Asistenţa Familiei Şi Copilului Cu CES [PDF]

Zitiervorschau

Asistenţa familiei şi copilului cu CES. Familia: abordări conceptuale, tipologii, funcţii şi caracteristici. În opinia antropologului Claude Levi Strauss, familia este acel grup social care își are originea în căsătorie, constă din soț, soție și copiii născuți din relația lor (deși acestui grup restrîns i se pot adăuga și alte rude), unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.După J. Szczepanski, familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie și paterne, avînd misiunea de procreație și sarcina de socializare.familia reprezintă în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și/sau descendență, legați între ei prin relații biologice, economice, moral afective, spirituale și juridice, care au anumite drepturi și obligații reciproce, legiferate sau nu, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții specifice atît în folosul său ca grup și al membrilor acestuia, cît și al societății. I. În funcție de numărul de generații, există: - familia restrînsă, conjugală sau nucleară, alcătuită din soț, soție, și, dacă este cazul, urmașii lor. - familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare, aparținînd unor generații succesive. II. În dependență de poziția unei persoane în cadrul familiei, putem distinge: - familia de origine (de orientare), prin care desemnăm familia în care te naști și crești și care este formată din mamă, tată, frați, surori. Mai este denumită și familia consanguină pentru a desemna faptul că între respectiva persoană și ceilalți membri ai familiei sunt legături de sînge. - familia proprie constituită prin căsătorie și care include soțul, soția și copiii. Se mai numește și familie de procreare, avîndu-se în vedere funcția demografică a acesteia sau familie conjugală, sugerînd că se originează în căsătoria partenerilor ajunși la maturitate C) Funcțiile familiei Familia tradiționala, arată W. F. Ogburn, îndeplinește funcțiile: - de reproducere- procreare – asigurare a urmașilor; - economică – asigurarea satisfacerii nevoilor materiale; - educativă – creșterea, instrucția, educarea urmașilor; - religioasă – respectul față de cultul religios practicat; - social-psihologică – ansamblul normelor, supuse, acceptate și practicate în relațiile dintre membrii familiei. După sociologii H.H. Stahl și I.I. Matei, funcțiile familiei se structurează pe două mari dimensiuni: - funcțiile interne – în care se includ funcțiile: biologice, sanitare, economice, de solidaritate, pedagogico-educative, morale. - funcțiile externe – în care se integrează: funcția de angajare a celor adulți în activități de muncă, și funcția de încadrare în viața de familie a partenerilor, în sistemul relațional constituit

Caracteristici ale unei familii puternice Familia înseamnă mai mult decît membrii care o formează. Relațiile dintre aceștia, modul în care membrii interacționează caracterizează o familie. Familia este privită ca un sistem viu, ca o entitate, ca un întreg. O familie puternică ar avea următoarele caracteristici: - O familie puternică răspunde pozitiv la provocări și la situațiile de criză. Familia își mobilizează resursele individuale și colective și recurge la strategii eficiente de adaptare, fără a nega sau distorsiona realitatea. Atunci cînd familia nu mai găsește resurse în interior, este pregătită să accepte ajutor din exterior. - Membrii ei au o concepție despre lume și viață articulată, sub forma unor valori la care se raportează atunci cînd au de luat diferite decizii. - Comunică bine unii cu alții. Acest lucru se poate manifesta prin ascultare activă, încurajare și sprijin îndreptat asupra celorlalți, exprimarea gîndurilor și emoțiilor și acceptarea diferențelor de opinii. De asemenea, recurg la strategii eficiente de management al conflictului. - Realizează împreună activități spontane sau planificate. - Fac anumite promisiuni și angajamente pe care le respectă. Sarcinile și responsabilitățile familiale sunt îndeplinite și acordate în funcție de posibilitățile fiecăruia. - Își manifestă adecvat dragostea și aprecierea pe care o au unii față de alții. Acest lucru se reflectă prin compasiune, respect, toleranță, încredere și purtare de grijă.

