Eroziunea Solului [PDF]

Zitiervorschau

Eroziunea solului - este acţiunea de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol sau rocă, sub acţiunea factorilor subaerieni (factori exogeni). Deci, din cele trei componente : desprindere, transport şi depunere, arată că fenomenul erozional este un proces mecanic, care implică acţiunea unor forţe care să conducă, pe de o parte, la desprinderea şi transportul (depăşirea rezistenţei particulei de sol, respectiv la atenuarea forţelor respective), fie sub aspectul reducerii fenomenului respectiv şi a materializării lui, în limitele (normale), admisibile. Cea mai gravă formă de degradare a solului este eroziunea. Eroziunea solului este provocată de întrebuinţarea incorectă şi nu trebuie confundată cu eroziunea naturală. Eroziunea naturală este un proces lent care nu poate fi oprit. Dar, odată cu această uzură naturală, se formează solul nou. Oamenii de ştiinţă au estimat că durata de erodare şi îndepărtare naturală a unui metru pătrat de pământ este aproximativ de 30.000 ani. Dar, administrarea incorectă a pământurilor poate să accelereze în aşa măsură acest proces, încât suprafeţe mari de teren fertil se pot de-grada în câteva decenii. Din punct de vedere al practicii agricole - fenomenul de eroziune, trebuie conceput ca un fenomen distructiv, care conduce la deprecierea calităţilor productive ale solurilor şi în final, la degradarea completă a teritoriilor respective, ca urmare a proceselor de eroziune, a spălării orizonturilor de sol. Eroziunea solului se produce pe terenurile care au fost cultivate sau păşunate prea intens. Suprasolicitarea solului, apare, în condiţiile în care anumite plante sunt cultivate an de an, dar nu se face fertilizarea şi substanţele nutritive nu sunt reintroduse în sol. Cultivarea intensă reduce 2

fertilitatea pământului şi provoacă scăderea producţiei la hectar. Este redusă, de asemenea, coeziunea solului, scăzând astfel rezistenţă lui la eroziune. Deteriorarea păşunilor se produce dacă omul creşte prea multe animale pe o suprafaţă dată. Numărul prea mare de animale consumă vegetaţia într-un ritm mai rapid, decât ritmul de regenerare naturală a acesteia, lăsând în urmă pământul gol. Eroziunea solului se produce în două faze. În prima fază se sfărâmă bulgării de pământ (masa coezivă a solului) în particule separate si in faza a doua, acestea sunt îndepărtate de şuvoiul apelor curgătoare şi de vânt.În zonele cu precipitaţii abundente, picăturile de ploaie se lovesc de pământ, cu o forţă considerabilă. În mod normal plantele absorb mare parte a acestei forţe, dar dacă vegetaţia lipseşte, picăturile de ploaie zdrobesc solul dezgolit. Particulele de praf sunt ridicate în aer şi pot fi deplasate până la 1,5 metri. Forţa izbiturilor picăturilor de ploaie, tasează solul formându-se o crustă compactă la suprafaţă acestuia. Crustele împiedică infiltrarea apei de ploaie în sol şi în rocile de bază. În consecinţă, cea mai mare parte a apei se va scurge pe suprafaţa pământului. În funcţie de agentul provocator, fenomenele de eroziune se clasifică în: -

eroziunea prin apă;

-

eroziunea prin vânt;

-

eroziunea chimică;

-

eroziunea mecanică;

-

eroziunea biologică;

-

eroziunea prin sărăturare;

-

eroziunea provocată sub acţiunea gheţarilor;

-

eroziunea provocată sub acţiunea valurilor. 3

În funcţie de intensitatea producerii fenomenului, procesele de eroziune se clasifică în: -

eroziune normală (geologică);

