Introducere in Pedagogie Si Teoria Si Metodologia Curriculumului Curs [PDF]

Zitiervorschau

Mihaela Opre INTRODUCERE ÎN PEDAGOGIE ȘI TEORIA ȘI METODOLOGIA CURRICULUMULUI - Ghid de învățare pentru elevii liceelor pedagogice - Clasa a IX-a -

1

Cuvânt introductiv

Dragi elevi, Mai întâi, felicitări pentru trecerea cu succes în ciclul liceal, dar și pentru opțiunea absolut nobilă pe care ați făcut-o pentru profilul pedagogic! Prezentul Ghid de învățare pentru disciplina Introducere în pedagogie și teoria și metodologia curriculumuluivă va asigura o formare teoretică temeinică pentru profesia de dascăl, deoarece, pe lângă aptitudinile native pentru această meserie, este absolut necesară și o pregătire tehnică. Pedagogia, știința care studiază educația, nouă pentru voi, vi se va părea, probabil, o materie de studiu abstractă. Rolul acestui ghid este tocmai acela de a vă iniția treptat în ABC-ul acesteia, termenii de specialitate, cei care „sunt vinovați” de caracterul abstract al acestei științe fiind introduși treptat, accesibilizați și cu diverse procedee mnemotehnice (cele care te ajută să memorezi mai ușor și durabil): scheme, schițe, diagrame, culori etc. Vedeți? Deja am introdus un termen nou și nu a fost deloc așa de greu, nu? Respectând Programa școlară în vigoare și preluând informațiile din vechile manuale de pedagogie, dar și din surse bibliografice mai noi, originalitatea acestei lucrări, și sperăm noi, eficiența, derivă din prelucrarea, accesibilizarea acesteia printr-o mai bună structurare și adaptare la capacitățile reale ale elevilor, prin maniera vie, atractivă în care sunt prezentate cunoștințele. Cuvintele-cheie ce însoțesc titlurile de capitole/ subcapitole vă vor solicita o învățare transparentă, focusată pe însușirea conștientă a termenilor de specialitate, cu ajutorul cărora vă puteți crea propriile voastre hărți conceptuale, fundamentând inteligent reținerea aspectelor științifice definitorii și exprimarea adecvată pe o temă de natură pedagogică. Caracterul interactiv al acestui ghid vă va ajuta să învățați mai ușor, logic și durabil la pedagogie pentru că:

1. Exercițiile de reflecție (notate cu simbolul

sau un semn interogativ asemănător

cu care să stabiliți o relație)vă vor îndemna să faceți o investigație în propria voastră experiență de viață sau culturală pentru a înțelege termeni, noțiuni, aspecte pedagogice. Veți realiza câte lucruri știți deja despre educație!; 2

vă sugerează că sunteți capabili, cu siguranță, să generați idei creative

2. Imaginea

pentru rezolvarea unei probleme. 3. Cerințele formulate sub semnul simbolurilor

sau

vă vor solicita să

formați puzzele-ul ideilor, informațiilor deja conturate; 4.

vă va provoca la conexiuni între termeni, aspecte științifice pe care inițial leați perceput, analizat, separat. Pedagogia vă va învăța să gândiți flexibil!;

5.

Dacă vedeți unul dintre aceste simboluri, va trebui să studiați, să cercetați niște aspecte suplimentare din pedagogie. E important să nu fiți superficiali!;

6. Inteligența vă va fi pusă la încercare atunci când vi se va solicita să ierarhizați anumite elemente științifice

. Aceasta presupune că veți decide chiar voi care

dintreaspectele pedagogice sunt cele mai importante; 7.

înseamnă că e timpul să și notăm câte ceva. Atenție, capacitatea de selecție și cea de sinteză sunt foarte importante! Va trebui să te axezi pe ideile-ancoră! De asemenea, vi se vor solicita propriile voastre desene, schițe, diagrame, simboluri pentru redarea inteligentă a unor elemente, aspecte din cadrul unei teme științifice;

8. Dacă îți plac munca pe grupe, proiectele, să socializezi în timp ce înveți, te vei bucura să întâlnești

,

,

sau

. E uimitoare stimularea intelectuală

atunci când colaborați! Sarcina de lucru nu vi se va mai părea așa de dificilă!; 9. Când apar simbolurile

,

,

,

este momentul să afli cum

gândește colegul de bancă, să înveți din confruntarea ideilor, a experiențelor etc.; 10.

Înseamnă că este posibil să primești nota 10 pentru o întrebare inteligentă. Da, de multe ori e mai important să știi ce să întrebi decât să răspunzi!

11. Trebuie să fiți mândri, dacă ați întâlnit

. Iconul are încredere că vă puteți deja

exprima în limbajul de specialitate pe o anumită temă. Încercați să respectați

3

proprietatea termenilor (termenul potrivit la locul potrivit) și prezentarea/ argumentarea voastră va fi minunată! 12. Deși anumite aspecte par mărunte, înțelegerea nuanțată stă și în detalii. Pasajele sub lupă,

, vă vor edifica pe deplin!

13. Anumite aspecte din pedagogie ar putea să nască polemici!

. Prețioasă tehnică

de învățare! Cheile de culori diferite înseamnă că părerile voastre diferite, în funcție de

14.

experiența pe care o aveți, în funcție de felul vostru personal de a percepe o anumită temă, ar putea fi extrem de utile! 15. Definițiile, accepțiile diferite ale noțiunilor pedagogice vor avea ca simbol

.

Acestea îți vor fi necesare ori de câte ori va trebui să te exprimi asupra unei problematici științifice. E indicat să începi întotdeauna cu delimitarea conceptuală! Un singur simbol nu apare niciunde în lucrarea de față, tocmai pentru că el se vrea a fi pretutindeni:

. El întruchipează două principii ale acestui Ghid de învățare ce

solicită personalitatea voastră pe două relații dialectice (de completare reciprocă a contrariilor):  Ipostaza de elev și cea de viitor dascăl (V-ați gândit vreodată că inițierea voastră ca dascăli a început odată cu intrarea voastră în școală? Cele două roluri le-ați experimentat deja, trebuie doar, în manieră ludică, să vă obișnuiți să le trăiți concomitent, nu succesiv!);  Formarea pedagogică teoretică și practică (Adesea, vom solicita notițele și experiențele de la practică pedagogică) Ca să deveniți dascăli bine pregătiți și eficienți, vom transforma experiența voastră empirică în experiență științifică. Numai cu o condiție, însă, pe care numai voi o puteți îndeplini: să renunțați la pasivitate, să vă creați motivație atunci când învățați! Vă doresc succes! Autoarea

4

Introducere în pedagogie Cap. I: EDUCAȚIA – OBIECT DE STUDIU AL PEDAGOGIEI

I.1. Delimitări conceptuale. Concepte-cheie: educație, pedagogie.

1.

Etimonul cuvântului „educaţie” este educatio (lat.) = creştere, dezvoltare.

Pornind de la acest aspect şi de la sensul cunoscut de voi al termenului „educaţie”, definiţi acest termen. (brainstorming)

Sinteză parţială: Educaţia înseamnă transmiterea experienţei de la generaţia adultă la cea tânără.

Sinteză totală:DEFINIȚIE Educaţia este un fenomen specific uman (o activitate socială complexă), prin care un subiect – individual sau colectiv – acţionează asupra unui obiect – individual sau colectiv – în mod conştient, sistematic şi organizat, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, care să corespundă atât condiţiilor actuale şi de perspectivă ale societăţii, cât şi potenţialului său biopsihic.

2.

Când credeţi că a apărut educaţia şi de ce? (conversaţie euristică)

5

Educaţia a apărut odată cu societatea umană, fiind implicată nemijlocit (direct) în procesul muncii. Treptat însă, ea s-a desprins de acesta şi a devenit activitate de sine stătătoare, o funcţie specială a societăţii şi obiect al reflectării.

Sinteză parţială: Ştiinţa care studiază fenomenul educaţional, cu toate implicaţiile sale asupra formării personalităţii în vederea integrării sale active în viaţa socială, este PEDAGOGIA. Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre următoarele două citate: (diagrama Wenn) - „Un copil este ca viţa-de-vie: dacă nu e dirijat, îţi creşte pe cap.” (Proverb african) - „Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor care nu sunt încă mature pentru viaţa socială.” (E. Durkheim)

Sinteza totală: În constituirea pedagogiei ca ştiinţă se disting două etape: a). etapa reflectării educaţiei în conştiinţa comună a oamenilor = Comuna primitivă, când au apărut o serie de idei, reprezentări despre educaţie •

s-au transmis prin intermediul proverbelor şi zicătorilor, sfaturi, îndemnuri, maxime;

•

idei izolate, sporadice, ocazionale, empirice.

b). etapa reflectării ştiinţifice a fenomenului educaţional: •

primele încercări de teoretizare a acestui fenomen: pedagogia era o componentă a

diferitelor sisteme filosofice (filosofii Antichităţii: Platon, Aristotel); •

desprinderea pedagogiei de filozofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare;

adevărate SISTEME PEDAGOGICE, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (*odată cu dezvoltarea şi a altor ştiinţe socio-umane ca sociologia, psihologia, istoria) J. J. Rousseau, Pestalozzi, Herbart, J. A. Comenius, Uşinski – cei care au participat la dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă. 6

Feed-back: Care este legătura dintre cei doi termeni-cheie ai lecţiei de astăzi?

I.2. Relaţiile pedagogiei cu alte ştiinţe Concepte cheie: științe biologice, psihologice, socio-umane, interdependență Se impune abordarea interdiscipliară a educaţiei. Astfel, pedagogia valorifică:  datele puse la dispoziţie de alte ştiinţe în scopul aprofundării şi înţelegerii propriului domeniu. care se referă la individ şi la societate  Împrumută anumite metode pe care le adaptează la specificul propriului obiect de studiu şi le foloseşte în scopul optimizării acestuia.

-Studiați diagrama de mai jos și: 1. adresați profesorului vostru o întrebare legată de semnificația unui termen/ sintagmă necunoscută de voi; 2.argumentați de ce este necesară o abordare interdisciplinară a educației.

- Notați în caiete câte două aspecte ce constituie relația pedagogiei cu alte științe.

7

RELAŢIILE PEDAGOGIEI CU: ŞTIINŢELE ŞTIINŢELE BIOLOGICE PSIHOLOGICE: - ne oferă o serie de date ce vizează OMUL CA FIINŢĂ BIOLOGICĂ

- PARTICULARITĂŢILE DE VÂRSTĂ ŞI INDIVIDUALE ALE COPILULUI;

- EVOLUŢIA ŞI MODIFICAREA LOR DE LA UN STADIU LA ALTUL (psihologul elvețian J. - creşterea şi dezvoltarea Piaget a discriminat între copilului în diverse etape; etapele dezvoltării intelectului: 0-2 ANI: - fiziologia diverselor STADIUL INTELIGENŢEI SENZORIO-MOTORII; organe; (PARTICULARITĂŢILE FIZICE):

- rolul eredităţii; - dezvoltarea sistemului nervos central şi a celui endocrin etc.

- 2-7 ANI: STADIUL PREOPERAŢIONAL; 7-11 ANI: STADIUL OPERAŢIILOR CONCRETE; - 11-17/18 ANI: STADIUL OPERAŢIILOR FORMALE)

ŞTIINŢELE SOCIOUMANE (SOCIOLOGIA, ETICA, ECONOMIA POLITICĂ, ISTORIA etc.) -date privitoare la societatea umană ca sistem macro-social; - cunoaşterea aspectelor vieţii sociale (viaţa economică, evenimentele, tendinţele, cultura, morala etc.) permite organizarea procesului de învăţământ la scară naţională

I.3. Ramurile pedagogiei Concepte-cheie: pedagogia generală, pedagogia învățământului preșcolar și școlar, pedagogia specială, pedagogia comparată, pedagogia experimentală, sociologia educației, filozofia educației, metodicile, științele educației Științele educației – este o sintagmă lansată în 1912 de Edouard Claparède, pentru a evidenția complexitatea și caracterul interdisciplinar al modelării personalității umane. Sistemul științelor educației desemnează ansamblul disciplinelor care studiază (parțial sau integral) situațiile, faptele, procesele educaționale.

8

Cercetați următorul tablou al științelor educației și desenați unsimbol care să redea specificul fiecărei științe.  Pedagogia generală: - o disciplină teoretică; - studiază caracteristicile fenomenului educațional valabile în orice timp şi în orice loc. -

Metodologia;

-

Principiile;

-

Formele de organizare etc.

