Teoria Si Practica Urbanismului - Curs [PDF]

Zitiervorschau

Dr. ing. MIRCEA BELDEA

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

PETROŞANI, 2008

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

1 2

3

CUPRINS

2.1. 2.2. 2.3. 3.1.

3.2.

4

5

6 7

8

9

4.1. 4.2. 4.3. 4.4. 4.5. 4.6. 5.1. 5.2. 5.3. 5.4. 7.1 7.2.

7.3 7.4. 7.5. 7.6. 8.1. 8.2. 8.3. 9.1.

3.1.1. 3.1.2 3.1.3. 3.1.4. 3.1.5 3.1.6. 3.1.7 3.1.8

Noţiuni introductive Consideraţii teoretice privind urbanismul Urbanismul – conţinut şi semnificaţii Componentele spaţiului urban Zone funcţionale ale spaţiului urban Evoluţia oraşelor în timp Etape istorice Perioada arhaică Oraşul antic Oraşul medieval Oraşul în renaştere Colonizarea şi oraşele noi Oraşele comerciale Oraşul erei industriale Oraşele contemporane

Evoluţia oraşelor în România 3.2.1 Oraşul medieval 3.2.2 Oraşele în secolul al XVIII-lea 3.2.3. Secolul al XIX - lea 3.2.4 Secolul XX Mediul urban Definirea termenilor de urban şi urbanizare Trăsăturile caracteristice ale mediului urban Trăsăturile cadrului material specifice urbanului Urbanizarea spontană şi consecinţele ei Excesul de mobilitate Probleme de transport şi trafic urban Clasificarea aşezărilor urbane Ierarhizarea ONU a aşezărilor urbane Ierarhizarea aşezărilor urbane în România după dimensiunea demografică Ierarhizarea pe nivele a aşezărilor urbane în România Zonă urbană, urbanizare, rata de urbanizare Orientări şi tendinţe contemporane Populaţia urbană Evoluţia populaţiei urbane Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei 7.2.1 Dinamica economică şi socială 7.2.2 Modificarea cadrului urban Structura demografică şi social-economică a populaţiei Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei Mobilitatea populaţiei Soluţionarea problemelor ridicate de trafic Locuirea urbană Tipologia oraşelor Tipologia oraşelor româneşti Locuirea urbană

Reglementări juridice în urbanism

Noţiuni de amenajare a teritoriului şi urbanism

Pagina 2 din 109

3 9

9 10 11

13 13 13 14 19 21 22 23 23 29 33 33 36 38 39 41 43 43 44 44 45 45 47 47 48 49 50 51 54 54 54 54 55 56 56 53 56 58 58 58 59 60 60

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 9.2

10

9.3. 9.4. 10.1. 10.2.

Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism Structura instituţională Documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism

Anexe

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul Regulamentul general de urbanism

Pagina 3 din 109

62 63 64 69 69 83

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Urbanismul este o ştiinţă relativ tânără, care a apărut în secolul XX. Este o ştiinţă complexă, cu o evoluţie remarcabilă în timp. Complexitatea acestei activităţi este dată de faptul că ea presupune o îmbinare a activităţii mai multor categorii de specialişti: urbaniştii – arhitecţi, ingineri de diverse specializări, economişti, sociologi, geografi, administratori. Urbanistica (urbanismul) poate fi definită ca ştiinţa care se ocupă cu studiul amenajării localităţilor orăşeneşti existente, precum şi cu proiectarea de noi oraşe. Altfel spus, urbanismul este ştiinţa şi arta care se ocupă cu construcţia, amenajarea şi estetica oraşelor, sau ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de aşezări noi. Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea unei arte şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe sau de metropole. Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale. De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori cu referire doar la urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale, cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare – oamenii de pretutindeni. Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat, din cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi securitatea generaţiilor viitoare. Termenul de “mediu uman” este unul relativ nou (adoptat la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, Praga, 1967), el exprimând acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii - mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Extinderea artificializării accentuate şi haotice a mediului are ca şi cauze: • aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant; • concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane care depăşesc scara umană; • dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o suprafaţă excesivă de teren ; • lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;

Pagina 4 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI • ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale; • distrugerea terenurilor agricole fertile; • degradarea masivelor forestiere; • poluarea atmosferei şi a apelor; • imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi distrugerii deşeurilor.

Planul unei peşteri de la Altamira

De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira, Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un drum lung şi – nu rareori – anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente” l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.

Pagina 5 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

Cartierul Manhattan – New York Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi duşman; în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori – modelată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca – alteori – să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal. Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare” – desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată. Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcina în Renaştere. Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi tehnologii utilizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie. Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme:  urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare, aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală);  urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş;  urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescu „urbis” care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);

Pagina 6 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI  urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi oraşelor;  urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra oraşului, urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). Între aceste două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”. Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”, publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ recent, disciplina la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii contemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbare şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au avut sentinmentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie. Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică sunt satul şi oraşul. Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind simbolul desprinderii, izolării de natură. Ca tip de aşezare, satul se caracterizează prin:     

număr relativ mic de locuitori suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării ocuparea extensivă a acesteia înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.

Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.

Pagina 7 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor dee baştină. În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze: 1. Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher – economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică). 2. Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India). 3. Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-juridică. 4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-porturi). 5. Teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat oraşului celor vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt, China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis. Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc. Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală.

Pagina 8 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

2. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND URBANISMUL Dacă în anumite perioade amenajarea oraşelor a fost realizată din raţiuni religioase sau politice, urbanismul modern porneşte de la asigurarea bunăstării locuitorilor, a unor condiţii civilizate de viaţă, şi nu în ultimul rând, a unui confort vizual şi, în mod special, a unei armonii între natură şi spaţiul construit.

2.1. Urbanismul – conţinut şi semnificaţii Urbanismul a apărut şi s-a afirmat fundamentându-se pe arhitectura. Cu toate acestea, între arta urbană a marilor opere arhitectonice şi urbanismul modern există numeroase diferenţe apărute îndeosebi ca urmare a progresului societăţii bazat pe supradimensionarea şi valorificarea maximă a spaţiului. Denumirea de “urbanism” provine din limba latină de la “urbis-is”, termen care desemna noţiunea de oraş. În sens larg, urbanismul constituie arta de a ordona de o manieră armonioasă şi raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat. Urbanismul clasic, avându-l ca reprezentant pe Hipodam din Milet, Grecia antică, se caracteriza prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. Practic, conceptul de urbanism a fost definitivat în secolul XX, mai ales după crearea CIAM (Congresului Internaţional al Arhitecturii Moderne), iniţiat de Le Corbusier. După cel de-al doilea război mondial au apărut noi forme urbane (zone, regiuni, arii metropolitane, oraşe-satelit) ca urmare a creşterii populaţiei şi a progreselor tehnologice. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, urbanismul reprezintă „ştiinţa al cărei obiect il constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de noi aşezări“. O altă abordare, mai completă, desemnează urbanismul ca fiind „ştiinţa proiectării şi planificării lucrărilor de construire, sistematizare, reconstruire sau restructurare a unei aşezări omeneşti împreună cu complexul de măsuri socio-economice, tehnice, igienice care se iau în vederea satisfacerii necesităţilor materiale şi social-culturale ale noilor aşezari“. În aceeaşi idee se înscrie şi definiţia potrivit căreia urbanismul reprezintă „un ansamblu de măsuri tehnice, administrative, economice şi sociale care trebuie să permită o dezvoltare armonioasă, raţională şi umană a aglomeraţiilor“. Se desprinde astfel, legătura absolut necesară între urbanism şi o serie de domenii ca economia, geografia, demografia, etc., urbanismul reprezentând „ştiinţa modernă care oferă soluţiile normative care asigură crearea şi organizarea oraşelor în baza unui „ bilanţ teritorial” adecvat a cărei sarcină de baza este fundamentarea necesităţii decretarii de oraşe noi şi de a le transforma pe cele existente în aşa fel încât acestea să corespundă atât nevoilor actuale cât şi celor viitoare“. Alte puncte de vedere privesc urbanismul în corelaţie cu amenajarea teritoriului, ca o importantă componentă a acesteia având ca obiect localităţile, aşezările umane, urbane sau rurale. Aşadar, urbanismul este privit în strânsă interdependenţă cu amenajarea teritoriului ca parte integranta a acesteia şi constituit dintr-un ansamblu de activităţi prin care sunt urmărite obiective legate de:  ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la servicii publice şi locuinte convenabile pentru toţi locuitorii;  crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;  utilizarea eficientă a terenurilor în acord cu funcţiile urbanistice adecvate;  extinderea controlată a zonelor construite;  protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;  asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile; Pagina 9 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 

protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.

În concluzie, urbanismul reprezintă o activitate de interes general cu caracter continuu, care se desfaşoară pe intreg teritoriul naţional avand drept obiective: determinarea structurii funcţionale a localităţilor, utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor, extinderea controlată a zonelor construite, asigurarea unei locuiri corespunzătoare nevoilor oamenilor, a unui nivel de trai decent, asigurarea condiţiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, persoanelor vârstnice şi persoanelor handicapate, asigurarea esteticii compoziţionale, protejarea conservarea, punerea în valoare şi revitalizarea monumentelor istorice precum şi a patrimoniului natural. Până nu demult, noţiunea de urbanism se limita doar la organizarea internă a oraşelor însă apariţia formelor de urbanizare periferică au determinat specialiştii să conceapă amenajarea urbană într-un cadru mai larg, integrând în sfera preocupărilor şi spatiile rurale învecinate, care pot constitui zone de loisir pentru orăşeni. În aceste condiţii, periurbanizarea ridică o serie de probleme specifice.

2.2. Componentele spaţiului urban Aşadar, conceptul de urbanism include acţiuni de cunoaştere şi remodelare a spaţiilor urbane având la bază activităţi de investigare şi diagnoză, prognoză, strategie şi fundamentarea deciziilor în ceea ce priveşte: cadrul natural, funcţiile economice ale teritoriului, populaţia, reţeaua generală de localităţi şi echiparea tehnică a teritoriului. Elementele şi aspectele caracteristice ale cadrului natural se referă la: relief, resurse, condiţii geotehnice, seismicitate, reţeaua hidrografică şi hidrologică, cursuri, debite, surse de apă potabila şi industrială, ape poluate, climă, regim termic, precipitaţii, regim eolian, fenomene şi conditii specifice de degradare, inundaţii, exces de umiditate, eroziune, alunecări de teren, etc. Scopul principal al analizei cadrului natural este de a determina modul în care acesta influenţează dezvoltarea şi organizarea reţelei de localităţi. Funcţiile economice ale teritoriului au în vedere: industria (inventarierea unităţilor pe categorii de importanţă, ramura, localizarea lor, forţa de muncă pentru fiecare unitate folosită în prezent şi preconizată pentru viitor, forţa de munca în deplasare, suprafaţa de teren ocupată, echiparea tehnico-edilitară, unităţi producătoare de noxe, impurificarea atmosferei, a apei, degradări de teren, amplasarea deşeurilor, etc.), agricultura (zonarea terenurilor agricole cerealiere, viticole, pomicole, zootehnice, legumicole, numărul şi localizarea unităţilor complexe de producţie agricolă, forţa de muncă actuala şi de perspectiva ocupată, deplasări pentru muncă, principalele lucrari hidrotehnice şi hidroameliorative, aprovizionarea oraşelor cu produse agro-alimentare), economia forestieră (suprafaţa şi ponderea fondului forestier în teritoriul studiat, unităţi principale de exploatare-întreţinere, forţa de muncă, valorificarea fondului forestier din punct de vedere peisagistic, cinegetic, terapeutic, etc., gradul de echipare cu drumuri, căi ferate, etc., structura fondului forestier şi relaţiile acestuia cu alte activităţi economice), turismul, odihna şi tratamentul balnear (inventarierea resurselor balneo-turistice, distribuţia în teritoriu, valoarea resurselor, modul în care sunt puse în valoare, gradul de dotare şi echipare, gradul de solicitare, accesul, etc). Populaţia se analizează pe total teritoriu şi medii (rural, urban), pe localităţi principale,

Pagina 10 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI densitate, număr şi evoluţie pe o perioadă mai lungă (pe baza recensămintelor), structura pe vârste, sporul natural şi migratoriu, indicele de natalitate şi mortalitate, structura populaţiei active pe ramuri, profilul economic şi social, deplasările zilnice pentru muncă, etc. Prelucrarea datelor pentru aceşti parametri permite evidenţierea unor probleme şi fenomene precum repartiţia inegală a populaţiei în teritoriu, mişcarea naturală a populaţiei, desfăşurarea procesului de urbanizare (ritm, pondere, disproporţii), utilizarea forţei de muncă, navetismul zilnic sau temporar, condiţiile de viaţă. Analiza reţelei generale de localităţi urmăreşte distribuţia acestora în teritoriu precum şi relatiile de complementaritate între ele, gradul de echipare tehnico-edilitară, funcţiile oraşelor, etc. Echiparea tehnică a teritoriului este considerată elementul motor al dezvoltării şi organizării complexe a oraşelor şi cuprinde întregul sistem de comunicaţii şi transport (căi ferate, rutiere, aeriene, navigabile, transportul auto, starea şi traseele mijloacelor de transport), gospodărirea complexă a apelor, sistemul energetic naţional (centrale hidroelectrice, termoelectrice şi de termoficare, atomoelectrice), alimentarea cu gaze, protecţia şi conservarea mediului înconjurător. Cunoaşterea, analiza şi evaluarea acestor elemente ce dau conţinut urbanismului asigură o delimitare şi o dimensionare corectă a localităţilor, zonarea funcţională a acestora, proiectarea sistemului de legături între localităţi şi nu în ultimul rând utilizarea raţională a teritoriului şi a resurselor acestuia. Astfel, se evită dezvoltarea haotică şi amplasarea unor construcţii în afara limitei permise, are loc reducerea unor cheltuieli de întreţinere pentru clădiri şi spatii libere amenajate, creşterea eficienţei economice în exploatarea reţelei edilitare a străzilor, a spaţiilor verzi, economisirea terenului agricol. Totodată, un alt aspect luat în considerare în determinarea conţinutului urbanismului îl reprezintă delimitarea unei localităţi care are în vedere: • Cadrul natural şi condiţiile specifice ale terenului în sensul evitării utilizării unor terenuri improprii amenajării sau amplasării unor construcţii (terenuri instabile, inundabile); • Forma şi organizarea localităţii, vizând o formă cât mai compactă care să corecteze eventualele deficienţe rezultate din dezvoltarea haotică, necontrolată şi cuprinderea unor zone ca rezerve de teren liber în interiorul sau în afara perimetrului existent, necesare extiderii în perspectivă; • Asigurarea unei densităţi economice, urmărindu-se utilizarea în mod eficient a teritoriului urban. Astfel, pot fi eliminate unele zone cu construcţii dispersate, izolate sau răspândite de-a lungul arterelor de pătrundere din exterior, executate fără autorizaţie, din materiale necorespunzătoare, insalubre.

2.3. Zone funcţionale ale spaţiului urban În acelaşi timp, identificarea zonelor funcţionale prezintă o deosebită importanţă în definirea unui oraş, acestea reprezentând teritorii din cadrul unei localităţi, echipate şi amenajate, în care se desfăşoara cu preponderenţă aceeaşi activitate. Zonele funcţionale cu profil dominant dintr-o localitate sunt: a) Zona industrială care cuprinde totalitatea firmelor şi societăţilor industriale şi de depozitare, iar în localităţile rurale, unităţile agricole, agro-industriale sau industriale. Amplasarea zonei industriale constituie o problemă fundamentală de amenajare a teritoriului

Pagina 11 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI deoarece, dacă este realizată în mod corect, se asigură localităţii o funcţionalitate normală, menţinându-se un mediu ambiant echilibrat, favorabil desfăşurării normale a vieţii. b) Zona de locuit care cuprinde terenurile destinate clădirilor de locuit, a dotărilor şi a căilor de circulatie aferente. Aceasta zonă este structurată sub forma unităţilor urbanistice complexe (cartier, sector). Unele unităţi economice, cu specific industrial (filaturi, textile, confecţii) sau de deservire (fabrici de pâine, ateliere de reparaţii) pot fi amplasate în zona de locuit. c) Zona dotărilor social-culturale care include terenurile pe care sunt amplasate dotările aflate în folosinţa întregii populaţii din localitatea respectivă. Zona centrală a localităţii, denumită în literatura de specialitate şi centrul civic, conţine cele mai importante dotări orăşeneşti. d) Zona de spaţii verzi care este formată din terenurile destinate parcurilor, grădinilor, scuarurilor, zonelor plantate de protecţie sanitară, etc. Această zonă are o importanţă deosebită în menţinerea echilibrului ecologic urban, a sănătăţii publice, a esteticii oraşului şi în îmbunătăţirea microclimei. e) Zona de circulatie şi transport care include terenurile destinate principalelor artere de circulaţie, parcajele şi garajele publice, spaţiile destinate transportului în comun, construcţiile şi instalaţiile destinate transportului exterior (gări, autogări, aeroporturi, porturi, etc.). Luarea în considerare a cerinţelor legate de amplasarea şi dimensiunile optime ale localităţilor, elaborarea planurilor şi respectarea zonelor funcţionale în condiţiile utilizării optime a resurselor argumentează necesitatea respectării exigenţelor urbanismului în proiectarea localităţilor.

Pagina 12 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

3. EVOLUŢIA ORAŞELOR ÎN TIMP 3.1. ETAPE ISTORICE 3.1.1. PERIOADA ARHAICĂ Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei. Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri „generoase”, uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic – ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).

Stonehege Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale – peşteri, sau construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau

Pagina 13 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică – cromleh, Anglia) . Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau. O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci „însufleţite”, cu o încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este un organism viu, nu o alcătuire arbitrală şi neutră.

3.1.2. ORAŞUL ANTIC Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale. Primele oraşe s-au dezvoltat lângă văile fertile ale râurilor bogate din Orientul Apropiat în jurul anului 3.000 Î.H. Oraşele state care s-au extins în Valea Mesopotamiei cuprindeau aşezările Eiridu, Ur, Lagash şi Kish. Ur era cel mai mare dintre aceste oraşe cu o suprafaţă de aproximativ 150 de acri şi o populaţie de 25.000 de locuitori. În Valea Nilului oraşele cele mai importante erau: Memphis, Helipolis şi Thebes. O condiţie necesară pentru dezvoltarea unui oraş este existenţa unui surplus agricol. O serie de realizări în plan agricol au precedat dezvoltarea oraşelor în Orientul Apropiat, unde se practica cultura cerealelor, sistemele de irigaţie erau dezvoltate, iar plugul a înlocuit sapa. Împreună aceste inovaţii au ajutat agricultorii să producă un surplus de hrană, permiţând, astfel, unor categorii de oameni să practice activităţi nonagricole în oraşe. Surplusul de hrană era relativ mic. Pentru a asigura necesarul de hrană pe cap de locuitor într-un singur oraş erau necesari între 50 şi 150 de fermieri. De ce s-au dezvoltat primele oraşe? Există neclarităţi în ceea ce priveşte trăsăturile economice şi sociale ale primelor societăţi din acea perioadă, aşa că istoricii nu pot decât să-şi dea cu părerea în legătură cu originile oraşelor. Majoritatea sunt de acord că primele oraşe au servit atât scopurilor religioase, cât şi nevoii de apărare. Oraşul religios Conform lui Mumford , dezvoltarea primelor oraşe a coincis cu răspândirea pe scară largă a religiei. Înainte de dezvoltarea oraşelor, majoritatea oamenilor venerau zeităţi în grupuri mici, fie în casa lor, fie în satul în care trăiau. În perioada în care primele oraşe s-au dezvoltat zeii pământeni locali au fost înlocuiţi cu zeii cereşti, care se pare că cereau venerare la o scară mai mare. Dacă adoraţia şi venerarea sunt mai eficiente la o scară mai mare, o dublare a mărimii templului a avut drept efect o creştere semnificativă a productivităţii religioase. Templele mari din localităţile principale au înlocuit altarele sau micile temple din sate şi case. Templele au angajat căpetenii, preoţi şi slujitori ai bisericii, conducând la dezvoltarea unor zone cu o densitate a populaţiei relativ ridicată. Aceasta este teoria oraşului religios: primele oraşe s-au dezvoltat datorită economiilor de scară aplicate în furnizarea religiei. Suportul acestei teorii vine din partea arheologilor care au descoperit urme ale existenţei unor temple mari în primele oraşe. Trecerea de la venerarea zeilor pământeni la zeii cereşti au dus la centralizarea religiei şi la crearea unei forţe de muncă specializate compusă din muncitori religioşi, care primeau în schimbul efortului depus o parte din surplusul agricol. Oraşele s-au dezvoltat datorită economiilor de scară în asigurarea fluxului religios. Oraşul-cetate - Fortăreţele Un fermier care realizează un surplus agricol va folosi acest surplus, fie consumându-l chiar el, fie schimbându-l pe alte bunuri. În ambele cazuri, el trebuie să depoziteze surplusul de hrană pentru

Pagina 14 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI o perioadă de timp. Hrana depozitată reprezentă o ţintă pentru hoţi. Dacă se practică economii de scară în depozitarea şi protecţia hranei, fermierilor le-ar fi mai bine să-şi depoziteze surplusurile într-un depozit central. Oamenii care lucrau în astfel de centre (paznici şi administratori) locuiau lângă acestea, creând astfel un mic oraş cu o densitate a populaţiei relativ ridicată. Aceasta este teoria oraşuluicetate: primele oraşe s-au dezvoltat datorită economiilor de scară aplicate în depozitarea surplusului agricol. Dovezile acestei teorii vin din partea arheologilor care au descoperit rămăşiţele unor centre de depozitare fortificate în cadrul primelor oraşe. Surplusul agricol a dus la o nouă activitate economică: depozitarea şi protecţia surplusului. Această activitate face obiectul economiilor de scară, deoarece un singur centru de depozitare fortificat este mai eficient decât mai multe, şi anume: câte un astfel de centru pentru fiecare fermier. Depozitarea individuală a fost înlocuită cu depozitarea centralizată, ducând la apariţia unei forţe de muncă specializate, precum administratorii şi paznicii, care îşi ofereau serviciile în schimbul unei anumite părţi din surplusul agricol. Cu alte cuvinte, oraşele s-au dezvoltat datorită economiilor de scară aplicate în asigurarea unei noi facilităţi, stocarea grânelor. Aşa cum economiile de scară în producerea de îmbrăcăminte a condus la dezvoltarea oraşelor industriale, economiile de scară în serviciile de depozitare au dus la dezvoltarea oraşelor defensive. Oraşul religios şi oraşul cetate Cea mai importantă caracteristică a primelor oraşe era un templu mare în centrul oraşelor. Templul era un monument impunător cu ziduri groase şi decoraţiuni extravagante. Pereţii cu ziduri groase erau folosiţi pentru a impresiona zeii şi pentru a proteja surplusul agricol depozitat în templu. Cu alte cuvinte, templul servea ambelor scopuri, religios şi de apărare, iar oraşele timpurii erau atât centre religioase, cât şi militare. Ce a fost mai întâi, stocarea centralizată sau religia centralizată? Poate depozitarea centralizată a surplusului a făcut mai convenabilă venerarea într-un templu central, ducând la schimbarea către o religie centralizată. Totodată dezvoltarea unui templu ar fi putut să asigure un loc convenabil de depozitare a surplusului şi care putea fi apărat. Cu alte cuvinte, erau economii de scară în asigurarea religiei şi a apărării: cele două servicii erau mai eficace dacă erau asigurate împreună. O a treia posibilitate este folosirea religiei centralizate de către căpeteniile locale ca subterfugiu pentru a lua surplusul agricol de la fermierii locali. Armata a jucat un rol important în aceste oraşe. Odată cu dezvoltarea oraşelor a crescut frecvenţa şi duritatea conflictelor umane din două motive. În primul rând, oraşele venerau zei diferiţi şi purtau războaie pentru a reglementa disputele religioase. În al doilea rând, societăţile umane acumulaseră bogăţii, asigurând ţinte lucrative care încurajau războaie materialiste. Deşi oraşele încurajau comportamentul agresiv, totodată asigurau şi cea mai eficace apărare împotriva agresiunilor. Polii de interes al lumii antice au rămas cele două lumi, cele două imperii: cel grecesc şi cel roman.

Grecia Următorul pas al dezvoltării oraşelor a avut loc în Grecia. În anul 500 Î.H., existau sute de oraşe-stat independente, variind ca număr de locuitori de la câteva sute la câteva zeci de mii de locuitori. Atena era cel mai mare oraş-stat, cu o populaţie de aproximativ 150.000 de locuitori, urmată de Sparta care avea o populaţie de aproximativ 40.000 de locuitori. În comparaţie cu oraşele timpurii, care erau controlate de către preoţi, majoritatea oraşelor greceşti erau guvernate de cetăţeni, prin intermediul adunărilor publice unde aveau loc discuţii politice. “Oraşele-state greceşti erau, în marea lor majoritate, oraşe-târguri, iar teritoriul statului includea şi un district rural înconjurător. Acest district era, însă, atât de mic, încât permitea locuitorilor săi din satele cele mai îndepărtate de oraş să vină la târg ca să cumpere sau să vândă, iar apoi să se întoarcă în satul lor – toate acestea între răsăritul şi apusul soarelui”. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină

Pagina 15 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI armonios viaţa spirituală – foarte activiă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe funcţionale. Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor. Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa; locul – un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).

