Adoptia - o Practica Deficitara in Romania [PDF]

Zitiervorschau

Introducere Adopţia este astăzi un fenomen social şi juridic internaţional prin care se asigură copilului lipsit de părinţi sau lipsit de o îngrijire corespunzătoare din partea acestora integrarea într-o familie, cu un climat de iubire şi înţelegere, în care acesta să trăiască fără probleme. Fenomen complex, sociologic şi juridic, adopţia este un mijloc de asigurare a unui climat de fericire, armonie şi înţelegere pentru copilul care nu beneficiază de creştere şi educare în cadrul familiei de origine. 1 Într-o exprimare mai complexă adopţia reprezintă un act juridic sui generis, esenţialmente civil şi solemn, în care se regăsesc corespunzător elemente ale actului juridic administrativ şi judiciar în temeiul căruia, pe de o parte, încetează legătura de filiaţie civilă între adoptat şi adoptator sau soţii adoptatori, precum şi legături de rudenie între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele adoptatorului sau familiei adoptatoare, pe de altă parte. 2 Tema privind adopţia copilului este deosebit de complexă, o abordare optimă implicând utilizarea unei viziuni interdisciplinare în care să fie îmbinate perspectiva juridica, psihologică, sociologică şi cea a asistenţei sociale. Adopţia, acest fenomen care a atras atenţia lumii întregi prin importanţa şi complexitatea sa, dar mai ales prin efectele pe care le poate genera, rămâne totuşi, sau ar trebui să rămână, o instituţie care să aibă ca scop suprem preocuparea pentru drepturile copilului şi o problemă politică sau socială. Pentru ca respectarea şi asigurarea drepturilor copilului să devină o prioritate naţională, s-a urmărit crearea unui cadru coerent şi unitar al promovării drepturilor copilului prin care să se abordeze problema copiilor instituţionalizaţi într-un mod integrat.3

Instituţia adopţiei de-a lungul timpului În dreptul roman, normele care au guvernat familia au fost rezultatul unor cutume care îşi aveau originea în credinţele religioase. Familia presupunea astfel o putere, puterea şefului de familie (pater familias). Adopţia a fost şi în trecutul mai îndepărtat o măsură folosită în diverse scopuri. Astfel, la romani persoana adoptată era considerată un adevărat fiu al adoptatorului, fiind utilizată chiar de împăraţi pentru perpetuarea numelui şi în vederea transmiterii ereditare a demnităţii imperiale. Adopţia era permisă la romani pentru că scopul căsătoriei era de fapt asigurarea de urmaşi. Vechea familie românească avea la bază regimul patriarhal, de asemenea. Tatăl era şeful familiei, însă drepturile asupra copilului nu erau determinate de interesul lui sau al mamei, ci al familiei. Codul civil român adoptat în anul 1864 permitea adopţia doar persoanelor care nu aveau copii, adoptatul rămânând în familia firească. Ulterior puteau adopta copii şi cei care aveau alţi descendenţi. Se puteau adopta doar copii minori. Terminologia folosită în vechiul drept românesc era diferită: înfiere, înfieală, iotesie, copil luat de suflet, etc. În perioada Evului Mediu, în Ţările Româneşti scopul adopţiei nu era, ca în dreptul roman, asigurarea continuităţii, perpetuarea averii şi a numelui, ci dorinţa de a face bine, afecţiunea faţă de copiii care nu aveau părinţi. 4

1

Marieta Avram, Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti 2001, p. 3;

2

T. Bodoaşcă, Legislaţia adopţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 1;

3

Oana Mihăilă, Adopţia, drept român şi drept comparat, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 7;

4

Ibidem, pp. 20-21;

