Surse de Poluare A Solului [PDF]

Zitiervorschau

LICEUL TEHNOLOGIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ

PROIECT FILIERA: TEHNOLOGICĂ PROFIL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI CALIFICAREA: TEHNICIAN CHIMIST DE LABORATOR NIVEL : III

Îndrumător: TOMA VALENTINA

Absolvent: STĂTESCU ALINA

2013

Adresă: Str. Bănăţenilor, Nr. 14, Feteşti – Ialomiţa Cod 925150 Nr. Tel/Fax 0243 362713 Adresă e-mail [email protected] 1

LICEUL TEHNOLOGIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ

Tema:

SURSE DE POLUARE A SOLULUI

FILIERA: TEHNOLOGICĂ PROFIL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI CALIFICAREA: TEHNICIAN CHIMIST DE LABORATOR NIVEL : III

Îndrumător: TOMA VALENTINA

Absolvent: STĂTESCU ALINA

2013 Adresă: Str. Bănăţenilor, Nr. 14, Feteşti – Ialomiţa Cod 925150 Nr. Tel/Fax 0243 362713 Adresă e-mail [email protected]

2

CUPRINS Argument……………………………………………………………….4 Capitolul1 Solul. Generalităţi. 1.1 1.2

Solul-resursa naturală…………………………………………..6 Degradarea solurilor.Cauze ……………………………………8 1.2.1Cauzele naturale…………………………………………...9 1.2.2 Degradarea solurilor datorată acţiunilor umane…………..12

Capitolul2 Surse de poluare a solului 2.1 Reziduuri menajere…………………………………………………15 2.2 Reziduuri industriale……………………………………………..…18 2.3 Reziduuri agrozootehnice…………………………………………..21 2.4 Reziduuri radioactive……………………………………………….22 Norme de securitate și sănătate în muncă.…………………………..…24 Bibliografie…………………………………………………………..…27 Anexe…………………………………………………………………....28

3

ARGUMENT Solul este reprezentat prin partea superficială a scoarţei terestre şi s-a format din fondul mineral al acesteia, ca urmare a unui complex de procese mecanice, fizice, chimice şi biologice desfăşurate pe lungi perioade de timp. Grosimea medie a solului este apreciată la circa 1,5m reprezentând 0,0037% din grosimea medie a scoarţei terestre, care este de 40km. Solul este un factor ecologic important pentru că: se află în strânsă corelaţie cu clima unei regiuni prin configuraţia, natura şi structura lui; de calitatea lui depinde formarea şi protecţia surselor de apă subterane şi de suprafaţă; determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel în mod indirect alimentaţia omului; are un rol hotărâtor în amplasarea localităţilor, asigurarea condiţiilor optime de construcţie a locuinţelor, de dezvoltare socială şi economică a aşezărilor umane. Omul a folosit solul pentru a face agricultura pentru producerea hranei lui. Agricultura e strâns legată de soluri, dând stabilitate aşezărilor omeneşti. Pe baza ei sa dezvoltat şi s-a îmbogăţit civilizaţia omenească. Pe sol se desfăşoară cea mai mare parte a activităţii umane şi prin intermediul lui ne hrănim, dar deseori s-au manifestat neglijenţe condamnabile, ce au dus la distrugerea solului prin eroziune. Motivul pentru care am ales tema este ca solul e o vastă uzină a naturii, care produce o mare cantitate de biomasă folosită ca hrană de o parte din vieţuitoare, inclusiv de om. Este cel mai important mujloc de producţie pentru agricultură şi silvicultură. Este tot mai mult influenţat de om. Asupra solului intervenţiile antropice pot produce modificări însemnate. Prin arături omul transformă anual 3000 Km3 de soluri naturale în pământuri afânate ce schimbă radical condiţiile de aerisire, de umiditate, procesele biologice. Prelucrat, solul devine un corp artificializat care implică un alt regim al infiltrării apelor din precipitaţii, un alt regim al scurgerilor, alte posibilităţi de evaporare şi de înmagazinare a apei, a substanţelor minerale, o slabă coeziune şi mult mai redusă rezistenţă la eroziune. De aceea în ţinuturile cultivate agricol, schimbările în relief sunt mult mai active, eroziunea şi depunerile putând căpăta viteze îngrijoratoare. Importanţa temei alese pentru calificarea technician chimist de laborator a constat în următoarele:  Am urmărit efectuarea testelor chimice şi fizice de laborator care au stat la baza analizelor cantitative şi calitative ale materialelor solide, lichide şi gazoase;  Am urmărit pregătirea soluţiilor chimice necesare produselor şi proceselor, cu respectarea formulelor standar; 4

 Am urmărit desfăşurarea experimentelor şi reacţiilor chimice în laboratoarele de cercetare-proiectare, secţii sau instalaţii uzinale; Poluarea solului Termenul de poluare are rădăcinile în latinescul poluere, ceea ce înseamnă a murdări şi a profana. În general, poluarea este definită ca o acumulare a diferitelor elemente sau substanţe ce au o acţiune adversă asupra mediului înconjurător. Poluarea poate fi definită ca o deteriorare a mediului ambiant, alterare a caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropice, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii. Poluarea reprezinta o modificare daunatoare pentru om, pentru speciile din ecosistemele naturale sau artificiale a factorilor de mediu, ca rezultat al introducerii in mediu a poluantilor , care reprezinta deseurile activitatii umane . Poluarea este un fenomen complex cu următoarele caracteristici 

poluarea crește datorită creșterii numerice a omenirii, creșterii necesităților umane și dezvoltării de noi tehnologii;



creșterea poluării este exponențială ca și factorii care o generează;



limitele admisibile ale poluării nu se cunosc, deoarece nu cunoaștem capacitatea de suport a ecosferei;

Concluzie: Solul este un ecosistem bogat, dar fragil, e stratul afânat, moale şi fiabil ce se găseşte la suprafaţa scoarţei pământului şi care împreună cu atmosfera învecinată constituie mediul de viaţă al plantelor. Este cel de-al treilea factor de mediu ce trebuie protejat cu atenţie ca şi apa şi aerul pentru asigurarea vieţii pe pământ. Este partea superficială a scoarţei terestre cu o grosime de 1.5 m. Este partea fertilă a scoarţei şi un factor ecologic foarte important. Lucrarea “Surse de poluare a solului” cuprinde Argumentul unde sunt prezentate generalitățile referitoare la sol și importanța ecologică a solului, caracteristicile poluării solului. În Capitolul I este prezentat solul ca principala resursă naturală și cauzele degradării solului. Capitolul II prezintă o clasificare și caracterizare a principalelor reziduuri (deșeuri) care contribuie semnificativ la poluarea solului și mocul de depozitare, incinerare sau tratare a acestora. Capitolul III cuprinde normele de securitate și sănătate în muncă pentru calificarea de technician chimist de laborator. Lucrarea se încheie cu Bibliografia, cu principalele surse de inspirație in realizarea lucrării și Anexe unde sunt prezentate imagini cu principalele tipuri de deșeuri. 5