-

eroziune accelerată (antropică). Eroziunea normală - reprezintă procesul de desprindere, spălare, transport, ce are loc în condiţiile în care, procesele de solificare, de acumulare a materiei organice şi procesele de desprindere şi transport (de dislocare a particulelor de sol) include şi o discordanţă, în sensul că, procesul de acumulare, de formare a solului, este predominat faţă de procesul distructiv al solului. Acest fenomen are loc în condiţiile în care, factorii de mediu, de vegetaţie, nu sunt modificaţi de intervenţia factorului uman (în consecinţă, predomină elementele de acumulare). Eroziunea accelerată - reprezintă procesul prin care, între rata de desprindere, de transport şi rata de formare, de acumulare a materiei organice, se formează un dezechilibru, în sensul că, volumul transportat (cantitatea de sol sau de rocă transportată) depăşeşte volumul de acumulare (cantitatea de materie organică). De aceea, fenomenul de eroziune ce acţionează asupra terenurilor (a solurilor) reprezintă un proces distructiv, de degradare a mediului, deoarece în situaţia în care, nu se iau măsurile corespunzătoare de atenuare a fenomenelor, poate conduce la dispariţia orizontului de sol, al apariţiei rocilor şi fundamentării procesului de deşertificare biologică. Eroziunea accelerată, este o consecinţă a intervenţiei brutale, neraţională a factorului uman asupra mediului de existenţă a acestuia, materializat prin: defrişări masive, păşunat abuziv şi excesiv, luarea în cultură a terenurilor cu pante necorespunzătoare, fără a se lua măsuri de prevenire şi conservare a solului. 4

În situaţii specifice s-au introdus în cultură plante, ce asigură o mai slabă protecţie a solului. Acest concept de eroziune antropică implică în mod explicit şi factorul social-economic, ca element determinat în degradarea terenurilor, a solurilor, ca urmare a proceselor erozionale.

Conceptul de eroziune antropică, subliniază, că factorul uman poate şi trebuie să intervină în asemenea măsură încât să poată conduce la prevenirea fenomenului erozional, la atenuarea acestui flagel, în limite admisibile, tolerabile. Limitele adimisibile, tolerabile, reprezintă cantitatea de sol spălat, admisă, în aşa fel încât, fenomenul erozional să nu conducă la dispariţia proprietăţilor fundementale ale solului respectiv, să nu degradeze gradul de fertilitate al acestuia, la degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale mediului de sol.

5

Sub acest aspect, pornindu-se de la valoarea medie estimată a cantităţii de sol ce se poate forma şi rata de sol ce se poate spăla, s-a stabilit nivelul de toleranţă T. Se consideră că, în medie, pe suprafaţă de 1 ha., în decurs de un an, se poate acumula circa 10 tone de materie organică (to./ha./an). Pornindu-se de la acest nivel de referinţă, deoarece pe terenurile în pantă fenomenul erozional nu poate fi eliminat, s-a recurs la stabilirea anumitor limite ale pierderilor

respective.

Cantitatea

medie

admisibilă,

exprimată

în

tone/hectar/an, trebuie să fie sub 6 tone. Acest nivel T se diferenţiază de la zonă la zonă, în funcţie de grosimea stratului de acumulare cu humus, în funcţie de riscul producerii fenomenului erozional.Pentru condiţiile ţării noastre, pierderile admisibile, se recomandă a fi între 5 - 6 tone, cu particularităţi în funcţie de zonă. Pentru a se stabili corect, acest nivel trebuie să se recunoască în fiecare zonă fizico-geografică, în funcţie de condiţiile pedo-climatice, în funcţie de structura culturilor, de cantitatea de materie organică ce se poate acumula în sol şi coeficientul de transformare în humus. Acest coeficient se mai numeşte şi coeficient izohumic. În funcţie de cantitatea admisibilă a pierderilor de sol, se poate recurge la stabilirea strategiilor privind alegerea structurilor de cultură şi a raportului acestora, a ponderii acestora în cadrul unui asolament a culturilor cu o foarte bună, bună sau slabă, de protecţie a solului. Formele de manifestare a eroziunii se clasifică în: -

eroziune de suprafaţă;

-

eroziune de adâncime. Eroziunea de suprafaţă - este un proces erozional ce se produce sub acţiunea scurgerilor superficiale (de la suprafaţa pământului). 6