Ca urmare, în textele scrise cu caracter juridic, adopţia este reglementată încă din 1640în Pravila lui Matei Basarab, urmând a fi regăsită şi în Cartea românească de învăţătură(1646) şi în Îndreptarea legii (1652), în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea (1818) şi în Codul lui Scarlat Callimachi (1813). Dacă la mijlocul secolului al XVII–lea se vorbea despre „luarea de suflet”, în Codul Callimachi se face referire la înfială, iar în Legiuirea Caragea (art. I, partea IV, cap.5) prevedea că Facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii. În anul 1800 este, însă, redactat Hrisovul pentru iothesie al lui Alexandru C. Moruzi,hrisov ce a constituit un adevărat cod al înfierii. De altfel, încă din partea introductivă a hrisovului rezultă că iothesia reprezintă vechea tradiţie românească de a „lua de suflet” un copil pentru a-l creşte şi educa. Legiuirile amintite prevedeau că pot avea capacitatea de a adopta numai persoanele care nu aveau copii legitimi. Adoptatul, pentru a fi diferenţiat de copilul legitim „trupesc”, era numit „copil de suflet”. El intra în familia adoptatorului, numit „părinte sufletesc” ieşind,astfel, de sub tutela „părintelui firesc”. Între adoptat şi adoptator se stabileau raporturi similare celor din familia biologică, legăturile de rudenie ale adoptatorului cu familia firească păstrându-se încă. În 1865 intră, însă, în vigoare Codul civil român care în art. 309-324 (abrogate în prezent) reglementează instituţia „adopţiunii”, aplicând, ca şi Codul civil francez din 1804, legislaţia justiniană. Din cele două feluri de adopţie create de Iustinian, adopţiunea cu efecte depline (adoptia plena) şi cea cu efecte restrânse (adoptio minus plena) a fost însuşită adopţiunea cu efecte restrânse.5 Sistemul de protecţie a copilului de dinainte de anul 1989 a fost marcat de perioada în care statul şi-a propus să dubleze populaţia ţării, începând cu anul 1965. Adopţia naţională nu era niciodată prima opţiune, astfel ce la un moment dat, autorităţile române au impus moratoriul larg dezbătut în sfera internaţionalului. Adopţiile internaţionale erau foarte puţin practicate înainte de anul 1990. Începând cu anul 1997, evoluţia sistemului de protecţie a copilului a fost semnificativă, adopţia naţională devenind soluţia prioritară, înaintea oricărui tip de adopţie internaţională.6

Scopul programului La fel ca în timpul perioadei comuniste, nici astăzi adopţia nu este atât de accesibilă pe cât ar trebui. Deşi astăzi, sistemul de adopţie internaţională şi naţională a făcut paşi importanţi în dezvoltare şi în înlăturarea barierelor privind această practică, totuşi adopţia rămâne, încă, o problemă socială foarte importantă. Ceea ce determină această problemă poate fi legislaţia inadecvat elaborată sau poate gradul de civilizaţie al României sau poate reticenţa oamenilor de a accepta copii români ori de alte etnii ca fiind parte integrantă a familiei lor sau poate dificultatea cu care, astăzi, poţi adopta un copil şi lipsa de ajutor pentru aceasta. Prin acest program urmărim să formăm cadre specializate în domeniul adopţiei, care să dea dovadă de dexteritate în lucrul cu copiii care vor fi adoptaţi cât şi cu adulţii doritori să adopte. Totodată să fie capabili să analizeze cu uşurinţă cazurile atât ante, cât şi post-adopţie, evitând aproape de 100% eşecurile. De asemenea, programul urmăreşte pregătirea copiilor adoptaţi, cât şi a adoptatorilor pentru evenimentul în sine. Şi nu în ultimul rând, găsirea unor 5

Marieta Avram, op. cit., pp. 94-95;

6

Oana Mihăilă, op. cit., pp. 5-7;

soluţii privind facilitarea acestui proces atât legislativ vorbind, cât şi moral, psihic. Grupul ţintă este format din copii de la 0 la 4 ani, deoarece aceştia îşi pot exprima mai dificil dorinţa de a fi adoptaţi sau nu, sau care sunt părinţii în grija cărora ar vrea să fie încredinţaţi.