CAPITOLUL I SOLUL. GENERALITĂŢI 1.1 Solul-Resursa naturală Solul reprezintă un nod de comunicare între atmosferă, hidrosferă şi biosferă. Importanţa lui şi a litosferei în general este dată de resursele naturale existente în sol. Mai important este însă rolul de suport pentru toate celelalte straturi care învelesc Pământul. Suprafaţa totală a fondului de pământ din lume este de 133,9 milioane km2 dintre care 14 milioane sunt ocupaţi de gheţari. Suprafaţa de pământ productiv ocupă 86 milioane km2, din care 45 milioane sunt terenuri agricole iar 41 milioane km2 sunt acoperiţi de păduri. Din 1940 până în 1975, suprafaţa pământurilor prelucrate în lumea întreagă s-a dublat (de la 8 până la 15 milioane km2), iar astăzi se defrişează în continuare pentru a face loc terenurilor arabile. Litosfera oferă o mare varietate de resurse naturale, care prezintă valoare economică deosebită şi este reprezentată la suprafaţă, printr-un relief foarte variat, apreciat ca suport al activităţii umane. Calităţile reliefului ca resursă naturală se referă la varietatea formelor majore şi minore de relief, care avantajează sau nu amplasarea de aşezări şi căi de comunicaţie sau folosirea în agricultură. De asemenea altitudinea reliefului aduce diferenţieri în gradul de populare a mediului, resimţite în peisaje şi în prezenţa sau absenţa activităţilor umane. Resursele de soluri, cu grade variate de fertilitate sunt reprezentate pe circa 51% din suprafaţa uscatului, ceea ce înseamnă că unui locuitor al Terrei îi revine circa 0,126 ha. Solul este probabil una din cele mai importante - şi totuşi neglijate - resurse naturale. Este esenţial pentru viaţa pe pământ pentru că hrăneşte plantele, care în schimb furnizează alimente şi oxigen oamenilor şi animalelor. Solul, ca şi aerul şi apa, este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a celei de suprafaţa, cat mai ales a celei subterane. Poluarea este deosebit de evidentă şi în cazul solului. Deşeurile de tot felul care nu au fost evacuate în ape şi aer acoperă uscatul tocmai în locurile aglomerate unde fiecare metru pătrat este intens şi multiplu solicitat, degradează terenurile agricole tocmai acolo unde sunt mai fertile, urâţesc natura tocmai acolo unde este mai căutată pentru frumuseţea ei.

6

Încă o contradicţie a civilizaţiei: alături de capacitatea de a crea un mediu de viaţa acceptabil, chiar şi în spaţiul cosmic, stă rezolvarea precară a salubrităţii solului. Dar deşeurile solide constituie numai un aspect al problemei. Solul mai este supus acţiunilor poluărilor din aer şi apă. O particularitate deosebită a solului o constituie autopurificarea lui. Acest lucru se realizează datorită prezenței în sol a unui număr mare de microorganism care contribuie la degradarea reziduurilor și la distrugerea germenilor patogeni. Alți factori care contribuie la autopurificare sunt: temperatura scăzută, umiditatea redusă din straturile superficiale ale solului, lipsa suportului de hrană, prezența germenilor proprii solului (care formează flora denumită telurică) etc. Principala însușire a solului este fertilitatea, adică însușirea de a pune la dispoziția plantelor apă și substanțele hrănitoare necesare creșterii și dezvoltării lor. Solul este și suport pentru plante, deoarece acestea își fixează în sol rădăcinile. Pentru om, solul, prin natura lui, prezintă particularități pe cât de deosebite de ale celorlalți factori de mediu înconjurător, pe atât de importante pentru biosferă. Ca suport și mediu de viață pentru plante, solul, prin conținutul lui în humus, realizează principalele legături în lanțurile trofice ale ciclului biologic al elementelor, de la sinteza materiei organice până la produsele mineralizării acestuia. Solul este intim implicat în toate procesele biogeochimice ciclice care contribuie la întretinerea și asigurarea existenței vieții pe pământ. Pedosfera, incluând atât învelișul de sol al uscatului cât și cel al acvatoriilor cu ape puțin adânci este de neînlocuit în multiplele sale funcții : -

de mediu favorabil dezvoltării organismelor ;

-

de rezervor și sursa de apă, elemente nutritive și energie ;

-

de intermediar activ în toate ciclurile biogeochimice globale de apă, oxigen, azot, fosfor, sulf, etc. ;

-

de intervenție în procesele sau mecanismele care determină balanța bioenergetică a biosferei și peisajului. Aceste funcții au acționat neîntrerupt în trecut, acționează în prezent și vor continua să

acționeze și în viitor, bineînțeles cu intensități și ritmuri diferite în diferitele ecosisteme de pe glob.

7

Datorită capacității de a întreține viața plantelor, solul constituie principalul mijloc de producție agricolă, dar existența și dezvoltarea societății umane vor fi condiționate încă multă vreme de abundența și calitatea plantelor superioare terestre, care trebuie să asigure oamenilor hrana și materii prime pentru îmbrăcăminte, adăpost, medicamente și alte cerințe. Dobrovolschi și colaboratorii (1985) arată că: “Rolul biogeochimic total al solului în trasformarea suprafeței pământului în evoluția geologică a planetei, pe de o parte, și rolul de protecție, pe de altă parte, trebuie subliniate în mod deosebit, având în vedere subaprecierea larg răspândită tocmai a acestui rol și sublinierea în mod obișnuit și înțelegerea rolului solului numai ca resursă naturală în agricultură, ca principal mijloc de producție agricolă. Această latură a solului ca și component al biosferei, are fără îndoială o importanță deosebită pentru om, dar a doua sa latură, deși nevăzută și adesea neînțeleasă de specialiști, joacă un rol atât de important în viața planetei, încât subaprecierea acestei situații poate avea urmări negative nu numai asupra omului contemporan, care cu intențiile cele mai bune, poate răni fără să vrea “derma“ pământului, poate “scalpa” pământul fără să acorde acestui fapt o importanță deosebită, ceea ce, ca de altfel, el face deja în fiecare clipă și în orice loc de câteva mii de ani, pierând în acest timp pentru totdeauna în jur de jumătate din solurile arabile ale planetei, deci o parte corespunzătoare din baza biosferei terestre și o parte din funcțiile geosferice ale invelișului de sol”.

1.2

Degradarea Solului. Cauze

Solul este stratul superficial al uscatului terestru, care are ca însușire esentială fertilitatea, capacitatea de a oferi loc de fixare, apă și substanțe nutritive trebuincioase vieții plantelor. Înfățișarea solului este variată, depinzând de tipul genetic, în care se fac simțite înrâuririle diferiților factori patogenetici, (care la rândul lor fac cu putință deosebirea de soluri zonale, intrazonale și azonale), dar și de stadiul de evoluție al solului. Pe lângă acestea, înfățișarea solului este evidentă și înrăurirea proceselor de modelare a reliefului. Astfel, pe povârnișuri, sub un covor vegetal natural, neinfluențat sensibil de om, au loc deplasșri ușoare de material, o eroziune foarte slabă, care nu influențează vizibil profilul solului, deoarece procesele pedogenetice, adică procesele de transformare a rocii în sol, avansează în același ritm în adânc, astfel încât grosimea orizonturilor nu suferă schimbări sensibile. Același lucru se petrece și pe suprafețele orizontale, unde au loc depuneri neînsemnate de material, care se înserează pe nesimțite în sol, ceea ce face ca nici aceasta să nu sufere modificări însemnate. 8

Dar starea aceasta, echilibrată, nu este generală; din contră, pe întinderi mari, solul fie că este deplin format, fie că este în decurs de formare, este supus unor procese puternice, degradatoare. Cauzele degradării solului sunt fie naturale, fie legate direct sau indirect de activitatea omului.