Atena antică Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt dăuă: coloala şi oraşul. Coloana este o regflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprin două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului – Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul, va polariza mai multe programe. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din Milet); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.

Pagina 16 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de cea elenă – secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg şi a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg. De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiească astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosint ca material piatra calcaroasă. Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi. Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”.

Imperiul roman Imperiul Roman este, într-un fel, extensia juridică a urbei şi funcţionează ca o “confederaţie de oraşe unite printr-o structură administrativă provincială, dar autonomă în ceea ce priveşte treburile interne”. În zona mediteraneană, imperiul reuneşte un număr mare de oraşestate sau creează altele acolo unde nu existau înainte şi implementează pe malurile Mediteranei o reţea continuă formată din mii de oraşe mari şi mijloci, cu sau fără fortificaţii, urmând acelaşi plan geometric ce ordonează diferite elemente arhitecturale. Începând din secolul al III-lea D.H., o dată cu incursiunile barbare şi slăbirea statului imperial, securitatea oraşelor este compromisă, dar ele câştigă în importanţă, devenind centre fortificate, unde supravieţuiesc funcţiunile civile ameninţate. “Oraşele, care se dezvoltă liber, la adăpostul pax Romana şi al frontierelor îndepărtate sunt nevoite să se înconjoare de ziduri, să-şi aleagă un perimetru definit pe care trebuie să-l consolideze şi să-l apere. Aproape întotdeauna se procedează la restrângerea zonelor urbane prea vaste şi discontinue, integrând obstacole naturale – fluvii, pante abrupte – vechile ziduri romane şi marile structuri construite la marginea zonelor dens locuite: circuri, amfiteatre, apeducte”. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în zilele noastre. Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane. Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:

Pagina 17 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - Apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:    

oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium (Londra); Vindobonai (Viena); oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira; oraşe administrative: Roma; Atena; Efes; oraşe balneare şi de odihnă: pompei; Herculamun; Neapole;

- Structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculate deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul, construcţiile comerciale; - dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă;

Roma antică - organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la:

Pagina 18 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI ♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii); ♦ clasificarea străzilor, indicându-se lăţimi minimale obligatorii (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale); ♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora; ♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire; ♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracalla – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

3.1.3. ORAŞUL MEDIEVAL În primele secole după căderea Imperiului Roman, oraşele din vest au decăzut. Cuceririle islamice au întrerupt comerţul în zona mediteraneană, ducând la declinul oraşelor-port. Invaziile triburilor barbare au devastat Europa, făcând ca schimbul şi călătoriile să fie riscante şi nesigure. Oamenii s-au închis în fortăreţe unde erau protejaţi. Decăderea cadrului urban din regiunile romanizate şi începutul urbanizării dincolo de vechile frontiere ale Imperiului Roman vor unifica, treptat, peisajul, de la Marea Mediterană la Marea Nordului, dar va determina, în acelaşi timp, apariţia numeroaselor divergenţe regionale şi locale asupra cărora organizările politice mari au o influenţă slabă şi intermitentă. Treptat, se trece de la o zonă unde reţeaua de oraşe romane rămâne destul de compactă – Italia, Franţa meridională, Spania şi Africa de Nord înainte de cucerirea arabă – la o zonă care se întinde până la Rin, la limes-urile germanice de la Dunăre, unde oraşele romane, mai distanţate, rămân izolate pe un teritoriu rural şi, în sfârşit, la o arie mai îndepărtată, fără frontiere precise, unde se formează un nou sistem de aşezări izolate. În acest mod prinde contur un nou tip de unitate în diversitate care va rămâne o caracteristică constantă a oraşelor europene. „Primele elemente ale oraşului european în devenire se profilează deja în particularităţile acestei situaţii, în modul în care vechiul patrimoniu este modificat şi reutilizat şi în logica ce conduce noile aşezări. În primul rând, ideea de oraş îşi pierde sensul general şi sistematic şi se individualizează printr-o nouă şi radicală subordonare faţă de elementele geografice şi ale peisajului. Oraşele existente, deşi continuă să trăiască, sunt asimilate din punct de vedere mental cadrului lor natural, asupra căruia omul începe să-şi exercite inventivitatea. În al doilea rând, se schimbă importanţa relativă a diferitelor funcţiuni urbane, astfel încât echilibrul ansamblului se modifică, atât în plan arhitectural, cât şi în plan simbolic. În sfârşit, trebuie să reflectăm asupra peisajului în care sunt inserate sau dispersate vechile şi noile aşezări: un spaţiu dilatat de noile relaţii cu teritoriile septentrionale, de încetineala şi pericolele comunicărilor. Oraşele de orice fel nu mai sunt decât nişte refugii precare împotriva capcanelor acestui spaţiu nedefinit unde se diluează organizarea teritorială a statului roman şi unde o nouă organizare întârzie să apară. Începând cu a doua jumătate a secolului X, ultimii invadatori ai creştinătăţii occidentale (arabii, scandinavii, maghiarii) au fost asimilaţi sau sedentarizaţi. Pacea relativă, îndulcirea

Pagina 19 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI climatului şi abundenţa de noi terenuri cultivabile pe teritoriul european şi la limitele sale orientale permit o creştere a populaţiei, paralel cu dezvoltarea producţiei, care durează până la jumătatea secolului al XIV-lea. În acest proces, oraşele devin centre specializate în activităţile secundare şi terţiare care nu sunt supuse unei autorităţi politice centralizate. Fiecare dintre ele – asociate, în general, unei mici suprafeţe agricole, dar uneori total independente, precum Veneţia – dezvoltă un ansamblu de iniţiative comerciale, industriale, financiare şi culturale mult mai extinse – care le pune în concurenţă cu altele la scară continentală şi mondială. Lipsite de resursele pe care le oferă un teritoriu vast, oraşele medievale au dimensiuni limitate, inferioare celor din metropolele antice, musulmane şi orientale, dar în conceperea lor există un surplus de caracter care le va da originalitate. Tabelul nr. 1.2. prezintă cele mai mari oraşe din Europa între anii 1000 şi 1900. Ele aparţineau Imperiului Bizantin şi zonelor musulmane din Spania. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Pe de o parte năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspîndirea creştinismului – dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice (Roma de la o populaţie de un milion ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.

Praga medievală Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievate se concretizează în:  număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000 de locuitori)  prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)  densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei Pagina 20 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI   

construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primările) lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară

Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu. Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care trebuie protejate prin politici urbane speciale.

3.1.4. ORAŞUL ÎN RENAŞTERE Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.

Firenze – oraşul renascentist. Piaţa Domului Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete. Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci - în Atlantic.

Pagina 21 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio). Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist. Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul. „Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură). Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt:  stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare  castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având câte 23 etaje  amplasarea construcţiilor în zone funcţionale  ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor  amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe  prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale  promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru pietoni  preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.

3.1.5. COLONIZAREA ŞI ORAŞELE NOI Oraşele medievale importă materii prime şi exportă produse industriale şi comerciale. Satul, pentru a răspunde acestor exigenţe şi creşterii populaţiei trebuie să-şi mărească producţia defrişând noi terenuri şi exploatându-le mai bine pe cele deja cultivate. În acelaşi timp, graniţele Europei se extind spre est, prin colonizarea teritoriilor situate dincolo de Elba şi spre sud, prin recucerirea treptată a Spaniei de la arabi. Aceste acţiuni impun formarea de noi oraşe, întemeiate de regi, de vasali, de ordine religioase sau chiar de marile oraşe şi care sunt mai mult sau mai puţin conforme modelului citadin deja existent. Ele reproduc la scară mai mică organizarea oraşelor-stat, rămânând totuşi supuse, pe plan politic şi judiciar, unei puteri exterioare, feudale sau orăşeneşti; ele garantează libertatea individuală a lucrătorilor, au un guvern ales de către cetăţeni şi sunt construite după aceleaşi principii organizatorice şi formale. Astfel, se formează, începând din secolul al XIV-lea, densa reţea urbană policentrică, ce caracterizează şi astăzi Europa: cele 130.000 de centre care sunt răspândite între Mediterana şi Artica sunt, adesea, foarte apropiate – uneori la 5 – 10 km, în zonele cele mai populate – dar se diferenţiază prin limbă, obiceiuri, arhitectură, imaginaţie. Marea criză economică care durează din prima treime a secolului al XIV-lea până la jumătatea secolului al XV-lea întrerupe dezvoltarea oraşelor europene. Expansiunea demografică

Pagina 22 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI se opreşte sau cunoaşte un recul, mai ales după ciuma dintre anii 1347-1348. Preţul produselor agricole de primă necesitate scade, în timp ce preţul celorlalte mărfuri şi salariile, dată fiind lipsa mâinii de lucru, cresc. Toate acestea determină, în afară de neajunsuri şi dezechilibre, o stimulare a industriei specializate şi a comerţului, o ameliorare a căilor de comunicaţie şi un progres al tehnicilor financiare.

3.1.6. ORAŞELE COMERCIALE Începând din secolul al XV-lea în Europa au luat fiinţă oraşele comerciale mari. Doi factori au contribuit la dezvoltarea oraşelor mari: centralizarea puterii şi creşterea schimbului pe distanţe mari. Centralizarea puterii. În secolul al XV–lea puterea economică şi politică a fost transferată de la un număr mare de stăpâni feudali la un număr relativ mic de prinţi, regine şi regi. Această schimbare a puterii a fost cauzată, în principal, de apariţia unor tehnici militare care făceau ca mecanismele de apărare ale feudei tradiţionale să fie depăşite. Inovaţiile în domeniul militar au crescut seriozitatea şi gradul conflictului. Stăpânul feudal îşi folosea servitorii ca războinici de ocazie. Dacă aceşti războinici nu puteau să înfrângă pe atacatori pe câmp deschis, stăpânul feudal putea oricând să se refugieze în castel. Armata profesionistă a secolului al XV-lea combina infanteria înarmată cu suliţe, arbaletele şi muschetele cu arme de asalt şi cavalerie. Soldaţii profesionişti au înfrânt războinicii stăpânului feudei pe câmp deschis, iar, când acesta s-a retras în castel, tunurile de asalt au dărâmat zidurile castelului. Armatele profesioniste au înfrânt stăpânii feudali centralizând puterea în mâinile regilor. Oraşele comerciale au dezvoltat manevre defensive în concordanţă cu noul stil de purtare a războiului. Apărarea nu mai era o simplă problemă de construire a unui zid şi de aruncare a uleiului încins peste atacatori. Aceasta cerea angajarea de soldaţi profesionişti şi fortificarea cetăţii. Oraşele mai mari au putut să exploateze economiile de scară crescute în apărare. Centralizarea puterii a dus la centralizarea funcţiilor administrative şi militare în oraşele regale. După secolul al XVI-lea oraşele care s-au dezvoltat cel mai rapid erau acelea care adăposteau sau includeau o curte regală. Într-o perioadă scurtă de timp, peste 20 de oraşe au crescut la o mărime deţinută numai de către puţine oraşe medievale. Londra avea 250.000 de locuitori, Neapole 240.000 de locuitori, Milano 200.000 şi Paris 180.000 de locuitori; oraşe cu aproximativ 100.000 de locuitori includeau Roma, Lisabona, Palermo, Sevilia şi Amsterdam. Schimburile pe distanţe mari s-au dezvoltat din două motive: În primul rând, consolidarea puterii a dus la ridicarea multor restricţii asupra schimbului. În momentul în care puterea a fost centralizată, tarifele locale impuse de stăpânii feudali au dispărut şi comerţul s-a intensificat. În al doilea rând, călătoriile peste ocean au dus la extinderea şi descoperirea de noi pieţe. Oraşele s-au dezvoltat de-a lungul rutelor de schimb şi la punctele intermediare; în vreme ce oraşele porturi înfloreau, oraşele din interiorul continentelor erau în declin.

3.1.7. ORAŞUL EREI INDUSTRIALE (sec. XIX – XX ) Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801- în Europa; îi urmează Franţa şi Germania, începând cu anii 1830. Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:

Pagina 23 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane; - creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate; - apar probleme noi, fără precedent:   

necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubruizare necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi culturale etc.  punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi altor mijloace de petrecere a timpului liber. Oraşele europene între 1000 şi 1900 1000 Oraş Constantinopol Cordoba Sevillia Palermo Kiev Veneţia Regensburg Thessalonika Amalfi Roma

Populaţie (mii) 450 450 90 75 45 45 40 40 35 35

Oraş Paris Milano Bruges Veneţia Granada Genoa Praga Caffa Sevillia Ghent

1400 Populaţie (mii) 275 125 125 110 100 10 95 58 70 70

1700 Oraş Constantinopol Londra Paris Naples Lisabona Amsterdam Roma Veneţia Moscova Milano

1900 Populaţie (mii) 700 550 530 207 188 172 149 144 130 124

Oraş Londra Paris Berlin Viena St. Petersburg Manchester Moscova Glasgow Liverpool Birmingham

Populaţie (mii) 6480 3330 2424 1662 1439 1255 1120 1072 940 1248

Peisajul european, produs la capătul a zece secole de evoluţie politică, economică şi culturală şi legat de aceasta printr-o reţea complexă de cauzalităţi reciproce, intră în criză, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când transformările instituţionale, progresul ştiinţific aplicat tehnicilor de producţie, dezvoltarea economică şi demografică depăşesc un prag critic şi dau schimbării un caracter revoluţionar. Evenimentele care au influenţat peisajul se pot împărţi în mai multe categorii: a) Mecanismele revoluţiei industriale – creşterea populaţiei, creşterea producţiei industriale şi mecanizarea sistemelor productive, care se profilează în Anglia începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea şi se răspândeşte în celelalte ţări europene – schimbă, pentru prima oară după secolul al XII-lea cantităţile şi calităţile existente în sistemul urban european. Sporirea şi exodul populaţiei active rurale spre oraş accelerează şi mai mult creşterea populaţiei urbane. Londra, care depăşeşte, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 1.000.000 de locuitori, atinge, în anul 1851, 2.500.000 de locuitori, mai mult decât oricare alt oraş din lume, modern sau antic. Un oraş industrial precum Manchester, care numără, în anul 1760, 12.000 de locuitori, ajunge, spre mijlocul secolului următor, la 400.000 de locuitori. În acelaşi timp, terenul este cultivat după noua metodă capitalistă, teritoriul este străbătut de drumuri şi de canale noi şi, după anul 1830, de calea ferată. Industriile se concentrează, mai întâi, de-a lungul apelor, apoi în jurul minelor de cărbune, transformând, în mod radical, marile zone rurale. Navele cu vele sunt treptat înlocuite de vapoare cu aburi, iar porturile se transformă în consecinţă. b) Coerenţa proiectelor arhitecturale şi peisagistice se bazează pe mecanismele instituţionale contestate de iluminişti şi de revoluţiile politice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Autorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea descriu oraşul industrial ca un loc cu imense periferii, formate din case noi şi precare, construite printre fabrici, care devin repede de

Pagina 24 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI nelocuit din cauza lipsei de spaţii publice şi de servicii igienice elementare: apă curentă, canalizare, strângerea deşeurilor. Acest decor produs de dezvoltarea economică şi de consecinţele acestei dezvoltări – războaiele din primii cincisprezece ani ai secolului, urmate de o criză economică – este prototipul oraşului liberal. c) Progresul tehnic şi spiritul de iniţiativă care domină această perioadă sporesc exigenţa reorganizării. Dezvoltarea fără precedent a populaţiei mondiale în secolul al XIX-lea îşi are cauzele în ameliorarea metodelor de producţie în agricultură şi industrie şi dezvoltarea mijloacelor de transport care generează noi locuri de muncă şi, deci, mijloace de subzistenţă sporite. Progresele în medicină, îmbunătăţirea condiţiilor sanitare şi igienice duc la eradicarea unor boli ce până de curând secerau populaţiile: holera, tuberculoza, variola, tifosul. În plus, datorită imperiilor coloniale, răspândirea noilor descoperiri se mondializează. În acest timp populaţia mondială aproape se dublează (de la 900 milioane la 1 miliard 600 milioane locuitori) în zonele unde migraţia europeană se dezvoltă. Între 1810 şi 1910 populaţia creşte de 40 de ori în regiunile Americii de Nord şi de Sud, Africii de Sud, Australiei, Noii Zeelande şi Siberiei (populaţia va spori de la 5 milioane la 200 de milioane). În Europa, populaţia creşte de la 190 la 423 milioane, ritmurile de creştere fiind, însă, diferite de la ţară la ţară, în funcţie de situaţiile specifice ale fiecăreia. Creşterea demografică afectează diferit statele şi oraşele. Era industrială este caracterizată de creşterea vechilor oraşe şi crearea unor centre noi. Migraţia interioară a muncitorilor în căutare de lucru, a zilierilor din agricultură, care-şi oferă serviciile în timpul recoltatului este şi ea importantă, putându-se efectua atât în interiorul unei ţări, cât şi dintr-o ţară în alta. În aceeaşi epocă, au loc migrări importante de populaţie determinate de colonizare. Milioane de oameni părăsesc Europa, înfiinţând comunităţi şi noi centre de producţie în colonii. Progresele tehnice şi descoperirile ştiinţifice demarate în secolul al XVIII-lea se dezvoltă în secolul următor, dând naştere aşa numitei revoluţii industriale. Industria permite fabricarea unor obiecte în număr mare: apare produsul de serie. Sunt folosite noi tipuri de energii, aburul şi electricitatea. Legat de arhitectură, apare şi se răspândeşte folosirea betonului armat, a construcţiilor metalice, ascensorul, iluminatul electric. Evoluţia tehnicii duce la apariţia de noi echipamente, telefonul, gările, omnibuze şi tramvaie cu tracţiune animală, apoi cu motor, automobile, căi ferate. Oraşul devine un organism din ce în ce mai complex. Revoluţia industrială determină mutaţii profunde în redistribuirea locuitorilor în teritoriu. Populaţia urbană cunoaşte o dezvoltare mult mai rapidă decât cea mondială, în general. Exodul rural umple oraşele. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, majoritatea populaţiei active – 80% era ocupată în agricultură, 8% în sectorul secundar şi 12% în cel terţiar, asistăm ulterior la o redistribuire a forţei de muncă, cu precădere spre sectorul secundar - industrial. Problemele densităţii urbane, a crizei de locuinţe, a şomajului şi molimelor, par insurmontabile. Utopiştii şi reformatorii din secolul al XIX-lea concep proiecte de oraşe ideale pe care încearcă să le transpună în fapt. În paralel, numeroşi industriaşi construiesc pentru muncitorii lor adevărate aglomerări. Oraşele existente sunt confruntate cu fenomenul proliferării dezordonate a periferiilor. În ţările dezvoltate, consecinţele politice ale dezvoltării economice se fac simţite, distribuţia puterii politice se face paralel cu cea economică, iar sistemul administrativ se adaptează la noua compoziţie socială. În Anglia, de exemplu, în 1832 se adoptă o lege electorală care suprimă drepturile a 200 de oraşe mici şi operează o redistribuire a locurilor în favoarea oraşelor industriale. Această lege suprimă vechea obligaţie care leagă drepturile politice de proprietatea de

Pagina 25 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI bunuri imobiliare, punând industriaşii şi comercianţii pe picior de egalitate cu proprietarii de terenuri. În acest fel, legea electorală deschide calea unei serii de reforme ce pot fi luate în interesul exigenţelor noii societăţi, în general, şi a industriei, în special. Începând cu 1835, administraţiile municipale sunt desemnate să înlocuiască (prin vot) vechile instituţii feudale. Astfel, oraşele sunt prevăzute cu o autoritate democratică ce controlează toate intervenţiile publice în materie de construcţii, de drumuri, de echipamente urbane, deci de organizare şi planificare. Această administraţie locală trebuie să facă faţă, în acelaşi timp, intereselor locale şi ale autorităţilor centrale. În decursul a două decenii – între 1830 şi 1850 putem spune că ia naştere urbanismul modern. Circumstanţele în care apare sunt foarte bine descrise de H.M. Croome: “Cu cât este mai mare creşterea tehnicii capitaliste, cu tot atât se vor complica şi relaţiile economice; cu cât concentrarea populaţiei într-un oraş este mai mare, cu atât prosperitatea unora este legată de a altora, pe care nu-i vor cunoaşte niciodată; şi cu atât mai mult va fi necesar ca fiecare să urmeze un model de conduită prestabilit. De exemplu, sănătatea unui locuitor al oraşului nu e numai problema sa, pentru că boala de care suferă poate fi un pericol de contaminare pentru vecinii săi mult mai mare decât pentru un locuitor de la ţară, care trăieşte într-o casă izolată. Rolul educaţiei devine tot mai important şi cel al responsabilităţii sociale creşte la fel, împreună cu sentimentul că noi suntem membri ai aceluiaşi corp […] Astfel, urmărind fazele dezvoltării capitaliste, ne vom găsi în faţa unei situaţii paradoxale: idealul individualist distruge vechea solidaritate şi face posibilă dezvoltarea capitalismului; acesta, la rândul său, dezvoltând dependenţa reciprocă, favorizează reparaţia solidarităţii”. În paralel cu creşterea populaţiei oraşelor, creşte valoarea terenului urban, se proliferează construcţiile de locuinţe care depind de libera iniţiativă şi scăpă controlului general. Oraşele cresc în jurul vechilor lor centre, dispar spaţiile libere, apar aglomerări de construcţii în jurul locurilor de muncă, al gărilor. Aglomerarea în locuinţe improprii a populaţiei urbane cu venituri reduse, duce la apariţia poluării şi epidemiilor, care lovesc apoi oraşul în totalitatea sa. În 1831, epidemia de holeră se răspândeşte în Anglia şi Franţa, situaţia repetându-se în 1840. Problema principală a oraşelor devine evacuarea deşeurilor, introducerea unor măsuri de igienă generală. În Anglia se va introduce prima lege sanitară în 1847, ea stând apoi la baza elaborării legislaţiei urbane ulterioare; în Franţa, abia în 1850 se va aproba prima lege urbană (un arhitect şi un medic trebuie să facă parte în mod obligatoriu din comisia comunală). Aglomerarea şi apariţia noilor echipamente creează grave inconveniente în funcţionarea ansamblului oraşului. Principalele preocupări urbanistice se vor orienta cu precădere spre rezolvarea discordanţelor dintre vechile oraşe şi noile lor cerinţe, determinate de aglomerare şi industrializare. La început atenţia reformatorilor se va îndrepta spre proprietatea particulară şi spre problemele care priveau canalizarea, apa potabilă, propagarea epidemiilor. Treptat apoi, executarea de lucrări publice, drumuri şi căi ferate vor face necesară apariţia unor noi proceduri în gestiunea urbană: cartografierea precisă, procedura exproprierilor, organizarea serviciilor tehnice municipale de control şi aplicarea măsurilor cu caracter general. În prima jumătate a secolului al XIX-lea lipseşte ideea unei planificări publice care să stimuleze iniţiativele, să le coordoneze, acest fapt decurgând din gândirea liberală specifică acestei perioade. După 1848 se reintroduce controlul statului asupra sectoarelor vieţii economice şi sociale. Se vor realiza o serie de reforme în care urbanismul va juca un rol important, devenind unul din instrumentele cele mai eficace ale puterii. Măsurile coerente ce se vor lua, solid inserate în legislaţia şi în practica administrativă vor duce la ceea ce putem numi “Urbanism neoconservator” căruia i se datorează reorganizarea oraşelor europene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Pagina 26 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

Haussmann şi planul Parisului Experienţa urbanistică neo-conservatoare a fost ilustrată exemplar de transformarea Parisului, iniţiată de Napoleon al III-lea, la venirea sa la putere. O serie de aspecte au concurat la unicitatea şi exemplaritatea demersului urban parizian: precocitatea experienţei, existenţa legii republicane din 1850, înaltul nivel tehnic al inginerilor ieşiţi din Şcoala politehnică, rezonanţa culturală a Parisului şi excepţionala personalitate a baronului Haussmann, prefect de Sena între 1853 şi 1869 – responsabilul programului. Este pentru prima oară când un ansamblu de măsuri tehnice şi administrative este extins la scara unui oraş de peste un milion de locuitori şi este elaborat şi aplicat cu coerenţă într-un interval de timp relativ scurt (1853-1869). Planul este aplicat şi controlat în fiecare din consecinţele sale tehnice, formele administrative şi financiare. Opera haussmaniană cuprinde cinci categorii de operaţii: prima, trasarea drumurilor, va tăia centrul şi periferiile cu o reţea de străzi largi şi rectilinii (unind principalele centre ale vieţii urbane şi gările, asigurând ameliorarea traficului) care vor evidenţia şi izola monumentele mai importante şi vor permite construirea în lungul lor, a unor noi construcţii de locuinţe reglementate strict; a doua categorie o constituie lucrările de construcţii dirijate direct de prefectură şi alte instituţii publice: şcoli, spitale, închisori, birouri administrative, biblioteci, colegii, pieţe, şcoli militare poduri etc.; lucrările de creare a parcurilor publice constituie a treia categorie de lucrări; renovarea echipamentelor în oraşul vechi constituie a patra categorie de lucrări; a cincia lucrare este modificarea organizării administrative a oraşului. După 1870, realizările lui Haussmann la Paris devin model pentru toate oraşele europene: Berlin, Avignon, Rouen, Bruxelles, Barcelona, Stockholm, Mexico, Florenţa etc. fără ca vreunul din acestea să se ridice la nivelul modelului. Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”, iar studiul acestora îmbracă – în această perioadă – două aspecte foarte diferite. Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu detaşare şi se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care, în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii locuitorilor. În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze a muncii şi handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig, în

Pagina 27 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-se igiena morală precară. Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electri, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane. Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic, necontrolat. Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosint „noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX, materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi, arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet. În această perioadă este postulată „lizibilitatea structurală ca un atribut al expresivităţii arhitecturale” O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi urbanistică. Măsuri administrative - au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a sistematizării urbane, în Anglia); - s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia); - s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc. Măsuri de natură socială - au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană; - s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate, complet şi complex construite şi dotate. Măsuri arhitectural-urbanistice - urbanistul englez Ebenzer Howard elaborează celebrul proiect al „oraşului –grădină”, care a influenţat mulr gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari

Pagina 28 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori. - Se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM). În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”, document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări. Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

3.1.8. ORAŞELE CONTEMPORANE La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX dezvoltarea urbană este reluată într-o formă organizată. Presiunea rentei determină creşterea valorii locuinţelor dincolo de cerere, alungând din oraş clasele mai nevoiaşe, deşi ele sunt necesare pentru funcţionarea acestuia; determină creşterea densităţii şi congestionarea oraşelor sărace în spaţii destinate serviciilor publice; împinge spre periferie industria şi marile întreprinderi şi le îndepărtează tot mai mult de centru, o dată cu deplasarea limitelor oraşului. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, apar propunerile de reformă, pentru a corecta aceste inconveniente: programe de locuinţe populare, subvenţionate de puterea publică; „oraşulgrădină”, inundat de verdeaţă; „oraşul-industrial”, realizat pentru ca industria să poată coabita cu alte funcţiuni urbane. În primele decenii ale secolului XX sunt enunţate funcţiunile urbane: locuirea, munca, circulaţia (Le Corbusier) şi se definesc caracteristicile lor în opoziţie cu oraşul post-liberal. Locuirea devine elementul principal al oraşului, dar ea este inseparabilă de serviciile care formează „prelungirea” ei; activităţile productive determină trei mari tipuri de aglomerări: oraşul risipit în teritoriu, oraşul industrial linear şi oraşul comercial circular; activităţile recreative primesc numeroase spaţii libere, dar nu este suficient să fie concentrate în anumite zone, ci trebuie să formeze un spaţiu unic, unde toate celelalte elemente sunt distribuite în mod liber; circulaţia trebuie să fie repartizată în funcţie de necesitatea diferitelor mijloace de transport, iar stradacoridor trebuie să fie înlocuită cu un sistem de trasee separate pentru pietoni, biciclete, vehicule lente şi vehicule rapide, trasate în spaţiul continuu al oraşului-parc. Începând cu anul 1929, criza economică şi apoi Cel de-al Doilea Război Mondial au pus capăt majorităţii experienţelor de planificare urbană pe termen lung şi au impus altele, dictate de starea de urgenţă. În perioada de după război, împărţirea Europei în două blocuri restrânge, în est, dar, într-o oarecare măsură şi în vest, limitele discuţiei şi experimentării.