În urma ploilor torenţiale, scurgerile se produc sub forma unei pânze laminare, repartizată pe suprafaţă terenului. Ca urmare a acestor procese de scurgeri, odată cu şuvoaiele de apă sunt antrenate particulele de sol şi deplasate pe distanţe mai mari sau mai mici. Ca urmare a acestui proces, după un interval de timp, în funcţie de frecvenţa şi durata ploilor torenţiale care generează scurgerile de suprafaţă, în final, se conduce la spălarea totală a orizonturilor de acumulare cu humus şi în final se ajunge la roca mamă sau roca de fundare. Eroziunea de suprafaţă se clasifică în mai multe categorii: -

erosiunea de gradul I (slabă);

-

erosiunea de gradul II (moderată);

-

erosiunea de gradul III (moderată către puternică);

-

erosiunea de gradul IV (puternică);

-

erosiunea de gradul V (foarte puternică, excesivă). Eroziunea de suprafaţă, deşi se produce relativ uniform totuşi, ca urmare a denivelărilor de teren, a obstacolelor întâlnite pe aliniamentul de ape scurse, au loc concentrări ale apelor scurse pe suprafaţă, iar forţa distructivă, forţa de eroziune a acestor scurgeri se amplifică şi afectează strate mai profunde de sol, manifestându-se sub forma unor excavaţii de diferite profunzimi şi forme. Formaţiunile elementare ale eroziunii de suprafaţă, sunt:

-

şănţuleţe (şiroiuri), cu înălţimea (h) = 5 - 10 cm;

-

rigole, cu înălţimea (h) = 10 -25 cm. Caracteristicile fundamentale ale eroziunii de suprafaţă sunt:

-

înălţimea (h) redusă, sub 20 - 25 cm;

-

sunt formaţiuni ce pot fi eliminate prin lucrări simple ale solului.

7

Eroziunea de adâncime - este forma cea mai avansată de manifestare a eroziunii solului şi este cea mai distructivă. Caracteristica fundamentală a eroziunii de adâncime, este: -

aceasta apare în urma scurgerilor concentrate; Ca urmare a scurgerilor concentrate, forţa de eroziune se amplifică, deoarece: Ec = (m x v2) / 2 (distructivă), este în funcţie de masă şi viteză. Sub aspectul arealului, eroziunile de adâncime ocupă o suprafaţă redusă, în limitele secţiunii respective, dar aceste formaţiuni de adâncime, în funcţie de profunzimea şi distanţa dintre ele, pot avea consecinţe foarte grave asupra zonei de manifestare. Formaţiunile erozionale de adâncime prezintă pericolul, că se pot mainifesta simultan cu procesul erozional de suprafaţă şi cu procesele de alunecări de teren, de unde rezultă deteriorarea excesivă nu numai a solului ci şi a terenului. „Canalele” apar atunci când există un strat cimentat de pământ sub suprafaţa solului, compus adesea din argilă sau în cazul trecerilor bruşte de la sol la roca erodată şi care împiedică infiltrarea apei. Canalele ies la iveală doar atunci când straturile superioare se prăbuşesc. Suprafeţele afectate de eroziunea de suprafaţă, asociate cu cele ale eroziunii de adâncime şi cu alunecările de teren, transformă terenuri întinse în suprafeţe neproductive, în zone cu pământuri rele (este stadiul cel mai avansat de degradare). Spre deosebire de formaţiunile erozionale de suprafaţă (şanţuleţe sau rigole), fromaţiunile erozionale de adâncime nu mai pot fi desfiinţate prin lucrări simple ale solului, ci implică măsuri inginereşti, lucrări de terasamente,

lucrări

hidrotehnice

constructive,

ori

de

corespunzătoare formelor de manifestare a eroziunii de adâncime. 8

stopare,

Formele de manifestare ale eroziunii de adâncime, sunt: -

rigole adânci, cu înălţimea (h) = 25 - 50 cm;

-

ogaşe, cu înălţimea (h) = 0,5 - 2 m;

-

ravene, cu înălţimea (h) = 2 - 10 m (şi chiar mai mult);

-

torenţi, cu înălţimea (h) > 10 m. Eroziunea pe versanţi. Eroziunea de suprafaţă se datorează scurgerii difuze pe versanţi, a apelor din precipitaţii, care spală un strat subţire de sol. În faza iniţială acestă eroziunea este aproape imperceptibilă. În cele din urmă însă recoltele scad, deoarece solul devine mai puţin fertil. Mult mai dramatică este eroziunea în adâncime, care, se produce mai ales, pe terenurile înclinate, unde scurgerea de suprafaţă se adună în curenţi, după o ploaie puternică devin torenţi şi taie şanţuri adânci în pământ denumite ogaşe, ravene, torenţi.