1.2.1 Cauzele naturale Procesele naturale, care duc la degradarea solurilor sunt procesele de modelare a reliefului care se desfăşoară cu mai multă putere decât pot avansa procesele pedogenetice. Acestea sunt: eroziunea, alunecarea, curgerea, solifluxiunea, prăbuşirea şi într-o măsură mai mică "creep-ul", iar pe suprafeţele de la baza povârnişurilor, pe podul teraselor sau pe lunci aluvionarea şi coluvionarea. Eroziunea. Prin această noţiune în sens restrâns, se întelege acţiunea de desprindere şi îndepartare a unor particole de diferite forme şi mărimi din scoarţa terestră, datorită apelor curgătoare, vântului, valurilor sau gheţarilor şi zăpezilor. Fiecare din aceşti agenţi pot avea rol dominant în anumite regiuni sau în anumite perioade, putând alterna sau putându-se combina, în funcţie de condiţiile climatice şi de apropierea de marginea mărilor sau a lacurilor. Rolul mai important îl au apele organizate în reţea hidrografică şi apele provenite din precipitaţii torenţiale care coboară ca o pânză subţire pe suprafeţele întinse de pe povârnisuri. Eroziunea exercitată de apele care se scurg pe versanţi duce pe de-o parte la formarea de ogase şi râpi, săpate atât în sol cât şi în roca de sub el, şi pe de altă parte la alternare de material de pe suprafeţe întinse din orizonturile superficiale ale solului numită impropriu "eroziune în suprafaţă", fără a da naştere unor forme care să tulbure înfăţişarea. Suprafeţele pe care se desfăşoară aceste procese, ca şi intensitatea lor sunt variate, depinzând de înclinarea povârnisului, de însuşirile fizice ale solului şi rocii, şi de gradul de acoperire cu vegetaţie. Deflaţia. Modelarea reliefului datorită acţiunii vântului, numită deflaţie, are rol hotărâtor în regiunile deşertice, dar ea are un rol sensibil şi în regiunile muntoase, în locurile unde acesta este puternic, sau în cele colinare şi de câmpie, unde nisipul are întindere mare şi vegetaţia este sărăcăcioasă.

9

Astfel, în deltă, pe grindurile nisipoase, are loc înaintarea dunelor peste suprafeţe cu soluri fertile sau în vatra satelor ca la Caraorman; peste munţi are loc roaderea solurilor, pe anumite muchii orientate de-a curmezişul vântului. Alunecarea. Deplasarea materialului sub formă de strate de grosimi şi întinderi variate, joacă un rol foarte însemnat, ar putea spune chiar determinant, în modelarea reliefului şi în degradarea solurilor din anumite regiuni de pe suprafaţa pământului. La noi în ţară, urmările acestui proces se pot întâlni pe suprafeţe foarte întinse producând uneori pagube mari. În general stratul alunecat cuprinde tot solul, în orice stadiu de evoluţie ar fi el, cât şi o parte din roca pe care se găseşte acesta. Prin alunecare, solul este supus adesea la diferite schimbşri sau degradări, sau poate ajunge chiar în locuri cu condiţii asemănătoare cu acelea în care s-au format şi au evoluat până în momentul deplasării. Astfel, în unele cazuri, pe o pornitură provenită dintr-o arie cu un sol şi o vegetaţie uniformă înainte de deplasare, se poae ajunge la un adevărat mozaic de soluri şi de asociaţii vegetale după alunecare. Aceasta se datorează faptului că, în locul povârnişului cu condiţii uniforme ca drenaj, ca înclinare, şi ca alcătuire, s-a ajuns, prin alunecare, la o suprafaţă vălurită, în cuprinsul căruia, alături de un sol bine drenat, se găsesc soluri gleice sau chiar mlaştini. În stadiul de tinereţe al porniturilor, se pot găsi şi potice cu sol vechi, format înainte de deplasare, alături de soluri tinere; dacă solurile evoluate ajung într-un loc cu condiţii de drenaj normal, îşi menţin caracterele. În alte cazuri, solurile formate în condiţii de umezeală, ca solurile gleice, humicogleice sau lecovistile, pot ajunge la locuri cu grenaj bun, astfel că încep să sufere transformări, căutând să ajungă într-o stare de echilibru cu noile condiţii, adică evoluând, fie spre soluri litomorfe, dacă roca impune acest stadiu, şi apoi mai departe spre soluririle zonale, fie direct spre soluri zonale. Solurile formate în condiţii de drenaj bun, deplasate în locuri cu exces de umezeală şi de săruri, suferă procese de gleizare şi daraturare. Cazurile enumerate arată destul de elocvent golul alunecării în schimbarea şi degradarea solului. În regiunea Subcarpaţilor, în zona colinară a Moldovei şi a Transilvaniei se găsesc numeroase exemple care să ilustreze aceste fenomene. Curgerea. Deplasarea materialului - mai mult sau mai puţin - de noroi duce, pe anumite suprafeţe la sfărâmarea şi amestecarea solului cu roca, formând materialul care coboară pe fundul văilor cu panta mare, ca un şuvoi, cu o viteză variată, în unele locuri doar de câţiva decimetri pe zi. În cele mai multe cazuri, la marginea şuvoiului de noroi se constată, pe anumite 10

suprafeţe, o oarecare îmbogăţire în umezeală şi chiar o deplasare pe unele porţiuni. Dar, după trecerea "undei", începe statornicirea, înţelenirea şi formarea altui sol pe ariile unde solul vechi a fost îndepartat. Materialul deplasat începe evoluţia potrivit condiţiilor noi. Soliflucţiunea. Despre soliflucţiune în sensul restrâns al acestei noţiuni, nu poate fi vorba decât în tinuturile cu climă rece şi îngheţ peren. Este vorba de curgerea stratului dezgheţat peste stratul îngheţat. În ţinuturile temperate, pe povârnişurile repezi săpate în roci argiloase, în perioadele foarte umede ale anului, se constată un fenomen asemănător, care constă în deplasarea stratului superficial, cu un sol tânăr, peste roca alterată, compactă, la suprafaţa căreia se formează un strat subţire de noroi. Prăbuşirea. Pe coastele foarte repezi, au loc prăbuşiri, fenomen care constă în ruperea şi căderea unor blocuri din partea de sus a abruptului sau de pe tot abruptul - sol şi rocă - la baza povârnişului, unde se sfărâmă şi se amestecă. Acest fenomen este caraceristic povârnişurilor repezi, săpate în roci poroase (locs, nisip, pietriş), sau în roci carstificabile , cu goluri subterane şi de sufoziune. Dacă materialul sfărâmat după prăbuşire nu este supus deplasării mai departe, începe procesul de solificare, care în genere este de durată foarte lungă. "Creep"-ul este un fenomen foarte frecvent pe toate povârnişurile, care afectează în deosebi orizonturile superioare ale solului, cu urmări de mică însemnatate şi care constă în deplasarea particulelor de sol fără a duce la stricarea arizonturilor profilului, astfel încât solul îşi păstrează înfăţişarea. Aluvionarea. Dintre procesele de depunere, aluvionarea cuprinde suprafeţele cele mai mari şi este mai uşor de observat. În timpul viiturilor apele ies din matca lor şi acoperă o parte din luncă, lăsând la retragere un strat de aluviuni, variat ca grosime şi textură, în funcţie de mărimea viiturii şi de natura rocii din care provine materialul. În timpul viiturilor mari, cum a fost cazul în anul 1970, soluri de diferite tipuri, de la solurile aluviale tinere până la soluri evoluate, zonale sau intrazonale, au fost acoperite de strate de aluviuni de diferite grosimi. Aceste aluviuni provoacă schimbări însemnate ale însuşirilor solurilor, până se ajunge la integrarea stratului de aluviuni în solul pe care l-au acoperit. Însă în unele locuri stratul de aluviuni este atât de gros, încât solul acoperit iese de sub influenţa proceselor patogenice, iar pe aluviunile acoperitoare se formează cu timpul un sol nou. În unle locuri datorită aluvionării, nivelul apei freatice se poate ridica astfel încât solurile, drenate normal pâna la aluvionare, vor începe să treacă spre soluri gleice şi chiar mlăştinoase.