Pagina 29 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Din 1950, oraşele contemporane se confruntă cu o puternică accelerare a ratei creşterii populaţiei urbane mondiale. Aceasta reprezenta 33% din populaţia totală în anul 1950, 40% în 1977 şi 50% în 2000; se prevede ca în 2020, populaţia urbană să atingă 60%. Astăzi, creşterea populaţiei urbane este rezultatul a două tipuri diferite de factori: -În ţările - centre ale economiei mondiale, proporţia oamenilor care locuiesc în marile oraşe şi gradul de urbanizare (84%) ţine mai puţin de populaţia totală a ţărilor sau de densitatea acesteia, cât de importanţa funcţiilor de extravertire economică. Urbanizarea exprimă aici în primul rând importanţa relaţiilor internaţionale ale economiilor, cu un nivel crescut al valorii comerţului exterior pe locuitor; creşterea urbană este, mai ales, un fapt exogen determinat de dezvoltarea activităţilor exportatoare care dau oraşelor propria lor specializare. Fenomenul este valabil atât pentru economiile agrare ale Australiei şi Noii-Zeelande, cât şi pentru economiile industriale (Germania, Japonia) sau terţiare (Regatul Unit). -În ţările dependente, creşterea populaţiei urbane este în acelaşi timp un fenomen demografic şi social: importanţa debordantă a populaţiilor neintegrate, care trăiesc în lagăre sau în forme de locuire elementare, conferă gigantismului urban un caracter patologic deosebit de exploziv. În acest caz se va vorbi despre megalopolisuri mai degrabă decât despre metropole pentru a numi fenomenele de hipertrofie caracteristică marilor oraşe din anumite ţări sărace, precum macrocefalia capitalelor politice din America Latină sau din Africa Occidentală, unde se regăseşte cu greu o ierarhie urbană completă, pentru că oraşele mici sau mijlocii sunt slab reprezentate. Un exemplu sugestiv este proliferarea sălbatică a fenomenului urban în Mexico, cel mai populat oraş al lumii, martor al unei explozii demografice necontrolate (1 milion de locuitori în 1930, 8 milioane în 1970, 14 în 1980, peste 23 în 1990, 31 în 2000) şi al unei remarcabile aglomerări într-un mediu ecologic alterat, pe o suprafaţă egală cu jumătate din cea a Belgiei. Dintre primele 100 de oraşe ale lumii în 1990, 44 se regăsesc în Asia şi 9 în Africa. „Proliferarea marilor metropole pare a fi manifestarea cea mai importantă a creşterii urbane actuale şi nici o regiune a globului nu este lipsită de mari aglomerări urbane. Înmulţirea metropolelor este un fenomen care se accelerează: se remarcă existenţa a 16 aglomerări milionare în lume în 1900, 49 în 1950, 99 în 1960, 250 în 2000. Se prevede ca în 2020 să existe peste 550 de metropole. O altă abordare privind apariţia şi evoluţia istorică a oraşelor se referă la activităţile de bază care au generat centrul respectiv, modalitatea de evoluţie a acestora în timp în raport cu condiţiile naturale şi social-economice şi este exprimată prin intermediul funcţiilor urbane. Termenul de funcţie a fost introdus pentru prima oară de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi în literatura de specialitate de către toţi urbaniştii şi desemnează “activităţile care justifică existenţa şi dezvoltarea unui oraş, care aduc resursele necesare vieţii sale”. Deşi astăzi funcţia militară a fost aproape eliminată din rândul funcţiilor urbane datorită faptului că şi-a pierdut raţiunea de a exista, ea îşi menţine locul în geografia urbană deoarece a stat la originea apariţiei multora dintre oraşele europene de astăzi. Numeroase aşezări umane au fost create în scopuri militare, un exemplu în acest sens îl constituie oraşele-fortăreţe din coloniile romane care aveau rolul de a supraveghea graniţele imperiului, asigurând astfel securitatea locuitorilor. Acestea au constituit nucleele în jurul carora s-au cristalizat mai apoi oraşe ca Besancon, Koln şi Treves, caracterizate prin planul lor ortogonal, replica a castrului roman. Cu toată importanţă pe care a avut-o funcţia de apărare, deseori, activitatea comercială apare ca funcţie dominantă, existând numeroase oraşe care au apărut din necesităţi comerciale. Astfel, târgul local constituie fără îndoială prima forma a vieţii urbane, în cadrul oraşelor-târguri (burguri), funcţia comercială dezvoltându-se în folosul întregii regiuni. Oraşele cu o intensă activitate comercială s-au înmulţit, fiecare adaptându-se diferitelor condiţii care ţineau, cel mai adesea, de poziţia geografică. Marile depresiuni tectonice, marile văi fluviale au constituit dintotdeauna axe de circulaţie. Deosebit de interesant este faptul că literatura de specialitate consemnează interferenţa funcţiei comerciale cu celelalte funcţii urbane, îndeosebi cu cea

Pagina 30 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI industrială, în marile oraşe comerciale dezvoltându-se numeroase întreprinderi industriale ca urmare a avantajelor oferite de vecinatatea unor mari pieţe de desfacere. Dintre toate căile de circulaţie, rolul cel mai important l-a avut marea, navigaţia maritimă constituind altădată singura modalitate de a transporta mărfurile. Astfel au apărut oraşele-porturi care, prin exercitarea intensă a funcţiei comerciale, se numară printre cele mai importante centre de viaţa urbană ale lumii. Fără îndoială că fabricarea uneltelor şi a obiectelor necesare vieţii cotidiene răspunde unei necesităţi mai acute decât comerţul, evoluţia industriei fiind aceea care contribuie la formarea oraşelor. Dintre oraşele cu funcţie industrială se detaşează ca importanţă oraşele miniere şi oraşele industriei prelucrătoare care se şi diferenţiază ca mod de organizare. În oraşele miniere, funcţia industrială apare în modul cel mai evident, fiind mai puţin legată de comerţ decât industria prelucrătoare. Existenţa minereurilor de aur, petrol, gaz metan, cupru, cărbune a determinat concentrarea populaţiei orientată, în cea mai mare măsură, spre o singura activitate. Astăzi, oraşul minier face parte, în cele mai multe situaţii, dintr-un ansamblu urban mai vast. Pe măsura amplificării nevoilor în direcţia unui nivel de viaţă tot mai ridicat, apare tendinţa de extindere a activităţilor oraşului şi în exterior, determinând apariţia industriilor prelucrătoare. Astfel, valorificarea resurselor interne capătă un rol tot mai important, devenind pentru multe state ale lumii un factor esenţial în cucerirea independenţei economice. O contribuţie importantă în evoluţia istorică a oraşelor a avut-o funcţia culturală a acestora, ceea ce a determinat apariţia şi dezvoltarea oraşelor universitare, a centrelor literare şi artistice, a oraşelor-muzeu, precum şi a celor cu tradiţie în organizarea şi desfăşurarea festivalurilor şi congreselor. Funcţia universitară era asociată în trecut cu funcţia religioasă, predarea teologiei deţinând un loc important în cadrul universităţilor. Astăzi, ea se exercită cu precădere în oraşele cu prestigioase universităţi, majoritatea datând încă din Evul Mediu, şi tinde să depăşească graniţele ţărilor ca urmare a progresului tehnic şi ştiinţific, a dezvoltării schimburilor culturale din domeniul universitar, a creşterii rolului acestora pe plan internaţional. Cu toate acestea, funcţia culturală nu trebuie privită exclusiv în plan universitar, dat fiind faptul că aşezările urbane constituie, fără îndoială, adevărate lăcaşuri de creaţie literară şi artistică îndeosebi prin consacrarea artiştilor sau oamenilor de litere. Un alt aspect al funcţiei culturale este legat de interesul crescând al turiştilor pentru vizitarea muzeelor, ştiut fiind faptul că acestea constituie o motivaţie importanţă în formarea şi orientarea fluxurilor de turişti în zona urbană. Nu în ultimul rând, viaţa culturală îşi are reuniunile sale periodice. Este vorba de oraşele gazdă ale festivalurilor teatrale şi muzicale, ale congreselor, conferinţelor şi reuniunilor internaţionale. O altă funcţie urbană ce se impune a fi prezentată este cea de rezidenţă temporară, anumite oraşe oferind posibilităţi de tratament, odihnă şi recreere, cea mai mare parte a populaţiei nefiind permanentă. Dintre acestea, se detaşează ca importanţa, oraşele-sanatoriu, destinate tratamentului în condiţiile respectării unui regim strict de viaţă, oraşele-staţiuni balneare, a căror existenţă se datorează prezenţei unor izvoare minerale, termale etc., oraşele-staţiuni de odihnă, destinate refacerii capacităţii fizice şi psihice. O caracterizare completă a funcţiilor urbane include, fără îndoială, rolul politic şi administrativ al oraşelor, funcţia de reşedinţă administrativă constituind unul dintre cei mai importanţi factori ai dezvoltării marilor oraşe. În procesul îndelungat al transformării urbane, aceste funcţii au cunoscut o serie de mutaţii specifice, având loc cel mai adesea împletirea lor, un oraş îndeplinind în acelaşi timp una sau mai multe funcţii. În acest sens, majoritatea oraşelor fac astăzi eforturi în direcţia dezvoltării funcţiei turistice, bogăţia valorilor artistice, curiozităţile oferite de natura înconjurătoare, evenimentele culturale constituind elemente ce stau tot mai mult în atenţia edililor. De asemenea, dezvoltarea învăţământului, a cercetării ştiinţifice constituie premisele apariţiei centrelor universitare în toate marile oraşe. Se manifestă deci această tendinţă a cumulării funcţiilor, de expansiune a oraşelor cu funcţii multiple.

Pagina 31 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Totodată, aceste funcţii se reflecta în organizarea oraşelor, de unde şi necesitatea elaborării unor principii. De-a lungul timpului, au existat numeroase încercări de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. Astfel, în 1933, CIAM (Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă) adoptă un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca tema oraşul funcţional şi rămas sub denumirea de “Carta de la Atena”. Aceasta reprezintă prima încercare şi propunea: - împărţirea oraşului în zone funcţionale izolate prin ample spaţii verzi; - rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte cu multe apartamente care să asigure o mare densitate, în mijlocul unor spaţii verzi; - desfiinţarea străzilor “coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulaţie; - separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietoni, circulaţie automobile etc. - amenajarea unei ample reţele de spaţii verzi pentru recreere şi sport, integrarea pădurii în oraş, protejarea naturii şi a peisajului; - salvarea patrimoniului arhitectural. Deşi aceste idei şi-au propus o rezolvare a situaţiei de criză, ele s-au dovedit incapabile să răspundă problemelor complexe impuse de oraşul contemporan şi începând cu deceniile 7, 8 ale secolului XX, criza oraşelor s-a declanşat cu o forţă tot mai puternică necesitând noi abordări referitoare atât la organizarea, cât şi la managementul acestora.

Pagina 32 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

3.2. EVOLUŢIA ORAŞELOR ÎN ROMÂNIA Pe teritoriul ţării noastre procesul de urbanizare a debutat sub Traian, imediat după cucerirea Daciei şi se apreciază că s-a încheiat în perioada împăraţilor Severi. A fost atestată prezenţa numeroaselor aşezări autohtone, topografia şi organizarea lor fiind de mult studiată de arheologi. Pe parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a îmbrăcat variate forme sociale şi juridice. Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traian – după toate regulile religioase, juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic – a fost colonia Dacica, numită de Hadrianus colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi onorată de Severus Alexandu cu epitetul Metropolis.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa

3.2.1. ORAŞUL MEDIEVAL Condiţiile generale istorice: organizările statale din Transilvania, Muntenia şi Moldova; colonizarea saşilor în Transilvania şi suzeranitatea otomană în teritoriile extracarpatice. Organizarea teritoriului  structurarea proprietăţii asupra terenului: preeminenţa domnitorului (regelui) asupra teritoriilor fără stăpân, neorganizate din punct de vedere social şi politic sau asupra celor cucerite. Formarea domeniilor feudale prin donaţii către nobili, clerici sau conducători militari. Proprietatea consolidată asupra terenului urban: domnitorul, nobilimea, orăşenii, biserica şi mănăstirile. Transferul terenurilor prin vânzare/cumpărare, condiţionată de embatic şi protimissis.  organizarea administrativă a teritoriului: judeţe, în Ţara Românească şi Moldova, comitate (scaune, în zonele locuite de coloniştii saşi), în Transilvania. Structuri de polarizare ale oraşelor: suprafaţa urbană propriu zisă, hotarul, ocolul. Caracteristicile generale ale oraşelor Pagina 33 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

 modul de formare: pe amplasamentul unor aşezări romane, dar marea majoritate sa format spontan, prin dezvoltarea unor aşezări rurale, prin coagularea populaţiei pe lângă castele, în locuri consacrate de târg, la principalele vaduri etc.  condiţiile de dezvoltare ale oraşelor  administraţia oraşelor: structuri proprii de conducere, dublate, în zonele extracarpatice, de autoritatea domnitorului  locuitorii (ocupaţii principale, componenţă etnică şi socială) Oraşele din Transilvania Etape ale evoluţiei: - începând cu sec. IX - perioada prestatală: centrele voievodatelor şi cnezatelor tind spre statutul urban. - începând cu sec. X-XI, odată cu cucerirea traptată a teritoriului de către statul maghiar; organizarea Transilvaniei ca voievodat autonom. După atacul tătar din 1241 se consideră că începe istoria medievală a oraşelor din Transilvania. - majoritatea oraşelor au fost fortificate, la început cu materiale perisabile, apoi incintele au fost refăcute din piatră. Contribuţia coloniştilor saşi. Chemaţi de regele Ungariei pentru a asigura frontierele dinspre est şi sud a regatului, aceştia s-au stabilit în Transilvania între a doua jumătate a sec. XII şi prima jumătate a sec. XIV; fenomenul este contemporan cu o colonizare semnificativă în întregul centru şi est al Europei. - structura generală a oraşului marcată de principiile şi modelele spaţiale aduse de colonişti, adaptate condiţiilor de teren: divizarea regulată a terenului, în parcele alungite, nediferenţiată în raport cu funcţiunea teritoriului urban; existenţa unei pieţe centrale (Sebeş, Bistriţa) sau a unui ansamblu de pieţe (Braşov, Sibiu), ca elemente spaţiale principale; locuinţele sunt aliniate la stradă, unificate prin ziduri care disimulează curţile, asigurăndu-se unitatea spaţială a străzilor şi pieţelor; - principale programe de arhitectură: catedrala, mănăstiri, spitale, primăria, hale comerciale, uneori locuinţe-turn (reconstituite, de exemplu, la Sibiu). - structuri planimetrice particulare: oraşe cu piaţă centrală cu biserică fortificată (Sebeş, Bistriţa), oraşe dezvoltate pe platforme diferite ale terenului (Sibiu, Mediaş, Sighişoara), oraşe alcătuite din structuri spaţiale şi etnice variate (Braşov). - configuraţiile spaţial-volumetrice marcate de existenţa fortificaţiilor şi de fronturile unitare ale spaţiilor publice, iar silueta oraşului este dominată de volumetria bisericii. Oraşele din Ţara Românească şi Moldova - structura generală condiţionată de absenţa limitelor fizice (fortificaţiile), generând intrepătrunderea zonelor urbanizate cu cele neocupate sau utilizate drept terenuri agricole; dezvoltarea tentaculară a urbanizării, de-a lungul principalelor căi de legătură în teritoriu. Sisteme defensive, în absenţa zidurilor de incintă. - diferenţierea funcţională a teritoriului - zona comercială şi meşteşugărească, legată, de cele mai multe ori, de curtea domnească, pe de o parte, şi zonele de locuit, pe de alta - este exprimată de parcelar: parcele de dimesiuni mici în zona târgului şi terenuri de dimensiuni mai mari, crescând spre periferie, în restul oraşului;

Pagina 34 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - zonele de locuit organizate în comunităţi grupate în jurul unei biserici (parohii, cartiere), ocupând suprafeţe diferite de teren (centru - periferie); existenţa, în anumite cazuri a unor grupări comunitare pe criterii etnice - programe de arhitectură: locuinţa, biserica, mănăstirea, hanul (începând cu sec. al XVII-lea), curtea domnească, locuinţa boierească. - imaginea oraşului este marcată, pe de o parte, de caracterul discontinuu al zonelor urbanizate, de abundenţa vegetaţiei şi de amplasarea foarte variată a locuinţelor pe proprietate, în zonele de locuit şi, pe de alta, de prezenţa fleşelor numeroaselor biserici. Etape ale evoluţiei: - perioada prestatală (până la mijlocul sec. al XIV-lea): se caracterizează, în general, prin atingerea unui grad incipient de urbanizare, şi prin prezenţa modelelor de organizare din Transilvania în oraşele colonizate (Baia, Siret, Câmpulung Muscel). - perioada formării şi consolidării statelor centralizate (până în a doua jumătate a sec. XVI.): apar curţile domneşti, uneori decisive în organizarea localităţilor; are loc un salt spre urban, iar intervenţia puterii centrale este sugerată de anumite structuri stradale coerente (liniară - Suceava, Roman, Ţârgovişte, fusiformă - Piteşti, Câmpulung, echer - Iaşi). - până la începutul sec. XIX: interes redus al domniei pentru dezvoltarea oraşelor; în consecinţă, are loc creşterea preponderent spontană, prin adaptarea la sit şi la direcţiile de interes teritorial. Locuinţele Una din caracteristicile locuinţei medievale este dată de formă îngustă a lotului. Până în sec. XV locuinţele au un caracter modest. Dezvoltarea oraşelor modifică statutul social al unei pături importante - patriciatul urban - care îşi construieşte, pe loturile existente, înglobând adeseori părţi ale vechilor construcţii de factură medievală, noi locuinţe de factură renascentistă. Caractere definitorii: - la parter, spre stradă - atelierul sau prăvălia, gang de trecere spre curte - etaj cu dublu tract spre stradă - uneori soluţii constructive (sisteme de boltire) şi elemente sculptate renascentiste ancadramente, portaluri - regim închis al fronturilor stradale; în zonele intens comerciale - pieţe -, unde etajul este în parte susţinut de arcaturi continue. Ex. Bistriţa, Sibiu, Braşov - faţade viu colorate, uneori pictate In sec. XVIII, după ocuparea habsburgică, accesul nobilimii, până atunci fără drepturi în cadrul oraşelor a determinat apariţia de palate - construcţii ample, ocupând mai multe loturi, organizate în jurul unor curţi interioare cu decor baroc. Se manifestă un proces de transformare a construcţiilor existente, sau chiar de demolare a lor, accelerat în a doua jumătate a sec. XIX, astfel încât s-au păstrat prea puţine case renascentiste şi cu atât mai puţin ale epocilor anterioare. Construcţii în afara oraşelor Castele şi curii Reşedinţe de ţară ale nobilimii, principilor şi guvernatorilor Transilvaniei.

Pagina 35 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Castelul - funcţiune de locuire, incluzând şi ample spaţii gospodăreşti legate de exploatarea proprietăţii, precum şi reduse amenajări defensive. Curia - mai modestă; fie locuinţă temporară a unui nobil de la oraş, fie reşedinţă permanentă a unui nobil mai puţin înstărit; amplasată şi ea în cadrul moşiei . Uneori o mai veche curie este amplificată şi transformată în castel. Primele realizări mai importante în domeniul rezidenţial nobiliar în epoca Renaşterii transformări ale unor cetăţi, sacrificându-se vechile rosturi militare în favoarea unor noi cerinţe ale epocii: modificări şi amplificări ale spaţiilor interioare, amplificarea relaţiei cu exteriorul prin mărirea golurilor ferestrelor, utilizarea unor spaţii deschise şi acoperite - logii. Ex. Hunedoara, Făgăraş.

Castelul Huniazilor – Hunedoara

Castelele nou construite aveau următoarele caracteristici: configuraţie de plan - patrulater mai mult sau mai puţin regulat; 2-3 niveluri; dublu tract cu logii, turnuri de colţ (amintire a funcţiunii defensive, transformată acum în decor). Materiale de construcţie predominante erau piatra, piatra şi cărămida, uneori paianta; sisteme de boltire diverse sau acoperirea încăperilor cu tavane de lemn pictat; ornamentaţia faţadelor - ancadramente de piatră sculptată ale uşilor şi ferestrelor, portaluri de intrare cu steme şi inscripţii; grădini şi chioşcuri (sau case de vară) accentuează relaţia cu exteriorul. 3.2.2. ORAŞELE IN SECOLUL AL XVIII-LEA Ţara Românească şi Moldova - oraşele îşi continuă dezvoltarea lentă, spontană, de până atunci. Constantin Brâncoveau a anihilat total structura medievală a conducerii oraşelor, centralizănd integral administrarea acestora.

Pagina 36 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - interesul aparte pe care-l prezintă proiectul de cod urban al lui Mihail Fotino, elaborat în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1775-1777). El reprezintă un prim ansamblu de reguli elementare ale construcţiei urbane, bazat pe preluarea unor vechi texte bizantine; proiectul de cod urban încearcă să introducă dreptul cutumiar românesc în dreptul scris. Transilvania - contextul politic: înfrângerea turcilor la Viena (1683) a fost urmată de expansiunea austriacă spre răsărit şi în 1686 Transilvania trece sub protectoratul împăratului austriac. Diploma leopoldină (1691) şi pacea de la Karlowitz (1699) consfinţesc instaurarea stăpânirii habsburgice asupra principatului. Prin pacea de la Passarowitz (1718), imperiul habsburgic îşi asigură stăpânirea asupra Olteniei (pentru o perioadă de 20 de ani) şi asupra Banatului. - consecinţeţe asupra structurii defensive teritoriale. Introducerea, de către austrieci, a sistemului de fortificaţii de tip Vauban; caracteristici, materiale de construcţie. Exemple de cetăţi militare: Alba Iulia, Arad, Oradea. - Apar unele oraşe noi: a. Blaj, după un plan întocmit la Viena, la solicitarea episcopului Inocenţiu Micu. Cea mai semnificativă parte este marea piaţă, având pe o latură clădirea barocă a catedralei mitropolitane greco-catolice şi construcţiile care au adăpostit şcolile Blajului. b. Gherla, oraş fondat în primii ani ai secolului, de o colonie de armeni, după un plan întocmit, probabil, la Roma. Caracteristicile planului, a locuinţelor şi prezenţa elementelor decorative baroce.