 Pedagogia învăţământului preşcolar şi pedagogia învăţământului şcolar: ştiinţele care studiază metodologia aplicării principiilor generale ale educaţiei la preşcolari şi şcolarii din învăţământul primar, dar şi de pe celelalte trepte ale sistemului educaţional.  Pedagogia specială: studiază modalităţile de aplicare a metodologiei educaţionale la copiii cu dizabilităţi.  Pedagogia comparată: -

cercetează realităţile educaţionale din diverse ţări;

-

arată în ce măsură poate fi preluat ceea ce e valoros în alte sisteme educaţionale pentru a fi adaptat la propriul sistem educaţional

 Sociologia educaţiei: studiază caracteristicile grupurilor şcolare (ex. clasa de elevi), în scopul adaptării metodologiilor educaţionale la aceste caracteristici; -

Este reclamată şi de sociologie ca ramură aplicativă proprie.

 Filozofia educaţiei: studiază tendinţele de dezvoltare ale societăţii. Pedagogia ţine cont de acestea şi îşi stabileşte finalităţile educaţionale: ideal, scop, obiective. Educaţia are caracter prospectiv şi teleologic  Pedagogia experimentală: supune unui control ştiinţific, experimentează diverse aspecte ale educaţiei (porneşte de la anumite probleme reale →organizează şi provoacă situaţii noi →înregistrează şi interpretează rezultatele→se pronunţă)  Metodicile diferitelor obiecte de specialitate: studiază organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ la un obiect determinat (matematică, istorie etc.); au caracter normativ 9

Stabiliți un top al importanței disciplinelor de mai sus pentru formarea voastră ca viitoare cadre didactice.

I.4. Coordonatele și caracteristicile educaţiei Concepte-cheie: coordonate ale educației, acțiune specific umană, caracter social, caracter istoric, caracter național, caracter prospectiv, caracter permanent, 1. Pornind de la definiţia educaţiei, identificaţi coordonatele acesteia.

Interacţiunea dintre ei are caracter activ şi creativ: fiecare se adaptează la cerinţele celuilalt;

Educaţia este o acţiune specific umană, relaţia dintre cei doi, S şi O, fiind o relaţie socială;

O relaţie în care S urmăreşte o schimbare a O conform unui scop; Educaţia se subordonează unui ansamblu social ce-i reglează sensul;

coordonatele educaţiei

Desfăşurarea acţiunii educaţionale are un caracter funcţionaldinamic: componentele sale se află în interacţiune şi se modifică permanent.

2. Caracteristicile educaţiei

Discutați în perechi, despre caracteristicile educației, pornind de la denumirea acestora și consultați apoi, sinteza de mai jos:

10

1. educaţia este o acţiune specific umană

• cei doi poli ai acţiunii educaţionale sunt fiinţe umane • Subiectul, agent al acţiunii, urmăreşte formarea unei personalităţi umane în concordanţă cu cerinţele obiective ale societăţii şi ale individului • el procedează în conformitate cu o comandă socială • declanşează şi conduce acţiunea orientânduse după anumite principii şi norme • activitatea sa are caracter organizat şi sistematic • are o finalitate bine conturată • forma superioară a organizării educaţiei este cea instituţională (şcoala)

2. caracterul social al educaţiei

• orice activitate specific umană este în corelaţie cu societatea (şcoala este un subsistem al sistemului social) • există o interdependenţă între educaţie şi societate, educaţia pentru integrarea în viaţa de adult deosebindu-se calitativ de creşterea şi îngrijirea puilor de animale ce stau sub semnul unor mecanisme instinctuale transmise pe cale genetică • educaţia este un factor al progresului social

3. Caracterul istoric al educaţiei

• educaţia a apărut odată cu societatea umană • ea evoluează şi se schimbă de la o etapă la alta, având particularităţi distincte de la un moment istoric la altul şi de la o societate la alta; • ex. de idealuri de personalitate: • - în Antichitate - Atena-kalokagathia-bine+ frumos+adevăr; Sparta - tipul războinicului; • -Renaşterea - personalitate enciclopedică; • -secolul XVIII - omul raţional

11

4. Caracterul prospectiv al educaţiei

5. Caracterul permanent al educaţiei

6. Caracterul naţional al educaţiei

• exprimă intenţia de a rearanja, ordona şi schimba priorităţile în ceea ce privește obiectivele, în funcţie de cerinţele societăţii

• O caracteristică a epocii contemporane este revoluţia ştiinţifico-tehnică; • Educaţia tinde să se realizeze pe parcursul întregii vieţi; astfel, au intrat în sistem învăţământul preşcolar şi educaţia adulţilor; obiectivele lor specifice sunt: • - pe băncile şcolii, tinerii dobândesc acele cunoştinţe, capacităţi, deprinderi care le permit să se integreze în viaţa socială; • - la vârsta adultă, oamenii îşi perfecţionează cunoştinţele profesionale, se aşază în pas cu noile descoperiri ale societăţii.

• educaţia se realizează între anumite graniţe, unde trăieşte un anumit popor care are specificul lui; de aceea, aceasta reflectă specificul lui, tradiţiile, nivelul de dezvoltare etc. • Educația din ţara noastră se realizează preluând ceea ce este valoros în alte sinteme naţionale şi oferind acestora ceea ce este valoros la noi. • pedagogi români ce şi-au adus contribuţia la dezvoltarea învăţământului românesc: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Şincai, Onisifor Ghibu, Ion Heliade Rădulescu • În prezent, ţara noastră a aderat la Uniunea Europeană şi, de aceea, îşi armonizează politica educaţională cu politica celorlalte ţări din Uniune, în scopul recunoaşterii diplomelor.

12

I.5. Funcțiile educației Concepte-cheie: funcția cognitivă, funcția economică, dezvoltarea potențialului biopsihic Funcţia de selectare, prelucrare şi transmitere a valorilor de la societate la individ (funcţia cognitivă) -

Asigură conţinutul educaţiei (transmiterea experienţei sociale, stocată sub forma valorilor cultural-artistice. Selectarea şi transmiterea acestora se face pe baza unor principii pedagogice, făcând apel la anumite metode, mijloace de învăţământ, în conformitate cu particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor.

-

Volumul conţinutului s-a modificat de la o epocă la alta, ceea ce demonstrează caracterul istoric al educaţiei. Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihic al omului

-

Ca acţiune socială, educaţia vizează omul ca fiinţă biopsihosocială;

-

Ea acţionează din exterior, dar depinde de particularităţile biopsihice, urmărind dezvoltarea lor;

-

Valorificarea lor se face prin exersare, prin acţiune;

-

În acest sens, pedagogia valorifică descoperirile biologiei şi psihologiei. Funcţia de pregătire a omului pentru integrarea activă în viaţa socială (funcţia economică)

-

Educaţia urmăreşte formarea unui anumit tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii;

-

Sarcina educaţiei: de a-l pregăti pe om ca element activ al vieţii sociale (pe de-o parte, subiect al relaţiilor sociale, iar pe de altă parte, ca forţă de muncă)



Funcţiile educaţiei trebuie privite ca un tot unitar.

Lucrați în grupe de 5-6 elevi și analizați modul în care disciplinele școlare contribuie la îndeplinirea funcțiilor educației. Propuneți apoi alte acțiuni educative concrete pe care le-ați iniția, ca viitori dascăli, pentru dezvoltarea potențialului biopsihic al elevilor voștri.

13

I.6. Formele educației Concepte-cheie: fenomene educaționale, acțiuni educative, influențe educative, educație formală, educație non-formală, educație informală

Reflectați și discutați în perechi despre asemănările și deosebirile dintre fenomenele educaționale exercitate îngrupul de prieteni și cele din școală. (Ați putea porni dezbaterile de la proverbe ca „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești” și respectiv, „Cine are carte, are parte.”)

Grupați-vă apoi, câte trei perechi și stabiliți un top al celor mai importante două asemănări și respectiv, deosebiri.

Fenomenele educaționale sunt de două tipuri: acțiuni educative și influențe educative.

ACȚIUNILE EDUCATIVE

 Fiecare individ se află

se desfășoară

– concomitent sau

- în mod conștient, sistematic și organizat;

succesiv – sub

- în instituții specializate;

 Toate fenomenele

- cu persoane specializate în domeniu.

INFLUENȚELE EDUCATIVE

impactul ambelor

- au caracter spontan;

fenomene.

- sunt incidentale;

educative contribuie la

- se manifestă într-un anumit context situațional.

formarea omului.

14

În funcție de prezența fenomenelor educative, distingem: educația formală, educația non - formală și educația informală EDUCAȚIA FORMALĂ – totalitatea acțiunilor educative exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în cadrul instituțiilor școlare ce alcătuiesc sistemul de învățământ din fiecare țară; -

Se desfășoară sub îndrumarea cadrelor didactice;

-

Presupune un context metodic organizat, o dirijare conștientă a formării personalității elevilor, în concordanță cu idealul educațional;

-

Se desfășoară în conformitate cu o legislație specifică, în conformitate cu documente ce reglementează acest proces: plan de învățământ, programă școlară, orarul școlii etc.

EDUCAȚIA NONFORMALĂ: -

Constituie ansamblul acțiunilor educaționale desfășurate într-un cadru instituționalizat, în afara sistemului de învățământ; acțiunile educative extrașcolare desfășurate în instituții specializate;

-

Ex: perfecționarea și reciclarea personalului muncitor, îmbogățirea culturii generale, petrecerea timpului liber, exersarea înclinațiilor în instituții ca: teatre, cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci publice, muzee etc.;

-

Obiectivele și conținuturile lor sunt prevăzute în documente special elaborate și sunt în funcție de finalitate și de particularități;

-

Rolul acestor acțiuni este de a completa educația formală în funcție de necesitățile sociale și de aspirațiile individuale.

EDUCAȚIA INFORMALĂ: -

Reprezintă totalitatea influențelor educative exercitate spontan și neîntrerupt asupra personalității, în virtutea prezenței individului într-un context situațional dat;

-

Se desfășoară în afara unui cadru instituțional;

-

Nu vizează anumite finalități;

-

Se extinde asupra tuturor laturilor personalității;

-

Constituie expresia nemijlocită a mediului de viață, a ambianței microsociale (individul fiind permanent membru al: familiei, grupului de prieteni, cartierului, satului etc.); prin simpla lui prezență în aceste medii, el achiziționează neîntrerupt informații, interiorizează modele, adoptă atitudini etc.;

-

Are caracter bipolar: poate fi pozitivă sau negativă.

15

Obs.  Între formele educației există relații de interdependență și de complementaritate.  Între cele trei mari categorii interacțiunea poate fi cu sens convergent sau divergent.  Rolul precumpănitor în conturarea profilului psihocultural al personalității îl are educația formală.

Realizați 4 grupe și stabiliți, în cadrul fiecărei grupe, cât mai multe avantaje și dezavantaje pentru fiecare dintre cele trei forme ale educației.

Sunt cele trei ipostaze (formală, nonformală și informală) modalități paralele ale educației? Justificați.

Lucrați în perechi și propuneți modalități viabile de integrare a celor trei forme/ ipostaze ale educației.

1.7. Structura acțiunii educaționale Concepte-cheie: componente, subiect, obiect, finalități educaționale, mesaj educational, dispozitiv pedagogic, subiectivitatea obiectului, comportament obiectivat, conexiune inversă externă, conexiune inversă internă, ambianță educațională, context social Educaţia e alcătuită din anumite componente aflate într-o strânsă interdependenţă, ceea ce atestă complexitatea acesteia.

Lucrați în perechi și studiați diagrama de mai jos, notând tot ceea ce știți despre fiecare element structural.

16

Adresați câteva întrebări despre elementele neidentificate sau despre caracteristicile componentelor acțiunii educative.

SUBIECTUL (agent, educator)– cel care declanşează, iniţiază, organizează şi conduce acţiunea educaţională FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI: ideal (finalitatea generală), scop, obiective (finalităţi ale diferitelor acţiuni educative) – ghidează acţiunea educatorului

Conexiunea inversă externă: oferă subiectului informații despre efectele acțiunii exercitate asupra obiectului

DISPOZITIVUL PEDAGOGIC: totalitatea mijloacelor folosite de subiect în acţiunea sa

MESAJUL EDUCAŢIONAL: este reprezentat de conţinutul comunicării

OBIECTUL EDUCAŢIEI (receptor, elev) – individual sau colectiv, cel asupra căruia se exercită acţiunea desfăşurată de educator

SUBIECTIVITATEA OBIECTULUI: este reprezentată de acele caracteristici care îl fac pe elev unic; acţiunile exercitate asupra sa sunt trecute prin filtru personal

Conexiunea inversă internă: circuitul stabilit între obiect şi comportamentul său; autocontrolul

Ambianța educațională: climatul psihosocial constituit din totalitatea reacțiilor afective (emoții, atitudini, sentimente etc.) ale celor doi poli ai educației; trebuie să aibă rol motivațional, să domine optimismul, încrederea reciprocă, buna dispoziție etc.

COMPORTAMENTUL OBIECTIVAT: totalitatea reacţiilor elevului ca răspuns la acţiunea educaţională; achiziţiile manifestate în comportament şi cunoaştere

CONTEXTUL SOCIAL: condiţiile economice, sociale, politice, culturale; își pun amprenta asupra întregului proces educativ

17 etc. obiective şi concrete în care se realizează acţiunea educaţională.