2.Realităţi şi tendinţe de dezvoltare a sistemului de protecţie a familiei şi copilului în RM. Cadrul legislativ de protecţie a familiei. Strategiile naţionale de dezvoltare pe termen mediu, precum Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei şi Strategia Naţională de Dezvoltare, acordă o atenţie tot mai mare reformei sistemului de îngrijire a copilului şi necesităţii de a trece de la servicii rezidenţiale la cele bazate pe familie. Dar, există o tensiune între expunerea problemei politicii de către sectorul educaţiei şi de cel al protecţiei sociale: ambele declară că sunt responsabile pentru dezvoltarea alternativelor îngrijirii bazate pe familie şi nu există o înţelegere comună referitoare la realizarea dezinstituţionalizării. Îngrijirea copilului este specificată ca linie de buget atât în bugetul educaţiei cât şi în cel al protecţiei sociale. Aceasta se vede în cadrul de cheltuieli pe termen mediu (CCTM), în cadrul de planificare strategică, care oferă factorilor de decizie o proiecţie a bugetului public naţional pentru o perioadă de trei ani.Protecţia socială beneficiază de un volum considerabil a asistenţei externe oferite Moldovei, în timp ce educaţia primeşte o parte cu mult mai mică. În 2006, aproximativ 15% din toate mijloacele bilaterale şi multilaterale ale donatorilor alocate ţării au fost planificate pentru proiecte de protecţie socială, faţă de doar 2% pentru educaţie. O parte din aceste alocări includ proiecte ce ţin de reforma îngrijirii copilului, direct – de ex. susţinerea procesului de dezinstituţionalizare – sau indirect, prin susţinerea dezvoltării reţelei de

asistenţi sociali. Comisia Europeană oferă constant suport, la început prin intermediul a trei proiecte în cadrul Asistenţei Tehnice pentru Comunitatea Statelor Independente (TACIS) şi, mai recent, prin Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI). În acelaşi timp, unele ONG-uri acordă asistenţă sistemului de îngrijire a copilului, adesea în calitate de prestatori de servicii sau organizaţii de advocacy. Alianţa ONG-urilor active în protecţia socială a familiilor şi copiilor a fost creată în 2002 şi, de atunci, componenţa ei s-a extins considerabil.

Drepturile copilului la protecţie şi la un mediu familial au fost consolidate prin numeroase politici. Legislaţia primară şi secundară ce ţine de protecţia copilului reflectă parţial politicile declarate. Legislaţia primară include Codul Familiei şi Legea privind asistenţa socială, iar proiectul Legii privind serviciile sociale este în proces de discuţie. Legislaţia secundară include un şir de regulamente, norme şi standarde ce susţin dezvoltarea organizaţiilor prestatoare de servicii sociale sau promovează calitatea serviciilor. Bugetul este autorizat să aloce mijloace pentru serviciile propuse numai atunci când legislaţia secundară este aprobată. Strategiile şi planurile de acţiuni, precum cele cu privire la dezinstituţionalizare, nu sunt suficiente pentru a solicita finanţare pentru implementarea politicii. Unele regulamente ce au fost aprobate sunt doar parţiale – precum cel pentru asistenţa parentală profesionistă, care a fost aprobat dar normele de finanţare nu au fost aprobate – sau încalcă consecutivitatea, când regulamentul este aprobat înainte de aprobarea sau revizuirea legislaţiei primare relevante. Regulamentele aprobate de un singur minister nu se aplică tuturor ministerelor implicate în protecţia copilului. Adesea, cadrul legal s-a dovedit a fi eficient, dar transpunerea politicii în lege şi practică rămâne a fi o sarcină dificilă din cauza dificultăţilor din sistemul de îngrijire a copilului, care sunt descrise în acest raport. 3 Etapele de adaptare a familiei în educarea copilului cu CES. Etape de adaptare a familiei la dizabilitatea copilului Şoc iniţial. Negare şi refuz Ringler, 1988, citat de Alois Gherguţ, 2007: formele activă şi pasivă a refuzului Furia Culpabilizarea Adaptarea emoţională

4

Asistenţa familiei ce educă copii cu CES.