Chiar cu o climă secetoasă pământul susţine

neperturbat o

vegetaţie

Prin cultivarea terenurilor plate şi Cultivarea

poate tăierea pomilor de pe pante, omul gradează bogată. expune solul eroziunii cauzate de apă destinate

prea

intensă

terenurile acum

deplate,

păşunatului.

Pădurile şi ierburile protejea-ză şi vânt.

Cultivarea plantelor creşte ritmul

împotriva eroziunii.

de pierdere al solului.

De pe coasta dealului se spală

Peisajul aproape gol este încredinţat În final, tot ce rămâne în locul

9

tot mai mult pământ fertil şi de om oilor şi caprelor, ”cosaşii pământului fertil de odinioară, păsunatul

permanent pajiştilor”, pentru cură-ţenie totală.

este deşertul, dez-golit de sol şi

accelerează procesul de ero-

incapabil

ziune.

vegetaţie.

să

susţină

Eroziunea prin apa Eroziunea prin apa duce în aceeaşi măsura la pierderea solului de pe terenurile arabile situate pe panta, ca si de pe terenurile care sunt alternativ sub folosinţa la arabil si apoi cultivate cu plante perene daca sunt situate pe pante. Procesele erozionale se pot produce atunci când apa din precipitaţii este mai mare decât cantitatea de apa pe care o poate absorbi solul. Evenimentele climatice care provoacă scurgeri nu sunt atât de rare pe cât se crede. Exista un risc semnificativ al proceselor erozionale de suprafaţă-ogaşe şi rigole-care se produc pe terenurile susceptibile atunci când cad peste 15 mm precipitaţii/zi sau peste 4mm/ora. Eroziunea moderata se produce pe solurile nisipoase, uşor lutoase atunci când cad ploi puternice, pe terenuri în panta, cu infiltraţie redusa. Eroziunea poate fi sub forma unor simple scurgeri (run-off) care conţin particule fine de sol sau poate deveni mult mai serioasa prin formarea ogaşelor si rigolelor (rills, gullies). În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, din păcate în ultimii ani ca urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului forestier dar si a fondului funciar si a aplicării unui sistem tehnologic total necoresunzător în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor mici si mijlocii. Eroziunea prin apa s-a intensificat mai ales datorita cultivării prăsitoarelor, urmelor ce rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii

10

vreo

din amonte în aval si invers, pregătirii unui pat germinativ fin si îndepărtării gardurilor vii si altor bariere de protecţie. Înainte de efectuarea tuturor lucrărilor agricole, cu deosebire a arăturii, ori reînsămânţării pajiştilor care sunt situate pe pante ori în zone de câmpie de revărsare a râurilor, trebuie avut în vedere posibilitatea producerii eroziunii. Păşunatul, chiar mai puţin intensiv în astfel de zone nu face decât sa stimuleze intensificarea proceselor erozionale. Este dăunător păşunatul pe digurile de protecţie de pe lângă râuri de către animale; distrugerea acestora este inevitabila si constituie o sursa importanta de creştere a cantităţii de sedimente. Eroziunea prin apa poate apare în câmpurile cultivate în panta (preluata după Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului, realizat de Marea Britanie). În zonele de risc pentru prevenirea eroziunii sunt necesare masuri speciale elaborate si planificate la nivel local, de ferma, de parcela, punctând zonele de risc ridicat la scurgere. Zonele cu relief neuniform, deluroase, muntoase, abrupte sau cu pante lungi sunt în mod special vulnerabile, scurgerile acumulându-se în vai. În zonele cu nivel ridicat de neuniformitate, care sunt străbătute de vai înguste, scurgerile se acumulează în cantităţi apreciabile.Controlul apei drenate din zonele cultivate se efectuează prin lucrări specifice de drenaj. Trebuie acordata atenţie speciala eliminării sedimentelor care se acumulează în canale si drenuri. Riscul erozional poate fi semnificativ redus printr-un management agricol cât mai bun.Evitarea lucrărilor sau reducerea numărului lor, lucrarea solului sau intrarea pe soluri umede sunt de o mare importanta.

