultura acelora, în antropologia urbană acest lucru nu numai că nu este posibil (cum să cerem unui trecător pe stradă, unui funcționar urban, unui șofer de autobuz, unui tânăr într-un club sau unui nou îmbogățit al tranziției să locuim o vreme cu acesta cu scopul de a-i înțelege cultura?!), dar nici nu este dorit. Aici apare evident ceva nou sub raport teoretic (al conceptualizării terenului etnografic urban), practic (al metodelor de investigare a temelor urbane și al abordării subiecților urbani) și al relevanței cercetării (dacă antropologia urbană este diferită de antropologia clasică, atunci poate că unele teme, informații, date, indivizi, obiecte etc. trebuie privite în mod diferit).

Într-un articol sintetic Layla Al-Zubaidi prezintă astfel specificitatea metodologică a antropologiei urbane: „În munca de teren, etnografii clasici s-au preocupat dintotdeauna să creeze relații apropiate cu un grup restrâns de informatori. Totuși, acest lucru este imposibil într-un context urban. Antropologii urbani sunt, astfel, nevoiți să-și extindă domeniul de cercetare, să-și dezvolte noi aptitudini și să ia în considerare și alte tipuri de informații, oferite de documente scrise, chestionare, studii istorice, romane sau alte tipuri de surse. Marea provocare a antropologului urban este aceea de a procesa diversitatea acestor surse și de a capta realitatea unor grupuri umane de dimensiuni mari, fără a pierde din vedere vitalitatea lucrurilor imediate, ca și caracteristică descriptivă a etnografiei. Aceasta cuprinde întâmplări, întâlniri și incidente care la o primă vedere pot părea lipsite de relevanță și valoare ștințifică, dar care dau viață procentelor din statistici și recensăminte și reflectă realitățile vieții sociale de zi cu zi”18 Metodologic vorbind, modul prin care se produce înțelegerea culturală în oraș este legat de interacțiuni similare cu cele ale locuitorului urban: interacțiuni segmentare, fragmentare, tranzitorii – adică caracteristici ale vieții urbane observate încă de Școala de la Chicago în anii ’20 (cf. Robert Park sau Louis Wirth), deci proprii impregnării cu cultura specifică urbană. Aceasta este o observație metodologică crucială și decisivă pentru noutatea antropologiei urbane, pentru că argumentează nu doar tematic de ce urbanul este ceva nou în antropologie ci și metodologic. Metoda aici este adaptată trăsăturilor fundamentale ale culturii orașului. Pentru simplificare, așa cum într-o cultură preponderent orală te preocupă să asculți și să înregistrezi, iar într-o cultură vizuală să privești și să fotografiezi, în cultura urbană tipul de interacțiune cu subiecții urbani trebuie să fie aidoma stilului lor cultural și practicilor lor de interacțiune socială: distante, capricioase, parțiale, întâmplătoare, trecătoare, relaxate, schimbătoare, nefixate, potențiale. Unul dintre teoreticienii care anticipează ceea ce numesc „noua antropologie urbană”, Ulf Hannerz, numește orașele medii maleabile, „soft environments”19. Acestea „capătă formă” ca urmare a alegerilor pe care locuitorii orașelor le fac și a rolurilor pe care aceștia le joacă. Structurile sociale ale orașelor apar, astfel, indeterminate și amorfe, așteptând să fie exprimate cu fiecare nou „moment” social care îl constituie viața în oraș. Prin urmare, natura socială a orașelor, descrisă ca „nefixată” și „adaptabilă” practicilor sociale propriu-zise, reclamă, oarecum inerent, studierea sa la modul „soft”, experimental și creativ. Acest argument este susținut și de modul în care teoreticieni recenți ai urbanului tratează probleme urbane, precum suburbanizarea, aglomerarea, inegalitățile, segregarea etc. ... Astfel, teoreticieni proveniți din rândul arhitecților și urbaniștilor (adică dinspre practici ale construirii urbane) sugerează faptul că aspecte precum mobilitatea, accesibilitatea etc. pot fi analizate doar împreună cu locuitorii urbani și prin înțelegrea practicilor culturale urbane de răspuns la forme deja existente. Această întoarcere la antropologie și la potențialitatea și caracterul imprevizibil al formelor prin care oamenii răspund unui mediu dinamic este decisivă nu doar pentru caracterizarea unei metode mai adaptative (și mai dinamice, în concordanță cu natura obiectului studiat), dar și, așa cum s-a văzut din exemplificarea tematico-metodologică a antropologiei orașului postsocialist, ca paradigmă mai adecvată și utilă a cercetării schimbării sociale. Epistemologic vorbind, aceasta permite totodată reconectarea antropologiei (ca antropologie urbană) la problematici teoretice față de care cantonarea într-o metodologie standard (adică 18