Direcţiile de bază în consilierea psihologică a familiei copilului cu dizabilităţi Consilierea psihopedagogică;

Consilierea de familie; Consilierea în vederea orientării profesionale. Sarcinile consilierii în vederea orientării profesionale: înţelegerea de către părinţilor a sarcinilor de bază a reabilitării profesionale a copilului lor; formarea unor expectanţe adecvate vis-a-vis de prognoza perspectivelor profesionale ale copilului (aşteptări, nivelul de aspiraţii) ; formarea unei poziţii parentale unice în vederea acordării sprijinului în vederea orientării profesionale ale copilului şi planificarea carierei viitoare; familiarizarea cu rezultatele investigaţiilor diagnostice în vederea orientării profesionale ale adolescentului cu dizabilităţi.

Etapele consilierii familiei Cunoaşterea, stabilirea contactului; Identificarea problemelor familiei din spusele părinţilor; Diagnosticarea psihopedagogică a particularităţilor de dezvoltare a copilului; Determinarea modelelor de educare (relaţionare) utilizate de părinţi şi a caracteristicilor lor de personalitate; Evaluarea rezultatelor diagnostice şi formularea de către psiholog a problemelor reale existente în familie; Determinarea metodelor de soluţionare a problemelor; Generalizarea, concluzii.

Cele mai frecvente probleme cu care se adresează de obicei părinţii copilului cu dizabilităţi la psiholog Dificultăţi ce apar în procesul instruirii şi educaţiei copilului; Probleme legate de relaţiile interpersonale ale copiilor (copiii cu dezvoltare tipică nu vor să interacţioneze cu copilul cu dizabilităţi; fraţii sănătoşi se sfiază de faptul că au un frate/soră cu diz., îi blamează, îi agresează; copilul cu diz. este examinat de către semeni din cap până-n picioare (mai ales cel cu diz. fizice)); Relaţiile interpersonale ale copilului cu dizabilităţi cu cei apropiaţi, atitudinea lor faţă de el (apropiaţii manifestă milă; supraprotecţie; buneii nu doresc să relaţioneze cu copilul; copilul e mai agresiv faţă de unii membri); Subaprecierea potenţialului copilului de către specialiştii din centre, instituţiile pe care le frecventează ( acasă copilul are succese mai mari);

Probleme în relaţiile de cuplu, apărute din cauza dizabilităţii copilului; Respingerea emoţională a copilului de către unul din părinţi sau chiar refuzul de a asigura material copilul; Compararea copilului cu dizabilităţi cu ceilalţi copii din familie de către unul dintre părinţi (apreciere pozitivă/negativă, manifestarea geloziei, agresivităţii). Majoritatea problemelor familiilor cu copii cu dizabilităţi se rezolvă în urma realizării următoarelor măsuri: selectarea anumitor programe instructive potrivite pentru copil; organizarea activităţii de corecţie a dezvoltării copilului acasă; determinarea modelului de educaţie a copilului adecvat utilizat de părinte şi fomrarea competenţelor parentale adecvate; dezvoltarea la copilul cu dizabilităţi a unor atitudini adecvate faţă de membrii familiei, inclusiv şi faţă de alte rude, cadre didactice; schimbarea viziunii parentale despre lipsa de perspectivă a dezvoltării copilului; stabilirea unor relaţii adecvate între membrii familiei şi, prin acest intermediu, şi a unui climat psihologic intrafamilial favorabil.