11

Pe solurile susceptibile la eroziune, compactarea de suprafaţa reduce abilitatea, capacitatea solului de a absorbi apa, aceasta determinând apariţia băltirii si intensificarea eroziunii. Aceste procese negative ar trebui corectate înainte de a semăna cultura următoare. Sa se evite pregătirea unui pat germinativ fin care determina apariţia proceselor de degradare fizica la suprafaţa: colmatarea spaţiului poros si crustificarea. Este necesar în aceste condiţii creşterea conţinutului de materie organica pentru prevenirea proceselor degradării fizice de suprafaţa. Pentru protecţia solului, mai ales la suprafaţa, acoperirea cu vegetaţie este cruciala. Acolo unde riscul erozional este ridicat semănatul culturilor de iarna si reînsămânţarea culturilor ierboase este de mare importanta. Cel puţin 25% din suprafaţa arabilă ar trebui acoperita cu astfel de culturi; in astfel de situaţii, prăşitoarele trebuie evitate. Spatiile destinate trecerii maşinilor agricole pentru efectuarea tratamentelor chimice, chiar în cazul culturilor neprăşitoare, vor fi deschise numai după răsărirea plantelor. Daca acest lucru nu este posibil, datorita managementului de cultivare al culturii respective, atunci în spatele roţilor maşinilor agricole se recomanda un sistem de afânare superficiala, care sa contribuie la reducerea compactării zonei respective si astfel a riscului erozional. Semănatul si cultivarea plantelor, ca si toate celelalte operaţii agricole pe terenurile care sunt situate în panta sa se efectueze doar pe curbele de nivel. Pentru agricultura mecanizata este de preferat ca la arabil să se utilizeze doar acele terenuri care au panta rezonabila. Pentru zonele care au terenuri în panta abrupta sau nivel ridicat de neuniformitate, doar efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel nu sunt suficiente. În aceste zone, lucrările agricole efectuate transversal pe curbele 12

de nivel conduc la intensificarea proceselor de scurgere, cu deosebire pe urmele maşinilor agricole. Pe terenurile cu panta mare acest risc este deosebit de mare. Culturile prăşitoare, cu deosebire rădăcinoasele si legumele nu sunt potrivite pentru terenurile situate în panta si afectate de eroziune. Atunci când se foloseşte plugul reversibil şi se efectuează arătura perpendicular pe panta se recomanda ca întoarcerea brazdei sa se efectueze spre amonte pentru a reduce eroziunea si deplasarea (alunecarea) lenta a solului. După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafaţa, este necesar ca resturile vegetale tocate sa rămână pe teren. Solul nu va fi niciodată menţinut “ca ogor negru sau curat de resturi vegetale”. De altfel, aceasta măsura este recomandabila pentru toate solurile care sunt în folosinţa la arabil. Pentru aceasta lucrarea de arătura cu întoarcerea brazdei poate fi înlocuita cu o lucrare superficiala de discuit sau o alta lucrare asemănătoare efectuata de exemplu cu cizelul (uneori recunoscute ca lucrări de conservare a solului). Astfel de practici au avantajul ca, conduc la creşterea conţinutului de materie organica în stratul superficial al solului. Un pat germinativ mai grosier este mai puţin vulnerabil la procesele erozionale decât unul fin. După culturile semănate toamna, mai ales pe terenurile vulnerabile la eroziune, si în condiţii de umiditate ceva mai ridicata, tăvălugirea nu este recomandată. În anumite condiţii sunt recomandate plante protectoare semănate în cultura ascunsa sau plante cum sunt: secara, muştarul, lupinul semănate toamna timpuriu, care apoi sunt încorporate în sol primăvara înainte de semănat printr-o arătura superficiala, oferă un foarte bun control pentru 13