Procedura de adopţie naţională şi internaţională Prin urmare, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. În cursul procedurii adopţiei trebuie respectate, în mod obligatoriu, următoarele principii:  principiul interesului superior al copilului;  principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;  principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică;  principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate;  principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei. Anterior am prezentat situaţia legislativă a instituţiei adopţiei înainte de 1990. După această dată, odată cu evoluţia României s-au schimbat şi legile privitoare la adopţie şi terminologia folosită. Protecţia copilului este o prioritate a politicii fiecărui stat, astfel încât legislaţiile în domeniu au fost adaptate cerinţelor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului şi a altor tratate internaţionale. În sistemul de drept românesc, regula este ca ocrotirea şi creşterea copilului să se facă de către părinţii naturali. Dacă însă aceştia nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile de părinţi din diverse motive, statul are obligaţia de a asigura copiilor protecţie alternativă. Sursa acestei obligaţii o constituie principiul general conform căruia copilul nu trebuie să fie lipsit în nici un moment de grijă şi ocrotire, principiu preluat şi de reglementările legale româneşti.7 Nici o altă instituţie de drept familial nu a suferit în ultimii zece ani atâtea modificări legislative ca instituţia adopţiei. Impuse de tradiţia juridică românească pe de o parte, şi de ralierea la convenţiile internaţionale în materie, pe de altă parte, aceste modificări de drept material şi de drept procesual reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării scopului adopţiei, şi anume interesul superior al copilului. De asemenea, România este semnatară la două convenţii internaţionale în materia adopţiei, şi anume: Convenţia europeană în materia de adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, şi la Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993.8 7

Lavinia Onica-Chipea, Aspecte socio-juridice privind protecţia drepturilor copilului, Editura Expert , Bucureşti 2007, p.44; 8

George Neamţu, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi 2003, pp. 725-726;

Pentru a iniţia procedura de adopţie, în primul rând trebuie să se ştie în ce măsură copilul în cauză este susceptibil să beneficieze de o astfel de măsură. Adoptabilitatea copilului trebuie stabilită înainte ca orice potrivire precisă să fie luată în calcul, adică înainte de a se identifica o potenţială familie adoptivă. Un copil nu trebuie să fie declarat adoptabil doar pentru că o familie doreşte să-l adopte. Adoptabilitatea este un concept juridic, social, psihologic şi medical. a. Aspectul legal: determinarea adoptabilităţii trebuie mai întâi să stabilească dacă din punct de vedere juridic este adoptabil. Aceasta implică diverse demersuri pentru a stabilii dacă părinţii copilului sunt cunoscuţi sau nu. În primul caz, copilul nu este adoptabil decât dacă părinţii şi-au dat acordul pentru adopţia sa, precum şi dacă toate celelalte alternative familiale au eşuat. Consimţământul trebuie obţinut în moduri foarte precise. Trebuie să se intervină, după mai multe săptămâni de la naştere, astfel încât părinţii să fi avut timp suficient de reflecţie. Consimţământul trebuie să fie clar. Profesioniştii trebuie să se asigure că informaţia despre adopţie a fost înţeleasă corect. Consimţământul trebuie să fie pronunţat liber, fără nici o presiune care ar putea rezulta prin abuz, trafic, vânzare sau răpire. În cazul în care familia nu are nici o legătură sau doar contacte episodice cu copilul şi totuşi refuză să-şi dea consimţământul, este indispensabil ca profesioniştii să lucreze cu familia în scopul de a-l obţine. b. Aspectul psiho-social: pentru a determina dacă un copil este adoptabil sau nu, asistenţii sociali şi psihologii trebuie să analizeze dacă acel copil este sau nu apt afectiv să beneficieze de o adopţie, iar aceasta pe baza unei anchete făcute în privinţa lui şi a familiei biologice. Din cauza unor experienţe anterioare, unii copii e posibil să nu fie apţi sau să nu dorească să stabilească o legătură de ataşament cu o familie adoptivă sau sunt foarte limitaţi în privinţa adaptabilităţii la un nou mediu familial. În orice caz, este vorba doar de o mică parte a copiilor. c. Aspectul medical: anumiţi copii prezintă caracteristici mai dificil de tratat ( retard fizic sau mintal, traumatisme psihologice grave, boli, etc. Într-adevăr anumite probleme de acest fel pot înfrâna capacitatea copilului de a se integra într-o familie nouă şi deci pot împiedica întreg proiectul de adopţie. Este totuşi foarte important să nu se discrimineze aceşti copii şi să se încerce prin toate mijloacele să beneficieze de o adopţie, dacă aceasta este cea mai bună soluţie. Din păcate, declaraţiile de adoptabilitate sunt încă limitate în multe ţări, atât în cele de primire, cât şi în cele de origine, în comparaţie cu numărul ridicat de copii instituţionalizaţi care ar trebui să beneficieze de o adopţie ca proiect permanent de viaţă. Frecvent, studiul psiho-medico-social şi legal al copilului şi al familiei de origine începe doar atunci când copilul se presupune că poate deveni adoptabil. Cu toate că acest lucru poate fi interpretat drept un impuls favorabil pentru dezinstituţionalizarea copilului, acest mod de a proceda prezintă riscul orientării a priori a deciziei finale în ceea ce priveşte dreptul la viaţă potrivit copilului, fără a se da atenţie altor opţiuni, în special celor legate de familia de origine. Este deci imperios necesar să se sensibilizeze şi să se formeze persoane care să intervină local (responsabili de instituţie, servicii sociale, judecători şi procurori, poliţie, ONG-uri şi comitete locale pentru drepturile copilului) cu scopul de a încuraja studiul situaţiei copiilor aflaţi în