11

Couvionarea. Pe unele suprafeţe de pe podul teraselor sau de pe şesul luncilor, în apropierea povârnişurilor care le domina, are loc depunerea unui material adus în suspensie sau prin rostogolire de pe povârniş. Puterea de depunere depinde de înclinarea povârnişului care domina şesul, de roca în care este săpat, de densitatea covorului vegetal, şi de regimul precipitaţiilor. În acest fel solul de pe şesul de la baza povârnişului este acoperit de materiale venite relativ recent, slab solificate sau nesolificate. Faptul acesta arată o creştere a activităţii modelatoare a apelor, iar gradul de degradare depinde de contrastul dintre însuşirile solului evoluat, şi însuşirile fizico-chimice ale materialului colovial, depus peste acest sol. În unele cazuri , cum este în N localităţii Pătârlage (jud. Buzău), peste un sol brun închis humifer, destul de fertil, a venit un strat magnos bogat în săruri, care practic nu poate fi folosit. Salinizarea. Un alt proces degradator al solurilor este salinizarea, adică îmbogăţirea în săruri a solurilor şi în anumite arii, cum sunt zonele de stepă şi silvostepa. Această îmbogăţire poate merge până la formarea de soluri, - aşa zise - "halomorfe", soloneturi sau solonceacuri. Sărurile sunt aduse de ape, în stare de soluţie, sau odată cu materialul magnos, în stare de suspensie. Prin evaporarea apei în perioadele calde, sărurile se concentrează în sol făcându-l impropriu agriculturii. Tot în cadrul fenomenelor naturale de degradare a solurilor se includ şi procesele de gleizare şi de înmlăştinire a solurilor de pe unele părţi ale luncilor, ca urmare a ridicării nivelului freatic. În perioadele cu foarte multă umezeală în unele părţi din Câmpia Română, apa freatică se ridică până aproape de suprafaţă. Dacă acest fenomen se repetă des, se va ajunge şi la schimbări în înfăţisarea şi în însuşirile solului de pe aceste suprafeţe.

1.2.2 Degradarea solurilor datorată acţiunilor umane Cultivând anumite plante de care acea nevoie pentru hrană și îmbrăcăminte, omul a săpat și a arat solul din timpuri foarte îndepartate. În acest fel, el a distrus covorul vegetal și a afânat solul, astfel încât apele din precipitații au început să-l atace mai puternic decât înainte. Dar mijloacele de lucru fiind rudimentare și acționate de om, pătrundeau în sol la adâncime mică iar lucrările acestuia erau destul de rare. Pe măsură ce uneltele s-au perfecționat și s-a trecut la folosirea tracțiunii animale și în cele din urmă, mecanice, lucrările agricole s-au făcut din ce în ce mai adânc, mai des și pe suprafețe tot mai întinse.

12

În aceeași măsură solul a avut de suferit tot mai mult; grosimea orizontului arat a crescut, iar pe povârnișuri a avut loc și o deplasare spre bază a particulelor de sol, un fel de "creep" antropic. În acest fel, omul, fără să vrea, a ajutat mult desfășurarea eroziunii pe întinderi tot mai mari, în unele locuri fiind chiar factorul principal al dezlănțuirii acestui proces. Aratul de toamnă, care în general este recomandat, pe povârnișuri este daunător dacă după acest arat, urmează ploi abundente. În acest caz întregul strat arat este luat de pe unele părți ale povârnișurilor și depus sub formă de proluvii sau coluvii, acoperind solul normal de pe suprafețele cu înclinare mică de la poala versantului sau este dus mai departe și depus sub formă de aluviuni pe luncile râurilor mari sau chiar în deltă. În acest fel se degradează atât solul de pe povârniș, cât și cel de pe sesul de la baza acestuia. Desfundarea sau aratul solului cu pluguri mari în vederea plantării viței-de-vie are efecte foarte dăunătoare pe povârnișuri, pentru ca întregul profil de sol este inversat; orizontul superior ajunge la adâncime de circa 1m, în timp ce orizontul inferior, sau chiar roca nisipoasă este adusă la suprafață. În unele locuri, unde solul este relativ tânăr și cu profilul scurt el se pierde prin materialul mărnos răscolit de pe povârniș. În acest fel solul este supus unei eroziuni puternice, care poate duce, pe unele arii, la înepărtarea totală a lui. Desfundarea sau chiar aratul adânc sunt dăunătoare chiar și pe suprafețe orizontale sau foarte slab înclinate, unde sunt soluri brune podzolite puternic sau chiar podzoluri argiloase, doarece în acest fel se ajunge ca orizontul superior, cu textura luto-nosipoasă și mai bogată în suprafețe nutritive să fie îngropat sub un strat argilos, care reține apa la suprafața în perioadele umede iar în cele uscate crapă. Aratul cu unelte mecanice grele și la aceeași adâncime mai mulți ani la rând duce la formarea unui strat compact, cu structura stricată, numit talpa plugului sau hardpan. Existența acestui strat are urmări însemnate asupra dezvoltării plantelor, atât direct prin împiedicarea dezvoltării normale a rădăcinilor, cât și indirect, prin schimbarea circuitului normal al apei în sol, datorită lipsei structurii. Extragerea materiei organice, prin recoltarea plantelor cultivate și strângerea tuturor resturilor de plante (paie, coceni), duce la sărăcirea treptată a solului în humus. Potrivit rezultatelor unor cercetări făcute de un colectiv de la Timișoara, condus de profesorul C.V.Oprea, efectuate la intervale de 10-15 ani, asupra rezervei de humus din grupele de soluri cu cea mai amre răspândire pe cuprinsul țării, pierderile anuale de humus variază între 0,5-1,5 t/ha, respectiv, 50-150 kg/ha azot, la care se adaugă fosforul, potasiul, magneziul, molibderul, fierul, cobaltul, sulful, ș.a. 13

Dacă avem în vedere cantitatea medie de îngrășăminte chimice, care se administrează anual, ne putem imagina proporțiile acestei pierderi, care dacă nu sunt oprite la timp și definitiv, pot deveni iremediabile. Fertilitatea naturală, singura capabilă de autoregenerare, nu poate fi suplinită de fertilitatea artificială, creată prin folosirea îngrășămintelor chimice. Această situație, după cum remarca colectivul menționat, are un caracter general. În Europa mai bine de o treime din soluri și-au pierdut peste 50% din humus, ceea ce a făcut ca proporția pământurilor bogate să scadă la 85% din totalitatea terenurilor agricole de 41,3%. De aceea, în aceste cazuri, trebuie intervenit cât mai repede, pentru a reda solului structura și humusul corespunzător condițiilor zonale, prin îngrășăminte organice (gunoi de grajd). Măsuri ameliorative aplicate greșit. La degradarea solurilor duc și unele acțiuni care au de fapt menirea de a le îmbunătăți însușirile, de a le face să aibă o fertilitate mai mare și mai constantă. Așa este cazul unor măsuri anticrozionale aplicate greșit sau a unor sisteme de drenare fșcute pentru soluri evoluate foarte argiloase, pseudogleice. Adesea, prin irigații, dând solului mai multă apă decât avea în condiții naturale, apar schimbări în procesele care au loc în sol, și în cele din urmă, se produce schimbarea profilului. Ridicându-se pânza freatică începe formarea unui strat de glei la baza profilului, sau dacă el exista în adânc, are loc urcarea lui, către orizonturile superioare.în unele cazuri, se poate ajunge la urmări mult mai dăunătoare; așa de exemplu de la soluri aluviale fertile să se ajungă fie la sărături, ca urmare a concentrării solurilor din apa freatică ajunsă până aproape de suprafață, fie la soluri gleice sau chiar soluri de mlastină, în urma ridicării nivelului freatic până la suprafață. Chiar dacaănu se ajunge la astfel de transformări mari ale solului, în urma irigării mai mulți ani succesivi, se constată o scădere a stabilității microagregatelor. La degradarea solului mai contribuie întrebuințarea excesivă a îngrășămintelor chimice potasice, care conțin sodiu, sulfat de amoniu, etc., care "provoacă dispersarea argilei și astfel scăderea numărului de agregate stabile". Defrișarea pădurilor de pe terenurile cu pantă accentuată și pășunatul excesiv pot duce la o eroziune intensă, mergând până la degradarea avansată.