Timişoara la începutul secolului XVIII

c. Timişoara. Construcţia noului oraş (în urma demolării oraşului medieval, cucerit de la armatele otomane), se înscrie în vastele măsuri de amenajare a teritoriului (regularizarea şi canalizarea râurilor, asanarea mlaştinilor, realizarea satelor pe plan prestabilit etc. Este proiectată o nouă fortificaţie şi, după principii urbanistice noi, planul oraşului din interiorul fortificaţiilor (cetatea). Caracteristicile principale ale oraşului: trama stradală

Pagina 37 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI ortogonală, insule regulate, fronturile continue, ponderea pieţelor (ca reflex al spaţialităţii baroce), regulile de construire a clădirilor, tipologia imobilelor de locuit etc. - noua imagine a oraşului: influenţa apariţiei noilor biserici baroce asupra siluetei urbane şi importanţa realizării marilor palate baroce asupra configuraţiei spaţiale, volumetrice şi formale a spaţiului urban. 3.2.3. SECOLUL AL XIX-LEA Cadrul istoric general a fost marcat de contextul politic diferit al provinciilor româneşti. Transilvania a făcut parte, până la primul război mondial, din imperiul austro-maghiar, în timp ce Ţara Românească şi Moldova au urmat calea desprinderii de suzeranitatea otomană prin perioada guvernării ruseşti şi a Regulamentelor Organice, a unirii principatelor şi a Războiului de independenţă. Proclamarea regatului României, în 1881, prin care a debutat o perioadă de mare stabilitate politică, fapt care a avut influenţe favorabile asupra dezvoltării economice. - modernizarea treptată, a societăţii, s-a bazat (sub puternica influenţă occidentală) pe formarea structurilor capitaliste, pe elaborarea legislaţiei statului burghez, pe creşterea economică, în special cea industrială etc. %n consecinţă, în mediul urban se modifică semnificativ componenţa populaţiei, odată cu sporirea profesiunilor eminamente urbane. Transformarea teritoriului: apariţia şi extinderea rapidă (după 1860) a reţelei de cale ferată, care a condus la urbanizarea unor teritorii şi la scăderea rolului teritorial al unor importante localităţi de până atunci. Dezvoltarea accentuată a transportului pe Dunăre - în urma păcii de la Adrianopol şi a înfiinţării Comisiei Europene a Dunării - şi maritim, prin creşterea importanţei portului Constanţa. Modernizarea urbană revine administraţiilor locale, eligibile; principalul instrument de control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile de sistematizare (Timişoara, Braşov, Bucureşti). Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi cele central-europene (ca până atunci), în Transilvania. Categorii de intervenţii urbanistice: - oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente: porturile dunărene, din perioada regulamentară până în anii `50. Exemple de oraşe noi (Tr. Măgurele, Tr. Severin, Olteniţa etc.) şi de restructurare ale fostelor raiale (Giurgiu, Brăila). Caracteristicile planurilor şi importanţa lor pentru urbanismul românesc. - extinderea oraşelor existente; semnificative sunt exemplele de extinderi regulate, prin parcelări de diferite dimensiuni: Galaţi, Constanţa, Predeal. - transformarea oraşelor existente: - modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie (bulevardele bucureştene) şi aplicarea parţială a modelului haussmannian - modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni urbane; parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor (parcurilor), bazate pe modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli de construcţie (parcul Filipescu, parcul Ioanid din Bucureşti), ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine. - unificarea organismului urban, prin demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania; aplicarea limitată, parţială, a principiilor ringului vienez. Exemple: Timişoara, Braşov, Sibiu, Cluj.

Pagina 38 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere.

Parcul Cişmigiu – Bucureşti, inaugurat în anul 1854

- modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit anterior, prin arhitectura de factură occidentală a secolului al XIX-lea şi prin ordonarea fronturilor stradale. 3.2.4. SECOLUL XX Urbanismul şi evoluţia oraşelor - cadrul legislativ: prezenţa problemelor de sistematizare în legile administrative; "Instrucţiunile şi normele pentru întocmirea planurilor de sistematizare" din 1939; legislaţia locuinţei. - teoria urbanismului: importanţa lui Cincinat Sfinţescu - "Urbanistica generală şi specială", "Superurbanismul". Alte contribuţii teoretice: Ion Davidescu, Duiliu Marcu, Alexandru Zamphiropol. - amenajarea teritoriului: proiecte pentru amenajarea litoralului şi a văii Prahovei

Pagina 39 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - importanţa planurilor de sistematizare în comparaţie cu intervenţiile propriu zise; analiza unor exemple de planuri de sistematizare: Sibiu, Bucureşti, Iaşi - categorii de operaţii urbanistice: localităţi noi (staţiuni maritime) şi cartiere în oraşele existente; proiecte şi intervenţii în zonele centrale: amenajări de spaţii publice urbane. După al doilea război mondial, o serie de transformări suferite de societatea românească în general, şi-au pus amprenta asupra dezvoltării urbanismului: - schimbarea regimului politic: dispariţia statului democratic - ideologia comunistă domină integral societatea, iar statul totalitar devine proprietarul aproape absolut al tuturor domeniilor economiei (naţionalizarea din 1948, colectivizarea agriculturii din 1962). Întreaga economie este dirijată centralizat, are loc industrializarea forţată a economiei. - efectele asupra arhitecturii şi urbanismului: - este desfiiţată libera practică a arhitecţilor; aceştia devin funcţionari ai statului în Institute de proiectare, controlându-se şi limitându-se, astfel, în mod sever, posibilităţile de creaţie urbanistică şi arhitecturală; relaţia arhitectului cu autoritatea statului. - politica de industrializarea forţată a avut drept consecinţă creşterea rapidă a populaţiei urbane (cu mari dificultăţi de acomodare la modul de viaţă urban), impulsionarea dezvoltării oraşelor, sporirea necesarului de locuinţe (spaţii de cazare) şi a dotărilor colective, realizarea unor numeroase noi zone industriale. Dirijarea investiţiilor s-a făcut după un program strict centralizat. - exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului urban este simbolică, iar investiţia particulară devine nesemnificativă. S-au creat astfel premisele proiectării şi realizării unor intervenţii urbanistice de foarte mari dimensiuni. - statul a dispus de toate verigile actului de construcţie: întocmirea temei, elaborarea proiectului, terenul, finanţarea, execuţia. Evoluţia arhitecturii şi urbanismului a fost rezultanta influenţei, determinante, a politicii statului şi a curentelor epocii; evoluţia simultană şi divergentă cu acestea. Intervenţia totală a politicului a avut loc prin hotărârile CC al PCR şi a Consiliului de Miniştri din 1952, prin care s-a decis reconstrucţia socialistă a oraşelor, înfiinţarea Institutului de Arhitectură (după o perioadă de funcţionare ca facultate a Politehnicii) şi a tuturor structurilor organizatorice a domeniului. Dispariţia de facto a dreptului la proprietatea funciară urbană a facilitat difuzarea principiilor Chartei de la Atena, aplicate în ansambluri urbanistice de dimensiuni mai mari sau mai mici, în interiorul localităţilor sau la extinderile acestora. Diferenţa principiilor urbanistice faţă de cele anterioare (bazate pe mica proprietate şi pe parcelare) produce o ruptură radicală a morfologiei urbane. Relaţia dintre modernizare şi distrugere. Planul de sistematizare apare la începutul anilor `60. - succesiunea tipurilor de intervenţii urbanistice: completări de fronturi, mici ansambluri de locuit sau de dotări; cvartalele staliniste; restructurarea unor artere importante ale oraşelor; marile ansambluri de locuit realizate la periferia localităţilor sau în zonele slab construite - caracteristicile urbanistice ale acestora; legea străzilor din 1975 şi recuperarea spaţiului străzii; retorica monumentalului. Intervenţiile asupra centrelor (istorice) ale oraşelor.

Pagina 40 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

4. MEDIUL URBAN Mediul urban este reprezentat de ansamblul de factori, de obiecte materiale şi de condiţii fizice, care definesc spaţiul în care se desfăşoară viaţa în limitele definite de graniţele unui oraş. Complexitatea problemelor aferente mediului urban a impus necesitatea luării unor măsuri de natură organizaţională şi socială precum înfiinţarea de organisme guvernamentale, comisii de planificare urbană, ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc. De asemenea au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană şi s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate, complet şi complex construite şi dotate. Măsuri arhitectural-urbanistice

Oraşul grădină – în viziunea urbanistului Ebenzer Howard Urbanistul englez Ebenzer Howard a elaborat un celebru proiect al „oraşului –grădină”, care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu Pagina 41 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI sănătos, contact cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori.

Ebenzer Howard

Le Corbusier

În anul 1933, Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM) a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”, document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.

Brooklyn 1931 – Exemplu viu a ceea ce se dorea „la Ville radieuse” Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:

Pagina 42 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI      

împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi; rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate; desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulaţie; separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc. amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii în oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc. salvarea patrimoniului arhitectural.

Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări. Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificl de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

4.1. Definirea termenilor urban şi urbanizare Noţiunile de urban şi civilizaţie se suprapun deseori în limbajul curent şi chiar în gândire, deşi conţinutul termenului urban este diferit de la o ţară la alta, în baza anumitor criterii:  numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca urbană dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în Elveţia, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în fosta Iugoslavie, Franţa, Norvegia – peste 2000 locuitori, în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5ooo locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;  dotarea cu echipament tehnico-edilitar; urbană este apreciată localitatea care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilor etc.;  dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere etc.;  importanţa în teritoriu;  criterii administrative. În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin reglementări administrative şi anume hotărâri ale organelor de stat.

4.2. Trăsăturile caracteristice ale mediului urban Trăsăturile caracteristice ale mediului urban efectiv sunt:  încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile privind sectorul agricol şi alimentar industrializat);

Pagina 43 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI  transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea majoră o are munca intelectuală;  modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber;  intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea furnizării de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;  dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor accesibile.

4.3. Trăsăturile cadrului material specifice urbanului Trăsăturile cadrului material specifice urbanului sunt: densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult extins; împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic; preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere; dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de transport pentru categorii de trafic diferenţiate; dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

4.4. Urbanizarea spontană şi consecinţele ei Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării: întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea aspectelor violentcontradictorii, care se amplifică,ducând la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial. Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care amintim:    

polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a populaţiei, a resurselor şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor; supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de el în zonele periferice; perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului, defectuos amplasate, extinse şi interferate; neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole

Pagina 44 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

4.5. Excesul de mobilitate Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii „timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză” şi „masă”. Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei, au dus la:  mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creşere demografică explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);  repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită minifestării fluxului de mobilitate a populaţiei;  lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-a lungul regiunilor litorale;  dezechilibrul menifestat în ceea priveşte echiparea complexă a matrilor întinderi ale Ecumenei (Ecumena desemnează zona planetară care oferă condiţii geo-climatice favorabile vieţii umane). Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse, un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică, având centre pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi, tuneluri, traversări denivelate). Suntem martori azi la un fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei. Progresul social împlică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora, dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social.

4.6. Probleme de transport şi trafic urban Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile ca funcţiuni principale: cazarea populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au determinat o mărire a bugetului de timp liber, apărând o a treia funcţiune, din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de elemente restrictive, care există – în genere – în afara perimetrului urban). Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare – loc de muncă - loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei. Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ uşor de manevrat şi folosit, fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Această situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de circulaţie, acţiune greoaie şi costisitoare care presupune

Pagina 45 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI un efort financiar sporit al membrilor întregii colectivităţi. Printre consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi:     

aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile; gâtuirea fluxului de circulaţie; creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale; scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc de deplasare consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict, în care omul şi automobilul îşi dispută suprafeţe egale. În mod necontrolat, structura oraşului se subordonează necesităţilor impuse de transport.

Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. Pe de altă parte, chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicule parcate, ceea ce conduce la strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante asupra activităţilor economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă datorită abuzului de mobilitate.

Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. Direcţiile de cercetare vizează: 1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile moderne implementate în construcţia de autovehicole, opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport; 2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban. În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor. Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole. 3)consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş. Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări:   

centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate); instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile de centură; stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.

Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii:

Pagina 46 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI  

facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, de la locurile de muncă până la spaţiile comerciale şi de recreere, astfel încât să fie evitată amplasarea concentrată a acestora; folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul automobilelor fiind permis numai în zonele periferice.

5. CLASIFICAREA AŞEZĂRILOR UMANE 5.1. Ierarhizarea ONU a aşezărilor urbane Aşezările urbane au apărut după trecerea la treptele superioare ale producţiei şi organizării colectivităţilor umane: diviziunea muncii prin separarea agricultorilor de vânători, de meşteşugari şi muncitori industriali. Primele oraşe au apărut încă cu 7 milenii înaintea erei noastre, în ţările din orientul apropiat: Irihon, Babilon, Persepolis etc. W. Schneider, în lucrarea “Omniprezentul Babilon, oraşul ca destin al oamenilor” (1966), a arătat că istoria oraşelor se suprapune cu istoria lumii, deoarece orasul a fost nu numai exploratorul, ci şi conducătorul şi creatorul civilizaţiei umane. Aglomerarea oamenilor spre oraşe, în ultimul secol, a devenit masivă. Marile oraşe au apărut în epoca modernă. În 1800 cele mai mari oraşe cu un milion de locuitori au fost: Pekin, Tokio, Londra, în Europa: Paris, Neapole, Istanbul, Lisabona, Petersburg, Viena ş.a. Primele oraşe care în 1850 aveau peste un milion de locuitori au fost Londra şi Paris. La inceputul sec. XX, Londra avea peste 7 milioane de locuitori, New York 6 milioane, Paris, Moscova doua milioane. In anul 1900 in intreaga lume erau doar 12 orase care aveau peste un milion de locuitori. In 1940 numarul acestora au crescut la 38, in 1960 a crecut la 77, in 1973 erau 137 si in 1975 – 181. In prezent, cele mai mari orase din lume sunt: Shanghai, Tokyo, New York, Ciudad de Mexico, care cu suburbiile lor depasesc 10-12 milioane de locuitori. Urbanizarea populatiilor a fost determinata de dezvoltarea industriei, care a absorbit o proportie din ce in ce mai insemnata de muncitori in productia industriala. Pe de alta parte, mecanizarea agriculturii a eliberat pe muncitorii agricoli, precum si cresterea relativa a populatiei rurale, fara ca suprafata agricola sa creasca decat foarte lent, si in unele zone chiar a scazut. In ceea ce priveste clasificarea oraselor dupa datele oficiale ONU, completate cu propuneri ale unor urbanisti si demografi, redam urmatoarea scara a asezarilor urbane:  Orase mici de la 200-20.000;  Orase mijlocii sau aglomeratii de la 20.000-100.000;  Orase mari de la 100.000-500.000 locuitori;  Orase multi-milioane sau metropole de la 2,5 milioane la 12 milioane;  Megapolis – ansamblu urbanizat de cateva zeci de milioane locuitori. Se mai folosesc si denumiri de “city” care au peste o suta de mii de locuitori, asa-numitele aglomerari urbane impreuna cu suburbiile sale; “conurbatii” – grupuri de mai multe asezari urbane aparute prin impreunarea mai multor localitati care in trecut au fost separate; “super conurbatii” – regiuni urbane din mai multe conurbatii. Cresterea populatiei urbane cunoaste un ritm accelerat incat il intrece pe cel al populatiei rurale, iar dupa gradul de dezvoltare al populatiei urbane a tarilor in curs de Pagina 47 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI dezvoltare se inregistreaza cel mai rapid ritm de crestere. Acest lucru se explica atat prin diminuarea fertilitatii, cat si al numarului redus al populatiei rurale, aceste tari atingand nivelul stationar de crestere urbana. România este prezentă la scară europeană prin următoarele caracteristici spațiale:  două arii metropolitane – Bucureşti şi Timişoara;  12 arii funcționale urbane între 150.000 – 320.000 locuitori cu rol național şi, în cele mai multe cazuri, de importanță transnațională de diferite grade;  45 arii funcționale urbane de importanță regională şi locală (nn. completarea cu cele 7 municipii omise de către studiile ESPON va putea modifica acest număr). Populația în anul 2000 şi valorile proiectate pentru anii 2005 ‐2050 (varianta medie). Populaţia pe grupe mari de vârstă în anul 2000 şi valorile proiectate pentru anii 2005-2050. Populația pe grupe mari de vârstă Număr în mii

Anul Total 2000 2005 2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050

22435 21704 21641 21579 21509 21377 21162 20911 20676 20477 20289

0‐19 ani 5760 5149 4665 4720 4855 4916 4738 4550 4449 4488 4622

Structura în %

20‐64 ani 13690 13352 13809 13578 13086 12630 12589 12123 11718 11152 10661

65 ani + 2986 3203 3167 3281 3568 3831 3835 4238 4509 4837 5006

Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

0‐19 ani 25,7 23,7 21,6 21,9 22,6 23,0 22,4 21,8 21,5 21,9 22,8

20‐64 ani 61,0 61,5 63,8 62,9 60,8 59,1 59,5 58,0 56,7 54,5 52,5

65 ani + 13,3 14,8 14,6 15,2 16,6 17,9 18,1 20,3 21,8 23,6 24,7

5.2. Ierarhizarea aşezărilor urbane în România după dimensiunea demografică Principala modalitate de ierarhizare a aşezărilor umane, în general, şi urbane, în special, a avut la bază la criteriul cel mai la îndemână, şi anume cel demografic, la care s-a adăugat, în unele cazuri, cel administrativ, prin aceasta înţelegându-se fie funcţia de reşedinţă de judeţ, fie rangul de municipiu, oraş sau comună. Prin urmare, cele mai multe ierarhii au avut în vedere relaţia „talie – rang”, folosind cifrele absolute ale populaţiei oraşelor pentru a le grupa pe diferite trepte ierarhice. Cea mai cunoscută ierarhie de acest gen este cea care grupează:  oraşe foarte mari (Bucureşti);  oraşe mari, de peste 100 000 de locuitori, care sunt la rândul lor divizate pe trei trepte ierarhice (peste 300 000, între 200 000 şi 300 000, între 100 000 şi 200 000);  oraşe mijlocii, având între 20 000 şi 100 000 de locuitori, divizate în mai multe grupe – în funcţie de pragul de 50 000 de locuitori (mijlocii mari – peste 50 000; mijlocii mici – sub 50 000), respectiv în funcţie de criteriul administrativ – cele care sunt reşedinţe de judeţ, şi cele care nu sunt, sau cele care sunt municipii şi cele care nu sunt etc.; Pagina 48 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 

    

oraşe mici, sub 20 000 de locuitori, la rândul lor divizate în funcţie de pragul de 10 000 de locuitori. În ceea ce priveşte aşezările rurale, se deosebesc: sate foarte mari, cu peste 4000 de locuitori; sate mari, având între 1500 şi 4000 de locuitori; sate mijlocii, cu o populaţie între 500 şi 1500 de locuitori; sate mici, cu mai puţin de 500 de locuitori, dar mai mult de 100 de locuitori; sate foarte mici, cu o populaţie mai mică de 100 de locuitori.

În cazul oraşelor mari şi mijlocii, unele localităţi componente, ca urmare a unei expansiuni continue a vetrei oraşului şi a cererii continue de spaţii noi pentru construit (cu funcţii rezidenţiale sau industriale), ajung în situaţia de a nu mai putea fi diferenţiate fizic de vatra oraşului şi devin „cartiere” ale acestora. În cazul oraşelor declarate recent ca atare, gradul de ruralizare este încă unul foarte ridicat, chiar şi în localitatea reşedinţă (considerată localitate urbană), fapt care se poate constata cu uşurinţă analizând structura gospodăriilor, modul de dispunere al acestora în vatră, funcţiile, predominant agricole, exercitate de aceste oraşe, etc.

5.3. Ierarhizarea pe nivele a aşezărilor urbane în România Spaţiul geografic funcţional nu reprezintă un sistem închis, izolat, ci funcţionează ca un sistem deschis, între el şi alte sisteme limitrofe având loc un permanent schimb de masă, energie şi informaţii. Legăturile economice intense, deplasările de populaţie, alţi factori de natură politică, socială şi administrativă concură la asigurarea unei unităţi naţionale indestructibile. Acest caracter se asigură prin însăşi ierarhia sistemului naţional de aşezări, la nivelul superior aflându-se capitala ţării, Bucureşti. Fără nici o îndoială, cu ocazia fiecărui recensământ, şi chiar între recensăminte, oraşele au urcat sau au coborât în aceste ierarhii, în funcţie de dinamica populaţiei rezidente. Criteriul demografic este util, însă nu ţine cont de importanţa reală a oraşului pentru regiunea pe care acesta o polarizează. Spre deosebire de majoritatea aşezărilor rurale, a căror arie de influenţă este foarte redusă şi uneori nu depăşeşte hotarul satului sau al comunei, oraşul este un centru polarizator, iar puterea sa de atracţie este dată de instituţiile sale de importanţă regională, care se adresează unei populaţii mai largi decât cea a oraşului propiu-zis. Aceste instituţii deservesc arii mai mult sau mai puţin extinse, iar poziţia (rangul) unei aşezări urbane ar trebui să depindă în primul rând de extensiunea zonei de influenţă, prin aceasta înţelegând atât suprafaţa, cât şi populaţia deservită. O nouă modalitate de ierarhizare a aşezărilor urbane este prezentată în continuare:   

capitala ţării, Bucureşti (1 921 751 locuitori – la recensământul din 2002) – nivelul 0; metropolele regionale (7) : Iaşi (321580), Cluj-Napoca (318027), Timişoara (317651), Constanţa (310526), Craiova (302622), Galaţi (298584), Braşov (283901) – nivelul 1. Există o diferenţă între primele trei şi celelalte patru, dar nu este cazul să detaliem aici; marile oraşe (17) : Ploieşti (232452), Brăila (216929), Oradea (206527), Bacău (175921), Arad (172824), Piteşti (168756), Sibiu (155045), Târgu Mureş (149577), Baia Mare (137976), Buzău (133116) / plus Satu Mare (115630), Botoşani (115344), Râmnicu Vâlcea (107656), Suceava (106138), Piatra Neamţ (105499), Drobeta Turnu

Pagina 49 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI



  

Severin (104035), Focşani (103219) – nivelul 2, dar ultimele prezintă şi caracteristici ale nivelului următor; oraşe mijlocii, reşedinţe de judeţ (16) : Târgu Jiu (96562), Tulcea (92762), Târgovişte (89429), Reşiţa (83985), Bistriţa (81467), Slatina (79171), Vaslui (70267), Călăraşi (70046), Giurgiu (69587), Deva (69390), Alba Iulia (66369), Zalău (63305), Sfântu Gheorghe (61512), Slobozia (52677), Alexandria (50591), Miercurea Ciuc (41852) – nivelul 3; celelalte oraşe mijlocii, care nu au funcţie de reşedinţă de judeţ, dar excluzându-le pe acelea ce nu au avut niciodată această funcţie – nivelul 4; o parte a oraşelor mici şi celelalte oraşe mijlocii, ce deţin funcţii regionale şi instituţii corespunzătoare (judecătorie, spital) – nivelul 5. În mod excepţional, la acest nivel se pot situa şi unele localităţi rurale; celelalte oraşe mici şi unele localităţi rurale, care deţin anumite instituţii caracteristice urbanului (liceu, centru de sănătate), dar au o zonă de influenţă destul de restrânsă – nivelul 6;

Ierarhizarea ar putea continua şi în cazul aşezărilor rurale, unde putem distinge un nivel supracomunal (7), un nivel comunal (8), un nivel al satelor care nu sunt centre de comună, dar deţin instituţii asemănătoare acestora (9), un nivel al satelor „obişnuite”, care au măcar şcoală primară în sat (10) şi un nivel ultim, al satelor foarte mici şi al cătunelor, care nu au nici măcar şcoală primară (11).

5.4. Zonă urbană, urbanizare, rata de urbanizare Definiţia unei zone urbane În ciuda numeroaselor definiţii ale unei zone urbane/oraş, o zona urbană este de obicei definită ca un areal unde au loc activităţi nelegate de agricultură (industrie şi servicii) şi unde locuiesc persoanele ocupate cu aceste activităţi . Deasemenea orasul mai are şi un statut legal oferit de guvernul naţional sau provinciar şi este asociat cu forme specifice administrative. Urbanizarea Urbanizarea este un proces deseori asociat cu industrializarea, modernizarea şi dezvoltarea. Deasemenea se referă la procentul dintre numărul locuitorilor care locuiesc la oraş şi populaţia unei ţări. Ţările dezvoltate (America de Nord, Europa de Vest) sunt mai urbanizate decât ţările în curs de dezvoltare. Rata de urbanizare Rata de urbanizare se referă la procentul anual de creştere a populaţiei în zonele urbane ale unei ţări. Studiile au arătat că urbanizarea este invers proportională cu rata de urbanizare a oraşelor (de exemplu în Africa, unde urbanizarea aşezărilor este mai redusă, rata de urbanizare este mai mare).

Pagina 50 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

6. ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile prin care s-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ.