5 Portretul psihologic al părinţilor copiilor cu CES.

A fi părinte nu înseamnă doar sa aducem pe lume un copil. Este mult mai mult decât atât. A fi părinte implică multă muncă, precum si, puterea de a contribui la crearea unui viitor mai bun, nu doar pentru copii dumneavoastră ci si pentru noi toţi. In calitate de părinţi suntem însoţitori ai copiilor pe lungul drum a ceea ce înseamnă educarea lor, devenind astfel mijlocitori in procesul de învăţare al vieţii. Desigur ca părinţi suntem preocupaţi si interesaţi cum sa ne creştem mai bine copii si cum sa ii formam astfel incit ei sa devina nişte adulţi care sa poată face faţă cu încredere încercărilor vieţii. In creşterea copiilor totul depinde de relaţia de iubire dintre părinte si copil şi în mare măsură de modul in care este exprimată. Nimic nu va funcţiona insa cum trebuie, daca nevoia de iubire necondiţionată a copilului nu este satisfăcută. Nu este suficient sa oferim numai hrana si îngrijire. Copilul are nevoie sa se simtă iubit. Iubirea este hrana lui emoţională, solul fertil care ii asigura o dezvoltare armonioasa. Iubirea necondiţionată este cea care accepta si confirma existenta copilului aşa cum este el şi nu datorita a ceea ce face el. Din păcate iubirea in multe din cazuri este afişată in funcţie de ceea ce face (a luat premiu, a fost cuminte, a mincat tot) sau nu(nu a fost cuminte, nu a dormit, nu a luat nota mare). Iubirea necondiţionata face ca un copil sa aibă o imagine de sine sănătoasă, un sentiment al valorii personale, stabilitate si siguranţă. Exagerarea acestui sentiment al valorii personale ce poate apărea compensator lipsei iubirii necondiţionate, din diverse cauze, va duce invariabil la sentimentul ca el este cea mai

importanta persoana si de aceea merita orice. Cum de altfel si subestimarea acestui sentiment, in situaţia aceasta poate duce la ideea ca el nu merita nimic, ca nu poate, ca nu este la fel ca ceilalţi. Fiecare copil, inclusiv şi cel cu dizabilitate, resimte necesitatea în contacte emoţionale pozitive permanente şi căldură din partea părintelui. În cazul comunicării insuficiente sau neadecvate dintre copil şi părinte are loc fenomenul reorientării emoţiilor afiliative ale copilului asupra altor persoane care-i sunt în preajmă şi care de ceva timp se îngrijesc de el. Contactele cu părinţii sunt înlocuite cu contactele cu alţi subiecţi. În lipsa dragostei părinteşti şi sprijinului emoţional interacţiunea copilului cu mediul social poate lua forme neadecvate, urmate de probleme grave de comunicare. Atitudinile lui faţă de lumea din jur capătă nuanţe nedorite: ostilitate, nelinişte, agresivitate, tendinţă de izolare.

Cele mai frecvente stiluri parentale neadecvate în familia copilului cu dizabilităţi:

Supraprotecţia Hipersocializarea autoritară Educaţia în „cultul bolii” Educaţia prin simbioză Educaţia după tipul infantilizării Hipoprotecţia Respingerea emoţională

6. Influenţa mediului social asupra relaţiilor în familie. Dificultăţi a părinţilor ce au copii cu CES ce apar în urma influenţei negative a mediului social Reţinere, lipsă de încredere în profesionişti în general. Părintele nu crede că poate fi ajutat şi nu are încredere în bunăvoinţa consilierului. Mulţi părinţi au o experienţă negativă sau pur şi simplu nu au încredere în profesionist.Stigmatul sau eticheta. Părintele nu are curaj şi nu doreşte ajutor pentru că ştie deja că este o persoană etichetată, care nu este stimată de ceilalţi. Lipsa informaţiilor. Părintele nu ştie ce însemnă consilierea şi nu are informaţii cu privire la rezultatele posibile ale acesteia. Dificultatea de a discuta deschis problemele delicate. Nu e deloc simplu să discuţi despre lucruri care au fost un „tabu” până nu demult. Confruntarea cu mentalităţile comunităţii. Mentalitatea se schimbă ultima. Ceea ce trebuie să schimbăm sunt comportamentele, pentru că după ce se va schimba fiecare putem să spunem că va începe schimbarea mentalului colectiv.

Existenţa a prea multe opinii de specialitate care uneori se contrazic şi îi bulversează pe părinţi.

7.Rolul psihopedagogului şi asistentului social în dezvoltarea abilităţilor parentale şi în stimularea capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului.