14

CAPITOLUL II SURSE DE POLUARE A SOLULUI Principalele surse de poluare a solurilor sunt reziduurile. Dată fiind marea lor heterogenitate în funcție de gradul de dezvoltare economică și socială a colectivităților, de obiceiurile și tradițiile populației etc, o clasificare a reziduurilor este dificil de făcut. Ținând seama de de proveniența lor pot fi clasificate în: 

reziduuri menajere – rezultate din activitatea zilnică a oamenilor în locuințe și localuri

publice, din care fac parte, cele mai diverse resturi alimentare, cenușa, sticla, țesături, ambalaje, cutii de conserve, materiale plastice etc. În zonele dezvoltate cantitatea de reziduuri menajere este de aproximativ 2 kg pe cap de locuitor pe zi, 

reziduri industriale – provin din diverse procese tehnologice și pot fi formate din materii

brute, finite sau intermediare și au o compoziție foarte variată în funcție de ramura industrială și de tehnologia utilizată. 

reziduuri agrozootehnice – provin de la creșterea și îngrijirea animalelor, din agricultură

și sunt formate din substanțe organice putrescibile, substanțe chimice utilizate în hrana sau îngrijirea animalelor (biostimulatori, insecticide, erbicide, fungicide etc), microorganisme. 

reziduuri radioactive – sunt formate din diverși izotopi radioactivi utilizați în activitatea

industrială, agricolă, zootehnică, medicală, cercetare științifică etc. 2.1 Reziduuri menajere Categoria de deşeuri la care omul, prin activităţile lui zilnice, contribuie direct este cea a deşeurilor menajere. Prima groapă de gunoi a fost produsul grecilor antici. În jurul aniilor 500 î.e.n., grecii amenajau gropi municipale de gunoi şi scriau legi ce prevedeau depozitarea gunoiului menajer la cel puţin 1,5 km distanţă de zidurile oraşului. Prin aceeaşi perioadă în Atena prima lege care împiedica locuitorii să-şi arunce gunoiul pe străzi a fost pusă in aplicare. Până în 200 î.e.n., în marile oraşe din China au fost introduse forţe de munca pentru colectarea gunoiului. Cele mai mari probleme privind deşeurile menajere au apărut în Roma datorită populaţiei numeroase. Familiile bogate foloseau sclavi pentru a scăpa de gunoi, însă mare parte rămânea pe străzi. Odată cu sfârşitul secolului XX, populaţia a început să aibă un rol important în administrarea deşeurilor menajere prin folosirea materialelor reciclabile, utilizând metode de compostare a deşeurilor organice şi prin reducerea gunoiului menajer produs.

15

Legi privind mediul încojurător au fost puse în aplicare pentru a proteja populaţia şi mediul de poluarea generată de eliminarea deşeurilor. Din cauza scăderii spaţiului de depozitare a deşeurilor şi controversei privind cea mai potrivită metodă de eliminare a acestora, soluţia optimă pare a fi prevenirea generării deşeurilor. După posibilităţile de valorificare reziduurile menajere sunt de mai multe tipuri: - compostabile, respectiv resturi organice rezultate de la pregătirea hranei, hârtie, oase, textile; - combustibile: lemn, cauciuc, materiale plastice; - inerte, care sunt necompostabile şi necombustibile: materiale nemetalice, materiale de construcţii,ceramică; - reciclabile, la care se încadrează hârtia, sticla, materialele plastice, metalele. Dacă până în prezent noţiunea de gunoi menajer era folosită pentru reziduurile rezultate din activitatea umană, astăzi această denumire nu mai este valabilă deoarece prin gunoi se înţelege un obiect care nu mai are nici o valoare şi care trebuie îndepărtat considerându-se total nefolositor. Realitatea arată însă că, odată cu evoluţia şi creşterea populaţiei şi a gradului de civilizaţie, resturile rezultate din gospodărie, de la prepararea hranei la care se mai adaugă şi o cantitate însemnată de materiale provenite din ambalarea alimentelor, şi chiar o serie de obiecte de uz casnic sau personal deteriorate, nu mai sunt nişte gunoaie de aruncat ci o adevărată resursă secundară de materii prime şi materiale refolosibile. Lada de gunoi constituie astăzi un bogat şi inepuizabil zăcământ.

Numim deşeuri menajere, deşeurile rezultate în mod obişnuit din activitatea casnică, resturile provenite din magazine, hoteluri, cantine, unităţi de alimentaţie publică, instituţii de învăţământ şi alte instituţii publice în care activitatea sau prezenţa oamenilor poate produce reziduuri cu compoziţie similară reziduurilor din gospodărie. Cantitatea deşeurilor menajere variază după numărul populaţiei, după standardul de viaţă, după felul de hrană, după condiţiile climatice şi după anotimpurile anului. Astfel că şi cantităţile de deşeuri menajere urbane prezintă varietăţi importante, de la o ţară la alta, de la un oraş la altul, în funcţie de climă, modul de viaţă al locuitorilor, caracterul localităţilor, etc. În multe zone din ţară, în special în cele în care nu există un sistem bine pus la punct de colectare a gunoiului menajer, cu precadere în mediul rural, oamenii aruncă gunoiul în zone neamenajate din care acestea pot ajunge foarte uşor în apa râurilor. Aceste zone devin uşor focare de infecţie, iar câinii vagabonzi, ciorile, şobolanii pot purta viruşii înspre localităţi.

16

Impactul depozitelor de deşeuri menajere asupra turismului Turismul, mai mult ca oricare alt domeniu de activitate este dependent de mediul înconjurător, acesta reprezentând "materia sa primă", obiectul şi domeniul de activitate şi de desfăşurare a turismului, fiind suportul - cadru, purtătorul resurselor sale. Turismul se desfăşoară în mediu şi prin mediu, "calitatea" acestuia putând favoriza sau nega activităţile turistice. Relaţia turism - mediu înconjurător are o semnificaţie aparte, dezvoltarea şi ocrotirea mediului înconjurător reprezentând condiţia de bază a existenţei turismului, orice modificare produsă acestuia aducând prejudicii şi potenţialului turistic prin diminuarea sau chiar anularea resurselor sale. Această relaţie este însă mai complexă, ea incluzând şi situaţiile în care printre acţiunile întreprinse în vederea desfăşurării activităţilor turistice sunt cuprinse şi măsuri care conduc la sporirea atractivităţii unora dintre componentele mediului înconjurător sau la degradarea lor. Deosebit de gravă este însă poluarea peisajului, una dintre cele mai valoroase resurse ale potenţialului turistic. Factorii de degradare a peisajului se regăsesc în ansamblul factorilor poluanţi care au acţiuni distructive asupra elementelor sale componente (vegetaţie, faună, reţea hidrografică etc.), la care se adaugă tăierile nedirijate de păduri, depozitarea necontrolată a deşeurilor industriale şi menajere, realizarea de construcţii neaspectuoase sau neadecvate etc., acestea fiind numai câteva aspecte dintre cele ce degradează natura, tocmai acolo unde este mai căutată pentru frumuseţea ei. Incinerarea deşeurilor Neutralizarea deşeurilor se poate face foarte igienic prin incinerare, deoarece viruşii şi microorganismele sunt în totalitate distruse. Acest procedeu poate fi bun şi pentru prevenirea degradării mediului, spaţiile pentru incinerare sunt considerabil mai reduse decât cele pentru depozitare. Deşeurile menajere se pot incinera împreună cu cele agricole. Poluarea mediului este minimă, putând fi menţinută în limite normale în condiţiile purificării gazelor de ardere. Prin filtre speciale cenuşa este reţinută reducând astfel poluarea la minim, iar cantitatea de deşeuri rezultată după ardere este foarte redusă. Principalele dezavantaje ale incinerării sunt folosirea inferioară a materiei (nu mai poate fi reciclată, fiind transformată prin combustie în energie), poluarea atmosferică şi costurile mari de investiţie şi exploatare. În mediul rural, s-au făcut foarte puţine cercetări asupra reziduurilor menajere şi nu se deţin date concludente.