Planul oraşului Canberra - Australia

Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru prima oară, oraşul a fost obiectul unei critici radicale: Pagina 51 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI după ce ordinea urbană existentă a fost calificată ca dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contribuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi, dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne: Canberra şi Brasilia. Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin, pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”.

Vedere aeriană a oraşului Brasilia Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice precise. Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane, capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje”. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial, suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical (format din cartiere independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX, vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Toate căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.

Pagina 52 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludvig von Bartalanffy, în lucrarea „Teoria generală a sistemelor” în conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964, oraşul este comparat cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un sistem superior de localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile, fie că vizează laturi necuantificabile.

Sediul European Central Bank în Frankfurt – exemplu de oraş vertical

În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural, între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material, cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia. Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane, potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.

Pagina 53 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe.

7. POPULAŢIA URBANĂ Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate. De aceea, în orice studiu se porneşte de la câteva date obligatorii:    

cunoaşterea situaţiei de fapt; stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii; evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial zonal şi naţional; prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.

7.1. Evoluţia populaţiei urbane Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe. În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural.

7.2. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei 7.2.1. Dinamica economică şi socială Procesul de urbanizare în România a fost în directă legătură cu procesul de industrializare, prin migrarea populaţiei dintre rural spre urban. Subaspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri. În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări:

Pagina 54 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI     

pe plan economic – trecerea la munca retribuită; pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de locuire, cu facilităţile oferite de oraş cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.; pe plan erogonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia; pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii; pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la participarea la evenimentele „mondene”, în care se manifestă comportamentul „asimilat”.

Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane. 7.2.2. Modificarea cadrului urban Din punct de vedere funcţional şi structura oraşului a suferit modificări:    

funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor activităţi cu caracter industrial şi complementar; funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel calitativ superior mediei existente; modificarea funcţiilor de servici; modificarea timpului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi comunicaţiilor.

Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor; de asemene s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective, realizare industrializat, într-un interval de timp foarte scurt. În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări importante, punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen – de altfel – contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc. Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.

Pagina 55 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

7.3. Structura demografică şi social-economică a populaţiei Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi. Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc. Toţi aceşti parametrii au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi.

7.4. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice – natalitate, fertilitate, mortalitate etc. – într-un anumit interval de timp semnificativ (10-20 de ani) şi oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate. Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori: 1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două elemente: - naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi, statistic, prin numărul noilor născuţi; - decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant) Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a populaţiei. 2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale, respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească în oraş. Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.

7.5. Mobilitatea populaţiei Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii Pagina 56 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc. Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism). Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală întruna urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală. Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc. Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

7.6. Soluţionarea problemelor ridicate de trafic Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi ferate. De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare şi execuţie – a acestor căi depinde flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor. Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în intervalul de valori 30 – 45 min). Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt : - modernizarea căilor de circulaţie; - asigurarea calităţii infrastructurii; - folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad de confort; - corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane. Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a două situaţii: 1) una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea deplasărilor, ceea ce conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se poate desfăşura în condiţii avantajoase; 2) o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului, studiul sugerând nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând, în această conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice.

Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum, dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în ceea ce priveşte soluţionarea, fapt determinat de creşterea bugetului de timp liber, în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”- pe căile rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.

Pagina 57 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

8. LOCUIREA URBANĂ 8.1 Tipologia oraşelor Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere statistic, ci constituie o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice. Pot fi apreciate ca: Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori Oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori Oraşe plurimilionare – care au peste 2.500.000 de locuitori Conurbaţii – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe. Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000 de locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc. În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. Perioada de „planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive normale. În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”, care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural. Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii, utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională. „Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă.

8.2 Tipologia oraşelor româneşti În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră, se acceptă următoarea clasificare : 1) În funcţie de mărime, există oraşe - foarte mari, cu peste 500.000 de locuitori - mari, având între 100.000 şi 500.000 de locuitori - mijlocii, având între 20.000 şi 100.000 de locuitori - mici, având un număr mai mic de 20.000 de locuitori

Pagina 58 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 2)În funcţie de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu: • Oraşe de categoria I – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă republicană, având arii largi de influenţă (de ex. Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Constanţa, Braşov, Galaţi ); • Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi social culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ ( de ex. Ploieşti, Oradea, Sibiu ); • Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă judeţeană ( Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Rm.-Vâlcea ); • Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale ( Hunedoara, Oneşti, Călăraşi ); • Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de importanţă locală ( Babadag, Lugoj, Năsăud ); • Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia, Buşteni, Călimăneşti, Eforie ).

8.3 Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât “existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului – insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”. Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de încercare” pentru fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global. În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă. Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme; totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care – împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte. Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă privind locuirea:

Pagina 59 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI • Studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de locuit executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor – să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei. • Întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi, privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare. • Realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări (expoziţii universale, olimpiade etc.). • Realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.

Chiar dacă aceste studii nu pot epuiza problemele, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform urban corespunzător, care în principiu să constea în:  asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;  diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile, amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;  asigurarea unui plus de locuinţe, care permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale;  corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);  precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;  completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul ansamblurilor rezidenţiale;  adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.

9. REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN URBANISM 9.1 Noţiuni de amenajare a teritoriului şi urbanism Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri. După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie. „Regulamentul oraşului Pergam obliga, de exemplu, constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a acestora, autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică”. Până la mijlocul secolului al IX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual, în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban – apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenajării teritoriului, respectiv urbanismului.

Pagina 60 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială. Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece în domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor. Codul civil defineşte , la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari. Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte, dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi - ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie).Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului etc. Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului. Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes general. Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismulprevede, la art.2 al.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale” Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor. Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor.

Pagina 61 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

c) Normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4). Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Principalele obiective ale acestei activităţi sunt: • dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora; • îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; • gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; • utilizarea raţională a teritoriului. Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale activităţii sunt: ■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii; ■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap; ■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite; ■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; ■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale; ■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

9.2 Autorităţile cu Atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Într-unul desemnează o anumită activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se poate explica noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea administraţiei publice – acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care realizează această prestaţie. Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către stat. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei publice. Administraţia publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide

Pagina 62 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI perspectiva necesităţii contenciosului administrativ, instituţie menită să asigure respectarea legii de către administraţia publică însăşi. Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul urbanismului, de la aceste forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare. La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 prin care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 ) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive .În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.22). Consiliul local analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase. De asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art.38). Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.

9.3. Structura instituţională Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale este Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului ( potrivit Hotărârii Parlamentului României nr. 39 din 28 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.700 din 28 decembrie 2000, denumirea nouă a acestuia este Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinţei, apoi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului). Atribuţiile sale privesc, printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au Atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi organizează elaborarea , avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi controlul privind aplicarea acestora. De asemeni, MLPAT exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor, lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului, aceasta fiind organizată, în cadrul MLPAT ca

Pagina 63 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI inspecţie centrală, iar în plan teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene. Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale, consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale, de creaţie).

9.4 Documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1). Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.(art.39, al.2). Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt: • Planul de amenajare a teritoriului naţional; • Planul de amenajare a teritoriului zonal; • Planul de amenajare a teritoriului judeţean; Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării; el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni). Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două categorii de planuri, devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază. Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale, interorăşeneşti, interjudeţene, regionale etc.). Documentaţiile de urbanism se referă şi la localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele traspun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean; având caracter de reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele: • Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG); • Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ); • Planul urbanistic de detaliu (PUD). Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, menţionăm: - stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

Pagina 64 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan; - zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie; - delimitarea zonei afectate de servituţi publice; - modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc. PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la: -evoluţia în perspectivă a localităţii; -direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu; -traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean. Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică, detaliată şi asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din interiorul localităţii. PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: - organizarea reţelei stradale; - organizarea arhitectural-urbanistică; - modul de utilizare a terenurilor, statutul juridic şi circulaţia acestora; - protejarea monumentelor istorice. Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor; zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale etc. Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate. PUD cuprinde reglementări cu privire la: -asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare; permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările; -relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea; -compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor; -regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor. Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de urbanism. Trebuie reţinut, aşadar, că, în raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de amenajare a teritoriului şi de

Pagina 65 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu. După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie. Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor. Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora. Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din Legea 350/2001). Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei, prin consultare, precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este evident că, în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele, impunând forurilor competente soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material , spiritual şi estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă. Autorizaţiile de urbanism Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism presupune parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire. Regulile de urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice, nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor - să cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare, se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei. Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care, treptat, s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor. Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. 29 al Legii nr. 350/2000) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate. Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţonerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.

Pagina 66 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul tehnic al imobilului. Regimul juridic al imobilului conţine dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara lui; prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc. Regimul economic al imobilului indică folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei. Regimul tehnic indică: procentul de ocupare a terenului (POT), coeficientul de utilizare a terenului (CUT), dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă, circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă. Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că: – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale; – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi; – îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere (tipizată) la organul competent, însoţită de dovada achitării taxei. Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit competenţelor, emit şi autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei. Autorizaţia de construire În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată, terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii, încheiate în formă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor). Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii, cuprinsă în art.9 al.1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor. Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea ce priveşte construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi amplasate în extravilan, sunt supuse anumitor reguli restrictive. Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”.

Pagina 67 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor legale referitoare executarea şi funcţionarea acestora.

coroborate cu ca fiind actul de urbanism în la proiectarea,

După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie. Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.

Pagina 68 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

10. ANEXE 10.1. LEGEA nr. 350/2001 PRIVIND AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Versiune actualizata la data de 16/07/2006 Text actualizat la data de 16.07.2006 avându-se în vedere următoarele acte: - O.G. nr. 69/2004. - Legea nr. 289/2006. Parlamentul României adoptă prezenta lege. CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - Teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă si este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării. Art. 2. - (1) Gestionarea spaţială a teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie, continuă si de perspectivă, desfăsurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile si aspiraţiile societăţii si cu cerinţele integrării în spaţiul european. (2) Gestionarea spaţială a teritoriului asigură indivizilor si colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului. (3) Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului si al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural si construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional si european Art. 3. - Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural si construit bazat pe valori de cultură si interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor si intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale si să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei si a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor. Art. 4. - Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: a) operaţională, prin detalierea si delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor; c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor si gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări si plantaţii. Art. 5. - Activitatea de amenajarea a teritoriului si de urbanism trebuie să se desfăsoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei, descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum si al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă si dezvoltare proprie.

Pagina 69 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Art. 6. - Autorităţile administraţiei publice centrale si locale răspund, potrivit prezentei legi, de activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism. CAPITOLUL II Domeniul de activitate Amenajarea teritoriului Art. 7. - Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice si culturale, stabilite la nivel naţional si local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se cresterea coeziunii si eficienţei relaţiilor economice si sociale dintre acestea. Art. 8. - Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii si integrării spaţiale, la nivel naţional, regional si judeţean. Art. 9. - Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele: a) dezvoltarea economică si socială echilibrată a regiunilor si zonelor, cu respectarea specificului acestora; b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor si colectivităţilor umane; c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale, cu protecţia mediului si a peisajului cultural; d) utilizarea raţională a teritoriului; e) conservarea si dezvoltarea diversităţii culturale. __________ Litera c) a fost modificată prin art. I pct. 2 din Legea nr. 289/2006. - Litera e) a fost introdusă prin art. I pct. 3 din Legea nr. 289/2006. SECŢIUNEA a 2-a Urbanismul Art. 10. - Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu si lung. Art. 11. - Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării si distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea obiectivelor are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraselor si comunelor sau zone din acestea. Art. 12. - Urbanismul urmăreste stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane si rurale, în acord cu potenŢialul acestora si cu aspiraţiile locuitorilor. Art. 13. - Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele: a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice si locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii; b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor si ale persoanelor cu handicap; c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite; d) protejarea si punerea în valoare a patrimoniului cultural construit si natural; e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat si plantat din toate localităţile urbane si rurale;

Pagina 70 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale. SECŢIUNEA a 3-a Activităţi de amenajare a teritoriului si de urbanism Art. 14. - (1) Activităţile principale de amenajare a teritoriului si de urbanism constau în transpunerea la nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor, politicilor si programelor de dezvoltare durabilă în profil spaţial, precum si urmărirea aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate legal aprobate. (2) Politicile de dezvoltare durabilă în profil spaţial prevăzute la alin. (1) se fundamentează pe conceptul strategic de dezvoltare spaţială a României. (3) În procesul de implementare, conceptul strategic de dezvoltare spaţială a României se va baza pe: a) un sistem de indicatori pentru fundamentarea procesului de luare a deciziilor; b) o metodologie de prioritizare a proiectelor. __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 4 din Legea nr. 289/2006. Art. 15. - Activităţile conexe de amenajare a teritoriului si de urbanism au ca obiect: a) cercetarea în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului si elaborarea studiilor de fundamentare a strategiilor, politicilor si documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism; b) constituirea, întreţinerea, extinderea si dezvoltarea bazei de date si documente; c) elaborarea strategiilor si politicilor în domeniu; d) avizarea si aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism; e) elaborarea de acte cu caracter normativ sau de normative în domeniu; f) monitorizarea si controlul privind transpunerea în fapt a strategiilor, politicilor, programelor si operaţiunilor de amenajare a teritoriului si de urbanism. Art. 16. - În vederea asigurării personalului de specialitate necesar pentru buna desfăsurare a activităţilor de amenajare a teritoriului si de urbanism Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei cooperează cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile de învăţământ superior si cu organizaţiile profesionale în domeniu, pentru organizarea si desfăsurarea unor programe de formare profesională, specializare si perfecţionare continuă. CAPITOLUL III Atribuţii ale administraţiei publice SECŢIUNEA 1 Atribuţiile administraţiei publice centrale Art. 17. - Activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism la nivel naţional este coordonată de Guvern, care stabileste, în raport cu conţinutul Programului de guvernare, programe prioritare, linii directoare si politici sectoriale.

Pagina 71 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Art. 18. - (1) Ministerul Transporturilor, construcţiilor si Turismului este organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului, având în această calitate următoarele Atribuţii: a) elaborarea conceptului strategic de dezvoltare spaţială a României; b) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional; c) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului regional, care fundamentează planurile de dezvoltare regională; d) elaborarea Regulamentului general de urbanism; e) avizarea proiectelor de acte normative referitoare la activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism; f) colaborarea cu ministerele, precum si cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului si al urbanismului, a programelor strategice sectoriale; g) colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, cu consiliile judeţene si consiliile locale, precum si urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale si liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului la nivel regional, judeţean si local; h) avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism, potrivit competenŢelor stabilite prin prezenta lege. (2) În vederea asigurării coerenŢei măsurilor de dezvoltare regională în ansamblul dezvoltării teritoriului naţional, Ministerul Transporturilor, construcţiilor si Turismului: a) va desemna un reprezentant în Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională; b) va desemna câte un reprezentant fără drept de vot, care va face parte din consiliile pentru dezvoltare regională; c) va delega din cadrul structurilor proprii, pentru agenŢiile de dezvoltare regională, cel puţin un specialist în amenajarea teritoriului si urbanism. __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 289/2006. Art. 19. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei utilizează informaţii de sinteză la nivel naţional din toate domeniile de activitate economică si socială. (2) Ministerele si celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei, la cerere, informaţiile necesare pentru desfăsurarea activităţii de amenajare a teritoriului si de urbanism. Art. 20. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei poate solicita autorităţilor administraţiei publice locale să elaboreze sau să modifice o documentaţie de urbanism sau de amenajare a teritoriului, în vederea aprofundării, detalierii sau aplicării unor prevederi cuprinse în programele strategice sectoriale ale Guvernului, precum si pentru respectarea intereselor generale ale statului. SECŢIUNEA a 2-a Atribuţiile administraţiei publice judeţene Art. 21. - Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism la nivel judeţean, conform legii.

Pagina 72 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Art. 22. - (1) Consiliul judeţean stabileste orientările generale privind amenajarea teritoriului si organizarea si dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului si de urbanism. În acest scop coordonează activitatea consiliilor locale si le acordă asistenţă tehnică de specialitate. (2) Consiliul judeţean asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, regional si zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism pentru teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ, asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean si le aprobă conform prevederilor legii. (3) În activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism consiliile judeţene sunt sprijinite de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei, precum si de alte ministere si organe ale administraţiei publice centrale. Art. 23. - Consiliul judeţean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze o documentaţie de amenajare a teritoriului sau de urbanism, în vederea asigurării aplicării unor prevederi cuprinse în programele de dezvoltare a judeţului; solicitarea se transmite consiliului local, însoţită de expunerea motivelor care au stat la baza hotărârii consiliului judeţean si de termenul fixat pentru elaborarea sau modificarea documentaţiei. Art. 24. - (1) În îndeplinirea Atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului consiliul judeţean utilizează informaţii de sinteză la nivelul judeţului din toate domeniile de activitate economico-socială. (2) Ministerele si celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze cu titlu gratuit autorităţilor publice judeţene si locale informaţii din domeniile lor de activitate pentru teritoriul judeţului respectiv, iar consiliile locale sunt obligate să furnizeze informaţii referitoare la dezvoltarea economico-socială si urbanistică a localităţilor. SECŢIUNEA a 3-a Atribuţiile administraţiei publice locale Art. 25. - (1) Consiliul local coordonează si răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăsurată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale si asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau orasului. (2) Consiliul local cooperează cu consiliul judeţean si este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism. Art. 26. - Consiliul local cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor si cu instituţii, agenŢi economici, organisme si organizaţii neguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local. Art. 27. - (1) În îndeplinirea Atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economicosocială. (2) Serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, agenţii economici, organismele si organizaţiile neguvernamentale care îsi desfăsoară activitatea la nivel local au obligaţia să furnizeze cu titlu gratuit informaţiile necesare în vederea desfăsurării activităţii de amenajare a teritoriului si de urbanism la nivel local.

Pagina 73 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI SECŢIUNEA a 4-a Certificatul de urbanism prin eliberarea certificatului de urbanism. Art. 29. - (1) Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic si tehnic al imobilelor si condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. (2) Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare si de execuţie a lucrărilor publice si pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile certificatul de urbanism cuprinde informaţii privind consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism fiind în acest caz facultativă. (3) Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoasterea datelor si a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil. (4) Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare. (5) În certificatul de urbanism se va menţiona în mod obligatoriu scopul eliberării acestuia. (6) Certificatul de urbanism pentru destinaţii speciale se eliberează în temeiul si cu respectarea documentaţiilor aferente obiectivelor cu caracter militar, elaborate si aprobate de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale si Serviciul de Protecţie si Pază, după caz, pe baza avizului Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei. Art. 30. - Pentru aceeasi parcelă se pot elibera mai multe certificate de urbanism, dar conţinutul acestora, bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism, si celelalte reglementări în domeniu trebuie să fie aceleasi pentru toţi solicitanţii. În acest scop nu este necesară solicitarea actului de proprietate asupra imobilului, în vederea emiterii certificatului de urbanism. Art. 31. - Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente privind: a) regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului si servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia; prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România, precum si altele prevăzute de lege; b) regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei; c) regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului, coeficientul de utilizare a terenului, dimensiunile minime si maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă, circulaţii si accese pietonale si auto, parcaje necesare, alinierea terenului si a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă si maximă admisă. Art. 32. - (1) În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice si să se demonstreze posibilitatea intervenŢiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan

Pagina 74 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. (2) Noua documentaţie de urbanism, cuprinzând intervenţia solicitată, poate fi aprobată numai după o perioadă de 12 luni de la data aprobării documentaţiei de urbanism iniţiale. (3) Modificările aduse reglementărilor din Planul urbanistic general asupra procentului de ocupare al terenului (POT) si distanţele faţă de limitele laterale si posterioare ale parcelei se stabilesc prin Planul urbanistic de detaliu, iar cele aduse regimului de construire, funcţiunii zonei, înălţimii maxime admise, coeficientului de utilizare al terenului (CUT) si retragerii clădirilor faţă de aliniament se stabilesc prin planurile urbanistice zonale. __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 289/2006. Art. 33. - (1) Certificatul de urbanism se emite de aceleasi autorităţi ale administraţiei publice locale care, potrivit competenţelor stabilite de legislaţia în vigoare, emit autorizaţiile de construire. (2) Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia în raport cu importanţa zonei si a investiţiei. Art. 34. - Emiterea de certificate de urbanism incomplete, cu date eronate sau cu nerespectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de urbanism aprobate atrage răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală, după caz, potrivit legii. SECŢIUNEA a 5-a Structura instituţională Art. 35. - Activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism la nivel naţional este coordonată de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei, care exercită si controlul statului privind aplicarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism. Art. 36. - (1) În cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăsenesc si în cel al Consiliului General al Municipiului Bucuresti se organizează si funcţionează, potrivit legii, structuri specializate în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului, conduse de arhitectul-sef al judeţului, al municipiului sau al orasului, respectiv de arhitectul-sef al municipiului Bucuresti. (2) Funcţia de arhitect-sef va fi ocupată, în condiţiile legii, de un funcţionar public având de regulă formaţia de arhitect sau urbanist licenţiat al învăţământului superior de lungă durată. (3) În comune Atribuţiile arhitectului-sef vor fi îndeplinite de către un funcţionar public din aparatul propriu al consiliului local respectiv, cu atribuţii în domeniu si pregătit în acest sens. Art. 37. - (1) În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea spaţială durabilă, în coordonarea presedinŢilor consiliilor judeţene si a primarilor de municipii si orase, respectiv a primarului general al municipiului Bucuresti, se constituie Comisia tehnică de amenajare a teritoriului si urbanism, ca organ consultativ cu atribuţii de avizare, expertizare tehnică si consultanţă. (2) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului si urbanism este formată din specialisti din domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului, secretariatul comisiei fiind asigurat de structura de specialitate din subordinea arhitectului-sef.

Pagina 75 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (3) Componenţa nominală a Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului si urbanism si regulamentul de funcţionare se aprobă de consiliul judeţean, consiliul local municipal, orăsenesc, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, la propunerea presedintelui consiliului judeţean, a primarului, respectiv a primarului general al municipiului Bucuresti, pe baza recomandărilor asociaţiilor profesionale din domeniul amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor, instituţiilor de învăţământ superior si ale arhitectuluisef. (4) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului si de urbanism avizează din punct de vedere tehnic documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism, precum si studiile de fundamentare sau cercetările prealabile. (5) Avizele date de Comisia tehnică de amenajare a teritoriului si de urbanism se supun deliberării si aprobării consiliului judeţean, consiliului local, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucuresti, după caz. (6) La sedinŢele de avizare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului si de urbanism nu pot participa la luarea deciziei membrii care au calitatea de autor al documentaţiilorproiectelor, supuse avizării. __________ Alineatele (1), (2) si (3) au fost modificate prin art. I pct. 7 din Legea nr. 289/2006. Art. 38. - (1) Documentaţiile de urbanism si amenajare a teritoriului se semnează de profesionisti calificaţi în domeniu prin licenţă sau studii postuniversitare de specialitate acreditate conform legii, precum si de alţi profesionisti cu drept de semnătură. (2) Dreptul de semnătură pentru documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism se stabileste pe bază de regulament elaborat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei, în colaborare cu Asociaţia Profesională a Urbanistilor din România, precum si cu alte organizaţii profesionale în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului. (21) Registrul Urbanistilor din România se înfiinţează ca instituţie publică, autonomă, cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, care se constituie din tarifele de atestare sau de examinare în vederea dobândirii dreptului de semnătură, de înscriere în Registrul urbanistilor si de exercitare a dreptului de semnătură, precum si din alte surse legale. (3) Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură, precum si Regulamentul referitor la organizarea si funcţionarea Registrului Urbanistilor din România se aprobă prin hotărâre a organului de conducere al Registrului Urbanistilor din România, cu avizul Ministerului Transporturilor, construcţiilor si Turismului, si se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Specialistii calificaţi în domeniul amenajării teritoriului si al urbanismului, care dobândesc dreptul de semnătură, se înscriu în Registrul urbanistilor. __________ Alineatele (21) si (3) au fost modificate prin art. I pct. 8 din Legea nr. 289/2006. CAPITOLUL IV Documentaţii de amenajare a teritoriului si de urbanism SECŢIUNEA 1 Definiţii si scop Art. 39. - (1) În sensul prezentei legi, prin documentaţii de amenajare a teritoriului si de urbanism se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism si regulamentele locale de urbanism, avizate si aprobate conform prezentei legi.