Naşterea unui copil cu dizabilităţi sau dobândirea unei dizabilităţi de către un copil atrage după sine importante modificări funcţionale la nivelul familiei. Particularităţile de creştere şi îngrijire ale copilului cu dizabilităţi pun adesea părinţii în situaţii de dificultate, iar dificultatea nu face referire doar la actul de îngrijire, ci şi la faptul că părinţii resimt un sentiment de culpabilitate faţă de copil şi un sentiment de devalorizare personală, de eşec în misiunea de părinte. Aici se poate de interenit prin intermediul psihoterapeutului, asistentului social, cărorra le revine sarcina de ai încuraja, susţine, ajuta d. P. D. V. Psihologic, emoţional pentru a putea face faţă încercărilor la care le supune greutăţile vieţii acestori părinţi. Acţiuni : selectarea anumitor programe instructive potrivite pentru copil; organizarea activităţii de corecţie a dezvoltării copilului acasă; determinarea modelului de educaţie a copilului adecvat utilizat de părinte şi fomrarea competenţelor parentale adecvate; dezvoltarea la copilul cu dizabilităţi a unor atitudini adecvate faţă de membrii familiei, inclusiv şi faţă de alte rude, cadre didactice; schimbarea viziunii parentale despre lipsa de perspectivă a dezvoltării copilului; stabilirea unor relaţii adecvate între membrii familiei şi, prin acest intermediu, şi a unui climat psihologic intrafamilial favorabil.

Particularităţile asistenţei psihopedagogice a familiei şi copilului cu CES. Direcţiile principale de studiere a familiei şi copilului cu CES.

Direcţiile de bază:

Diagnosticul particularităţilor individuale, de personalitate ale membrilor familiei; Diagnosticul particularităţilor individuale, de personalitate ale copilului cu CES; Studierea particularităţilor reţelei sociale a familiei.

Metodele de asistenţă psihopedagogică a familiei şi copilului cu CES.

Metode de asistenţă psihopedagogică a familiei şi copilului cu CES.

Activităţi de sprijinire a familiei: a)

Acţiuni formative;

Consilierea familiei-acţiuni preventive şi directe de spriginere a familiei pentru creşterea şi educarea adecvată a copiilor; relaţii intra şi extrafamiliale, conflictele, adaptarea şcolară a copiilor cu CES. Educaţia familiei- acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei educative a familiei şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în cadru ei; dezvoltare aptitudinilorşi practicilor parentale, responsabilitate parentală, comunicare eficientă, negocierea soluţiilor, luarea deciziilor,rezolvarea creativă a conflictelor. b) Acţiuni informative- informaţii legate de: educaţie în general, sănătatea copiilor, Activităţile şi rezultatele şcolare ale copiilor, câmpul şi piaţa muncii, pedagogia şcolară şi a timpului liber, orientare şcolară şi profesională, cunoaşterea copiilor, tehnici de autocunoaştere, CES: caracteristici, obstacole, dificultăţi, strategii de intervenţie utile. Pentru a sprijini familia şi copii cu CES se folosec metode de asistenţă psihopedagogică şi anume; Consilierea familiei şi a copiilor cu CES: Consilierea este definită de cele mai multe ori ca o relaţie avînd un specific bine conturat între un specialist care acordă asistenţă unei persoane, numită client care solicită acest sprijin în situaţi diverse de viaţă. Consilierea poate viza cunoaşterea/autocunoaşterea elevului/clientului, adaptarea la mediul şcolar, adaptarea şcoli la nevoile elevilor, optimizarea relaţiilor şcoală-elevi-părinţi; prevenirea şi diminuarea factorilor care determină tulburări comportamentale, comportamente de risc sau disconfort psihic; examinarea psihologică în situaţi de eşec şcolar, abandon, conflicte; îndrumarea copilului către alte instituţii.