17

Spre deosebire de reziduurile menajere urbane, cele rurale mai conţin unele componente care nu se regăsesc sau sunt în cantităţi foarte reduse (dejecţii animaliere, paie, rădăcini, frunze) în deşeurile menajere urbane. Deşi în mediul rural nu există o reciclare a deşeurilor menajere ele sunt valorificate în mod curent de către oameni ca îngrăşământ agricol sau ca hrană animalieră.

2.2 Reziduuri industriale Natura şi originea deşeurilor industriale sunt în funcţie de materia primă şi materialele introduse în fabricaţie, de specificul atelierelor şi al tehnologiilor de prelucrare şi chiar de utilajele prelucrătoare şi produsele rezultate, dacă acestea sunt casate, respectiv rebutate. Ele apar tot parcursul fluxului tehnologic din cadrul unui atelier, secţie sau întreprindere. Ar fi foarte laborios şi chiar excesiv a se întocmi un studiu complet şi sistematic în care să se includă deşeurile industriale ce apar în toate produsele tehnologice. În secţiile sau fabricile în care se realizează un singur material sau o piesă omogenă se simplifică elaborarea studiului iar în acest caz elaboratorul trebuie să fie tehnologul sau specialistul pe problema din cadrul secţiei respective. Deşeuri feroase În orice activitate desfăşurată în industrie, în agricultură, în comerţ, în gospodăriile colective sau individuale, se produc reziduuri care au fost definite ca fiind reziduuri industriale, reziduuri menajere şi reziduuri stradale şi că în componenţa acestora există materii prime, materiale refolosibile şi energie potenţială care pot fi colectate, recuperate şi valorificate ca atare sau prin prelucrare. Materialele refolosibile metalice îşi au sursele în reziduurile industriale (refuzuri, resturi, rebuturi), în reziduuri menajere (obiecte metalice de uz casnic uzate) şi în reziduuri stradale (diverse obiecte metalice casate, pierdute sau aruncate). Materialele feroase refolosite apar în reziduurile industriale provenite din industria siderurgică în care se elaborează fonta şi oţelul, conţinând cu toată diversitatea de ramuri industriale în care produsele siderurgice sunt prelucrate (construcţii de maşini) sau utilizate ca atare (în construcţii, căi ferate etc.) şi terminând cu recuperarea părţii feroase din mijloacele fixe casate. În funcţie de sursele industriale unde se formează materialele feroase se poate stabili următoarea clasificare: - materiale feroase refolosite rezultate din industria siderurgică;

18

- materiale feroase refolosite provenite din activitatea industrială în care se prelucrează sau se utilizează produse siderurgice; - materiale feroase refolosite provenite din casări de fonduri fixe. Materialele refolosibile feroase din industria siderurgică. Structura acestei grupe de materiale feroase rezultate în industria siderurgică este complexă şi de aceea clasificarea lor se rezumă numai la următoarele două categorii: - materiale feroase prăfoase; - materiale feroase sub formă de bucăţi. Materialele feroase prăfoase. Aceste materiale feroase, sub formă de praf sau mâl, provin de la instalaţiile de epurare a gazelor evacuate şi a apelor uzat rezultate din procesele tehnologice siderurgice. Colectarea lor se face atât sub aspect ecologic, pentru evitarea poluării aerului şi a apei, cât şi sub aspectul economic pentru valorificarea intrinsecă ca materie primă de înlocuite a celei obţinute în ţară sau din import. Cantitatea acestor materiale este de circa 25 % din componenţa gazelor descărcate în atmosferă la secţiile siderurgice, de unde rezultă că la un milion de tone de oţel produs într-un an se pot obţine, din gazele evacuate în atmosferă, între 25 – 30 mii tone materiale feroase refolosibile cu un conţinut de 60 – 70 % Fe, care raportat la producţia de 1 milion tone oţel totalizează o cantitate de 20 mii tone pe an. Materiale feroase sub formă de bucăţi rezultă nemijlocit din procesele de elaborare a fontei şi oţelului şi din procesele de laminare şi nu din materiale secundare provenite din epurarea gazelor şi a apei uzate, ca în cazul materialului feros sub formă de praf. Din punct de vedere al cantităţii, materialele feroase în bucăţi depăşesc cu mult cantităţile materialelor feroase sub formă de praf. În cadrul combinatelor siderurgice sursele de materiale feroase sub formă de praf sau bucăţi pot fi grupate în funcţie de sectoarele tehnologice. Materiale feroase vechi rezultate în afara proceselor tehnologice Materialele refolosibile feroase sunt acele materiale provenite din casări, reparaţii sau colectarea de la populaţie. În general, în ţara noastră în terminologia uzinală încă se mai foloseşte noţiuneade „fier vechi” şi aceasta include toate reziduurile feroase care constituie partea feroasăsolidă a încărcăturii cuptoarelor de elaborare a oţelului, indiferent de sursele din care provin aceste reziduuri. Deci, materialele refolosibile feroase vechi care se încadrează în denumirea de „fier vechi” (în adevăratul sens al cuvântului) provin din două surse principale: sectorul industrial – prin casările de utilaje, maşini, agregate, instalaţii, construcţii metalice, autovehicule, material 19

rulant, nave etc., şi sectorul particular – prin casarea de obiecte şi aparate de uz casnic realizate integral sau în parte din materiale feroase (fonte sau oţel) şi reziduuri menajere (ambalaje, cutii, bidoane etc.). Deşeuri neferoase Colectarea, recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile neferoase a devenit o problemă economică deosebită datorită faptului că resursele de minereu şi concentrate neferoase sunt în scădere, iar preţul de cost al metalelor neferoase este în creştere. Colectarea şi recuperarea materialelor refolosibile neferoase din reziduuri (deşeuri, rebuturi) constituie o sursă care are o pondere medie între 20 – 40 % din producţia de metale neferoase (Zn – 20 %, Al – 30 %şi Cu – 40 %). Sursa materialelor refolosibile neferoase o constituie reziduurile industrial formate din capete de profile laminate, şutaje, reţele de turnare, aşchii metalice neferoase, rebuturi definitive (iremediabile), scursuri metalice, cenuşi, oxizi, zguri, şlamuri precum şi cele rezultate din mijloace fixe casate, materiale casate, piese sau subansamble de la mijloacele fixe casate sau scoase din uz cu ocazia reparaţiilor şi cele colectate direct de la populaţie sau din rampele de reziduuri menajere, cum sunt obiectele de uz casnic şi de folosinţă îndelungată provenite de la populaţie. Deşeuri lichide În întreprinderile industriale se formează în general trei categorii de ape reziduale: -

ape industriale sau tehnologice, rezultate din procesele de producţie

-

ape menajere, rezultate de la obiectele sanitare (WC-uri, băi, cantine etc);

-

ape pluviale şi de răcire.