Pagina 76 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale. (3) Propunerile cu caracter director stabilesc strategiile si direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu la diverse niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin reglementări specifice în limitele teritoriilor administrative ale oraselor si comunelor. (4) Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate persoanele fizice si juridice. SECŢIUNEA a 2-a Documentaţii de amenajare a teritoriului Art. 40. - Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele: a) Planul de amenajare a teritoriului naţional; b) Planul de amenajare a teritoriului zonal; c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean. Art. 41. - (1) Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director si reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu si lung pentru întregul teritoriu al Ţării. (2) Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din secţiuni specializate. (3) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional si ale secţiunilor sale devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază. (4) Secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală. Prin lege se pot aproba si alte secţiuni. Art. 42. - (1) Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director si reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare socioeconomică a judeţului. Planul de amenajare a teritoriului judeţean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului naţional, cu Planul de amenajare a teritoriului zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum si cu alte programe de dezvoltare. (2) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului si de urbanism care le detaliază. (3) Fiecare judeţ trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean si să îl reactualizeze periodic, la 5-10 ani, în funcţie de politicile si de programele de dezvoltare ale judeţului. Art. 43. - Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director si se realizează în vederea soluŢionării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi: a) intercomunale sau interorăsenesti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de bază, comune si orase; b) interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi; c) regionale, compuse din mai multe judeţe. SECŢIUNEA a 3-a Documentaţii de urbanism Art. 44. - (1) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane si rurale si reglementează

Pagina 77 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI utilizarea terenurilor si condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. (2) Documentaţiile de urbanism transpun la nivelul localităţilor urbane si rurale propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal si judeţean. (3) Documentaţiile de urbanism au caracter de reglementare specifică si stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităţilor si părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. Art. 45. - Documentaţiile de urbanism sunt următoarele: a) Planul urbanistic general si regulamentul local aferent acestuia; b) Planul urbanistic zonal si regulamentul local aferent acestuia; c) Planul urbanistic de detaliu. Art. 46. - (1) Planul urbanistic general are caracter director si de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl actualizeze la 5-10 ani si să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor si acŢiunilor de dezvoltare. (2) Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la: a) stabilirea si delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii; b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan; c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie; d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice; e) modernizarea si dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare; f) stabilirea zonelor protejate si de protecţie a monumentelor istorice si a siturilor arheologice reperate; g) formele de proprietate si circulaţia juridică a terenurilor; h) precizarea condiţiilor de amplasare si conformare a volumelor construite, amenajate si plantate; i) zonele de risc natural delimitate si declarate astfel, conform legii, precum si la măsurile specifice privind prevenirea si atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor si realizarea construcţiilor în aceste zone. (3) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu si lung cu privire la: a) evoluţia în perspectivă a localităţii; b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu; c) traseele coridoarelor de circulaţie si de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal si judeţean; d) zonele de risc natural delimitate si declarate astfel, conform legii, precum si la măsurile specifice privind prevenirea si atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor si realizarea construcţiilor în aceste zone. __________ Litera f) a fost modificată prin art. I pct. 9 din Legea nr. 289/2006. - Litera i) de la alin. (2) a fost introdusă prin art. I pct. 10 din Legea nr. 289/2006. - Litera d) de la alin. (3) a fost introdusă prin art. I pct. 11 din Legea nr. 289/2006. Art. 47. - (1) Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată si asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic general a unei zone delimitate din teritoriul localităţii. (2) Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: a) organizarea reţelei stradale;

Pagina 78 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane; c) modul de utilizare a terenurilor; d) dezvoltarea infrastructurii edilitare; e) statutul juridic si circulaţia terenurilor; f) protejarea monumentelor istorice si servituţi în zonele de protecţie ale acestora. (3) Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul: a) zonelor centrale ale localităţilor; b) zonelor protejate si de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă si agrement, a parcurilor industriale, a parcelărilor; c) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii. (4) Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii se face de regulă în Planul urbanistic general. Art. 48. - (1) Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică, prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare si servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate. (2) Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la: a) asigurarea accesibilităţii si racordarea la reţelele edilitare; b) permisivităţi si constrângeri urbanistice privind volumele construite si amenajările; c) relaţiile funcţionale si estetice cu vecinătatea; d) compatibilitatea funcţiunilor si conformarea construcţiilor, amenajărilor si plantaţiilor; e) regimul juridic si circulaţia terenurilor si construcţiilor. (3) Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită a prevederilor stabilite prin Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal sau pentru stabilirea condiţiilor de construire. Art. 49. - (1) Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice si economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum si a regulamentelor locale de urbanism. (2) Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-teritorială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent Planului urbanistic zonal, cuprinde si detaliază prevederile Planului urbanistic general si ale Planului urbanistic zonal referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor, precum si de amplasare, dimensionare si realizare a volumelor construite, amenajărilor si plantaţiilor. (3) După aprobare Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal si Planul urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiŢie. SECŢIUNEA a 4-a Iniţierea si finanţarea activităţilor Art. 50. - Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative si executive, Guvernului, precum si persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului si în dezvoltarea localităţilor. Art. 51. - (1) Activităţile de amenajare a teritoriului si de urbanism, prevăzute în prezenta lege, se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat si din venituri proprii constituite la Ministerul Transporturilor, construcţiilor si Turismului, în baza art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare,

Pagina 79 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI precum si, după caz, de persoane juridice si fizice interesate în dezvoltarea unei localităţi sau a unei zone din cadrul acesteia. (2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaŢia să prevadă în bugetele anuale fonduri pentru elaborarea sau actualizarea, după caz, a planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor de urbanism, a hărţilor de risc natural, precum si a studiilor de fundamentare necesare în vederea elaborării acestora. (3) În vederea cofinanŢării de la bugetul de stat a hărţilor de risc/hazard, Ministerul Transporturilor, construcţiilor si Turismului va elabora norme metodologice de cofinanţare a hărţilor de risc/hazard, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 289/2006. Art. 52. - Pentru desfăsurarea unor activităţi comune de amenajare a teritoriului si de urbanism, pentru realizarea unor obiective de interes general, consiliile judeţene se pot asocia sau, după caz, pot colabora, în condiţiile legii, cu persoane juridice sau fizice din Ţară sau din străinătate în scopul atragerii de fonduri suplimentare. Art. 53. - Autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor urbanistice generale care intră în competenŢele de aprobare, precum si la urmărirea realizării acestora, potrivit legii. Art. 54. - (1) Planurile urbanistice zonale si planurile urbanistice de detaliu privind realizarea unor obiective de interes public, precum si pentru zone protejate se finanţează din bugetul de stat ori din bugetele locale. (2) Alte planuri urbanistice zonale sau de detaliu, în afară de cele precizate la alin. (1), se finanţează de persoanele juridice sau fizice interesate, cu sprijinul, după caz, al autorităţilor administraţiei publice locale, deosebit, pentru zone si localităţi care necesită cercetări si studii complexe, se face si din fonduri destinate cercetării, dezvoltării regionale si altele, în condiţiile stabilite de ministere si de alţi factori implicaţi. (2) În cazul documentaţiilor de urbanism aprobate, entitatea achizitoare poate organiza, în condiţiile legii, concurs de soluţii pentru ilustrare urbanistică, deschis specialistilor din domeniul arhitecturii si urbanismului, finanţat din aceleasi fonduri prevăzute la alin. (1). __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 132din Legea nr. 289/2006. SECŢIUNEA a 5-a Avizarea si aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism Art. 56. - (1) Avizarea si aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism se fac de către autorităţile si organismele centrale si teritoriale interesate, potrivit prevederilor anexei nr. 1 la prezenta lege. (2) Precizarea conţinutului documentaţiilor care se supun avizării, precum si a emitenŢilor de avize pentru fiecare categorie de documentaţii se va stabili prin ordin al ministrului lucrărilor publice, transporturilor si locuinţei. (3) Avizarea documentaţiilor de interes general - toate categoriile din domeniul amenajării teritoriului, precum si din domeniul urbanismului (cu excepţia Planului urbanistic de detaliu) se face fără perceperea unor taxe. SECŢIUNEA a 6-a Participarea populaţiei la activităţile de amenajare a teritoriului si de urbanism

Pagina 80 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Art. 57. - (1) Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism se realizează prin: a) informarea populaţiei, cel puţin prin afisare la primărie si anunţ public în presă; b) consultarea populaţiei, anterior aprobării documentaţiilor de urbanism si amenajare a teritoriului; c) alte forme de participare prevăzute de lege. (2) Cetăţenii pot participa la activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism, individual sau prin asociere, în condiţiile legii. __________ Literele a) si b) de la alin. (1) au fost modificate prin art. I pct. 14 din Legea nr. 289/2006. Art. 58. - Autorităţile administraţiei publice centrale si locale asigură organizarea si desfăsurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului si de urbanism. Art. 59. - Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice: a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind amenajarea teritoriului si dezvoltarea urbanistică a localităţilor; b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice centrale si locale privind elaborarea unor documentaţii de amenajare a teritoriului si de urbanism, precum si scopul pentru care acestea sunt elaborate; c) conţinutul documentaţiilor de urbanism care urmează a fi supuse aprobării, precum si al documentaţiilor aprobate, conform legii. __________ Litera c) a fost modificată prin art. I pct. 15 din Legea nr. 289/2006. Art. 60. - Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îsi exprimă opŢiunile si opiniile privind prevederile programelor de amenajare a teritoriului si de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum si cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism, în cadrul procesului de elaborare si aprobare a acestora, si se realizează prin publicarea procedurii de desfăsurare a consultării si desfăsurarea anchetei publice de importanţa documentaţiei de amenajare a teritoriului sau de urbanism, potrivit procedurilor stabilite de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuinţei. SECŢIUNEA a 7-a Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism aprobate Art. 62. - (1) Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism aprobate se face prin compartimentele de specialitate din aparatul propriu al consiliilor judeţene, municipale, orăsenesti si comunale, după caz, precum si de Inspectoratul de Stat în construcţii. (11) În situaţia neactualizării documentaţiilor de urbanism până la expirarea termenelor de valabilitate prevăzute prin hotărârile de aprobare a acestora, se suspendă eliberarea autorizaţiilor de construire/desfiinţare, conform legii. (2) Compartimentele de specialitate vor urmări corelarea realizării programelor de dezvoltare cu prevederile documentaţiilor aprobate. __________ Alineatul (11) a fost introdus prin art. I pct. 16 din Legea nr. 289/2006. CAPITOLUL V Sancţiuni Art. 63. - (1) Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, ontravenţională,

Pagina 81 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI disciplinară, administrativă sau penală, după caz, potrivit legii. (2) Constituie contravenţii următoarele fapte: a) refuzul instituţiilor publice de a furniza informaţii care, prin natura lor, sunt publice, pentru desfăsurarea corespunzătoare a activităţii de amenajare a teritoriului si de urbanism; b) supunerea spre avizare sau aprobare a unei documentaţii de urbanism incomplete ori care conŢine date eronate; c) avizarea si aprobarea de documentaţii de amenajare a teritoriului si de urbanism semnate de alte persoane decât cele stabilite prin lege; d) neîndeplinirea Atribuţiilor privind exercitarea controlului asupra modului de respectare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism; e) neluarea măsurilor prevăzute de lege în cazul nerespectării prevederilor din documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism. __________ Articolul a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 289/2006. Art. 631. - Contravenţiile prevăzute la art. 63 alin. (2) se sancŢionează astfel: a) nerespectarea prevederilor lit. a) si b), cu amendă de la 1.000 lei la 3.000 lei; b) nerespectarea prevederilor lit. c), cu amendă de la 1.000 lei la 9.000 lei; c) nerespectarea prevederilor lit. d) si e), cu amendă de la 1.000 lei la 2.500 lei. __________ Articolul a fost introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 289/2006. Art. 632. - Contravenţiilor prevăzute la art. 63 alin. (2) le sunt aplicabile dispoziŢiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenŢiilor, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările si completările ulterioare. __________ Articolul a fost introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 289/2006. Art. 64. - (1) Faptele de încălcare a prezentei legi se constată de organele de control al activităţii de amenajare a teritoriului si de urbanism ale consiliilor judeţene si locale, de reprezentanţi ai instituţiilor publice de specialitate ale autorităţilor centrale implicate în avizare, precum si de Inspectoratul de Stat în construcţii. (2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism aprobate fără avizele prevăzute de reglementările în vigoare sunt nule. Articolul a fost modificat prin art. I pct. 19 din Legea nr. 289/2006. CAPITOLUL VI Dispoziţii finale Art. 65. - (1) În absenţa Planului de amenajare a teritoriului judeţean si a Planului urbanistic general aprobate, pe teritoriile aferente nu se pot realiza investiţii în construcţii, lucrări tehnico-edilitare, precum si orice alte investiţii urbane. (2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului si de urbanism modificate fără respectarea prevederilor legale privitoare la avizarea si aprobarea acestora sunt nule. Art. 66. - Unităţile administrativ-teritoriale de bază, care la data intrării în vigoare a prezentei legi dispun de planuri urbanistice generale preliminare, au obligaŢia ca în termen de 12 luni să le finalizeze si să le aprobe ca documentaţii de urbanism definitive. Art. 67. - Dispoziţiile referitoare la categoriile de documentaţii de amenajare a teritoriului si de urbanism, competenţele de avizare si de aprobare a acestora, cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii si unele măsuri pentru realizarea

Pagina 82 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI locuinţelor, republicată, cu modificările ulterioare, precum si orice alte prevederi contrare prezentei legi se abrogă. Art. 68. - Anexa nr. 1 cuprinzând categoriile de documentaţii în domeniul amenajării teritoriului si urbanismului, competenţele de avizare si de aprobare a acestora, precum si anexa nr. 2 cuprinzând termenii de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii fac parte integrantă din prezenta lege. Această lege a fost adoptată de Senat în sedinţa din 7 iunie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României. p. PRESEDINTELE SENATULUI, PUSKAS VALENTIN-ZOLTAN Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în sedinţa din 18 iunie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României. PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR VALER DORNEANU Bucuresti, 6 iulie 2001. Nr. 350.

10.2. REGULAMENTUL GENERAL DE URBANISM HOTĂRÂRE nr.525 din 27 iunie 1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism Art. 1. - Se aprobă Regulamentul general de urbanism prevăzut în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - (1) Primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor vor lua măsuri pentru elaborarea şi/sau actualizarea documentaţiilor de urbanism şi le vor supune spre aprobare consiliilor locale, municipale, orăşeneşti şi comunale şi, respectiv, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. (2) Fondurile necesare pentru elaborarea şi/sau actualizarea planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism se asigură potrivit prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul. Finanţarea elaborării şi/sau actualizării acestor documentaţii se face conform Normelor metodologice privind finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor urbanistice generale ale localităţilor şi regulamentelor locale de urbanism prevăzute în anexa nr. 2. (3) Conţinutul-cadru al planului urbanistic general, care se va stabili pe categorii de mărime şi complexitate a localităţilor, se aprobă prin ordin al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei. Art. 3. - Controlul aplicării Regulamentului general de urbanism se efectuează de către compartimentele de specialitate din aparatul propriu al consiliilor locale şi judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, şi de către Inspectoratul de Stat în construcţii, conform prevederilor legale.

Pagina 83 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

Art. 4. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei va aproba, prin ordin al ministrului, în termen de două luni, un ghid cuprinzând precizări, detalieri şi exemplificări pentru elaborarea şi aprobarea regulamentelor locale de urbanism de către consiliile locale. Art. 5. - Cu aducerea la îndeplinire a prezentei hotărâri se însărcinează ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale. REGULAMENTUL GENERAL DE URBANISM CAPITOLUL I Principii generale ARTICOLUL 1 Rolul Regulamentului general de urbanism (1) Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul unitar de norme tehnice şi juridice care stă la baza elaborării planurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism. (2) Regulamentul general de urbanism stabileşte, în aplicarea legii, regulile de ocupare a terenurilor şi de amplasare a construcţiilor şi a amenjărilor aferente acestora. (3) Planurile de amenajare a teritoriului sau, după caz, planurile urbanistice şi regulamentele locale de urbanism cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor. ARTICOLUL 2 Domeniul de aplicare (1) Regulamentul general de urbanism se aplică în proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor, amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan, cât şi în extravilan. (2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) construcţiile şi amenajările cu caracter militar şi special, care se autorizează şi se execută în condiţiile stabilite de lege. CAPITOLUL II Reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor SECŢIUNEA 1 Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit ARTICOLUL 3 Terenuri agricole din extravilan (1) Autorizarea executării construcţiilor şi amenajărilor pe terenurile agricole din extravilan este permisă pentru funcţiunile şi în condiţiile stabilite de lege. (2) Autorităţile administraţiei publice locale vor urmări, la emiterea autorizaţiei de construire, gruparea suprafeţelor de teren afectate construcţiilor, spre a evita prejudicierea activităţilor agricole. ARTICOLUL 4 Terenuri agricole din intravilan

Pagina 84 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (1) Autorizarea executării construcţiilor pe terenurile agricole din intravilan este permisă pentru toate tipurile de construcţii şi amenajări specifice localităţilor, cu respectarea condiţiilor impuse de lege şi de prezentul regulament. (2) De asemenea, autorizarea prevăzută la alin. (1) se face cu respectarea normelor stabilite de consiliile locale pentru ocuparea raţională a terenurilor şi pentru realizarea următoarelor obiective: a) completarea zonelor centrale, potrivit condiţiilor urbanistice specifice impuse de caracterul zonei, având prioritate instituţiile publice, precum şi serviciile de interes general; b) valorificarea terenurilor din zonele echipate cu reţele tehnico-edilitare; c) amplasarea construcţiilor, amenajărilor şi lucrărilor tehnico-edilitare aferente acestora în ansambluri compacte. (3) Prin autorizaţia de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, conform legii. ARTICOLUL 5 Suprafeţe împădurite (1) Autorizarea executării construcţiilor şi amenajărilor pe terenuri cu destinaţie forestieră este interzisă. În mod excepţional, cu avizul organelor administraţiei publice de specialitate, se pot autoriza numai construcţiile necesare întreţinerii pădurilor, exploatărilor silvice şi culturilor forestiere. La amplasarea acestor construcţii se va avea în vedere dezafectarea unei suprafeţe cât mai mici din cultura forestieră. (2) Cabanele şi alte construcţii şi amenajări destinate turismului vor fi amplasate numai la liziera pădurilor, cu avizul conform al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului Turismului. (3) Delimitarea pe judeţe a terenurilor cu destinaţie forestieră, stabilită în condiţiile legii, de către organele de specialitate ale administraţiei publice, se comunică consiliilor judeţene prin ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului şi al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. ARTICOLUL 6 Resursele subsolului (1) Autorizarea executării construcţiilor definitive, altele decât cele industriale, necesare exploatării şi prelucrării resurselor în zone delimitate conform legii, care conţin resurse identificate ale subsolului, este interzisă. (2) Autorizarea executării construcţiilor industriale necesare exploatării şi prelucrării resurselor identificate ale subsolului se face de către consiliile judeţene sau consiliile locale, după caz, cu avizul organelor de stat specializate. (3) În cazul identificării de zone cu resurse în intravilanul localităţii, modalitatea exploatării acestora va face obiectul unui studiu de impact aprobat conform legii. (4) Zonele care conţin resurse identificate ale subsolului, delimitate potrivit legii, se comunică la consiliile judeţene prin ordin al preşedintelui Agenţei Naţionale pentru Resurse Minerale, pentru fiecare judeţ. ARTICOLUL 7 Resurse de apă şi platforme meteorologice (1) Autorizarea executării construcţiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apă şi în cuvetele lacurilor este interzisă, cu excepţia lucrărilor de poduri, lucrărilor necesare căilor ferate şi drumurilor de traversare a albiilor cursurilor de apă, precum şi a lucrărilor de gospodărire a apelor.

Pagina 85 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (2) Autorizarea executării lucrărilor prevăzute la alin. (1) este permisă numai cu avizul primarului şi al autorităţilor de gospodărire a apelor şi cu asigurarea măsurilor de apărare a construcţiilor respective împotriva inundaţiilor, a măsurilor de prevenire a deteriorării calităţii apelor de suprafaţă şi subterane, de respectare a zonelor de protecţie faţă de malurile cursurilor de apă şi faţă de lucrările de gospodărire şi de captare a apelor. (3) Autorizarea executării construcţiilor de orice fel în zona de protecţie a platformelor meteorologice se face cu avizul prealabil al autorităţii competente pentru protecţia mediului. (4) Zonele de protecţie sanitară se delimitează de către autorităţile administraţiei publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe baza avizului organelor de specialitate ale administraţiei publice. ARTICOLUL 8 Zone cu valoare peisagistică şi zone naturale protejate (1) Autorizarea executării construcţiilor şi a amenajărilor care, prin amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural - conformare şi amplasare goluri, raport golplin, materiale utilizate, învelitoare, paletă cromatică etc. depreciază valoarea peisajului este interzisă. (2) Autorizarea executării construcţiilor în parcuri naţionale, rezervaţii naturale, precum şi în celelalte zone protejate, de interes naţional, delimitate potrivit legii, se face cu avizul conform al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. (3) Consiliile judeţene vor identifica şi vor delimita, în funcţie de particularităţile specifice, acele zone naturale de interes local ce necesită protecţie pentru valoarea lor peisagistică şi vor stabili condiţiile de autorizare a executării construcţiilor, având în vedere păstrarea calităţii mediului natural şi a echilibrului ecologic. ARTICOLUL 9 Zone construite protejate (1) Autorizarea executării construcţiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes naţional, se face cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. (2) Autorizarea executării construcţiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes local, declarate şi delimitate prin hotărâre a consiliului judeţean, se face cu avizul serviciilor publice descentralizate din judeţ, subordonate ministerelor prevăzute la alin. (1). (3) Autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care au ca obiectiv cercetarea, conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice, se va face cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului culturii şi cultelor. SECŢIUNEA 2 Reguli cu privire la siguranţa construcţiilor şi la apărarea interesului public ARTICOLUL 10 Expunerea la riscuri naturale (1) Autorizarea executării construcţiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri naturale, cu excepţia acelora care au drept scop limitarea efectelor acestora, este interzisă. (2) În sensul prezentului regulament, prin riscuri naturale se înţelege: alunecări de teren, nisipuri mişcătoare, terenuri mlăştinoase, scurgeri de torenţi, eroziuni, avalanşe de

Pagina 86 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile şi altele asemenea, delimitate pe fiecare judeţ prin hotărâre a consiliului judeţean, cu avizul organelor de specialitate ale administraţiei publice. ARTICOLUL 11 Expunerea la riscuri tehnologice (1) Autorizarea executării construcţiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice, precum şi în zonele de servitute şi de protecţie ale sistemelor de alimentare cu energie electrică, conductelor de gaze, apă, canalizare, căilor de comunicaţie şi altor asemenea lucrări de infrastructură este interzisă. (2) În sensul prezentului regulament, riscurile tehnologice sunt cele determinate de procesele industriale sau agricole care prezintă pericol de incendii, explozii, radiaţii, surpări de teren ori de poluare a aerului, apei sau solului. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) construcţiile şi amenajările care au drept scop prevenirea riscurilor tehnologice sau limitarea efectelor acestora. ARTICOLUL 12 Construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice (1) Autorizarea executării construcţiilor care, prin natura şi destinaţia lor, pot genera riscuri tehnologice se face numai pe baza unui studiu de impact elaborat şi aprobat conform prevederilor legale. (2) Lista categoriilor de construcţii generatoare de riscuri tehnologice se stabileşte prin ordin comun al ministrului industriei şi resurselor, ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, ministrului apelor şi protecţiei mediului, ministrului sănătăţii şi familiei, ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei, ministrului apărării naţionale şi ministrului de interne. ARTICOLUL 13 Asigurarea echipării edilitare (1) Autorizarea executării construcţiilor care, prin dimensiunile şi destinaţia lor, presupun cheltuieli de echipare edilitară ce depăşesc posibilităţile financiare şi tehnice ale administraţiei publice locale ori ale investitorilor interesaţi sau care nu beneficiază de fonduri de la bugetul de stat este interzisă. (2) Autorizarea executării construcţiilor poate fi condiţionată de stabilirea, în prealabil, prin contract, a obligaţiei efectuării, în parte sau total, a lucrărilor de echipare edilitară aferente, de către investitorii interesaţi. ARTICOLUL 14 Asigurarea compatibilităţii funcţiunilor (1) Autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a zonei, stabilită printr-o documentaţie de urbanism, sau dacă zona are o funcţiune dominantă tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare spaţială proprie. (2) Condiţiile de amplasare a construcţiilor în funcţie de destinaţia acestora în cadrul localităţii sunt prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul regulament. ARTICOLUL 15 Procentul de ocupare a terenului Autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia ca procentul de ocupare a terenului să nu depăşească limita superioară stabilită conform anexei nr. 2 la prezentul regulament.