Pentru a încuraja integrarea copilului cu CES în colectivul şcolar în concordanţa cu cerinţele şcolii de masă sau şcolii speciale, consilierul trebuie: • să cunoască caracteristicile elevului cu nevoi speciale şi cerinte personale de educaţie; • să fie familiarizat cu ofertele de abilitare, reabilitare/remediere, învăţare, profesionalizare ale şcolilor şi instituţiilor de educaţie obişnuită sau specială din zonă; • să contabilizeze resursele financiare de care ar putea dispune elevul în perioada de formare şcolară şi profesională (sprijin financiar din familie, alocaţii şi ajutoare din partea statului sau comunităţii locale); • să se informeze la zi despre situaţia pieţei muncii; Consilierul începe demersul de consiliere specială a copilului cu CES în colaborarea cu cadrele didactice din şcoală sau grădiniţă şi familia, conform unei proceduri de lucru operaţionale realizată de consilierul şcolar. Această procedură de lucru se desfăşoară în următoarele etape: 1) informarea consilierului de către familie despre copil; 2) determinarea nevoilor copiilor pentru servicii educaţionale specializate (logoped, psiholog, psihiatru, audiolog, defectolog). Este foarte relevant la acest nivel colaborarea dintre specialişti in recuperarea multidirecţională a copilului. 3) planificarea/proiectarea unui program de intervenţie şi acţiune educaţională şi terapeutică care ii vor avea ca parteneri pe părinţi, cadrele didactice şi alţi specialişti. Şi aici se lucrează în echipă cu atât cu cadrele didactice care îl pot observa pe copil la diverse ore, mai ales pe parcursul zilei petrecute în mediul şcolar, cât şi cu familia pentru cunoaşterea circumstanţelor şi mediului de viaţă ale copilului şi a modalitaţilor de comunicare cu membrii acesteia. Elevul cu CES este dezavantajat din mai multe surse şi are nevoie de asistenţa psihopedagogică complementară, cantitativ si calitativ variabilă. Dacă nu o primeşte se instalează starea de insecuritate afectivă şi emoţională pe baza unui fond psihic vulnerabil şi labil, datorat tipului de deficientă. Copilul şi familia sa va face parte dintr-un program săptămânal de consiliere individuală. Consilierea psihopedagogica este destinată să îndrume elevul cu CES spre activităţi şcolare care să-l instrumenteze pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare, învatare şi recuperare, precum şi cele din planul clarificării personale şi opţiunii profesionale. 4) monitorizarea progresului şi evoluţia copilului spre recuperare şi integrare/adaptare şcolară. Consilierul şcolar utilizează scale de evaluare, grile de observare, teste psihologice standardizate, observaţiile curente personale şi ale cadrelor didactice care interacţionează cu copii cu CES în timpul procesului educational, şi a familiei, şi cu observaţiile altor specialisti culese de consilier; 5) evaluarea programului de consiliere înseamnă conturarea unui răspuns legat de eficienţa programului şi dacă se remarcă ameliorări ale simptomatologiei handicapului. Metodele şi tehnicile de lucru utilizate în activităţile de consiliere de grup sunt: brainstorming, dezbaterea în grupuri şi perechi, problematizarea, activităţi ludice de relaxare, exerciţii de învăţare, vizionare de filme şi comentarea lor, punerea în situaţie, sociodrama, psihodrama, reflexia, argumentarea, comentarea unor texte şi imagini, completarea de fişe de lucru şi scale de

autoevaluare, realizarea de colaje, postere, afişe, desene, imaginarea de situaţii, evaluarea unor situaţii problematice, studii de caz, prelegerile, elaborarea de proiecte şi elaborarea de portofolii. Etapele fundamentale ale procesului de consiliere 1. etapa stabilirii relaţiei de consiliere. 2. etapa identificării şi explorării problemelor pe care le prezintă cazul abordat. 3. etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor. 4. etapa de aplicare (implementare) a soluţiilor sau acţiunilor de rezolvare a problemelor.

Desfăşurarea practică a procesului de consiliere presupune o diversitate mare a aspectelor procedurale în funcţie de cazul abordat, natura problemelor cu care se confruntă, precum şi in funcţie de orientările teoretice pe care le adoptă consilierul, de competentele sale. De aceea, nu există un tipar sau un algoritm generalizabil în demersul complet de consiliere sau pentru dirijarea acestuia. Careva standarde fundamentale pentru programele de colaborare a părinţilor în educaţia specială: - toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza dizabilităţilor copiilor lor; se are în vedere riscul ca părinţii să fie blamaţi pentru dizabilităţile copiilor lor; -cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri; -o explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoala este esenţială pentru părinţi; - niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este nimic de făcut pentru copilul lor; - programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar trebui să fie construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei. Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.