responsabilitatea lor într-un mod mai sistematic şi de a elabora un proiect de viaţă familială permanentă pentru fiecare dintre ei.9

Legi privind adopţia Legea 138/2011 pentru ratificarea Convenţiei europene revizuite in materia adopţiei de copii, adoptata la Strasbourg la 27 noiembrie 2008 si semnata de Romania la Strasbourg la 4 martie 2009 Parlamentul României adoptă prezenta lege: Art.1 Se ratifică Convenţia europeană revizuita in materia adopţiei de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008 şi semnată de România la Strasbourg la 4 martie 2009, denumită în continuare convenţie. Art.2 Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, România formulează următoarea rezervă: „Potrivit art. 27 alin. (1) din convenţie, Romania declara că nu va aplica dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) pct. (ii) potrivit cărora este permisă adopţia unui copil de către doua persoane de sex diferit care au încheiat un parteneriat înregistrat.” Art.3 În conformitate cu dispoziţiile art. 15 din convenţie se desemnează Oficiul Român pentru Adopţii ca autoritate naţională căreia i se pot adresa cererile formulate in temeiul acestui articol. Art.4 Potrivit prevederilor art. 2 din convenţie, Oficiul Roman pentru Adopţii va notifica Secretariatului General al Consiliului Europei masurile luate pentru asigurarea conformităţii legislaţiei naţionale cu dispoziţiile convenţiei. Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată. 10 Adopţia produce efecte din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviinţare a acesteia. Având în vedere că încuviinţarea adopţiei nu poate fi dispusă decât după ce în prealabil copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de cel puţin 90 de zile familiei sau persoanei care doreşte să-l adopte, persoana adoptatoare care are calitatea de salariat asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale este pusă în situaţia de a solicita concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani. Conform art. 122 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, beneficiază, la cerere, de indemnizaţia pentru creşterea copilului sau pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul are un stagiu de cotizare de cel puţin 10 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare naşterii copilului.11 9

Stephanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, Manual de formare a specialistului în copilăria timpurie, Editura Humanitas, Bucureşti 2009, pp. 298-300; 10 11

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011;

Lect. Univ. Dr. Roxana Radu, Lect. Univ. Dr. Marieta Soreaţă, Revista de Ştiinţe Juridice, art. Propunere privind acordarea concediului şi indemnizaţiei pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani de la data încredinţării copilului în vederea adopţiei,nr. 3-4,Bucureşti 2005, p. 2;

Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Pot adopta bărbaţii şi femeile, indiferent de faptul că sunt căsător i ţ i s a u necăsătoriţi ori dacă au sau nu copii fireşti din căsătorie sau din afara ei ori copii adoptaţi şi tot astfel pot fi adoptaţi copii de ambele sexe, fără discriminare, ori de câte ori adopţia este în interesul lor. Adopţia a fost reglementată prin dispoziţiile capitolului III "Adopţia" al titlului II din Codul familiei. Ulterior a apărut Legea 11 din 1990, privind încuviinţarea adopţiei modificată prin Legea 48 din 1991 şi prin Legea 65 din 1995 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 159 din 1995, care a adus modificări şi completări reglementării din Codul familiei. Dispoziţiile din Codul familiei privind adopţia şi cele ale Legii 1 1 / 1 9 9 0 modificată prin Legile 48/1991 şi 65/1995, precum şi orice alte dispoziţii legale contrare au f o s t abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a G u v e r n u l u i d i n 1 9 9 7 , p u b l i c a t ă î n Monitorul Oficial 120/1997, Partea I din 12 iunie 1997, astăzi abrogată.12

Convenţii internaţionale în materia adopţiei Câteva din cele mai importante astfel de convenţii , declaraţii, pacte sau tratate vom enumera în cele ce urmează:  Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948 prin Rezoluţia 217/III;  Declaraţia Drepturilor Copilului adoptată de aceiaşi Adunare la 20 noiembrie 195913;  Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului încheiată în Franţa la 26 august 1789;  Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966;  Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1966;  Carta Naţiunilor Unite încheiată la San Francisco la 6 iunie 1954, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945;  Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată la Roma la 4 noiembrie 195014  Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale încheiat la Chişinău la 6 iulie 1996;  Tratatul dintre România şi Republica Polonă privind asistenţa juridică în cauzele civile, încheiat la Bucureşti la 15 mai 1999;  Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă încheiat la Bucureşti, la 11 iulie 1995, etc..15 12

Acad. Prof. Dr. docent Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Educational, Bucureşti 1997, p. 5; 13

Publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001 (Legea nr. 18/1990);

14

Publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994 (Legea nr. 30/1994);

15

Oana Mihăilă, op. cit., pp.235-236;

Programe iniţiate pe tema adopţiei În ceea ce priveşte programele de asistenţă socială dedicate adopţiei nu putem exemplifica prea mult. Holt România a publicat o lucrare pentru informarea publică a cetăţenilor numită Adopţia, Iaşi 2005, în rest s-au mai realizat campanii de informare de genul Drepturile copiilor sunt lege de către ANPDC în anul 2005, adresându-se mediului prin intermediul mass-media. Oficiul Român pentru Adopții a început în 2008 programul "Adopția - dialog deschis pentru o mai bună înțelegere", ce va fi desfășurat până în 2011 și care își propune schimbarea mentalității și a percepției asupra actului adopției, astfel încât să crească numărul familiilor dispuse să adopte copii cu vârsta mai mare de trei ani, de etnie romă, cu dezabilităţi sau cu probleme de sănătate.

Concluzii Acestea avându-le în vedere, putem spune că adopţia este deja o problemă socială de amploare naţională şi, cu siguranţă, internaţională. De aceea, propunem promovarea acestui program în scopul facilitării demersurilor de promovare a adopţiei naţionale şi internaţionale, luând în considerare situaţia critică a societăţii de astăzi, în care rata abandonului copiilor în maternităţi, dar şi în alte locuri creşte pe zi ce trece, iar situaţia economică a populaţiei scade din ce în ce mai mult. Totodată, instituţia familiei este şi ea în pragul dispariţiei, prin urmare adopţia vine în sprijinul acesteia prin oferirea oportunităţii de a avea un copil, care de cele mai multe ori uneşte ceea ce adulţi tind să destrame prin dragostea pură şi sinceră pe care o oferă celor carel iubesc. Părinţii Bisericii spun că această criză socio-economică, care ameninţă pacea lumii, derivă dintr-o criză morală profundă a majorităţii oamenilor din cauza lipsei iubirii. Adopţia poate ajuta omenirea să înveţe să dăruiască iubire, pentru că Dăruind, vei dobândi! (Nicolae Steinhardt), dăruind o mână de ajutor unui copil părăsit, vei primi bucuria şi iubirea lui.