1.8. Educația permanentă Concepte-cheie: educație permanentă, autoeducație 2. Educația se exercită asupra omului indiferent de vârsta pe care o are. 3. Datorită faptului că societatea e în continuă schimbare, omul trebuie să fie continuu obiect al educației. Dacă în trecut educația se făcea numai la vârsta copilăriei și a tinereții, în prezent aceasta se extinde asupra întregii vieți (este un proces permanent în timp și extensiv în spațiu, care nu se reduce la ceea ce se realizează în școală.) 4. Astfel, este tot mai evidentă importanța educației preșcolare (desfășurată în grădiniță) și a celei postșcolare (educația adulților). Obiectivele acesteia din urmă constau în perfecționarea/ completarea comportamentelor dobândite în școală pentru integrarea în societate. 5. Relația între autoeducație și educație permanentă: autoeducația este o condiție, dar și un rezultat al educației permanente. ! A-l pregăti pe om în perspectiva educației permanente presupune a-i stimula dorința și capacitatea de autoeducație.

Argumentați importanța permanentizării educației. În prezentarea voastră veți include cinci dintre următorii termeni/ sintagme: viață, permanent, educație, caracter universal,

caracter

democratic,

educația

adulților,

educația

preșcolară,

domenii

profesionale, funcție de adaptare, calitatea vieții, continuu, integral, educabilitate.

1.9. Autoeducația Concepte-cheie: educație permanentă, autoeducație, autoinstruire, autoformare Etimologie: auto (gr. pe sine însuși) și educație Def. - Autodeclanșarea acțiunii de a învăța; o acțiune a insului asupra sa, acțiune care afectează toate laturile devenirii sale:  Autoinstruire (autoinformare = asimilare de cunoștințe);  Autoformare (formare de comportamente; ex.: morală, estetică, fizică etc.)

18

Pornind de la definiția de mai sus, lucrați în perechi, completând o diagramă Wenn, în care să stabiliți asemănările și deosebirile educației și autoeducației. Obs. Observând structura educației, este evident și rolul de subiect al receptorului: toate mesajele exercitate asupra lui trec prin filtrul sensibilității sale; el participă așadar, chiar dacă nu întotdeauna conștient, la propria formare. AUTOEDUCAȚIA

EDUCAȚIA -

Cei doi agenți au atribuții distincte:

- Atât educația, cât

S – inițiază, declanșează acțiunea;

și autoeducația

O – reacționează, răspunde;

-

Rolurile lor sunt preluate de una și aceeași persoană;

-

S își autopropune scopuri și obiective, își autoorganizează activitatea de învățare, autoevaluează performanțele obținute;

-

Este o expresie a unui efort voluntar

-

Se înfăptuiește prin sine însuși;

vizează schimbarea comportamentului

-

Se înfăptuiește prin alții;

-

Finalitățile sunt stabilite din exterior

- Între acestea există un raport de complementaritate

Dorința și capacitatea de înfăptuire a autoeducației apar la vârsta preadolescenței sau a adolescenței, când apar preocupările pentru drumul de urmat în viață și conștiința de sine. Ea nu se impune de la sine, în mod spontan: este rodul educației, al conștientizării dezvoltării propriei personalități, printr-un efort suplimentar. Literatura de specialitate subliniază rolul dezvoltării capacității elevului de a se autoeduca prin promovarea unei învățări vizibile. Aceasta presupune conștientizarea de către copil a faptului că predarea este un factor-cheie, astfel că, ei „văd” propriul progres educațional, fiind tentați să devină propriul lor profesor.

19

1.10. Dimensiunile/ laturile educației Concepte-cheie:formarea și dezvoltarea personalității, educație intelectuală, informativ, formativ, educație morală, conștiință și conduită morală, educație religioasă, educație estetică, atitudine estetică și aptitudini creatoare, educație profesională, educație fizică, noile educații Cele șase laturi ale educației surprind complexitatea formării și dezvoltării personalității individului în plan intelectual, moral, religios, estetic, religios, fizic și profesional.

Constituiți câte o grupă pentru fiecare latură a educației. Consultați informațiile corespunzătoare de mai jos și realizați un proiect în care să întreprindeți o analiză a fiecărei dimensiuni a educației după următoarele criterii: -

Scopul general al fiecărui tip de educație;

-

Sarcinile sale fundamentale;

-

Exemple concrete și adecvate din practica pedagogică;

-

Interdependențe cu celelalte laturi ale educației;

-

Discipline ale căror conținuturi urmăresc realizarea sarcinilor specifice fiecărui tip de educație;

-

Propuneri de activități concrete cu caracter nonformal pentru realizarea dimensiunilor educației.

A. Educația intelectuală – urmărește dezvoltarea cognitivă, stând astfel la baza cunoașterii realității, în jurul său organizându-se celelalte tipuri de educație.

- se realizează, în urma selecției, prelucrării și transmiterii valorilor de la societate la individ; - vizează două aspecte: informativ și formativ;  aspectul informativ (instructiv) presupune cantitatea și calitatea informației ce urmează a fi transmise și asimilate;  aspectul formativ: are în vedere efectele asimilării informațiilor - dezvoltarea capacităților intelectuale: * dezvoltarea unor capacități intelectuale de natură instrumentală - vocabular20

citit-scris-socotit; * dezvoltarea unor capacități intelectuale operaționale și funcționale: spirit de observație, gândire, creativitate, capacitate de a depune efort intelectual; * formarea unor priceperi și deprinderi de muncă intelectiuală; * dezvoltarea motivației pentru învățare, a curiozității; * familiarizarea copiilor cu procedee, tehnici de muncă intelectuală: utilizarea de dicționare, enciclopedii, mass-media, modalități eficiente de citire, treceri de la abstract la concret și invers, respectarea unui regim rațional de lucru, activități independente, formarea unui stil de munca intelectuală; * formarea concepției despre lume. B. Educația moral-civică - urmărește formarea profilului moral al individului;

Sarcinile sale fundamentale sunt:  formarea conștiinței morale:

informarea copilului despre valorile, normele și

regulile morale, înțelegerea, acceptarea și adeziunea față de imperativele morale, formarea reprezentărilor și a noțiunilor morale (patriotism, principialitate, modestie, devotament, dragoste față de semeni etc. ), a judecății morale; - fiecărei noțiuni morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare ce mobilizează la un efort de voință declanșator de act moral; din fuziunea celor trei componente (cognitivă, afectivă și volițională, rezultă convingerile morale);  formarea comportamentului (conduitei) moral(e): deprinderi și obișnuințe morale, dobândite în urma unei exersări adecvate, sub controlul coștiinței morale; trăsăturile morale ca cinstea, hărnicia, altruismul, sociabilitatea, spiritul de cooperare au un rol foarte important în raportarea la bine și la rău. - metode și procedee de educație moral-civică: explicația morală, convorbirea morală, povestirea morală, exemplul, exercițiul moral, aprobarea (acordul, lauda, evidențierea, recompensa), dezaprobarea (dezacordul, observația, mustrarea, admonestarea, avertismentul, pedeapsa).

C. Educația religioasă – se află în strânsă legătură cu educația morală și presupune formarea personalității umane din perspectiva valorilor religioase. 21

DufDupDupă unii cercetători, experiența religioasă este consubstanțială ființei umane. După

După unii cercetători, experiența religioasă este consubstanțială ființei umane. Religia valorizează cele mai nobile sentimente ale omului,

modelează

comportamentul, conjugându-se cu etica/ morala. Departe de a realiza omogenizarea și uniformizarea conștiințelor, ea contribuie la afirmarea unei individualități și la formarea caracterului. Educația religioasă oferă răspunsuri „de ce-urilor” vieții, formând o viziune personalizată asupra lumii, construirea unui sens existențial. Aceasta își propune:  Dobândirea de către elevi a cunoștințelor religioase (un evantai larg de concepte, idei, ritualuri, noțiuni de istoria religilor, despre diversitatea religioasă etc.); - latura informativă a educației religioase;  Formarea conștiinței, convingerilor și atitudinilor religioase;  Formarea conduitei moral-religioase - latura formativă a educației religioase. D. Educația estetică – dezvoltă personalitatea umană din perspectiva promovării principalei categorii estetice, frumosul.

Obs. Educația artistică reprezintă numai o parte componentă a educației estetice, frumosul reflectându-se nu numai în artă, ci și în natură și în viața socială (relațiile interumane armonioase) Sarcinile educației estetice sunt:  Formarea atitudinii estetice a preșcolarului și școlarului mic față de valorile estetice: 

gustul estetic (capacitatea de a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție/ insatisfacție față de un obiect estetic);



judecata estetică (capacitatea de a aprecia valorile estetice pe baza unor criterii de evaluare);



idealul estetic (cuprinde un set de principii și norme teoretice care orientează atitudinile estetice și creațiile artistice; e determinat istoric și orientează gustul și judecata istorică);

22



sentimentele

estetice

(sunt

trăiri

afective

superioare,

rezultat

al

intelectualizării emoțiilor primare); 

convingerile estetice (reprezentări și idei despre frumos ce devin mobiluri interne ce determină atitudinea și comportamentul estetic);

 Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei, crearea și promovarea de către elevi a frumosului din artă, natură, societate.

Obs. Obligația dascălului este de a identifica aptitudinile artistice și de a le promova, dar și de a dezvolta creativitatea, ca aptitudine generală (de la reproducerea modelelor până la introducerea elementelor de originalitate)

E. Educația fizică – urmărește dezvoltarea armonioasă a organismului, întărirea sănătății fizice și psihice. Sarcinile educației fizice:  Dezvoltarea și fortificarea fizică a copilului: 

Dezvoltarea fiziologică (dezvoltarea și funcționarea unor sisteme ale organismului: osos, muscular, nervos, respirator, cardio-vascular etc.);



Dezvoltarea fizică armonioasă (asigurarea unor proporții, armonii între diferitele componente ale organismului);



Dezvoltarea motricității (dezvoltarea unor calități fizice ca viteza, rezistența, forța, îndemânarea, mobilitatea, coordonarea, suplețea, elasticitatea etc.);



Formarea deprinderilor igienico-sanitare (igiena corporală, a locuinței, sălilor de clasă, igiena alimentației etc.)

 Dezvoltarea psihică și formarea personalității: 

Dezvoltarea proceselor cognitive (percepție, spirit de observație, atenție, gândire);



Dezvoltarea proceselor afective (vioiciunea, bucuria, satisfacția, emoții și sentimente estetice, neliniște, încordare emotivă, frică, îndârjire, bucuria reușitei);



Fortificarea voinței; 23



Formarea unor trăsături de personalitate (stăpânire de sine, prietenie, spirit cooperant și competitiv, fair-play, inițiativă, echilibru afectiv, curaj, hotărâre, perseverență etc.)

F. Educația profesională - contribuie la pregătirea și perfecționarea indivizilor în scopul desfășurării cu succes a activităților profesionale. Sarcinile educației profesionale sunt:  Formarea orizontului profesional (vizează ansamblul cunoștințelor necesare exersării unei profesii);  Identificarea abilităților indivizilor și a aptitudinilor, respectiv, orientarea profesională potrivită;  Formarea unor capacități, priceperi, deprinderi practice în vederea exercitării profesiei.

Realizați un eseu pornind de la următorul citat: „Este de preferat un cap bine făcut, în locul unuia bine umplut” (M. de Montaigne). Pentru a răspunde cerinței, valorificați informațiile însușite despre educația intelectuală.

Ce calități considerați că ar cuprinde profilul unei persoane morale?

Ce dificultăți credeți că ați întâmpina, ca viitoare cadre didactice, în realizarea educației morale?

Dezbateți care dintre dimensiunile educației este cel mai greu de realizat în școală.

Noile educații – sunt răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele și problematicile lumii contemporane.

24

Acestea atestă complexitatea fenomenului educațional și asigură necesitatea flexibilității acestuia în fața evoluției societății.

Ed. civică: -Ed. pentru democrație și drepturile omului:

- vizează responsabilizarea individului, conștient de drepturile și responsabilităților sale și ale celor din jur

- formarea omului ca cetățean activ, membru al comunității naționale și europene

Ed. pentru mediu/ ed. ecologică: - formarea unor atitudini și comportamente pozitive față de mediu și față de utilizarea rațională a resurselor naturale

Ed. pentru sănătate:

Ed. pentru schimbare și dezvoltare: - formarea capacităților de adaptare eficientă la inovările socioeconomice

- dobândirea de cunoștințe despre sănătatea fizică și psihică; - formarea deprinderilor și comportamentelor de prevenire a diverselor boli

noile educații

Ed. interculturală: Ed. pt. viața de familie: - formarea unor atitudini pozitive față de importanța familiei și educația copiilor

Ed. pentru comunicare și massmedia: - valorificarea informației transmise prin mass-media ; - dezvoltarea capacităților de selecție adecvată a informațiilor

- formarea unei atitudini pozitive de acceptare a diversității culturale, lingvistice, religioase, rasiale, etnice etc. Ed. pentru pace și cooperare:

- formarea comportamentelor civice de abordare și soluționare a conflictelor prin dialog și cooperare

Realizați un proiect în care să propuneți un set de activități prin care să realizați imperativele uneia dintre noile educații, la alegere.