Pagina 87 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI

ARTICOLUL 16 Lucrări de utilitate publică (1) Autorizarea executării altor construcţii pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului, pentru realizarea de lucrări de utilitate publică, este interzisă. (2) Autorizarea executării lucrărilor de utilitate publică se face pe baza documentaţiei de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobată conform legii. CAPITOLUL III Condiţii de amplasare şi conformare a construcţiilor SECŢIUNEA 1 Reguli de amplasare şi retrageri minime obligatorii ARTICOLUL 17 Orientarea faţă de punctele cardinale Autorizarea executării construcţiilor se face cu respectarea condiţiilor şi a recomandărilor de orientare faţă de punctele cardinale, conform anexei nr. 3 la prezentul regulament. ARTICOLUL 18 Amplasarea faţă de drumuri publice (1) În zona drumului public se pot autoriza, cu avizul conform al organelor de specialitate ale administraţiei publice: a) construcţii şi instalaţii aferente drumurilor publice, de deservire, de întreţinere şi de exploatare; b) parcaje, garaje şi staţii de alimentare cu carburanţi şi resurse de energie (inclusiv funcţiunile lor complementare: magazine, restaurante etc.); c) conducte de alimentare cu apă şi de canalizare, sisteme de transport gaze, ţiţei sau alte produse petroliere, reţele termice, electrice, de telecomunicaţii şi infrastructuri ori alte instalaţii sau construcţii de acest gen. (2) În sensul prezentului regulament, prin zona drumului public se înţelege ampriza, fâşiile de siguranţă şi fâşiile de protecţie. (3) Autorizarea executării construcţiilor cu funcţiuni de locuire este permisă, cu respectarea zonelor de protecţie a drumurilor delimitate conform legii. (4) În sensul prezentului regulament, prin funcţiuni de locuire se înţelege: locuinţe, case de vacanţă şi alte construcţii cu caracter turistic, spaţii de cazare permanentă sau temporară pentru nevoi sociale, industriale sau de apărare, cum ar fi: cămine pentru bătrâni, cămine de nefamilişti, sanatorii, cămine pentru organizarea de şantier, cămine de garnizoană. ARTICOLUL 19 Amplasarea faţă de căi navigabile existente şi cursuri de apă potenţial navigabile (1) În zona căilor navigabile şi a cursurilor de apă potenţial navigabile se pot autoriza, cu avizul conform al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, următoarele lucrări: a) construcţii şi instalaţii aferente căilor navigabile, de deservire, de întreţinere şi de exploatare; b) semnale vizuale, auditive şi faruri, precum şi alte amenajări referitoare la siguranţa navigaţiei;

Pagina 88 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI c) construcţii pentru obiective portuare, fronturi de acostare, platforme de depozitare, drumuri de circulaţie, clădiri, construcţii hidrotehnice pentru şantierele navale, gări fluviale şi alte lucrări similare; d) traversări sau subtraversări ale căilor navigabile şi ale canalelor şi cursurilor de apă potenţial navigabile cu conducte de presiune (apă, gaze, ţiţei, abur) de linii electrice şi de telecomunicaţii, precum şi traversările cu poduri şi lucrările de amenajări hidroenergetice şi de artă; e) adăposturi de iarnă pentru nave, staţii de alimentare cu carburanţi şi resurse de energie; f) instalaţii de captare a apei din albia căilor navigabile şi instalaţii de evacuare a apelor reziduale sau de altă natură; g) apărări de maluri de orice natură, diguri longitudinale şi transversale şi alte lucrări similare. (2) În sensul prezentului regulament, prin zonă fluvială se înţelege fâşia de teren situată în lungul ţărmului apelor interioare navigabile sau potenţial navigabile. Zona fluvială se stabileşte de către autoritatea de stat competentă, potrivit legii. În porturi, zona căilor navigabile coincide cu incinta portuară. ARTICOLUL 20 Amplasarea faţă de căi ferate din administrarea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. (1) În zona de protecţie a infrastructurilor feroviare se pot amplasa, cu avizul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei: a) construcţii şi instalaţii aferente exploatării şi întreţinerii liniilor de cale ferată; b) construcţii şi instalaţii pentru exploatarea materialului rulant şi a mijloacelor de restabilire a circulaţiei; c) instalaţii fixe pentru tracţiune electrică; d) instalaţii de semnalizare, centralizare, bloc de linie automat, telecomunicaţii, transmisiuni de date şi construcţiile aferente acestora. (2) construcţiile care se amplasează în zona de protecţie a infrastructurii feroviare situată în intravilan se autorizează cu avizul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. (3) În sensul prezentului regulament, prin zonă de protecţie a infrastructurii feroviare se înţelege fâşia de teren, indiferent de proprietar, cu lăţimea de 100 m măsurată de la limita zonei cadastrale C.F.R., situată de o parte şi de alta a căii ferate. (4) Lucrările de investiţii ale agenţilor economici şi ale instituţiilor publice, care afectează zona de protecţie a infrastructurii feroviare, se vor autoriza numai cu avizul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, şi anume: a) căi ferate industriale; b) lucrări hidrotehnice; c) traversarea căii ferate de către drumuri prin pasaje denivelate; d) subtraversarea liniilor de cale ferată de reţele de telecomunicaţii, energie electrică, conducte sub presiune de apă, gaze, produse petroliere, termotehnologice şi canale libere. (5) În zona de protecţie a infrastructurii transporturilor feroviare se interzic: a) amplasarea oricăror construcţii, depozite de materiale sau înfiinţarea de plantaţii care împiedică vizibilitatea liniei şi a semnalelor feroviare; b) efectuarea oricăror lucrări care, prin natura lor, ar provoca alunecări de teren, surpări sau ar afecta stabilitatea solului prin tăierea copacilor, extragerea de materiale de construcţii sau care modifică echilibrul pânzei freatice subterane;

Pagina 89 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI c) depozitarea necorespunzătoare de materiale, substanţe sau deşeuri care contravin normelor de protecţie a mediului sau care ar putea provoca degradarea infrastructurii căilor ferate române, a zonei de protecţie a infrastructurii căilor ferate române, precum şi a condiţiilor de desfăşurare normală a traficului. (6) Depozitarea sau manipularea unor materiale, substanţe sau deşeuri de felul celor prevăzute la alin. (5) lit. c) este permisă numai cu respectarea condiţiilor stabilite de Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. - S.A. (7) Amenajările şi instalaţiile de manipulare, de transvazare sau de depozitare a materialelor, substanţelor sau deşeurilor prevăzute la alin. (6) se pot realiza pe bază de studii privind implicaţiile asupra activităţii feroviare şi de mediu executate de unităţi de proiectare autorizate, pe baza avizului Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi cu autorizaţia Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. (8) Cedarea, transferul, ocuparea temporară sau definitivă a terenului din patrimoniul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., pentru lucrările de interes public, atât în intravilan cât şi în extravilan, se fac numai cu avizul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. ARTICOLUL 21 Amplasarea faţă de aeroporturi Autorizarea executării construcţiilor în vecinătatea terenurilor aferente aeroporturilor şi a culoarelor de siguranţă stabilite conform legii se face cu avizul conform al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. ARTICOLUL 22 Retrageri faţă de fâşia de protecţie a frontierei de stat (1) Autorizarea executării construcţiilor în extravilan se face numai la distanţa de 500 m faţă de fâşia de protecţie a frontierei de stat, către interior. (2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) punctele de control pentru trecerea frontierei, cu construcţiile-anexă, terminalele vamale şi alte construcţii şi instalaţii care se pot amplasa cu avizul conform al organelor de specialitate ale administraţiei publice şi cu respectarea prevederilor legale privind frontiera de stat a României. ARTICOLUL 23 Amplasarea faţă de aliniament (1) Clădirile vor fi amplasate la limita aliniamentului sau retrase faţă de acesta, după cum urmează: a) în cazul zonelor construite compact, construcţiile vor fi amplasate obligatoriu la aliniamentul clădirilor existente; b) retragerea construcţiilor faţă de aliniament este permisă numai dacă se respectă coerenţa şi caracterul fronturilor stradale. (2) În ambele situaţii, autorizaţia de construire se emite numai dacă înălţimea clădirii nu depăşeşte distanţa măsurată, pe orizontală, din orice punct al clădirii faţă de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (2) construcţiile care au fost cuprinse într-un plan urbanistic zonal aprobat conform legii. (4) În sensul prezentului regulament, prin aliniament se înţelege limita dintre domeniul privat şi domeniul public. ARTICOLUL 24 Amplasarea în interiorul parcelei

Pagina 90 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă se respectă: a) distanţele minime obligatorii faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, conform Codului civil; b) distanţele minime necesare intervenţiilor în caz de incendiu, stabilite pe baza avizului unităţii teritoriale de pompieri. SECŢIUNEA 2 Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii ARTICOLUL 25 Accese carosabile (1) Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă există posibilităţi de acces la drumurile publice, direct sau prin servitute, conform destinaţiei construcţiei. Caracteristicile acceselor la drumurile publice trebuie să permită intervenţia mijloacelor de stingere a incendiilor. (2) În mod excepţional se poate autoriza executarea construcţiilor fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), cu avizul unităţii teritoriale de pompieri. (3) Numărul şi configuraţia acceselor prevăzute la alin. (1) se determină conform anexei nr. 4 la prezentul regulament. (4) Orice acces la drumurile publice se va face conform avizului şi autorizaţiei speciale de construire, eliberate de administratorul acestora. ARTICOLUL 26 Accese pietonale (1) Autorizarea executării construcţiilor şi a amenajărilor de orice fel este permisă numai dacă se asigură accese pietonale, potrivit importanţei şi destinaţiei construcţiei. (2) În sensul prezentului articol, prin accese pietonale se înţelege căile de acces pentru pietoni, dintr-un drum public, care pot fi: trotuare, străzi pietonale, pieţe pietonale, precum şi orice cale de acces public pe terenuri proprietate publică sau, după caz, pe terenuri proprietate privată grevate de servitutea de trecere publică, potrivit legii sau obiceiului. (3) Accesele pietonale vor fi conformate astfel încât să permită circulaţia persoanelor cu handicap şi care folosesc mijloace specifice de deplasare. SECŢIUNEA 3 Reguli cu privire la echiparea tehnico-edilitară ARTICOLUL 27 Racordarea la reţelele publice de echipare edilitară existente (1) Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă există posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente de apă, la instalaţiile de canalizare şi de energie electrică. (2) De la dispoziţiile alineatului precedent se poate deroga, cu avizul organelor administraţiei publice locale, pentru locuinţe individuale, în următoarele condiţii: a) realizarea de soluţii de echipare în sistem individual care să respecte normele sanitare şi de protecţie a mediului; b) beneficiarul se obligă să racordeze construcţia, potrivit regulilor impuse de consiliul local, la reţeaua centralizată publică, atunci când aceasta se va realiza. (3) Pentru celelalte categorii de construcţii se poate deroga de la prevederile alin. (1) cu avizul organelor administraţiei publice competente, dacă beneficiarul se obligă să

Pagina 91 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI prelungească reţeaua existentă, atunci când aceasta are capacitatea necesară, sau se obligă fie să mărească capacitatea reţelelor publice existente, fie să construiască noi reţele. (4) Prevederile alin. (2) şi (3) se aplică, în mod corespunzător, autorizării executării construcţiilor în localităţile unde nu există reţele publice de apă şi de canalizare. ARTICOLUL 28 Realizarea de reţele edilitare (1) Extinderile de reţele sau măririle de capacitate a reţelelor edilitare publice se realizează de către investitor sau beneficiar, parţial sau în întregime, după caz, în condiţiile contractelor încheiate cu consiliile locale. (2) Lucrările de racordare şi de branşare la reţeaua edilitară publică se suportă în întregime de investitor sau de beneficiar. ARTICOLUL 29 Proprietatea publică asupra reţelelor edilitare (1) Reţelele de apă, de canalizare, de drumuri publice şi alte utilităţi aflate în serviciul public sunt proprietate publică a comunei, oraşului sau judeţului, dacă legea nu dispune altfel. (2) Reţelele de alimentare cu gaze, cu energie electrică şi de telecomunicaţii sunt proprietate publică a statului, dacă legea nu dispune altfel. (3) Lucrările prevăzute la alin. (1) şi (2), indiferent de modul de finanţare, intră în proprietatea publică. SECŢIUNEA 4 Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor ARTICOLUL 30 Parcelarea (1) Parcelarea este operaţiunea de divizare a unei suprafeţe de teren în minimum 4 loturi alăturate, în vederea realizării de noi construcţii. Pentru un număr mai mare de 12 loturi se poate autoriza realizarea parcelării şi executarea construcţiilor cu condiţia adoptării de soluţii de echipare colectivă care să respecte normele legale de igienă şi de protecţie a mediului. (2) Autorizarea executării parcelărilor, în baza prezentului regulament, este permisă numai dacă pentru fiecare lot în parte se respectă cumulativ următoarele condiţii: a) front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri înşiruite şi de minimum 12 m pentru clădiri izolate sau cuplate; b) suprafaţa minimă a parcelei de 150 m2 pentru clădiri înşiruite şi, respectiv, de minimum 200 m2 pentru clădiri amplasate izolat sau cuplate; c) adâncime mai mare sau cel puţin egală cu lăţimea parcelei. (3) Sunt considerate loturi construibile numai loturile care se încadrează în prevederile alin. (2). ARTICOLUL 31 Înălţimea construcţiilor (1) Autorizarea executării construcţiilor se face cu respectarea înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei, fără ca diferenţa de înălţime să depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat învecinate. (2) În sensul prezentului regulament, clădiri imediat învecinate sunt cele amplasate alăturat, de aceeaşi parte a străzii.

Pagina 92 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) construcţiile care au fost cuprinse într-un plan urbanistic zonal, aprobat conform legii. ARTICOLUL 32 Aspectul exterior al construcţiilor (1) Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei. (2) Autorizarea executării construcţiilor care, prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii, este interzisă. SECŢIUNEA 5 Reguli cu privire la amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejmuiri ARTICOLUL 33 Parcaje (1) Autorizarea executării construcţiilor care, prin destinaţie, necesită spaţii de parcare se emite numai dacă există posibilitatea realizării acestora în afara domeniului public. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), utilizarea domeniului public pentru spaţii de parcare se stabileşte prin autorizaţia de construire de către delegaţiile permanente ale consiliilor judeţene sau de către primari, conform legii. (3) Suprafeţele parcajelor se determină în funcţie de destinaţia şi de capacitatea construcţiei, conform anexei nr. 5 la prezentul regulament. ARTICOLUL 34 Spaţii verzi şi plantate Autorizaţia de construire va conţine obligaţia menţinerii sau creării de spaţii verzi şi plantate, în funcţie de destinaţia şi de capacitatea construcţiei, conform anexei nr. 6 la prezentul regulament. ARTICOLUL 35 Împrejmuiri (1) În condiţiile prezentului regulament, este permisă autorizarea următoarelor categorii de împrejmuiri: a) împrejmuiri opace, necesare pentru protecţia împotriva intruziunilor, separarea unor servicii funcţionale, asigurarea protecţiei vizuale; b) împrejmuiri transparente, decorative sau gard viu, necesare delimitării parcelelor aferente clădirilor şi/sau integrării clădirilor în caracterul străzilor sau al ansamblurilor urbanistice. (2) Pentru ambele categorii, aspectul împrejmuirilor se va supune aceloraşi exigenţe ca şi în cazul aspectului exterior al construcţiei. CAPITOLUL IV Dispoziţii finale ARTICOLUL 36 Autorizarea directă (1) Regulamentele locale de urbanism vor urmări detalierea articolelor cuprinse în prezentul regulament, conform condiţiilor specifice fiecărei localităţi şi caracteristicilor unităţilor teritoriale de referinţă.

Pagina 93 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI (2) Până la aprobarea planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism, autorizarea executării construcţiilor se va face numai în condiţiile stabilite de prezentul regulament. ARTICOLUL 37 Destinaţia unui teren sau a unei construcţii În sensul prezentului regulament, prin destinaţia unui teren sau a unei construcţii se înţelege modul de utilizare a acestora, conform funcţiunii prevăzute în reglementările cuprinse în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. ARTICOLUL 38 Organele administraţiei publice competente Organele administraţiei publice competente la care se face trimitere în prezentul regulament, pentru a da avize în procedura de eliberare a autorizaţiilor, se determină periodic, în funcţie de organizarea concretă a administraţiei publice, prin ordin comun al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei şi al ministrului administraţiei publice. ARTICOLUL 39 Litigiile Litigiile dintre solicitanţii de autorizaţii şi autorităţile administraţiei publice sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, în condiţiile Legii contenciosului administrativ. ARTICOLUL 40 Anexele regulamentului Anexele nr. 1-6 fac parte integrantă din prezentul regulament.

ANEXA Nr. 1 la regulament AMPLASAREA Construcţiilor, în funcţie de destinaţia acestora, în cadrul localităţii 1.1. - construcţii administrative 1.1.1. - Sediul Parlamentului 1.1.2. - Sediul Preşedinţiei 1.1.3. - Sediul Guvernului 1.1.4. - Sediul Curţii Supreme de Justiţie 1.1.5. - Sediul Curţii Constituţionale 1.1.6. - Sediul Consiliului Legislativ 1.1.7. - Sedii de ministere Amplasament: capitala României, în zona centrală 1.1.8. - Sedii de prefecturi 1.1.9. - Sedii de servicii descentralizate în teritoriu ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale Amplasament: municipii reşedinţă de judeţ, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie 1.1.10. - Sedii de primării Amplasament: municipii, oraşe sau comune, în zona centrală

Pagina 94 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 1.1.11. - Sedii de partid - sediul central Amplasament: capitala României, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie - filiale Amplasament: municipii, oraşe, reşedinţe de comună, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie 1.1.12. - Sedii de sindicate, culte, fundaţii, organizaţii neguvernamentale, asociaţii, agenţii, fonduri etc. Amplasament: municipii, oraşe, reşedinţe de comună, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie 1.1.13. - Sedii de birouri Amplasament: municipii, oraşe, reşedinţe de comună, în zona centrală, pe principalele artere de circulaţie sau în zone de interes. 1.2. - construcţii financiar-bancare 1.2.1. - Sediul Băncii Naţionale a României - sediul central Amplasament: capitala României, în zona centrală Amplasament: sectoarele municipiului Bucureşti, municipii reşedinţă de judeţ, municipii, oraşe, în zona centrală 1.2.2. - Sedii de bănci - sediul central Amplasament: capitala României, municipii reşedinţă de judeţ, în zona centrală - filiale Amplasament: sectoarele municipiului Bucureşti, municipii şi oraşe, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie 1.2.3. - Sedii de societăţi de asigurări (de bunuri, de persoane), burse de valori şi mărfuri Amplasament: în zona centrală/de interes. 1.3. - construcţii comerciale 1.3.1. - Comerţ nealimentar Amplasament: în zonele de interes comercial 1.3.2. - Magazin general Amplasament: în zona centrală/zona rezidenţială/centrul de cartier - se va evita amplasarea în vecinătatea aeroporturilor sau a industriilor nocive 1.3.3. - Supermagazin (supermarket) Amplasament: în zona centrală/zona rezidenţială/centrul de cartier - se va evita amplasarea în vecinătatea aeroporturilor sau a industriilor nocive 1.3.4. - Piaţa agroalimentară Amplasament: în zona de interes comercial sau minimum 40 m faţă de clădiri având alte funcţiuni decât cea comercială 1.3.5. - Comerţ alimentar Amplasament: în zona de interes comercial - se va evita amplasarea în zonele puternic poluate 1.3.6. - Alimentaţie publică Amplasament: în zonele rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement - se admite amplasarea la parterul locuinţelor numai în condiţiile asigurării izolării totale a aburului, mirosului şi zgomotului 1.3.7. - Servicii

Pagina 95 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Amplasament: în zona centrală, comercială, rezidenţială sau de agrement - se interzice amplasarea atelierelor poluante în zona de locuit - se interzice amplasarea în zone industriale pentru alte servicii decât cele industriale 1.3.8. - Autoservice Amplasament: la limita zonei industriale - se vor evita sursele de poluare chimică, posturile trafo şi zonele de afluenţă a publicului. 1.4. - construcţii de cult 1.4.1. - Lăcaşe de cult Amplasament: alăturarea de lăcaşe de cult noi în incinta sau în vecinătatea monumentelor istorice se va face cu respectarea prevederilor legale 1.4.2. - Mănăstiri 1.4.3. - Schituri Amplasament: în afara localităţilor - extinderea mănăstirilor vechi - monumente istorice se va face cu respectarea prevederilor legale 1.4.4. - Cimitire Amplasament: la marginea localităţii - extinderea cimitirelor se face cu respectarea prevederilor legale. 1.5. - construcţii de cultură 1.5.1. - Expoziţii 1.5.2. - Muzee 1.5.3. - Biblioteci 1.5.4. - Cluburi 1.5.5. - Săli de reuniune 1.5.6. - Cazinouri 1.5.7. - Case de cultură 1.5.8. - Centre şi complexe culturale 1.5.9. - Cinematografe 1.5.10. - Teatre dramatice, de comedie, de revistă, operă, operetă, de păpuşi 1.5.11. - Săli polivalente Amplasament: în zona destinată dotărilor pentru cultură, educaţie sau în zona verde - este posibilă amplasarea în zona comercială, administrativă, religioasă sau de agrement - se va evita amplasarea în vecinătatea unităţilor poluante 1.5.12. - Circ Amplasament: în zona de agrement/zona verde. 1.6. - construcţii de învăţământ 1.6.1. - Învăţământ preşcolar (grădiniţe) Amplasament: în zonele rezidenţiale, distanţa maximă de parcurs 500 m 1.6.2. - Şcoli primare 1.6.3. - Şcoli gimnaziale 1.6.4. - Licee 1.6.5. - Şcoli postliceale 1.6.6. - Şcoli profesionale

Pagina 96 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Amplasament: în zonele şi cartierele de locuit, distanţa maximă de parcurs 1000 m 1.6.7. - Învăţământ superior Amplasament: în funcţie de condiţiile şi exigenţele profilului de învăţământ. 1.7. - construcţii de sănătate 1.7.1. - Spital clinic universitar Amplasament: în campusurile universitare sau adiacent facultăţilor de profil - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu) 1.7.2. - Spital general (judeţean, orăşenesc, comunal, cuplat sau nu cu dispensar policlinic) 1.7.3. - Spital de specialitate (maternitate, pediatrie, contagioşi, oncologie, urgenţă, reumatologie, clinici particulare) Amplasament: în zona destinată dotărilor pentru sănătate, în funcţie de profilul spitalului - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu) 1.7.4. - Asistenţă de specialitate (boli cronice, handicapaţi, recuperări funcţionale, centre psihiatrice) Amplasament: în zone extraorăşeneşti, în zone în care formele de relief şi vegetaţia permit crearea de zone verzi (parcuri, grădini etc.) - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu) 1.7.5. - Dispensar policlinic [(gr. 1, 2, 3) 600, 1.200, 2.400 consultaţii/zi] Amplasament: independent sau în cadrul unor construcţii pentru sănătate/locuinţe 1.7.6. - Dispensar urban (cu 2-4 circumscripţii independente sau cuplate cu staţionar, casă de naşteri, farmacie) 1.7.7. - Dispensar rural (cu 2-4 circumscripţii independente sau cuplate cu staţionar, casă de naşteri, farmacie) Amplasament: independent sau în cadrul unor construcţii pentru sănătate/locuinţe - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu) 1.7.8. - Alte unităţi (centre de recoltare sânge, medicină preventivă, staţii de salvare, farmacii) Amplasament: în cadrul unor construcţii pentru sănătate sau independent, în funcţie de profilul unităţii 1.7.9. - Creşe şi creşe speciale pentru copii (cu 1, 2 É, n grupe) Amplasament: în cadrul unor construcţii publice/locuinţe - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu) - se recomandă amplasarea în zone de relief şi cadru natural favorabil 1.7.10. - Leagăn de copii Amplasament: în general în zone extraorăşeneşti - se interzice amplasarea în vecinătatea surselor de poluare (aeroport, industrii nocive, trafic greu). 1.8. - construcţii şi amenajări sportive 1.8.1. - Complexuri sportive 1.8.2. - Stadioane

Pagina 97 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 1.8.3. - Săli de antrenament pentru diferite sporturi Amplasament: în zone verzi, nepoluate, şi pe cât posibil în vecinătatea unor cursuri sau oglinzi de apă 1.8.4. - Săli de competiţii sportive (specializate sau polivalente) 1.8.5. - Patinoare artificiale Amplasament: de preferinţă în zonele rezidenţiale sau în vecinătatea complexurilor sportive şi de agrement 1.8.6. - Poligoane pentru tir 1.8.7. - Popicării Amplasament: în zone nepoluate, bogat plantate, şi pe cât posibil în vecinătatea unor cursuri sau oglinzi de apă. 1.9. - construcţii de agrement 1.9.1. - Locuri de joacă pentru copii Amplasament: în cadrul zonei de locuit - se vor evita amplasamentele în vecinătatea surselor de zgomote puternice şi de vibraţii (aeroporturi, zone industriale, artere de trafic greu) 1.9.2. - Parcuri 1.9.3. - Scuaruri Amplasament: se vor evita amplasamentele în vecinătatea surselor producătoare de zgomote puternice şi de vibraţii (aeroporturi, zone industriale, artere de trafic greu). 1.10. - construcţii de turism 1.10.1. - Hotel *-***** 1.10.2. - Hotel-apartament *-***** 1.10.3. - Motel *-** 1.10.4. - Vile **-***** Amplasament: în zone nepoluate, bogat plantate - se pot amplasa şi în vecinătatea altor dotări turistice - se vor evita amplasamentele în vecinătatea surselor de poluare (zone industriale, artere de trafic greu) 1.10.5. - Bungalouri *-*** Amplasament: în perimetrul campingurilor, satelor de vacanţă sau ca spaţii complementare unităţilor hoteliere 1.10.6. - Cabane categoria *-*** Amplasament: în zone montane, rezervaţii naturale, în apropierea staţiunilor balneare sau a altor obiective de interes turistic 1.10.7. - Campinguri *-**** 1.10.8. - Sate de vacanţă **-*** Amplasament: în locuri pitoreşti, cu microclimat favorabil, ferite de zgomot sau de alte surse de poluare, precum şi de orice alte elemente care ar putea pune în pericol securitatea turiştilor (linii de înaltă tensiune, terenuri sub nivelul mării, zone inundabile). 1.11. - construcţii de locuinţe Amplasament: se vor evita amplasamentele în vecinătatea surselor producătoare de noxe, zgomote puternice şi vibraţii (aeroport, zone industriale, artere de trafic greu).