Layla Al-Zubaidi, “Urban Anthropology. An overview” (http://www.indiana.edu/~wanthro/URBAN.htm). Ulf Hannerz, Exploring the City. Inquiries Towards an Urban Anthropology, Columbia University Press, 1980, p. 249. 19

caracterizată de interviuri lungi, pregătite anterior sau de observații de durată asupra unor cadre fixe) o limita întrucâtva. În primul rând, această „relaxare metodologică” permite articularea interesului antropologic asupra orașului împreună cu discursuri științifice transdisciplinare precum istoria urbană, geografia urbană, sociologia urbană, literatura și arta despre oraș – ceea ce studiile urbane au props deja ca și cadru interdisciplinar – și, în al doilea rând, poate oferi o conectare mai directă a evoluției/transformărilor/relațiilor urbane (ceea ce percepem în oraș), cu teoria orașului (care nu e neapărat antropologică, ci poate fi spațială, economică, a relațiilor interetnice sau a mediului etc.) În fine, această nouă perspectivă poate reconsidera rolul subiectivităților, al sentimentelor, al creativității și spontaneității, al poeticității și simbolicului – într-un mod în care, depășind speculativul, transcriem direct și autentic experiențe și expresii urbane, inclusiv ca rescriere a lor în sensul literaturizării, respectiv ca interpretare critică a bogatei imagerii vizuale a orașului. Încheind, aș spune că, a simți urbanul așa cum simțeau antropologii clasici „tradiția” sau „ruralul” presupune alte categorii și unelte metodologice, analitice și epistemologice și aceasta nu doar pentru că orașul este o realitate socio-culturală diferită de sat sau trib, ci și pentru că urbanul este o categorie conceptuală diferită de „în oraș”, sau „la oraș” sau „a orașului”, și încă, și pentru că, așa cum am încercat să arătăm, un principiu fundamental al cercetării sale, „viața de zi cu zi”, are alt ritm, altă dimensiune, alt tip de inter-relaționare, în ultimă instanță, altă conotație pentru teoria și cultura urbană. Practicile sociale și formele urbane ale unui oraș în schimbare (precum orașul postsocialist, cu posibilele sale teme de cercetare antropologică) sunt foarte greu anticipabile, și această „neașezare” ofertantă se revarsă asupra modului în care percepem (și deci, abordăm, metodologic și teoretic) orașul. Referințe Al-Zubaidi , Layla. 1998. Urban Anthropology. An overview. Disponibil la adresa: http://www.indiana.edu/~wanthro/URBAN.htm (accesat la 24.01.2013). Andrusz, Gregory; Harloe, Michael; Szelenyi, Ivan (Eds.) 1996. Cities After Socialism. Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies. Blackwell Publishers. Duijzings, Ger. 2011. Cultura și experiențele urbane în orașele post-socialiste: Propuneri pentru un program de cercetare antropologică. Urbanismul. 9: 48-53. Gmelch, George; Kemper, Robert; Zenner, Walter (Ed.) 1996. Urban Life. Readings in Urban Anthropology. Waveland Press. Hannerz, Ulf. 1969. Soulside: Inquiries into Ghetto Culture and Community. University of Chicago Press. Hannerz, Ulf. 1980. Exploring the City. Inquiries Towards an Urban Anthropology. New York: Columbia University Press. Harvey, David. 2008. “The Right to the City”. New Left Review, nr. 53, pp. 23–40. Hubbard, Phil. 2006. City. Routledge. Jacobs, Jane. 1993. The City Unbound: Qualitative approaches to the city. Urban Studies. 30:827-848. Latham, Alan; McCormack, Derek; McNamara, Kim; McNeill, Donald. 2009. Key Concepts in Urban Geography. Sage. Lefebvre, Henri, 1958 (1947). The Critique of Everyday Life, Vol.1. Verso. Lewis, Oscar. 1968. The Culture of Poverty. Random House, Inc. Low, Setha. 1996. The Anthropology of Cities: Imagining and theorizing the city. Annual Review of Anthropology, Vol. 25 (1996), pp. 383-409. Marcus, George E. 2008. The End(s) of Ethnography: Social/Cultural anthropology’s signature from producing knowledge in transition. Cultural Anthropology. 23(1):1-14.

Moran, Joe. 2005. Reading the Everyday. Routledge. Ronneberger, Klaus. 2008. Henri Lefebvre and Urban Everyday Life. In search of the possible. In Kanishka Goonewardena et al. (Ed.), Space, Difference, Everyday Life. Reading Henri Lefebvre. Routledge, pp. 134-146. Russel Bernard, H. (Ed.) 1998. Handbook of Methods in Cultural Anthropology. Altamira Press. Sanjek, Roger. 1990. Urban Anthropology in the 1980s: A world view. Annual Review of Anthropology, 19:151-186. Văetiși, Șerban. 2013. Schimbarea urbană în postsocialism. Aspecte ale privatizării și accesibilității orașului. Liviu Țirau (Ed.) Interferențe euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea „Babeș-Bolyai”. EFES (în pregătire). Vinea, Ana (sub îngr.) 2003. LXXX. Mărturii orale. Anii ’80 și bucureștenii. Muzeul Țăranului Român și Paideia. Wollcott, Harry F. 1999. Ethnography: A Way of Seeing. Altamira Press.

View publication stats