În mod obişnuit, pentru aceste trei categorii de ape se construiesc reţele separate, având moduri diferite de evacuare şi epurare. Compoziţia apelor reziduale industriale este extrem de variata, în funcţie de caracterul industriei respective. În unele dintre ele predomină impurităţile minerale (exploatările miniere), în altele cele organice (industria alimentară, industria hârtiei şi celulozei), în altele amândouă. Numeroase industrii prezintă un grad mare de încărcare cu substanţe chimice (uzinele prelucrătoare de metale, rafinăriile de petrol, fabricile de coloranţi organici, fabricile de pielărie etc). În sfârşit în multe industrii, apele reziduale au o temperatură foarte înaltă, până la 80°C şi mai mult. Bineînţeles că faţă de marea diversitate a tipurilor de ape reziduale industriale, vor corespunde numeroase metode specifice de epurare a lor. 20

Deşeuri ce provin din minerit În urma extracţiei de minereuri rezultă diferite tipuri de materiale, fragmente de roci, minereuri ce nu mai sunt utilizate, zguri, care sunt de obicei depuse la gura minelor sau sunt depozitate în halde de steril. Deşeurile de acest tip sunt foarte periculoase din cauza substanţelor toxice conţinute, mai ales metalele grele, poluează ecosistemele terestre, apele de suprafaţă şi cele subterane (prin scurgeri şi infiltrări) şi cel mai grav este faptul ca efectele persistă timp îndelungat. Deşeuri din construcţii şi demolări Aceste deşeuri sunt constituite din materiale ce rămân în urma construirii, demolării, renovărilor de clădiri. Deşeurile provenite din construcţii şi demolări reprezintă o buna sursă de materie secundara, însă, din păcate nu toate ţările le reciclează, aşadar, ele sunt depozitate, constituind surse de poluare. Un material foarte periculos se consideră a fi azbestul, ce provine din renovarea sau demolarea construcţiilor vechi (EEA, Europe's environment: the third assesment). Deşeuri generate din activităţi medicale Deşeurile medicale infecţioase (DMI) au un impact semnificativ atât asupra mediului cât şi asupra sănătăţii umane. Ele pot fi grupate în trei mari clase: deşeuri infecţioase, unde intră tifoane, bandaje, lenjerie, manuşi chirurgicale etc.; deşeuri înţepătoare: seringi, ace, lamele, cuţite şi deşeuri menajere: deşeuri din hârtie, carton, mase plastice, sticla. Aceste deşeuri trebuiesc neapărat sterilizate, mărunţite şi apoi depozitate.

2.3 Reziduuri agrozootehnice Activităţile agricole generează de asemenea deşeuri, acestea sunt constituite din resturi vegetale, dejecţiile animalelor şi necesită o atenţie deosebită din cauza faptului că pot reprezenta o sursă de ingraşăminte sau pot fi folosite ca şi combustibili însă numai dacă sunt gestionate corect. Dejecţii (îngrăşământ natural) – excremente animaliere, purin şi resturi de furaje şi apă din scurgerile de la sistemul de alimentare cu apă al adăposturilor pentru animale dintr-o fermă destinate utilizării în agricultură (Directiva Consiliului 91/676/CEE din 12 Decembrie 1991). Gunoi de grajd – excremente animale solide şi lichide amestecate cu materiale folosite ca aşternut (de exemplu paie), inclusiv într-o formă procesată şi folosit ca îngrăşământ organic

21

Tulbureală – Îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide şi solide cu apa de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf de turbă, rumeguş şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor. Platformă de depozitare a gunoiului de grajd solid (bălegar) – o construcţie exterioară legată tehnologic şi funcţional de un adăpost pentru animale, destinată depozitării gunoiului. Platforma include: o suprafaţă de stocare din beton cu pantă către o fosă colectoare şi un rezervor pentru dejecţii lichide pentru stocarea fracţiunilor lichide din bălegar decantate prin intermediul fosei colectoare. În general, capacitatea de depozitare a gunoiului de grajd trebuie să asigure colectarea şi depozitarea pentru o perioadă de 4 luni, cu excepţia următoarelor situaţii: Ÿ Când există un risc de poluare în perioada de împrăştiere pe teren – 5 luni; Ÿ Când fermele sunt amplasate în zone cu precipitaţii abundente – 6 luni; Capacitatea adiţională permite fermierului să optimizeze perioada de administrare a gunoiului de grajd pe câmp. În fermele cu capacitate mică de depozitare, perioada de administrare pe câmp este deseori determinată de capacitatea de depozitare insuficientă.

2.4 Reziduuri radioactive În afară de poluarea biologică, industrială și chimică a solului, există azi și poluarea radioactivă, de care se face vinovat tot omul. Experiențele nucleare efectuate în unele zone ale Terrei, deșeuri radioactive depozitate, precum și emanațiile de la centrele nucleare unde s-au produs accidente (cum este cea de la Cernobâl-Ucraina) sunt un foarte mare pericol pentru viața oamenilor și animalelor. Cei mai periculoși radionuclizi sunt cei de viață lungă emisi de reactoarele nucleare: stronțiul 90 rezistă 28 de ani, iar cesiul 137 de ani, chiar jumătate de secol! Aceste elemente radioactive ucigașe se concentrează în sol, de unde trec ușor la plante și animale. De pildă, în zonele nordice ale Europei și Americii, acolo unde s-au făcut experiențe nucleare, lichenii depozitează cesiu radioactiv, iar renii, care se hrănesc cu licheni, depozitează la rândul lor izotopi. Consumând carne de ren, laponii sau încărcat cu izotopi radioactivi de zeci de ori

mai

mult

decât

alte

populații

nordice,

care

n-au

fost

contaminate

nuclear.

Radiaţiile sunt o formă de manifestare a energiei. Radioactivitatea este fenomenul de emisie spontană a unor radiații de către nucleele unor atomi. Pentru intâia oară radiațiile au fost puse în evidență de savantul H. Becquerel în 1896 care a descoperit că uraniul emite în mod natural raze.

22

Pe atunci nu erau cunoscute efectele cancerigene ale radiațiilor. Marie Curie, care s-a expus o perioadă îndelungată în timpul cercetărilor sale surselor radioactive, a murit în anul 1934 de leucemie. La fel și fiica ei a murit de leucemie. Radiațiile au efecte și utilizări foarte diverse. Ele pot fi folosite în diagnoza și tratarea unor boli dar în doze ridicate efectele radiațiilor sunt negative asupra organismului. Substanțele radioactive emit trei tipuri de radiații: alfa, beta și gama. Deșeurile radioactive sunt rezultatul activităților zilnice de întreținere, reparații, al opririlor programate sau neprogramate ale centralei atomoelectrice și sunt gestionate complet separat de deșeurile convenționale. Deșeurile radioactive generate în urma acestor activități sunt: 

solide (plastic, celuloză, sticlă, lemn, filtre de purificare, filtre de la sistemele de ventilație etc.);



lichide organice (ulei, solvent, lichid scintilator);



amestecuri solide-lichide inflamabile.