25

Cap. II. EDUCAȚIA ȘI DEZVOLTAREA II.1. Dezvoltarea personalității Concepte-cheie: personalitate umană, posibilități, trebuințe Pedagogia abordează problema personalităţii umane sub aspectul dezvoltării şi al educaţiei, cu scopul de a identifica cele mai eficiente căi, metode, mijloace şi procedee de formare a personalităţii.

Dezvoltarea 1. Definiție:Dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape, stadii, fiecare dintre acestea având un specific calitativ propriu.

2. Caracteristici: -

Trecerea de la o etapă la alta presupune:

acumulări cantitative

salturi calitative

-

Are un caracter ascendent, în spirală, cu stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue;

-

Ca proces ascendent, ea este rezultatul contradicţiilor dintre posibilităţi (capacităţile individului) şi trebuinţe (cerinţele tot mai complexe); Condiţia esenţială a rezolvării acestor contradicţii este activitatea, efortul depus, care trebuie să fie sistematic şi adecvat etapei de dezvoltare în care se află.

Obs. Caracteristicile individuale imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm propriu de creştere şi transformare. Realizați un desen, un grafic, o reprezentare în care să surprindeți esența și particularitățile dezvoltării.

26

II.2. Factorii interni ai dezvoltării–Ereditatea Concepte-cheie: cromozomi, genotip, fenotip, maturizare, dezvoltare biofizică și psihocomportamentală

1. Descoperirile realizate de științele biologice au demonstrat unicitatea ființei

noastre biologice. (Omul este o ființă singulară.) EREDITATEA constituie un complex de elemente de ordin biologic și psihofuncțional. De la înaintași la urmași se transmit anumite caracteristici prin intermediul genelor. Purtătorii materiali ai informațiilor ereditare sunt cromozomii. Structura lor biochimică explică infinita diversitate umană. (Nu există doi indivizi identici din punct de vedere genetic.) Totalitatea genelor formează GENOTIPUL. Prin intermediul acestuia se transmit ereditar anumite caracteristici:  Specifice speciei umane (trăsături generale ce asigură continuitatea speciei): -

Mersul biped;

-

Poziția verticală;

-

structura anatomofiziologică;

-

tipuri de metabolism;

-

caracteristici ale sistemului nervos etc.

 Caracteristici individuale (specifice individului și familiei sale - cele care continuitatea genealogică a unei familii): -

Culoarea pielii, a ochilor și părului;

-

Statura și conformația corpului;

-

Grupa sanguină;

-

Amprentele digitale etc.

27

2. Din conlucrarea genotipului cu factorii de mediu se constituie FENOTIPUL.

Toate fenomenele psihice sunt rezultatul interferenței factorilor interni cu cei externi. Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii permanente și conjugate a tuturor factorilor. În cadrul acesteia, factorii ereditari sunt predispoziții naturale, premise ale dezvoltării, o stare virtuală, potențială. Aceste premise au caracter polivalent: pe același fond ereditar se pot realiza, sub influența factorilor de mediu și educație, profiluri și însușiri psihice diferite. 

În mica copilărie predomină ereditatea, însă, pe măsură ce copilul trece în alte stadii, mediul și educația dețin un rol din ce în ce mai mare.

3. Maturizarea și dezvoltarea

Maturizarea biologică – procesul de desăvârșire structurală și funcțională a organismului. Ea se desfășoară în funcție de factorul de vârstă și de programele existente în codul genetic cu care se naște individul. -

Pentru ca maturizarea să se producă normal este nevoie de asigurarea unor condiții de hrană, ocrotire materială, igienă etc.

-

Se produce relativ spontan

-

Dirijează din interior, în limite variabile, dezvoltarea individuală

Dezvoltarea – are loc pe două planuri: biofizic și psihocomportamental. Dezvoltarea biologică se realizează mai mult sub influența datelor ereditare. -

Elementele ereditare sunt mai refractare la condițiile de mediu;

-

Se produc și se dezvoltă după legi proprii;

-

Sunt rezultatul unor mecanisme genetice asemănătoare cu cele din lumea ființelor infraumane.

-

Din punct de vedere pedagogic, atenția se îndreaptă în direcția cunoașterii și valorificării premiselor ereditare ale dezvoltării psihice, cele care o condiționează și o influențează.

28

Dezvoltarea psihocomportamentală este mult mai complexă decât cea fizică. -

Manifestarea proceselor psihice și conținutul lor (gândirea, imaginația, limbajul, sentimentele etc.) sunt rezultatul asimilării și interiorizării de către individ a experienței socio-culturale, prin efort personal, realizat concret, zi de zi.

Studiați genotipia și fenotipia proprie și realizați un tablou cât mai complex al acestora.

II. 3. Factorii externi ai dezvoltării II.3.1. Mediul Concepte-cheie: mediu fizic și social, climat social, mediu apropiat și îndepărtat

DEFINIȚIE: -

În sens larg: ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară și cu care omul se află în interacțiune permanentă; (MEDIUL ÎNDEPĂRTAT) - În sens restrâns: influențele socioculturale ale familiei, școlii, colectivităților de copii; relațiile interpersonale; (MEDIUL APROPIAT) OBS.  Totalitatea relațiilor ce se stabilesc într-un grup social = mediul social (familial, școlar etc.);  Totalitatea fenomenelor psihosociale care sunt generate de aceste relații = climatul (familial etc.)

- Din perspectivă pedagogică: totalitatea influențelor postnatale ce se exercită asupra individului.

. Mediul fizic: - - etotalitatea influențelor postnatale reprezentat de totalitatea condițiilor bioclimatice; - influențează alimentația, modul de hrănire, de a ne îmbrăca, anumite comportamente sau profesii; 29

Mediul social(-cultural): - totalitatea condițiilor economice, politice, culturale etc. (nivelul de dezvoltare a societății); - presupune păstrarea achizițiilor istoriei umane (experiența acumulată este preluată în foma ei ultimă); - declanșează și actualizează predispozițiile naturale

OBS. Ereditatea influențează mai ales procesele psihice simple, iar fenotipul favorizează dezvoltarea proceselor psihice superioare. EX.: Mersul biped este o funcție condiționată ereditar; alergarea de performanță, însă, este efectul condițiilor exterioare.

II.3.2.Educația – factor coordonator în procesul dezvoltării personalității Concepte-cheie: teoria determinismului fiziologic (ereditaristă), teoria ambientalistă, teoria dublei determinări

Brainstorming: Dezvoltarea personalității este condiționată ereditar sau de către educație? 1. Concepții despre rolul educației în dezvoltarea omului

30

MATERIALIȘTII sec. XVII-XVIII: J. Locke, Helvetius, Diderort, J. A. Comenius - exagerează aportul educației, prin desconsiderarea celorlalți factori (teoria ambientalistă)

- afirmă atotputernicia educației (ei sunt reprezentanți ai burgheziei în ascensiune, care, în lupta lor împotriva nobilimii și a clerului, au susținut ideea că soarta omului nu e predestinată ereditar; încrederea în rolul hotărâtor al factorilor sociali și educaționali)

Reprezentanții DETERMINISMULUI FIZIOLOGIC: Lombroso (teoria criminalului înnăscut), Freud (teoria psihanalitică), Szondi (teoria impusurilor) - neagă sau minimalizează rolul educației, considerând factorul ereditar ca determinant

J. Locke: la naștere omul e un fel de tabula rasa (tablă nescrisă) pe care educația poate înscrie orice, - nimic nu poate trece in intelect, dacă nu a trecut mai întâi prin simțuri

- ei susțin că, pe lângă ereditatea biologică, există și o ereditate psihologică; tot ceea ce este omul este prescis ereditar, e deja transmis prin intermediul genelor noastre

- au manifestat și puncte de vedere negativiste, extremiste ex. teoria raselor

Obs. Cele două concepții sunt unilaterale. O serie de cercetători, încercând să evite unilateralitatea acestor teorii, au formulat teoria dublei determinări: programul genetic al ființei umane reprezintă doar un ansamblu de virtualități a cărui transpunere în realitate este condiționată de factorii externi,ambientali. 2. Rolul educației:  Are rol conducător în dezvoltarea psihică;  Intervine, dirijează, organizează acțiunea factorilor de mediu;  De a coordona factorii de mediu, astfel încât săpermită dezvoltarea și materializarea predispozițiilor;  Face legătura dintre cele două tipuri de factori; 31

 Întrucât dezvoltarea este rezultatul contradicțiilor dintre cerințe și posibilitățile copilului, educația este cea care se află înaintea dezvoltării, determinând evoluția în funcție de sensul cerut de finalitățile educaționale.

Argumentați, cu exemple concrete, de ce educația este numită „factor coordonator al dezvoltării personalității”.

Cap. III -MEDIILE EDUCAȚIONALE III.1. Factori instituționali – medii educaționale Educația este o acțiune socială organizată. Factorii educaționali asigură un cadru social organizat, în conformitate cu anumite principii directoare, statuate și prevăzute în documente specifice.

ȘCOALA

INSTITUȚII CULTURALEDUCATIVE EXTRAȘCOLARE

FACTORII EDUCAȚIONALI

FAMILIA

MASS-MEDIA ETC.

-

În cadrul acestor factori educativi eterogeni se constituie MEDII EDUCAȚIONALE (se caracterizează printr-o rețea de relații psihosociale care se instituie între membrii 32

ei și fenomenele psihosociale ce emană în urma acestor relații – CLIMATUL EDUCAȚIONAL). -

Integrarea unui copil într-un anumit mediu generează influențe educaționale (spontane, neîntrerupte, persuasive,, cu caracter bivalent).

! Acțiunile educative declanșate în cadrul acestor medii educative trebuie: 

Să valorifice valențele pozitive ale acestui climat;



Să le orienteze și consolideze în concordanță cu obiectivele generale ale educației.

III.2. Școala – principal factor instituțional al educației Concepte-cheie: sistem de învățământ, tendințe generale de perfecționare a sistemelor de învățământ, structura sistemului de învățământ românesc Școala este instituția creată în mod special pentru educație (cu personal calificat și bază materială adecvată) Ea a apărut din cele mai vechi timpuri, în scopul pregătirii generațiilor pentru a prelua și continua activitatea socială. Astfel, școala este principalul factor pentru formarea tinerei generații în conformitate cu cerințele societății. -

menirea ei: de a contribui hotărâtor la realizarea idealului educațional;

-

se află sub influența factorilor social-economici și politici, având o relativă autonomie;

-

legislația școlară trebuie să reglementeze:

 structura organizatorică;  relația cu ceilalți factori. -

Există o contradicție permanentă între tradiție și inovație, organizându-se reforme școlare la anumite intervale de timp (cu scopul de a pune în acord organizarea școlii cu evoluția sistemului social).

Rolul (funcțiile) școlii:  Este factor al progresului social: transmite valorile culturale acumulate de-a lungul istoriei; contribuie la pregătirea creatorilor de noi valori;  Valorifică influențele educaționale pe care le exercită ceilalți factori;  Procesul de educație e îndrumat de persoane competente, pregătite special.

TENDINȚE ALE EVOLUȚIEI ÎNVĂȚĂMÂNTULUI 33

Sistemul de învățământ are caracter istoric și național: evoluează și se perfecționează în concordanță cu dezvoltarea economico-socială a societății, cu specificul și tradițiile culturale. Astfel, orice sistem de învățământ are: 

Trăsături comune cu alte sisteme;



Atribute proprii.