Pagina 98 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI ANEXA Nr. 2 la regulament PROCENTUL de ocupare a terenurilor Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabileşte în funcţie de destinaţia zonei în care urmează să fie amplasată construcţia şi de condiţiile de amplasare în cadrul terenului, după cum urmează: 2.1. - Destinaţia zonei în care urmează să fie amplasată construcţia: 2.1.1. - Zone centrale - 80% 2.1.2. - Zone comerciale - 85% 2.1.3. - Zone mixte - 70% 2.1.4. - Zone rurale - 30% 2.1.5. - Zone rezidenţiale 2.1.5. - zonă exclusiv rezidenţială cu locuinţe P, P+1, P+2 - 35% 2.1.5. - zonă rezidenţială cu clădiri cu mai mult de 3 niveluri - 20% 2.1.5. - zonă predominant rezidenţială (locuinţe cu dotări aferente) - 40% 2.1.6. - Zone industriale - pentru cele existente - nu este prevăzut un procent maxim de ocupare a terenului - pentru cele propuse - procentul maxim de ocupare a terenului se stabileşte prin studiu de fezabilitate 2.1.7. - Zone de recreere - nu este prevăzut un grad maxim de ocupare a terenului. 2.2. - Condiţii de amplasare în cadrul terenului 2.2.1. - construcţii de cultură şi alte construcţii ce cuprind săli de reuniuni Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament, la pct. 1.5.5, 1.5.7--1.5.12, 1.8.1, 1.8.2, 1.8.4, 1.8.5, având un număr de minimum 200 de locuri, se va prevedea un spaţiu amenajat, exterior construcţiei, cu o suprafaţă de 0,6 m2/loc, în afara spaţiului destinat circulaţiei publice. La aceasta se va adăuga suprafaţa necesară spaţiilor verzi şi plantaţiilor, dimensionată conform anexei nr. 6 la prezentul regulament. 2.2.2. - construcţii de învăţământ Amplasament organizat în patru zone, dimensionate în funcţie de capacitatea unităţii de învăţământ, după cum urmează: - zona ocupată de construcţie; - zona curţii de recreaţie, de regulă asfaltată; - zona terenurilor şi instalaţiilor sportive; - zonă verde, inclusiv grădină de flori. Pentru învăţământul preşcolar (grădiniţe) se va asigura o suprafaţă minimă de teren de 22 m2/copil, iar pentru şcoli primare, gimnaziale, licee, şcoli postliceale şi şcoli profesionale, o suprafaţă minimă de 20 m2/elev. Procentul maxim de ocupare a terenului se va referi la toate cele patru zone menţionate: - 25% teren ocupat de construcţii - 75% teren amenajat (curte recreaţie şi amenajări sportive, zonă verde, grădină de flori) din terenul total. 2.2.3. - construcţii de sănătate

Pagina 99 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Amplasament organizat în trei zone, dimensionate în funcţie de capacitatea construcţiei, după cum urmează: - zona ocupată de construcţii; - zona accese, alei, parcaje; - zona verde, cu rol decorativ şi de protecţie. Capacitatea construcţiilor cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.5-1.7.7 se stabileşte pe baza populaţiei arondate pentru care se acordă în medie 7,5 consultaţii pe an de locuitor, pentru un număr de 280 de zile lucrătoare. Suprafaţa minimă a terenului care va cuprinde cele trei zone funcţionale este de 5 m2/consultaţie. Se recomandă organizarea unei incinte împrejmuite la clădirile independente. Pentru construcţiile de creşe şi creşe speciale amplasamentul trebuie să asigure o suprafaţă de minimum 25 m2/copil pentru creşe şi de 40 m2/copil pentru creşele speciale organizate în patru zone: - zona ocupată de construcţii; - zona ocupată de spaţii de joacă (nisip, bazin, plajă, gazon); - zona pentru spaţiu tehnico-gospodăresc; - zona verde de parc şi alei. Procentul maxim de ocupare a terenului pentru construcţii va fi de 20%. 2.2.4. - construcţii şi amenajări sportive Pentru construcţiile şi amenajările sportive cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.8.1-1.8.5, amplasamentul trebuie să permită organizarea în trei zone funcţionale, dimensionate conform capacităţii construcţiei: - zona pentru construcţii; - zona pentru spaţii verzi; - zona pentru alei, drumuri şi parcaje. Procentul maxim de ocupare a terenului va fi de: - 50% pentru construcţii şi amenajări sportive; - 20% pentru alei, drumuri şi parcaje; - 30% pentru spaţii verzi. 2.2.5. - construcţiile şi amenajările cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 1.5.1-1.5.3, 1.7.8-1.7.10, 1.9, 1.10 şi 1.11 vor respecta condiţiile specifice date de destinaţia zonei în care urmează să fie amplasate.

ANEXA Nr. 3 la regulament ORIENTAREA Construcţiilor faţă de punctele cardinale 3.1. - construcţii administrative şi financiar-bancare Pentru toate categoriile de construcţii administrative şi financiar-bancare se recomandă orientarea, astfel încât să se asigure însorirea spaţiilor pentru public şi a birourilor. 3.2. - construcţii comerciale Pentru toate categoriile de construcţii comerciale se recomandă orientarea, astfel încât să se asigure însorirea spaţiilor pentru public şi a birourilor. Pagina 100 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Se recomandă orientarea nord a depozitelor, atelierelor de lucru, bucătăriilor şi a spaţiilor de preparare. 3.3. - construcţii de cult Condiţiile de orientare sunt date de specificul cultului. 3.4. - construcţii de cultură 3.4.1. - construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.5.1-1.5.3 şi 1.5.8 vor avea spaţiile de lectură şi sălile de expunere orientate nord, nord-est, nord-vest. Acolo unde încadrarea în zonă nu permite o astfel de orientare a sălilor de lectură şi a sălilor de expunere, rezolvările de faţadă vor evita însorirea. 3.4.2. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.5.9-1.5.12 nu se impun condiţii de orientare faţă de punctele cardinale. 3.5. - construcţii de învăţământ Pentru toate categoriile de construcţii de învăţământ, orientarea sălilor de clasă va fi sud, sud-est, sud-vest. Bibliotecile, sălile de ateliere şi laboratoare se vor orienta nord. Terenurile de sport vor avea latura lungă orientată nord-sud. 3.6. - construcţii de sănătate 3.6.1. - construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.1-1.7.4 vor avea: - saloanele şi rezervele orientate sud, sud-est, sudvest; - laboratoarele şi serviciile tehnice medicale orientate nord; - cabinetele vor fi orientate sud, sud-est. 3.6.2. - construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.5-1.7.8 vor avea aceeaşi orientare pentru cabinete, laboratoare şi servicii tehnice. 3.6.3. - Dormitoarele şi spaţiile de joacă din creşe, creşe speciale şi leagăne de copii vor fi orientate sud, sudest, sud-vest. 3.7. - construcţii şi amenajări sportive Vor fi luate măsuri de protecţie împotriva însoririi excesive: - copertine deasupra gradenelor pentru spectatori, în cazul stadioanelor sau al terenurilor pentru competiţii; - plantaţii de arbori şi arbuşti cât mai uniforme ca densitate şi înălţime, pe toate laturile terenurilor pentru antrenamente, în scopul evitării fenomenelor de discontinuitate luminoasă; - parasolare sau geamuri termopan-reflectorizante la pereţii vitraţi orientaţi sud-vest sau vest ai holurilor pentru public sau ai sălii de sport. Terenurile de sport în aer liber vor fi orientate cu axa longitudinală pe direcţia nordsud, cu abatere de maximum 15 grade spre vest sau spre est. Piscinele descoperite şi acoperite (înot, sărituri, polo) vor fi orientate cu axa longitudinală pe direcţia nord-sud, cu o abatere de maximum 20 grade spre vest sau est. Poligoanele pentru tir vor fi orientate cu axa mare pe direcţia nord-sud, ţintele fiind amplasate spre nord. Pentru bazele hipice, linia de sosire spre potou va fi orientată nord, nord-est.

Pagina 101 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 3.8. - construcţii de agrement Sălile de tip club vor fi orientate sud, sud-vest sau sud-est. 3.9. - construcţii de turism Pentru toate categoriile de construcţii de turism se recomandă orientarea nord a spaţiilor tehnice şi a anexelor. 3.10. - construcţiile de locuinţe Se recomandă evitarea orientării spre nord a dormitoarelor. ANEXA Nr. 4 la regulament ACCESE CAROSABILE Stabilirea numărului admis de accese din străzile de categoria I şi a II-a, ca şi localizarea acestora se vor face astfel încât să nu afecteze fluenţa circulaţiei. 4.1. - construcţii administrative 4.1.1. - construcţiile administrative cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.11.1.10 vor fi prevăzute cu: - accese carosabile directe din străzi de categoria I şi a II-a, după caz; - accese carosabile separate: acces oficial, acces pentru personal, acces pentru public, acces de serviciu, după cum urmează: - accesul carosabil oficial va fi prevăzut până la intrarea principală a clădirii; - accesele carosabile pentru personal şi cel pentru public vor fi prevăzute cu locurile de parcare aferente; - aleile carosabile de serviciu vor fi rezolvate fără a intersecta accesul oficial. 4.1.2. - construcţiile administrative cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.111.1.13 vor fi prevăzute cu accese carosabile, conform destinaţiei şi capacităţii acestora, avându-se în vedere separarea de circulaţia publică. 4.2. - construcţii financiar-bancare 4.2.1. - Pentru toate categoriile de clădiri financiar-bancare vor fi prevăzute accese carosabile directe din străzi de categoria I şi a II-a, după caz. 4.2.2. - Se vor asigura accese carosabile separate pentru: accesul oficial, accesul personalului, accesul publicului, acces la tezaur, acces de serviciu. 4.3. - construcţii comerciale 4.3.1. - Pentru construcţiile comerciale se vor asigura accese carosabile separate pentru consumatori, personal şi aprovizionare. 4.3.2. - În funcţie de destinaţia şi capacitatea construcţiei vor fi prevăzute: - alei carosabile şi parcaje în interiorul amplasamentului;

Pagina 102 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - platforme de depozitare şi accese maşini şi utilaje speciale separate de aleile carosabile destinate consumatorilor. 4.4. - construcţii de cult Pentru construcţiile de cult se vor asigura alei carosabile, în legătură cu reţeaua de circulaţie majoră. 4.5. - construcţii de cultură 4.5.1. - Pentru toate categoriile de construcţii de cultură se vor asigura accese carosabile separate pentru vizitatori sau spectatori, pentru personal şi aprovizionare. 4.5.2. - În funcţie de destinaţia construcţiei sau a amenajării vor fi prevăzute: - alei carosabile în interiorul amplasamentului şi parcajele aferente, în cazul în care accesul se face din străzi de categoria I sau a II-a; - parcaje necesare în interiorul amplasamentului, în cazul în care accesul se realizează direct din străzi de categoria a III-a. 4.6. - construcţii de învăţământ 4.6.1. - Pentru toate categoriile de construcţii de învăţământ se vor asigura accese carosabile de legătură cu reţeaua de circulaţie majoră şi cu mijloacele de transport în comun. 4.6.2. - Se vor asigura două accese carosabile separate pentru evacuări în caz de urgenţă (cutremure, inundaţii, incendii). 4.7. - construcţii de sănătate 4.7.1. - Pentru toate categoriile de construcţii de sănătate se va asigura legătura cu reţeaua de circulaţie majoră prin două accese carosabile separate. 4.7.2. - Accesele carosabile ce vor face legătura cu reţeaua de circulaţie majoră de categoria I şi a II-a vor fi realizate prin: - străzi de categoria a IV-a de deservire locală; - străzi de categoria a III-a, colectoare, care asigură accesul vehiculelor şi al persoanelor acţionând în domeniul sănătăţii, salubrităţii şi P.S.I. 4.7.3. - Aleile carosabile din interiorul amplasamentului vor fi conformate după cum urmează: - cu o bandă de circulaţie de 3,5 m lăţime pentru cele cu o lungime maximă de 10,00 m; - cu două benzi de circulaţie de 7 m lăţime pentru cele cu o lungime mai mare de 10,00 m. 4.7.4. - Accesul carosabil rezervat salvării sau intervenţiilor de urgenţă nu va intersecta aleile de acces carosabil pentru personal şi pacienţi. 4.8. - construcţii şi amenajări sportive 4.8.1. - Pentru toate categoriile de construcţii şi amenajări sportive se vor asigura accese carosabile separate pentru public, sportivi şi personalul tehnic de întreţinere. 4.8.2. - În interiorul amplasamentului vor fi asigurate: - circulaţia carosabilă separată de cea pietonală; - alei carosabile de descongestionare care se vor dimensiona în funcţie de capacitatea sălii sau a stadionului, dar nu mai puţin de 7 m lăţime;

Pagina 103 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - alei carosabile de circulaţie curentă de minimum 3,5 m lăţime; - alei carosabile de serviciu şi întreţinere de minimum 6 m lăţime. 4.9. - construcţii şi amenajări de agrement Pentru toate categoriile de construcţii şi amenajări de agrement se va asigura accesul carosabil separat pentru public de accesul se serviciu şi de întreţinere. 4.10. - construcţii de turism 4.10.1. - Pentru construcţiile de turism vor fi prevăzute accese carosabile separate pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de întreţinere. 4.10.2. - Aleile semicarosabile din interiorul amplasamentelor, cu o lungime de maximum 25 m, vor avea o lăţime minimă de 3,5 m, iar cele cu lungimi mai mari de 25 m vor fi prevăzute cu supralărgiri de depăşire şi suprafeţe pentru manevre de întoarcere. 4.10.3. - Numărul acceselor şi conformarea lor se vor face în funcţie de categoria şi capacitatea obiectivului turistic. 4.11. - construcţii de locuinţe 4.11.1. - Pentru locuinţe unifamiliale cu acces şi lot propriu se vor asigura: - accese carosabile pentru locatari; - acces carosabil pentru colectarea deşeurilor menajere şi pentru accesul mijloacelor de stingere a incendiilor; - alei (semi)carosabile în interiorul zonelor parcelate, cu o lungime de maximum 25 m vor avea o lăţime de minimum 3,5 m, iar pentru cele cu lungimi mai mari de 25 m vor fi prevăzute supralărgiri de depăşire şi suprafeţe pentru manevre de întoarcere; - în cazul unei parcelări pe două rânduri, accesele la parcelele din spate se vor realiza prin alei de deservire locală (fundături): - cele cu o lungime de 30 m - o singură bandă de 3,5 m lăţime; - cele cu o lungime de maximum 100 m - minimum 2 benzi (total 7 m), cu trotuar cel puţin pe o latură şi supralărgiri pentru manevre de întoarcere la capăt. 4.11.2. - Pentru locuinţe semicolective cu acces propriu şi lot folosit în comun se vor asigura: - accese carosabile pentru locatari; - accese de serviciu pentru colectarea deşeurilor menajere şi pentru accesul mijloacelor de stingere a incendiilor; - în cazul unei parcelări pe două rânduri, accesele la parcelele din spate se vor realiza prin alei de deservire locală (fundături): - cele cu o lungime de maximum 30 m - o singură bandă de 3,5 m lăţime; - cele cu o lungime de 30 m până la maximum 100 m - minimum 2 benzi (total 7 m), cu trotuar cel puţin pe o latură; supralărgiri pentru manevre de întoarcere la capăt. 4.11.3. - Locuinţele colective cu acces şi lot folosit în comun vor fi prevăzute cu: - accese carosabile pentru locatari; - accese de serviciu pentru colectarea deşeurilor menajere şi pentru accesul mijloacelor de stingere a incendiilor; - accese la parcaje şi garaje. 4.12. - Toate categoriile de construcţii

Pagina 104 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Pentru toate categoriile de construcţii şi amenajări se vor asigura accese pentru intervenţii în caz de incendiu, dimensionate conform normelor pentru trafic greu. În cazul construcţiilor ce formează curţi interioare, asigurarea accesului vehiculelor de pompieri se va face prin ganguri cu o lăţime minimă de 3 m şi o înălţime de 3,5 m. Accesele şi pasajele carosabile nu trebuie să fie obstrucţionate prin mobilier urban şi trebuie să fie păstrate libere în permanenţă.

ANEXA Nr. 5 la regulament PARCAJE Necesarul de parcaje va fi dimensionat conform prevederilor Normativului P 132-93, în funcţie de categoria localităţii în care sunt amplasate construcţiile. 5.1. - construcţii administrative 5.1.1. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.1-1.1.10 vor fi prevăzute: a) câte un loc de parcare pentru 10-40 salariaţi; b) locuri de parcare suplimentare celor rezultate conform lit. a), după cum urmează: - un spor de 10% pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.11.1.7; - un spor de 30% pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.71.1.10; - atunci când construcţiile cuprind săli de conferinţe şi alte spaţii destinate reuniunilor se vor prevedea 1-2 locuri de parcare pentru autocare. 5.1.2. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.11-1.1.13 vor fi prevăzute câte un loc de parcare pentru 10-30 salariaţi plus un spor de 20% pentru invitaţi. 5.2. - construcţii financiar-bancare 5.2.1. - Pentru toate categoriile de construcţii financiarbancare vor fi prevăzute câte un loc de parcare la 20 de salariaţi şi un spor de 50% pentru clienţi. 5.2.2. - În funcţie de destinaţia clădirii şi de amplasament, parcajele pentru salariaţi pot fi organizate împreună cu cele ale clienţilor, adiacent drumului public. 5.3. - construcţii comerciale 5.3.1. - Pentru construcţiile comerciale vor fi prevăzute locuri de parcare pentru clienţi, după cum urmează: - un loc de parcare la 200 m2 suprafaţă desfăşurată a construcţiei pentru unităţi de până la 400 m2; - un loc de parcare la 100 m2 suprafaţă desfăşurată a construcţiei pentru unităţi de 400600 m2; - un loc de parcare la 50 m2 suprafaţă desfăşurată a construcţiei pentru complexuri comerciale de 600-2.000 m2;

Pagina 105 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI - un loc de parcare la 40 m2 suprafaţă desfăşurată a construcţiei pentru complexuri comerciale de peste 2.000 m2. 5.3.2. - Pentru restaurante va fi prevăzut câte un loc de parcare la 5-10 locuri la masă. 5.3.3. - La acestea se vor adăuga spaţiile de parcare sau garare a vehiculelor proprii, care pot fi amplasate independent de parcajele clienţilor. 5.4. - construcţii de cult Pentru construcţiile de cult numărul spaţiilor de parcare va fi stabilit în funcţie de obiectiv, avându-se în vedere un minim de 5 locuri de parcare. 5.5. - construcţii culturale 5.5.1. - Pentru construcţiile culturale vor fi prevăzute locuri de parcare pentru vizitatori sau spectatori şi personal, după cum urmează: - pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.5.1 şi 1.5.2, câte un loc de parcare la 50 m2 spaţiu de expunere; - pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.5.3-1.5.12, un loc la 10-20 de locuri în sală. 5.6. - construcţii de învăţământ 5.6.1. - Pentru toate categoriile de construcţii de învăţământ vor fi prevăzute 3-4 locuri de parcare la 12 cadre didactice. 5.6.2. - Pentru învăţământul universitar, la cele rezultate conform pct. 5.6.1 se va adăuga, în funcţie de capacitatea construcţiei, un număr de 1-3 locuri de parcare pentru autocare. 5.6.3. - Pentru sedii ale taberelor şcolare se vor prevedea locuri de parcare pentru autocare, conform capacităţii de cazare. 5.7. - construcţii de sănătate 5.7.1. Pentru construcţii de sănătate vor fi prevăzute locuri de parcare după cum urmează: - pentru cele cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.1-1.7.7, câte un loc de parcare la 4 persoane angajate, cu un spor de 10%; - pentru cele cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.8-1.7.10, câte un loc de parcare la 10 persoane angajate. 5.7.2. - Parcajele pot fi amplasate diferenţiat pentru personal, pacienţi şi vizitatori, caz în care cele pentru personal şi pacienţi vor fi amplasate adiacent drumului public. 5.8. - construcţii sportive 5.8.1. - Pentru toate categoriile de construcţii şi amenajări sportive vor fi prevăzute locuri de parcare pentru personal, pentru public şi pentru sportivi, în funcţie de capacitatea construcţiei, după cum urmează: - pentru construcţii cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.8.1, 1.8.3 şi 1.8.4, un loc de parcare la 5-20 de locuri; - pentru construcţii cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.8.2, 1.8.5-1.8.7, un loc de parcare la 30 de persoane.

Pagina 106 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 5.8.2. - La cele rezultate conform punctului 5.7.1 se va adăuga, în funcţie de capacitatea construcţiei, un număr de 1-3 locuri de parcare pentru autocare. 5.9. - construcţii şi amenajări de agrement 5.9.1. - Pentru toate categoriile de construcţii şi amenajări de agrement vor fi prevăzute parcaje în funcţie de capacitatea construcţiei, câte un loc de parcare pentru 10-30 de persoane. 5.9.2. - Pentru cluburi va fi prevăzut câte un loc de parcare la 3-10 membri ai clubului. 5.10. - construcţii de turism 5.10.1. - Pentru toate categoriile de construcţii de turism vor fi prevăzute locuri de parcare, în funcţie de tipul de clădire şi de categoria de confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare. 5.10.2. - Pentru moteluri se vor asigura 4-10 locuri de parcare la 10 locuri de cazare. 5.11. - construcţii de locuinţe 5.11.1 - Pentru construcţii de locuinţe, în funcţie de indicele de motorizare a localităţii, vor fi prevăzute locuri de parcare după cum urmează: - câte un loc de parcare la 1-5 locuinţe unifamiliale cu lot propriu; - câte un loc de parcare la 1-3 apartamente pentru locuinţe semicolective cu acces propriu şi lot folosit în comun; - câte un loc de parcare la 2-10 apartamente în locuinţe colective cu acces şi lot în comun. 5.11.2. - Din totalul locurilor de parcare pentru locuinţele individuale vor fi prevăzute garaje în procent de 60-100%. 5.12. - construcţii industriale Vor fi prevăzute parcaje în funcţie de specificul activităţii, după cum urmează: - Activităţi desfăşurate pe o suprafaţă de 10-100 m2, un loc de parcare la 25 m2; - Activităţi desfăşurate pe o suprafaţă de 100-1.000 m2, un loc de parcare la 150 m2; - Activităţi desfăşurate pe o suprafaţă mai mare de 1.000 m2, un loc de parcare la o suprafaţă de 100 m2. 5.13. - Pentru construcţii ce înglobează spaţii cu diferite destinaţii, pentru care există norme diferite de dimensionare a parcajelor, vor fi luate în considerare cele care prevăd un număr mai mare de locuri de parcare. ANEXA Nr. 6 la regulament SPAŢII VERZI ŞI PLANTATE 6.1. - construcţii administrative şi financiar-bancare 6.1.1. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.1-1.1.10 vor fi prevăzute spaţii verzi cu rol decorativ, minimum 15% din suprafaţa terenului.

Pagina 107 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI 6.1.2. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.1.11-1.1.13 şi 1.2 vor fi prevăzute spaţii verzi cu rol decorativ şi de protecţie, minimum 10% din suprafaţa totală a terenului. 6.1.3. - Conformarea şi dimensionarea spaţiilor verzi, a plantaţiilor şi a mobilierului urban vor fi aprobate prin planuri urbanistice. 6.2. - construcţii comerciale Pentru construcţiile comerciale vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, cu rol decorativ şi de agrement, în exteriorul clădirii sau în curţi interioare - 2-5% din suprafaţa totală a terenului. 6.3. - construcţii de cult Pentru construcţiile de cult vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, cu rol decorativ şi de protecţie, dimensionate în funcţie de amplasarea în localitate şi de condiţiile impuse prin regulamentul local de urbanism. 6.4. - construcţii culturale Pentru toate categoriile de construcţii culturale vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, spaţii de joc şi de odihnă, în funcţie de capacitatea construcţiei - 10-20% din suprafaţa totală a terenului. 6.5. - construcţii de sănătate 6.5.1. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.1-1.7.8 vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate în interiorul incintei, după cum urmează: - aliniamente simple sau duble, cu rol de protecţie; - parc organizat cu o suprafaţă de 10-15 m2/bolnav. 6.5.2. - Pentru construcţiile cuprinse în anexa nr. 1 la regulament la pct. 1.7.9-1.7.10 vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate de 10-15 m2/copil. 6.6. - construcţii şi amenajări sportive Pentru construcţii şi amenajări sportive vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, minimum 30% din suprafaţa totală a terenului. 6.7. - construcţii de turism şi agrement Pentru construcţii de turism şi agrement vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, în funcţie de destinaţie şi de gradul de confort, dar nu mai puţin de 25% din suprafaţa totală a terenului. 6.8. - construcţii de locuinţe Pentru construcţiile de locuinţe vor fi prevăzute spaţii verzi şi plantate, în funcţie de tipul de locuire, dar nu mai puţin de 2 m2/locuitor. 6.9. - construcţii industriale

Pagina 108 din 109

TEORIA ŞI PRACTICA URBANISMULUI Pentru construcţiile industriale vor fi prevăzute spaţii verzi şi aliniamente cu rol de protecţie, în funcţie de categoria acestora, dar nu mai puţin de 20% din suprafaţa totală a terenului.

Pagina 109 din 109