Colectarea și sortarea lor este efectuată de personal calificat, după reguli și criterii specificate prin proceduri. Activitatea de sortare se aplică tuturor tipurilor de deșeuri radioactive. Pentru fiecare tip de deșeuri radioactive (solide, lichide organice și amestecuri solide-lichide inflamabile se urmăresc diferite criterii:  sursa de proveniență (clădirea serviciilor, clădirea reactorului)  felul materialului (plastic, celuloză, metal, lemn, ulei, solvenți etc.)  conținutul de radionuclizi (viață scurtă, medie sau lungă)  debitul de doză la contact (slab active, mediu active). După sortare, deșeurile radioactive sunt stocate în containere speciale de inox. Deșeurile radioactive lichide organice sunt păstrate în clădirea serviciilor, urmând să fie solidificate pentru eliminarea potențialelor pericole de inflamabilitate. Unele deșeuri solide sunt compactate cu o presă hidraulică pentru reducerea volumului. Stocarea deșeurilor radioactive solide sau solidificate este asigurată pentru toată perioada de exploatare a centralei în condiții de securitate și păstrare optime. Depozitarea finală a acestor deșeuri se va realiza numai după condiționarea în matrice solide, sigure, care să garanteze că cel puțin 300 de ani nu vor avea impact negativ asupra mediului înconjurător.

23

NORME DE SECURITATE ȘI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ DEFINITIE Normele generale de sănătate și securitate a muncii cuprind măsuri de prevenire a accidentelor de muncă și bolilor profesionale. 1. SCOP Eliminarea sau determinarea factorilor de risc de accidentare și/sau îmbolnãvire profesionalã existenți în sistemul de muncã, apãrarea vieții, integritãții corporale și sãnãtãții salariaților și a altor persoane participante la procesul de muncã. 2. APLICABILITATE - pentru activitãțile ce se desfãsoarã în cadrul instituției. - se detaileazã pe activitãți sau grupe de activitãți distincte, în cadrul instrucțiunilor proprii de securitate a muncii. 3. PREGÃTIREA ȘI INSTRUIREA PERSONALULUI 3.1 SCOP Scopul instruirii este însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor mãsurilor de securitate. 3.2 ADRESABILITATE Pregãtirea și instruirea se adreseazã: noilor angajați în muncã, salariaților transferați de la o secție la alta, detașaților, elevi, studenți în practica profesionalã, persoane în probã de lucru în vederea angajãrii. 3.3 TIPUL DE INSTRUIRE 

Instructajul introductiv general



Instructajul la locul de muncã



Instructajul periodic



Reinstruirea

3.4 INSTRUCTAJUL INTRODUCTIV GENERAL - se face în același timp când se întocmesc actele de angajare - are rolul de informare despre activitãțile specifice instituției si principalele mãsuri de protecția muncii - se face de cãtre personalul cu atribuții și responsabilitãți în domeniu sau împuternicit prin decizie Problemele expuse la instructajul introductiv sunt: riscurile de accidentare și îmbolnãvire profesionalã, legislația în vigoare, consecințe posibile a necunoașterii și nerespectãrii legislației. 24

În urma instructajului se face o verificare și se consemneazã în FIȘA DE INSTRUCTAJ. 3.4 INSTRUCTAJUL LA LOCUL DE MUNCÃ - se face dupã întocmirea actelor de angajare, când angajatul ajunge la locul de muncã - are rolul de prezentare a riscurilor și mãsurilor de prevenire specifice - se face de responsabilul cu protecția muncii al locului de muncã Probleme expuse: riscurile de accidentare și îmbolnãvire, prevederile normelor specifice de securitate a muncii și instrucțiuni proprii, instructajul va include obligatoriu demonstrații practice. Verificarea se va face de responsabilul cu protecția muncii pe instituție. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE 1.Purtarea halatului alb, din bumbac, cu mậnecă lungă este obligatorie. 2.Substanţele chimice nu se gustă. 3.În laboratorul de chimie nu se consumă alimente. 4.Toate experimentele se execută cu cantităţi mici de substanţe. 5.Mirosirea substanţelor se face prin antrenarea vaporilor cu mậna. 6.Nu se lucrează cu substanţe inflamabile în apropierea focului. 7.Resturile de substanţe toxice,caustice, inflamabile nu se aruncă la canal, ci se adună în vase speciale. 8.Diluarea acidului sulfuric se face turnậnd acidul în apă şi nu invers. 9.Manipularea substanţelor toxice se face la nişă. 10.Încălzirea la spirtieră a unei substanţe lichide aflate în eprubetă, se face ţin ậnd eprubeta cuun cleşte din lemn sau din hậrtie şi agitậnd-o continuu. 11.Aparatele electrice nu se manipulează cu mậna udă. 12.Nu se schimbă dopurile flacoanelor între ele. 13.Experimentele

se

realizează

numai

în

vase

de

laborator

curate,

cu

respectareainstrucţiunilor date de profesor sau de fişa de lucru. 14.Substanţele chimice nu se ating cu m ậna. 15.Înainte de folosirea unui reac tiv citeşte cu atenţie eticheta. 16.La finalul activităţii experimentale se spală toate ustensilele de laborator folosite şi securăţă masa de lucru. 17.Se interzice păr ăsirea laboratorului de chimie cu ustensile sau substanţe chimice. 25

ACCIDENTE CARE SE POT PRODUCE ÎN LABORATORUL DE CHIMIE a) intoxicaţii: - acute ,prin pătrunderea în organism a unor cantităţi de substanţă toxică pestelimita admisă ; - cronice , prin acumularea în organism, în timp, a unor cantităţi de substanţe. Substanţele chimice pot pătrunde în organism prin : piele,tub digestiv,aparat respirator. b) arsuri: - termice – cu corpuri fierbinţi; - chimice – cu acizi şi baze tari ,concentrate sau alte substanţe caustice. c) traumatisme – produse prin tăieri, loviri, explozii. d) electrocutări

PRIMUL AJUTOR IN CAZ DE ACCIDENTE ● În cazul intoxicaţiilor cu brom,clor sau hidrogen sulfurat se scoate accidentatul la aer. ● În cazul intoxicaţiilor cu brom sau clor ,se inhalează amoniac sau vapori de apă. ● În cazul intoxicaţiei cu hidrogen sulfurat , se inhalează apă de clor diluată/soluţie de clorurăde calciu. ● În cazul ingerării de alcalii se foloseşte soluţie acid acetic 3%. ● În cazul ingerării de acizi se foloseşte apă de var. ● La otrăvire cu săruri se administrează lapte sau albuş de ou. ● La ingerare de iod se administrează făină / amidon. ● În cazul arsurilor provocate de acizi, se spală locul cu multă apă şi apoi se aplică o soluţie de bicarbonat de sodiu 2%. ● În cazul arsurilor cu alcalii se spală locul cu multă apă şi apoi se aplică o soluţie de acid boric 2% sau acid acetic 1-2%. ● În cazul arsurilor cu brom se spală locul cu alcool sau soluţie de tiosulfat de natriu 2%. ● În cazul arsurilor chimice la ochi se spală cu multă apă şi se solicită ajutor medical.

26

Bibliografie 1.

Botnarius. N, Vadineanu, A. – Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică București, 1982

2.

Cioplea I.I, Cioplea Al, - Poluarea mediului ambient, Editura Tehnică, București, 1978

3.

Ecologie și protecția mediului, clasa a X-a, filiera tehnologică, profilul Resurse naturale și protecția mediului, Editura Economică, Preuniversitaria, 2004

4.

Dinu D. Sandu A. – Poluarea aerului, Ghid Ecologic Școlar, volumul I, Ghid realizat în cadrul proiectului: PENTRU UN AER MAI CURAT, Brașov, 2005

5.

Dinu D. Sandu A. – Deseurile si Mediu, Ghid Ecologic Școlar, volumul II, Ghid realizat în cadrul proiectului: PENTRU UN AER MAI CURAT, Brasov, 2005

27

ANEXE ANEXA I Reziduuri menajere

28

ANEXA II Deșeuri industriale

29

ANEXA III Deșeuri din construcții și demolări (moloz)

30

ANEXA IV Deșeuri din activități medicale

31

ANEXA V Nămoluri din epurare (batal de namol)

32