! Se impune studierea comparativă a diverselor sisteme de învățământ, în scopul inițierii unor reforme în acest domeniu. Nu este vizată copierea unui sistem, ci desprinderea unor idei și tendințe valoroase și apoi, adaptarea lor creatoare la condițiile specifice țării noastre. În ultimele decenii au fost inițiate numeroase reforme școlare, din cauza ritmului foarte intens al transformărilor și restructurărilor din sistemul de învățământ. Tendințe generale în organizarea și perfecționarea sistemelor de învățământ 1. Debutul școlarității obligatorii: -

înregistrează deosebiri de la o țară la alta,

-

specialiștii nu au ajuns la un consens, propunând diverse soluții pedagogice de școlarizare;

-

ei au încercat să descifreze mecanismele psihologice ce marchează trecerea de la grădiniță la școală: o modificarea corporal-funcțională (prima schimbare de înfățișare, schimbarea dentiției); o schimbări în plan psihologic (la 6 ani este granița dintre două stadii ale gândirii: g. preoperatorie și g. bazată pe operații concrete);

-

În această perioadă, preocuparea este pentru adaptarea la cerințele învățării școlare: trecerea de la activitatea bazată pe joc la învățare;

2. Tendința prelungirii duratei învățământului obligatoriu

34

Din cauza dezvoltării tehnologiei are loc o creștere tot mai mare a volumului de cunoștințe științifice și tehnice; acestea nu pot fi asimilate decât pe baza unei instruiri generale mai ample: instruirea are loc, în general, între 6-16 ani, (cu oscilații la limita inferioară/ superioară); în școală se formează cultura generală (în limitele unor concepții psihopedagogice diferite) șicultura profesională; 3. Tendința diversificării învățământului - Este specifică după ce se trece de verigile obligatorii: funcționarea mai multor tipuri de școli secundare, tehnice și profesionale, cursuri de calificare în diverse meserii (în scopul stimulării intereselor, aptitudinilor, înclinațiilor etc.); 4. Tendința egalizării șanselor de instruire -

Este o manifestare concretă a democratizării învățământului;

-

Ea se concretizează în acordarea unui credit tot mai mare capacităților individului de a accede spre treptele superioare ale sistemului de învățământ;

-

Nu vizează uniformizarea, ci diferențierea, în funcție de capacități și de aptitudini.

5. Tendința perfecționării continue a sistemului de învățământ Există o strânsă interdependență între inovație (înfăptuirea unei deschideri de amploare; reformă școlară) și modernizare (adaptări succesive, efectuate în mers).

SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ROMÂNIA Sistemul de învățământ este unul dintre cele mai complexe sisteme ale țării, acesta angrenând aproximativ 25% din populația oricărei țări. Acesta cuprinde totalitatea unităților și instituțiilor de învățământ (de stat și particulare) de diferite: o Tipuri; o Niveluri; o Forme de organizare.

35

! Orice sistem de învățământ are menirea de a asigura coerența și continuitatea instruirii și educației. Structura sistemului de învățământ românesc: a). învățământul preșcolar: grupele mică, mijlocie și mare; mai nou, sistemul de învățământ românesc nu mai are grupă pregătitoare, ci clasă pregătitoare (au loc dezbateri între specialiștii din domeniul psihopedagogiei ce-i vizează pe copiii de 6-7 ani). b). învățământul primar: clasele pregătitoare -4; - urmărește însușirea cunoștințelor și formarea priceperilor și deprinderilor indispensabile pregătirii ulterioare (componenta instrumentală a culturii generale):  Însușirea limbii (ca instrument de comunicare și cunoaștere);  Deprinderi și capacități de calcul (cele 4 operații);  Tehnici elementare de muncă independentă;  Cunoștințe fundamentale de istorie și geografie a patriei și despre mediul înconjurător;  Formarea atitudinii estetice și a capacităților de creație;  Dezvoltare fizică armonioasă etc. ! toate acestea circumscrise idealului educațional de dezvoltare armonioasă a personalității umane, dar și în concordanță cu particularitățile copiilor. c). Învățământul secundar: 10/ 11 ani – 18/ 19 ani - se organizează pe următoarele paliere:  Învățământul gimnazial (învățământ secundar inferior): clasele V-VIII;  Învățământ liceal (învățământ secundar superior): clasele IX-XII/ XIII. -

Conținutul diferă de la o treaptă la alta;

-

Accesul și continuitatea se face prin examene de admitere și de absolvire;

! Învățământul obligatoriu cuprinde învățământul primar, pe cel gimnazial și respectiv, clasele IX, X liceale. În organizarea acestuia se are în vedere norme morale; juridice; pedagogice d). învățământul postliceal: se organizează pentru absolvenții de liceu; - în funcție de necesități economice, sociale, culturale etc. - unitățile școlare postliceale pot fi înființate la inițiativa: 36

Ministerului Învățământului; Agenților economici; Altor instituții -

Sunt incluse aici și școlile de maiștri.

e). învățământul superior - e alcătuit din două forme succesive: învățământul universitar și cel postuniversitar. f). educația permanentă: ansamblul de forme și de modalități destinate instruirii adulților, a calificării și recalificării lor, cele care vizează reconversia profesională. !!! Educația națională este una dintre principalele pârghii ale dezvoltării societății românești III.3. Familia – factor instituțional al educației Concepte-cheie: funcțiile familiei, grup social, mediu și climat familial, tipologia familiei, autoritate, finalități ale acțiunii educaționale familiale 1. Este realizată în urma căsătoriei încheiată prin consimțământul liber al viitorilor soți, fiind ocrotită de stat; Def. Familia reprezintă nucleul societății, având un rol deosebit de complex, evidențiat prin următoarele funcții: a. Biologice (perpetuare); b. Psihologice; c. Sociale (microgrup social); d. Economice (baza materială); e. Culturale; f. Educaționale etc. → diversitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul său, în calitate de grup social;

!! Este primul grup social organizat în care trăiește copilul, deosebindu-se de alte grupuri sociale prin forma de organizare, relațiile dintre membrii săi, scopurile și atributele sale. 2. Din punct de vedere pedagogic, ne intersesează:

37

 funcția educativă (creșterea și educarea copiilor), fiind vorba despre un factor instituțional cu puternice influențe asupra formării personalității copiilor;  particularitățile acțiunii și influenței educative exercitate de aceasta. 3. Mediul familialeste constituit din multitudinea relațiilor ce se stabilesc între membrii unei familii și valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor. Există două categorii de relații (care oferă anumite modele comportamentale ce vor fi asimilate de către copii spontan, prin imitație): 

Pe verticală (între generații): părinți – copii, bunici – părinți, bunici – copii;



Pe orizontală (între membrii aceleiași generații): părinți, bunici, frați.

Acest mediu constituie universal natural al copilului care stă sub semnul atât al contextului social, cât și al particularității familiei respective. 3.1.Influențele educative familiale sunt expresia relațiilor directe din interiorul familiei; ele au caracter potențial; 3.2.Acțiunile educative familiale – se exercită de către un subiect (membru al familiei) asupra copilului în mod intenționat, conform unui scop, cu metode adecvate. ! Cele două tipuri de fenomene educaționale se exercită concomitent. 4. Climatul educațional din familierezultă în urma relațiilor stabilite între membri, fiind constituit din ansamblul trăirilor psihice emanate de aceste relații.

5. Tipologia familiei: -

Fam. nucleare (doi părinți și copiii biologici);

-

Fam. extinse (include și alte rude);

-

Fam. reconstituite (părinți divorțați și recăsătoriți, copiii din căsătorii anterioare);

-

Fam. monoparentale (un singur părinte și copii);

-

Fam. ce coabitează (părinții nu și-au legalizat mariajul)

6. Funcțiile familiei:  Funcția biologică: asigură perpetuarea, prin procrearea și creșterea copiilor;  Funcția afectiv-emoțională: conferă sentimentul de securitate, oferă suport și dragoste necondiționate; 38

 Funcția economică: creează condițiile material necesare;  Funcția educativă: promovează modele comportamentale dezirabile. 7. Rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului  Subiectul educației familiale poate fi reprezentat de toți membrii familiei, aceștia acționând în funcție de experiență, concepție despre educație, de locul în familie, de autoritatea sa.  Autoritatea este o manifestare atitudinală, expresie a concepției despre educație a agentului. Ea se întemeiază pe un sistem de reprezentări și idei (acumulate involuntar sau deliberat) care își vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. ! Educația nu poate fi concepută în afara autorității. Autoritatea se câștigă, nu se impune, fiind o rezultantă a întregului comportament adoptat de părinți în viața și activitatea lor, în familie și în afara ei. Ea conferă acel ascendent de stimă și admirație. Tipologia autorității: 

Despotică (represivă);



Indulgență excesivă;



Atitudine neutră, indiferentă (nepăsători);



Echilibrată (îmbină libertatea acordată copiilor cu exigența).

 Finalitățile acțiunii educaționale în familie sunt reprezentate de dezvoltarea personalității copiilor, o dezvoltare pe toate planurile:  Educația fizică: -

se realizează prin condițiile de igienă și de alimentație pe care le oferă copiilor, creând astfel premisele dezvoltării biologice;

-

În familie se formează primele condiții igienico-sanitare.  Planul dezvoltării intelectuale:

-

Dobândirea limbajului; dezvoltarea capacității de comunicare;

-

Dezvoltarea proceselor psihice (senzații, memorie, gândire, imaginație etc.);

-

Formarea unor deprinderi de muncă intelectuală;

-

Dobândirea unui mare volum de informații;

39

-

Formarea viziunii asupra lumii;

-

Dezvoltarea gustului pentru citit etc.  Educația morală:

-

Privește însușirea normelor de comportare (în familie copilul învață salutul, expresii caracteristice relațiilor de politețe, atitudinea față de societate, atitudinea față de muncă, se acționează pelinia orientării școlare și profesionale etc.);  Educația estetică:

-

Formarea culturii și a sensibilității estetice, dezvoltarea aptitudinilor artistice, cultivarea dragostei pentru frumos (ex.: sunt familiarizați cu frumosul de la îmbrăcămintea pe care o poartă până la mediul în care trăiesc, modul în care vorbesc sau se poartă etc.)

 Metodele și procedeele folosite: - sunt de mai multe tipuri: intuitive, persuasive, coercitive; - ex: explicația, dialogul, demonstrația, exemplul, recomandările, sfaturile, aprobarea/ dezaprobarea; - formele activității educative: joc, muncă, învățare. !!! Este important ca familia să colaboreze cu ceilalți factori ai educației, în scopul unității, convergenței și coerenței acțiunii educative.

III.4. Mass-media Concepte-cheie: funcțiile mass-mediei,

-

Reprezintă totalitatea mijloacelor de comunicare sau informare în masă: presă scrisă, televiziune, radio, internet

Aceasta are un impact deosebit asupra formării personalității, rolul său educațional fiind foarte controversat. Funcțiile pe care le îndeplinește sunt: o Funcția de informare (diverse evenimente din toate domeniile); o Funcția de socializare (facilitează interacțiunile umane); 40

o Funcția recreativă (vizează relaxarea); o Funcția educativă (campanii, emisiuni culturale, promovarea de modele etc.)

Obs. Școala și familia trebuie să îi învețe pe copii cum să selecteze informațiile utile și formative, dar și modelele promovate de mass-media.

III. 5. Alte medii educaționale Copilul intră în interacțiune cu o mulțime de medii educaționale ce diversifică acțiunile și influențele exercitate asupra sa:  Instituții culturale: teatru, operă, muze, centre de cultură etc. – contribuie la cultivarea interesului pentru anumite forme de cultură;  Organizații nonguvernamentale: sporesc abilitățile de viață independentă, de comunicare și de socializare ale elevilor;  Comunitatea locală: mediul social în care trăiește copilul (orașul, cartierul, satul etc.) – dezvoltă solidaritatea cu concetățenii, responsabilitatea, simțul civic etc,  Biserica: transmite nu numai valorile morale, ci și valori morale și sociale.

Realizați, în cadrul muncii pe grupe, o analiză SWOT a fiecărui mediu educațional.

Identificați modalități concrete prin care familia și școala pot reduce efectele negative ale mass-mediei asupra personalității copiilor.

Ați putea afla mai multe despre acest capitol cu FORME CONCRETE DE COLABORARE ÎNTRE MEDII EDUCAȚIONALE 1. GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ -

Obiectivul lor comun: dezvoltarea personalității copilului;

-

Dezideratul colaborării: asigurarea succesiunii și continuității rezultatelor;

-

GRĂDINIȚA - Realizează pregătirea pentru școală (formează „aptitudinea de școlaritate”):

41



Un anumit grad de pregătire (volum de cunoștințe)



Capacitate de adaptare la cerințele activității școlare (maturizare psihică, dezvoltarea proceselor intelectuale: limbaj, atenție etc.)



Cele două de mai sus sunt rezultatul interacțiunii învățare – dezvoltare

-

Colaborarea educatoare – învățători depinde de inițiativele și de priceperea lor;

-

Exemple de activități de colaborare: o Schimburi de experiență (activități și lecții demonstrative; dezbaterea unor teme); o Vizite la școală ale grupei mari; o Serbări comune (prilejuri de explicații, familiarizare a copiilor, de pregătire psihologică, de dezvoltare a motivației adecvate, a interesului pentru ceea ce urmează să se întâmple în evoluția lor); o Urmărirea rezultatelor obținute ca elevi (și autoanaliza activității); o Cercuri pedagogice comune; o Comisii cu caracter metodic; o Cursuri de perfecționare sub îndrumarea liceelor pedagogice;

2. GRĂDINIȚĂ – FAMILIE -

Scopul: asigură unitatea de cerințe;

-

GRĂDINIȚA:  Are rol de coordonare a relației cu familia;  Selectează și valorifică influențele pozitive ce se exercită în familie;  Îndrumă familia pentru exercitarea unor acțiuni în concordanță cu idealul educațional;  Trebuie să cunoască trăsăturile și potențialul educativ al familiei (încadrarea părinților în procesul muncii, structura, tipul familiei, relațiile interpersonale, climatul educativ, responsabilitatea copilului, autoritatea părinților, metodele folosite de aceștia etc.);  Stabilește un program comun de educație și îl aplică: 

Îi familiarizează pe părinți cu anumite cunoștințe psihopedagogice;



Îi inițiază în folosirea unor metode și procedee în concordanță cu particularitățile copiilor;



Insistă asupra regimului zilnic din familie;

42



Atenționează asupra relației dintre părinți și asupra unității de cerințe;



Subliniază importanța climatului afectiv, a cunoașterii copilului;



Importanța jocurilor și a jucăriilor, a tot ceea ce s-ar putea repercuta asupra lui

Exemple de activități:  Conferințele și referatele;  Organizarea de expoziții cu lucrările copiilor;  Vitrine cu cărți pentru părinți (literatura pedagogică);  Participarea părinților la activitățile din programul grădiniței;  Convorbirile (spontan/ organizat); consultații individuale (! Educatoarea trebuie să aibă mult tact);  Vizitele (familiei/ a grădiniței);  Comitetul de părinți (la nivelul grupei/ al grădiniței) Scopul acestor activități este de a-i antrena pe părinți în viața grădiniței și deci, în relația cu aceasta și cu copilul. 3. ȘCOALĂ – FAMILIE Odată cu intrarea la școală, acțiunea educativă a familiei se intensifică. Rezultatele școlare depind de colaborarea celor doi factori (de informarea reciprocă, de convergența diferitelor acțiuni ale celor două). Scopul: eficientizarea activității de învățare, randamentul școlar ȘCOALA: are rol de coordonare în cadrul relației. Exemple de activități:  Vizite reciproce (! tactul adoptat în timpul discuțiilor: sincere, deschise, evitarea reproșurilor, a criticilor, periodicitatea): lecții deschise, activități;  ședințele cu părinții: cel puțin una pe semestru (tematica: informație pedagogică, dezbaterea unor aspecte din activitate, încurajarea exprimării opiniei părinților, programe artistice, vizitarea expozițiilor cu lucrările elevilor etc.);  lectoratele cu părinții: la nivelul unei clase/ ciclu (inițierea unei propagande pedagogice: referate, expuneri, dezbateri pe teme pedagogice de interes, cu invitați specialiști);  comitetul de părinți pe clasă (se alege la începutul fiecărui an școlar, la prima ședință cu părinții); 43

 corespondența cu părinții: prin carnetul de elev în care se atrage atenția asupra unor fapte, întâmplări cotidiene

Teoria și metodologia curriculumului Cap. IV. CURRICULUMUL- ABORDARE CONCEPTUALĂ

44

IV.1. Conceptul de curriculum Concepte-cheie: curriculum, componentele curriculumului, situație de învățare, experiență de învățare

– este un concept fundamental al educației; categorie centrală a educației contemporane. Etimologie: Curriculum (lat.) = scurtă alergare, întrecere; În sens pedagogic, conceptul se referă la activitățile de învățare pe care le oferă școala. Istoric Prima dată a fost utilizat cu această semnificație în 1582 (identificat în analele Universității din Lȅiden), iar apoi în 1633 (Universitatea din Glasgow). În secolul XX termenul începe să fie introdus în pedagogia americană de J. Dewey. Definiție: -

În accepție restrânsă: ansamblul documentelor școlare în care se consemnează datele esențiale cu privire la experiențele de învățare oferite elevilor de către școală.

-

În sens larg: ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul în traseul său școlar.

Cele două accepții ale curriculumului sunt: 1. Accepția restrânsă, tradițională: -

Curriculumul e superpozabil cu conținutul învățământului și cu documentele școlare oficiale ce planifică aceste conținuturi (plan-cadru, programe școlare)

2. Accepția largă, modernă: -

Curriculumul este un concept integrator ce desemnează un proiect pedagogic ce valorifică multiplele și complexele interdependențe ce se stabilesc între conținuturile instructiv-educative – obiective educaționale – strategii de predare-învățare – strategii de evaluare.

45

I. 

Componentele structurale ale curriculumului: Finalitățile educaționale: „țintele” procesului de învățământ, rezultatele pe care trebuie să le obțină elevii la finele activităților intructiv-educative (la finele unei lecții/ unități de învățare/ semestru/ an școlar/ ciclu de învățământ);



Conținutul învățământului (conținuturile instructiv-educative): vehiculele necesare pentru atingerea finalităților educaționale (cunoștințe, valori, abilități, capacități etc.);



Strategii de instruire: modalități în care vor fi transmise conținuturile;



Strategii de evaluare: modalitate de a identifica eficiența acțiunii educaționale.

II.

Elementele-cheie ale curriculumului: o Situația de învățare: presupune prefigurarea și interacțiunea

următoarelor

elemente: 

Obiectivele operaționale;



Conținuturile;



Sarcina/ sarcinile de învățare;



Metodologia de predare-învățare;



Metodologia de evaluare;



Resursele materiale;



Caracteristicile contextului comunicării didactice;



Resursele de timp.

o Experiența de învățare și formare: modalitatea personalizată în care elevul resimte, interiorizează situația de învățare; trăirea personală generată de situația de învățare prefigurată de către dascăl. În fața aceleiași situații de învățare, elevii pot avea experiențe de învățare diferite, modelate de propriile trăsături de personalitate. ! Se impune depășirea reală a concepției conform căreia curriculumul reprezintă doar conținutul învățământului, gândit mecanic și rigid (informații, teme, subiecte cărora le este repartizat un număr fix de ore)

Realizați o schemă în care să surprindeți interrelațiile ce se pot stabili între: -

Elementele componente ale curriculumului;

-

Elementele unei situații de învățare. 46

Valorificând experiența de elev, descrieți o situație de învățare propusă de un dascăl și, respectiv, experiența de învățare pe care ați trăit-o.

IV.2. Reforma curriculară în învățământul românesc Ca urmare a reformei, s-a elaborat un PLAN-CADRU al sistemului de învățământ românesc. Reforma a condus la o restructurare a modului de organizare a disciplinelor: pe ARII CURRICULARE (acestea reunind disciplinele care au obiective comune): 

Limbă și comunicare;



Matematică și științe;



Om și societate



Arte;



Educație fizică și sport;



Consiliere și orientare;



Tehnologii etc.

Reflectați asupra planului-cadru al învățământului preșcolar și identificați constantele definitorii ale acestuia. Cap. V. FINALITĂȚILE EDUCAȚIONALE V. 1. Delimitări conceptuale Concepte-cheie: obiectivegenerale/scopuri, ideal educațional, obiective specifice/intermediare, obiective operaționale, obiective informative și formative, obiective de ordin cognitiv, afectiv și psihomotric 1. DEFINIȚIE -

Finalitățile educaționale reprezintă orientările prefigurate la nivelul sistemului de învățământ, în vederea dezvoltării personalității umane, prin raportare la un sistem de valori acceptate de societate;

-

Rezultatele așteptate de la elevi în urma desfășurării procesului de învățământ. 47

2. Clasificare: -

După gradul de generalitate/ durata de timp necesară atingerii lor:

o Obiective generale/ scopuri: 

arată orientările mari ale educației;



au valoare filozofică și socială;



ex: dezvoltarea creativității, dezvoltarea autonomiei cognitive individuale; dezvoltarea spiritului și a atitudinii critice etc.;



ele includ idealul educațional (finalitatea cu cel mai mare grad de generalitate): acesta condensează modelul de personalitate spre care tinde o anumită societate;



IDEALUL EDUCAȚIONAL AL ȘCOLII ROMÂNEȘTI: dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea

și

dezvoltarea

personală,

pentru

dezvoltarea

spiritului

antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajarea pe piața muncii. (Legea Educației Naționale din România) o Obiective intermediare/ specifice: 

Finalitățile ciclurilor de învățământ, tipurilor/ profilurilor școlare, ariilor curriculare/ obiectelor de învățământ;



Se obțin prin derivarea din cele generale;



Se formulează în termeni de capacități/ operații mentale: formarea capacității de a corela o cauză cu un efect, formarea capacității de a emite judecăți de valoare obiective și argumentate;

o Obiective operaționale: 

Se obțin prin derivarea celor intermediare;



Se formulează pentru activitățile educaționale desfășurate la nivelul sălii de clasă, al interacțiunii directe cu elevii; vizează rezultatele așteptate de la elevi pe parcursul și la finalul activității didactice;



Se formulează concret, precis, prin specificarea comportamentelor observabile și măsurabile;

48



În funcție de ele, realizează proiectarea, organizarea, conducerea și evaluarea, respectiv, reglarea activităților instructiv-educative

Realizați un grafic/ desen/ reprezentare în care să redați relația ce se stabilește între cele trei tipuri de obiective studiate și specificul acestora.

-

După tipul predominant de activitate:

 Obiective informative: vizează cunoașterea,, achiziționarea de informații, cunoștințe din diferite domenii (cunoașterea, înțelegerea, interpretarea unor concepte, termeni, clasificări);  Obiective formative: vizează dezvoltarea calitativă a personalității; vizează formarea de priceperi și deprinderi intelectuale, de operare cu sistemul de cunoștințe și valori, formarea de priceperi și deprinderi (transferul și aplicarea în practică a cunoștințelor, formarea atitudinii critice asupra comportamentului unui personaj etc.)

-

După sfera personalității ce se urmărește a fi dezvoltată:

 Obiective de ordin cognitiv (după B. Bloom, acestea cunosc 6 niveluri: cunoașterea/ achiziția de cunoștințe; înțelegerea; aplicarea; analiza; sinteza; evaluarea);  Obiective de ordin afcetiv (formarea sentimentelor, a atitudinilor, convingerilor; presupun interiorizarea unor norme și valori sociale, estetice, morale);  Obiective de ordin psihomotric: elaborarea operațiilor manuale, a conduitelor motrice, formarea deprinderilor motrice (etape: observarea acțiunii demonstrative a dascălului, inducerea motivației pentru declanșarea reacției noi, realizarea voluntară a activității de către elev, repetarea în vederea formării deprinderii, structurarea actelor în comportamente complexe) V.2. Operaționalizarea obiectivelor Concepte-cheie: obiective, condiții ale operaționalizării, Bloom 1. Definiție

49

-

Operaționalizarea obiectivelor e operația prin care obiectivele generale ale procesului de învățământ și obiectivele specifice sunt derivate, transformate în obiective concrete, prin precizarea:

 Unor comportamente cognitive și/ sau psihomotorii a căror realizare poate fi observată și măsurată la sfârșitul unei lecții; 2. Condițiile esențiale ale unei operaționalizări a obiecivelor: Descrierea comportamentului observabil (detalierea comportamentului elevului cu ajutorul unor verbe de acțiune, în funcție de nivelul cognitiv vizat); Conform lui Bloom: înainte de orice trebuie să cunoști conceptul (să îl poți numi), apoi să îl înțelegi, să îl poți aplica, să poți analiza, să fii capabil să sintetizezi și, în final, să evaluezi.

Remembering (a ține minte)– a recunoaște, a reproduce, a descrie, a identifica, a numi, a localiza Understanding (a înțelege) – a interpreta, a rezuma, a parafraza, a clasifica, a compara, a explica, a exemplifica Applying (a aplica) – a implementa, a utiliza, a executa Analysing (a analiza) – a compara, a organiza, a deconstrui, a atribui, a sublinia, a structura, a integra Evaluating (a evalua) – a verifica, a emite ipoteze, a critica, a experimenta, a judeca, a argumenta Creating (a crea)– a construi, a planifica, a produce, a inventa, a realiza

Precizarea contextului de producere/ manifestare a comportamentului (prin formulări de tipul: utilizând, folosind, pe baza, pornind de la, având la dispoziție etc.);

50

Stabilirea unor criterii minime de reușită a performanței respective (exigențele, numărul minim de răspunsuri corecte, numărul încercărilor admise). Această condiție nu e obligatorie în formularea obiectivelor, dar poate facilita concretizarea rezultatelor așteptate. 3. Exemple de obiective operaționale: 

Ob. operațional cu 3 componente:

să identifice (1) cel puțin cinci (3) trăsături morale ale personajului nIcă, în urma lecturării textului din manual (2); -



ob. operațional cu 2 componente:

să ordoneze creioanele (1) în funcție de lungimea lor (2).

Lucrați în perechi: Schimbați caietele de practică și corectați-vă reciproc formularea obiectivelor operaționale la două dintre protocoalele de observare realizate în cadrul practicii pedagogice.

Obs. Specialiștii ne îndeamnă să devenim evaluatori ai impactului nostru ca dascăli. Aceștia susțin că este necesar ca predarea și învățarea să fie vizibile prin formularea explicită a obiectivelor și transparența acestora, ceea ce va genera o motivare corespunzătoare a elevilor. Conștientizarea obiectivelor educaționale de către elevi și dascăli deopotrivă reprezintă, în acest sens, un ingredient cheie. Obiectivele SMART reprezintă un concept relativ nou. Cercetați: ce înseamnă, care este rolul acestora, cum se formulează? Cap. VI. CONȚINUTUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI VI.1. Abordare conceptuală Concepte-cheie: conținut al învățământului (global caracteristici ale conținutului, documente școlare oficiale I. -

și

diferențiat),

curriculum,

DEFINIȚIE: Parte integrantă a curriculumului; 51

Importantă este valorizarea conținuturilor, nu ca elemente principale, de sine stătătoare, ci ca puncte de plecare în acțiunea complexă de instruire modernă, interactivă; = un sistem de valori format din:  Cunoștințe;  Abilități;  Atitudini;  Competențe;  Modele comportamentale etc.

-

Proiectate în documentele școlare oficiale

(planuri de învățământ, programe școlare, manuale) și transmise în cadrul procesului de învățământ. Observații: 1. În conținutul învățământului sunt incluse nu numai date, informații, teorii etc. produse de dezvoltarea cunoașterii umane, ci și:  Capacități mentale necesare asimilării;  Deprinderi de muncă sau de practicare a unei profesii;  Norme, reguli de comportare și relaționare socială;  Cunoștințe și atitudini politice și ideologice;  Concepții despre natură, om, societate;  Concepții despre bine, frumos, adevăr etc. 2. Componentele conținutului dispun de: o organizare unitară globală la nivelul întregului sistem de învățământ, în funcție de finalitățile și scopurile educației școlare; - CONȚINUTUL GLOBAL AL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI; o organizare diferențiată (pe cicluri și tipuri de școlarizare) – CONȚINUTURI DIFERENȚIATE; 3. Conținutul învățământului se află în corespondență cu nivelul de dezvoltare a cunoașterii umane dintr-o anumită epocă istorică, dar transmiterea sa pedagogică trebuie astfel realizată încât să asigure nu numai continuitatea, ci și progresul cunoașterii pe noi trepte cantitative și calitative;

52

4. În sistemul nostru de învățământ, formularea obiectivelor generale și specifice, dar și selecția planificarea și programarea conținuturilor corespunzătoare sunt activități ce țin de competența Ministerului Educației.

Lucrați pe grupe și analizați conținutul la o anumită disciplină predată în timpul unei clase. Consultați-vă între voi și realizați, apoi, un tablou al principalelor tipuri de elemente de conținut. II.

Caracteristici ale conținutului învățământului:

-

E corelat cu activitățile educaționale formale, nonformale și informale;

-

Are caracter (relativ) stabil: e organizat pentru o perioadă de timp;

-

Are caracter (relativ) dinamic: poate fi restructurat, îmbogățit în funcție de dinamica societății, de evoluția științei, cuilturii;

-

Se amplifică treptat: pe măsură ce elevul evoluează de la o clasă la alta, volumul și complexitatea conținutului crește pe verticală, în funcție de capacitățile sale cognitive;are caracter unitar, se diversifică și specializează continuu: se elaborează în funcție de diasciplina școlară, de ciclul de școlarizare, de anul de studiu, profil/ specializare;

-

Este supus operației de transpoziție didactică: reorganizarea conținuturilor științifice se face în scopul trecerii de la cunoașterea savantă la cunoașterea didactică; accesibilizarea informațiilor în funcție de nivelul de înțelegere a elevilor.

Explicați de ce conținuturile nu reprezintă elementul exclusiv al curriculumului, ci vehicule pentru atingerea obiectivelor. VI. 2. Surse de selecție a conținutului global al învățământului Concepte-cheie: surse de constituire a conținutului învățământului, produsele cunoașterii, cultura, discipline A. Sursa fundamentală de constituire a conținutului învățământului este cunoașterea umană: activitatea de cunoaștere și produsele cunoașterii. Produsele cunoașterii sunt repartizate pe categorii sau discipline (matematică, biologie, fizică, filologie etc.) și, ca urmare a interferențelor dintre ele, apar discipline de graniță (biofizică, biochimie etc.) 53

Obs. Multă vreme s-a crezut că, prin învățământ, trebuie transmise numai produsele cunoașterii. Astăzi, însă, se pune accent pe explorarea implicațiilor practice ale cunoștințelor. B. Cultura = o altă sursă, ea reprezentând produsul sintetic al cunoașterii umane: cultura științifică, tehnologică, artistică, cultura relațiilor socio-umane etc. VI. 3. Criterii de selecție a conținutului învățământului Concepte-cheie: logica științifică, aplicabilitate practică, adecvare la particularitățile de vârstă 1. CRITERII LOGICO-ȘTIINȚIFICE – impun selectarea conținuturilor în concordanță cu noile orientări, tendințe, achiziții din domeniile cunoașterii; este necesară eliminarea decalajelor între dezvoltarea cunoașterii/ culturii și ceea ce oferă școala; 2. CRITERII PEDAGOGICE – presupun selectarea conținuturilor în scopul accesibilizării, sistematizării lor și al asigurării caracterului operațional (aplicabilitatea practică); 3. CRITERII

PSIHOLOGICE

–

adecvarea

conținutului

transmis

la

particularitățile de vârstă ale elevilor pentru asigurarea premiselor dezvoltării cognitive, afective, psihomotorii și a comportamentelor și atitudinilor pozitive. VI.4. Contribuția creativă a dascălului la analiza pedagogică a învățământului

Concepte-cheie: cantitate de informații, prelucrarea creativă a conținuturilor, valențe formativ-educative, proiectare adecvată Raportându-se la programa școlară și manual (ce concentrează conținuturile pe teme și subteme), învățătorul trebuie să aibă în vedere trei premise pentru proiectarea adecvată a acestora: 1. CANTITATEA MAXIMĂ DE INFORMAȚIE – nu ne putem aștepta ca toți elevii să asimileze și să opereze cu toate informațiile prezentate; o importanța cunoștințelor trebuie concepută ierarhic (foarte important important

mai puțin

auxiliar)

2. PROGRAMAREA ÎN TIMP A PREDĂRII-ÎNVĂȚĂRII – înaintarea progresivă în materie presupune identificarea raporturilor logice dintre cunoștințe;

54

3. PRELUCRAREA CONȚINUTURILOR – a preda nu înseamnă preluarea cunoștințelor și simpla lor transmitere, ci prelucrarea lui creativă, raportarea lui la experiența de viață a elevilor, valorificarea valențelor formativ-educative etc. VI.5. Modele de structurare a conținuturilor Concepte-cheie: model de structurare, structurare liniară, concentrică, după puterea explicativă a cunoștințelor, inter-, multi-, transdisciplinaritate N

MODELUL DE

R. STRUCTURARE

PROCEDURĂ SPECIFICĂ

SIMBOL, EXEMPLU

MODELULUI

C R T. 1.

2.

STRUCTURARE

Înlănțuirea continuă și

LINIARĂ

progresivă a cunoștințelor

STRUCTURARE

Înlănțuirea logică a

CONCENTRICĂ

cunoștințelor, cu reveniri asupra unora și aprofundări în același an sau în anii următori de studiu

3.

STRUCTURARE

În cadrul unor discipline,

DUPĂ PUTEREA

concepte sau idei studiate

EXPLICATIVĂ A

reprezintă un suport explicativ

CUNOȘTINȚELOR

pentru cele ce urmează a fi asimilate

4.

STRUCTURARE

Presupune evidențierea și

INTERDISCIPLINA

valorificarea relațiilor dintre

RĂ

conținuturile mai multor discipline învecinate (pedagogie-psihologie, istorigeografie, fizică-matematică etc.)

55

5.

MULTIDISCIPLINA

Alăturarea de conținuturi ale

RITATEA

diferitelor discipline, fără să se stabilească interacțiuni între acestea

6.

TRANSDISCIPLINA

Asigură întrepătrunderea,

RITATEA

coordonarea și interpretarea la nivel foarte înalt a conținuturilor, metodelor; vizează demersurile elevilor la nivel intelectual, afectiv și psihomotoriu

Lucrați în perechi și analizați fiecare modalitate de organizare a conținuturilor. Identificați apoi, cât mai multe avantaje și dezavantaje pentru fiecare dintre ele.

Cap. VII. TIPOLOGIA CURRICULUMULUI NAȚIONAL DIN ROMÂNIA VII.1. Clasificări ale curriculumului Concepte-cheie:curriculum formal, nonformal, informal, corre curriculum, curriculum de profil, curriculum subliminal Curriculum-ul poate fi categorizat funcție de diverse criterii: 1) în funcție de forma educației cu care se corelează: 56

-

curriculum formal (curriculum oficial):este cel prescris oficial, care are un statut formal și care este cuprins toate documentele școlare oficiale, ce stau la baza proiectării activității instructiv-educative la toate nivelele sistemului și procesului de învățământ

-

curriculum

neformal/

nonformal:

vizează

obiectivele

și

conținuturile

activitaților instructiv-educative neformale/ nonformale, care au caracter opțional, sunt complementare școlii, structurate și organizate într-un cadru instituționalizat extrașcolar (de exemplu, în cluburi, asociații artistice și sportive, case ale elevilor și studenților, tabere ș.a.m.d.). -

curriculum informal: cuprinde ansamblul experiențelor de învățare și dezvoltare indirecte, care apar ca urmare a interacțiunilor celui care învață cu mijloacele de comunicare în masa (mass-media), a interacțiunilor din mediul social, cultural, economic, familial, al grupului de prieteni, al comunității etc.

2) în funcție de criteriul cercetării fundamentale a curriculum-ului, distingem categoriile: - curriculum general/ curriculum comun, trunchi comun de cultură generală/ curriculum central/ core curriculum/ curriculum de bază - curriculum de profil și specializat - curriculum subliminal/ curriculum ascuns/ curriculum implementat. 

Curriculum-ul general/ curriculum comun/ trunchi comun de cultură

generala/ curriculum central/ core curriculum/ curriculum de baza este asociat cu obiectivele generale ale educației și cu conținuturile educației generale - sistemul de cunoștințe, abilități intelectuale și practice, competențe, stiluri atitudinale, strategii, modele acționale și comportamentale de bază etc., obligatoriipentru educați pe parcursul primelor trepte ale școlaritate.Curriculum-ul

general

nu vizează

specializarea în raport cu un domeniu particular de activitate. Durata educației generale variază în sistemele de învățământ din fiecare țara, de la învățământul primar, la cel secundar și chiar peste acest nivel.

57



Curriculum-ul de profil și specializat pe categorii de cunoștințe și

aptitudini (literatură, știință, muzică, arte plastice și dramatice, sporturi etc.) 

Curriculum-ul ascuns sau subliminal derivă din ambianța educațională

și din mediul psiho-social și cultural al clasei/ școlii. Climatul școlar, personalitatea profesorilor, relațiile interpersonale sunt elemente importante ale mediului instrucțional și influențează imaginea de sine, atitudinile față de alții, sistemul propriu de valori etc. VII. 2. Tipologia Curriculum-ului Național operant în cadrul sistemului de învățământ din România Concepte-cheie: Curriculum-nucleu, curriculum la decizia școlii, curriculum extins, nucleu aprofundat și elaborat în școală - curriculum-nucleu - care reprezintă aproximativ 65-70 % din Curriculum-ul Național - curriculum la decizia școlii - care reprezintă aproximativ 30-35 % din Curriculum-ul Național și este alcătuit din: curriculum extins; curriculum nucleu aprofundat; curriculum elaborat în școală.  Curriculum-ul nucleu: reprezintă trunchiul comun, obligatoriu, adică numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorieprevazută în planul de învățământ.

Existența curriculum-ului nucleu asigură egalitatea șanselor în sistemul de învățământ.

Curriculum-ul nucleu reprezinta unicul sistem de referință pentru evaluările și examinările externe (naționale) din sistem și pentru elaborarea standardelor curriculare de performanță.  Curriculum-ul la decizia școlii asigură diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu și numărul minim sau maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină școlară prevazută

în

planurile-cadru

de

învățământ

(deci,

atât

pentru

disciplinele obligatorii, cât și pentru cele facultative), pe ani de studiu. În mod complementar curriculum-ului nucleu, școala poate oferi următoarele tipuri de curriculum: curriculum extins, curriculum nucleu aprofundat, curriculum elaborat în școală.

58

 Curriculum-ul extins are la bază întreaga programă școlară a disciplinei, atât elementele de conținut obligatorii, cât și celefacultative. Diferența până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumită disciplină, se asigură prin îmbogățirea ofertei de conținuturi prevăzute de curriculum-ul nucleu.  Curriculum-ul nucleu aprofundat are la baza exclusiv trunchiul comun, respectiv elementele de conținut obligatoriu.Diferența până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumită disciplină se asigură prin reluarea și aprofundarea curriculum-ului nucleu, respectiv, prin diversificarea experiențelor și activităților de învățare.  Curriculum-ul elaborat în școală este acel tip de proiect pedagogic care conține, cu statut opțional, diverse discipline de studiu propuse de instituția de învățământ sau alese de aceasta din lista elaborată la nivel de minister. Fiecare profesor are oportunitatea de a participa în mod direct la elaborarea curriculum-ului, funcție de condițiile concrete în care se va desfășura activitatea didactică. Disciplinele opționale se pot proiecta în viziune monodisciplinară, la nivelul unei arii curriculare sau la nivelul mai multor arii curriculare.

Curriculum-ul elaborat în școală nu constituie obiectul evaluărilor și examinărilor externe, naționale. Cadrului didactic care elaborează acest tip de curriculum îi revine sarcina de a proiecta, pe lângă obiectivele educaționale și conținuturile instructiv-educative, competențele și performanțele așteptate de la elevi, precum și probele de evaluare corespunzătoare.

PUTEȚI AFLA MAI MULTE DESPRE ACEST CAPITOL, STUDIIND ȘI… VII.3. Ciclurile curriculare Concepte-cheie : ciclul achizițiilor fundamentale, ciclul de dezvoltare, ciclul de orientare, ciclul de aprofundare, ciclul de specializare Pentru delimitarea diferitelor segmente ale școlarității, s-a consacrat conceptul de ciclu curricular- acestea reprezentând structura formală a sistemului de învățământ. Ciclurile curriculare reprezintă periodizări/ segmentări ale școlarității pe mai mulți ani de studiu care au în comun anumite finalități educaționale și sisteme metodologice.

59

Curriculum-ul național din țara noastră cuprinde următoarele cicluri curriculare, fiecare din ele având obiective specifice: 1. Ciclul achizițiilor fundamentale (gradiniță - clasa a II-a) are ca obiectiv major acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială: 

asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenționale (scrisul, cititul, calculul aritmetic)



stimularea copilului în vederea perceperii, cunoașterii și stăpânirii mediului apropiat



stimularea potențialului creativ al copilului, a intuiției și imaginației sale



formarea motivației pentru învățare, înțeleasă ca o activitate socială. 2. Ciclul de dezvoltare (clasa a III-a - clasa a VI-a) are ca obiectiv major formarea

capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor: 

dezvoltarea achizițiilor lingvistice și încurajarea folosirii limbii române, a limbii materne și a limbilor străine pentru exprimarea în situații variate de comunicare



dezvoltarea unei gândiri structurate și a competenței de a aplica în practică rezolvarea de probleme



familiarizarea cu abordarea pluridisciplinară a domeniilor cunoașterii



constituirea unui set de valori consonante cu o societate democratică și pluralistă



încurajarea talentului, a experienței și a expresiei în diferite forme de artă



dezvoltarea responsabilității pentru propria sănatate și dezvoltare



dezvoltarea unei atitudini responsabile față de mediu. 3. Ciclul de observare și orientare (clasa a VII-a - clasa a IX-a), vizează ca

obiectiv major orientarea în vederea optimizării opțiunii școlare și profesionale ulterioare: o descoperirea de către elev a propriilor afinități, aspirații și valori pentru construirea unei imagini de sine pozitive o dezvoltarea capacității de analiză a nivelului de competențe dobândite prin învățare, în scopul orientării spre o anumită carieră profesională o dezvoltarea capacității de a comunica, inclusiv prin folosirea de limbaje specializate o dezvoltarea gândirii independente și autonome și a responsabilității față de integrarea în mediul social. 60

4. Ciclul de aprofundare (clasa a X-a - clasa a XI-a) are ca obiectiv major adâncirea studiului în profilul și specializarea aleasă. 5. Ciclul de specializare (clasa a XII-a) are ca obiectiv major pregătirea în vederea integrării eficiente în învățământul universitar de profil sau pe piața muncii.

CAP. VIII – PRODUSELE CURRICULARE Concepte-cheie:produs curricular, planul-cadru, programa școlară, manual școlar, ghid educațional, soft educațional, planificare (anuală, calendaristică), proiectarea unei unități de învățare, proiect didactic DEFINIȚIE: Produsele curriculare reprezintă ansamblul documentelor școlare oficiale și neoficiale, al resurselor și produselor ce structurează în maniere specifice conținuturile învățământului, sprijinind procesul curricular; -

Au calitatea de instrumente de organizare a situațiilor de învățare.

VIII.1. Produsele curriculare principale PLANUL-CADRU

61

Descărcați de pe site-ul Ministerului Educației un plan cadru la o clasă din ciclul primar. Analizați-l cu atenție și identificați elementele sale constitutive. - este un produs curricular principal, oficial, ce structurează conținutul învățământului pe niveluri de școlaritate și profile, stabilind și reperele orare săptămânale pentru fiecare disciplină (nr. minim și maxim de ore) PROGRAMA ȘCOLARĂ

Descărcați de pe site-ul Ministerului Învățământului o programă școlară în vigoare la învățământul primar. Analizați-o cu atenție și identificați elementele sale constitutive. - este documentul curricular oficial ce redă sintetic conținuturile învățământului, pe discipline, organizate pe ani școlari.

Fiecare programă cuprinde:  O notă de prezentare: descrie problematica disciplinei;  Competențe generale: finalitățile generale cu grad mare de generalitate, specifice disciplinei; se urmărește a fi formate de-a lungul mai multor ani de studiu;  Competențe specifice: finalități cu un grad mai redus de generalitate; se urmărește a fi realizate pe parcursul unui an școlar;  Conținuturile;  Exemple de activități de învățare (corelate conținuturilor);  Sugestii metodologice;  Valori și atitudini: racordează finalitățile disciplinei la finalitățile generale ale educației. MANUALUL ȘCOLAR -

Organizează conținuturile unei discipline;

-

Sunt instrumente de lucru operaționale pentru elevi;

-

Detaliază, structurează și operaționalizează sistematic temele recomandate de programa școlară, la fiecare obiect de studiu, pentru fiecare clasă;

-

Conținuturile sunt organizate pe capitole, subcapitole, teme și lecții 62

Stabiliți un top al criteriilor de selecție a unui manual școlar. VIII.2. Produsele curriculare auxiliare

-

Facilitează demersurile didactice practice de valorificare a programelor școlare și a manualelor.

-

Ex: ghiduri metodice pentru cadre didactice, materiale didactice suport/ ajutătoare, îndrumătoare, ghiduri pentru elevi, soft-uri educaționale

VIII.3. Produsele curriculare specifice activității de proiectare didactică

-

Redau specificul activității realizate de către cadrul didactic în eșalonarea conținuturilor pe parcursul unui an școlar/ semestru/ unități tematice/ lecție la o anumită disciplină școlară.

-

Ex.: planificarea anuală, planificarea calendaristică, proiectarea unității de învățare și proiectul de lecție/ activitate.

Bibliografie: Akoun, Audrey, Pailleau, Isabelle – Învață altfel cu pedagogia pozitivă. Acasă și la școală (re)dați copiilor voștri gustul de a învăța, Prefață de Florence Sevan-Schreiber, editor coordonator Florentina Ion, traducător Oana-Mirela Lupu, Didactica Publishing House, 2017 Antonesei, l - O introducere în pedagogie. Dimensiuni axiologice și transdisciplinare ale educației, Editura Polirom, Iași, 2002 Bocoș, Mușata – Teoria și practica cercetării pedagogice, ediția a III-a, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005 Bontaș, Ioan – Pedagogie, ediția a III-a, Editura All, București, 1996

63

Cristea, Sorin – Fundamentele pedagogiei, Prefață de Ion-Ovidiu Pânișoară, Editura Polirom, Iași, 2010 Cucoș, Constantin – Pedagogie, Prefață de Adrian Neculau, Editura Polirom, Iași, 1996 Idem – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009 Hattie, John – Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori, colecție coordonată de Lucian Ciolan, traducere din engleză de Cristina Dumitru, consultant științific Adina Glava, Editura trei, București, 2014 Ionescu, Miron – Instrucție și educație. Paradigme educaționale moderne, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011 Narly, Constantin – Pedagogie generală, ediția a II-a, revizuită și adăugită, text stabilit și studiu introductiv de Viorel Nicolescu, Editura didactică și pedagogică, R.A., București, 1996 Negreț-Dobridor, Ion – Teoria generală a curriculumului educațional. O abordare diacronică și hermeneutică a întemeierii ca știință teleologică, Editura Polirom, 2008 Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie, Editura didactică și pedagogică, București, 2000 Nicola, Ioan, Fărcaș, Domnica – Pedagogie generală (Noțiuni fundamentale). Manual pentru clasa a IX-a – școli normale, Editura didactică și pedagogică, R.A., București, 1996 Planchard, Emile – Introducere în pedagogie, traducere de prof. emerit dr. Victoria C. Petrescu, prof. de limba franceză Elvira Balmuș, Editura didactică și pedagogică, București, 1976 Stan, Liliana – Pedagogia preșcolarității și școlarității mici, Editura Polirom, Iași, 2014 Stanciu, Mihai – Reforma conținuturilor învățământului. Cadru metodologic, Prefață de George Văideanu, Editura Polirom, Iași, 1998 Stoica, Marin – Pedagogie pentru definitivat, gradul al II-lea, gradul I, perfecționare și studenți, ediția a II-a, revizuită și completată, Editura Gheorghe Cârțu-Alexandru, Craiova, 1997

64

Văideanu George – Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 1998

Contents Introducere în pedagogie ........................................................................................................................ 5 Cap. I: EDUCAȚIA – OBIECT DE STUDIU AL PEDAGOGIEI.................................................................... 5 I.1. Delimitări conceptuale .............................................................................................................. 5 I.2. Relaţiile pedagogiei cu alte ştiinţe ............................................................................................ 7 I.3. Ramurile pedagogiei ................................................................................................................. 8 I.4.Coordonatele și caracteristicile educaţiei ................................................................................ 10 I.5. Funcțiile educației ................................................................................................................... 13 I.6. Formele educației ................................................................................................................... 14 1.7. Structura acțiunii educaționale .............................................................................................. 16 1.8. Educația permanentă ............................................................................................................. 18 1.9.

Autoeducația ..................................................................................................................... 18

1.10. Dimensiunile/ laturile educației ........................................................................................... 20 Cap. II. EDUCAȚIA ȘI DEZVOLTAREA .................................................................................................. 26 II.1. Dezvoltarea personalității ...................................................................................................... 26 II.2. Factorii interni ai dezvoltării – Ereditatea.............................................................................. 27 II. 3. Factorii externi ai dezvoltării................................................................................................. 29 Cap. III - MEDIILE EDUCAȚIONALE..................................................................................................... 32 III.1. Factori instituționali – medii educaționale ........................................................................... 32 III.2. Școala – principal factor instituțional al educației ................................................................ 33 III.3. Familia – factor instituțional al educației.............................................................................. 37 III.4. Mass-media ........................................................................................................................... 40 III. 5. Alte medii educaționale ....................................................................................................... 41 Teoria și metodologia curriculumului ................................................................................................... 44 Cap. IV. CURRICULUMUL- ABORDARE CONCEPTUALĂ ..................................................................... 44 IV.1. Conceptul de curriculum....................................................................................................... 45 IV.2. Reforma curriculară în învățământul românesc ................................................................... 47 Cap. V. FINALITĂȚILE EDUCAȚIONALE............................................................................................... 47 V. 1. Delimitări conceptuale .......................................................................................................... 47 V.2. Operaționalizarea obiectivelor .............................................................................................. 49 Cap. VI. CONȚINUTUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ........................................................................................ 51 VI.1. Abordare conceptuală .......................................................................................................... 51 65

VI. 2. Surse de selecție a conținutului global al învățământului ................................................... 53 VI. 3. Criterii de selecție a conținutului învățământului ............................................................... 54 VI.4. Contribuția creativă a dascălului la analiza pedagogică a învățământului ........................... 54 VI.5. Modele de structurare a conținuturilor................................................................................ 55 Cap. VII. TIPOLOGIA CURRICULUMULUI NAȚIONAL DIN ROMÂNIA ................................................. 56 VII.1. Clasificări ale curriculumului ................................................................................................ 56 VII. 2. Tipologia Curriculum-ului Național operant în cadrul sistemului de învățământ din România ........................................................................................................................................ 58 VII.3. Ciclurile curriculare .............................................................................................................. 59 CAP. VIII – PRODUSELE CURRICULARE ............................................................................................. 61 VIII.1. Produsele curriculare principale ......................................................................................... 61 VIII.2. Produsele curriculare auxiliare ........................................................................................... 63 VIII.3. Produsele curriculare specifice activității de proiectare didactică ..................................... 63

66