eroziunea eoliana si prin apa pe solurile susceptibile la astfel de procese. De asemenea, o astfel de metoda poate reduce spălarea nitraţilor. În perioada de iarna este de preferat ca solul sa fie acoperit cu vegetaţie (sa rămână nelucrat), deci ca mirişte, porumbişte, sau acoperit cu mulci vegetal. Porumbiştea nu oferă suficienta protecţie împotriva eroziunii si din acest motiv, nu numai porumbul, dar si alte prăsitoare sunt evitate. Terenul pregătit pentru plantarea cartofilor (bilonat), dar în general patul germinativ pregătit pentru cultura legumelor prezintă un risc ridicat fata de procesele erozionale. Abilitatea solului de a rezista proceselor de degradare fizica, mai ales erozionale poate fi îmbunătăţită, în condiţiile cultivării legumelor, numai realizând biloanele perpendicular pe direcţia pantei, si săpând mici gropite între biloane de-a lungul brazdelor pentru a îmbunătăţi absorbţia apei si reducerea scurgerilor si deci de a preveni procesele erozionale. Aceste metode sunt eficiente mai ales pentru culturile irigate. Daca irigarea este necesara, atunci aplicarea apei trebuie astfel realizata încât procesele de scurgere si erozionale sa fie evitate. Este necesar ca apa de irigaţie sa se aplice în acord cu cerinţele culturilor, sa nu se aplice în exces, sa nu se aplice norme de udare mari, iar daca este aplicata prin aspersiune mărimea picăturii este de preferat sa fie cât mai redusa. Picăturile mari conduc rapid la dezvoltarea proceselor de degradare la suprafaţa solului cauzând mai ales: înnămolirea, colmatarea spaţiului macroporos, crustificarea datorită destructurării agregatelor structurale. Daca procesele de scurgere încep sa apară se va renunţa la irigaţie sau se va trece la irigare localizata. Scurgerile prin conducte trebuie evitate si apa trebuie drenata cu mare grija de la echipamentul deconectat. 14

Micile obstacole în calea apei realizate pe curbele de nivel reduc scurgerea (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului realizat de Marea Britanie). Daca eroziunea prin apa este o problema serioasa atunci este necesar sa se aplice ca prima urgenta următoarele masuri: a) crearea de benzi înierbate permanente ca mijloace tampon, ca spatii strategice pe terenurile situate în panta pentru reducerea proceselor de scurgere si colmatarea văilor adiacente, sau a apelor de suprafaţa; b) modificarea structurii culturilor în rotaţie, introducerea ierburilor perene, păstrarea acoperita cu resturi vegetale a suprafeţei solului; c) îmbunătăţirea hidrostabilităţii agregatelor structurale ale solului la suprafaţa prin aplicare de materiale organice (îngrăşăminte de la complexele de animale, nămoluri compostate, resturi vegetale, etc.) sau prin utilizare de stabilizatori sau condiţionatori chimici (PAM, VAMA, POLINILI) acolo unde este posibil; d) construirea unor mici diguleţe, gărduleţe de-a lungul curbelor de nivel pentru reducerea scurgerilor; Benzile tampon sunt permanent înierbate cu ierburi cultivate sau cu vegetaţie naturala. Acestea au un rol deosebit de important în prevenirea proceselor de scurgere si astfel în pătrunderea si depunerea sedimentelor în apele de suprafaţa. Totuşi, acestea nu reprezintă o soluţie de lunga durata pentru reducerea poluării apelor cu sedimente ori pentru reducerea levigării nutrienţilor şi altor agrochimicale. Acolo unde exista un proces erozional sever, sau scurgeri excesive, acestea pot fi diminuate pe alocuri prin realizarea unor canale preferenţiale de scurgere. Benzile tampon sunt cele mai potrivite si eficiente pentru prevenirea scurgerilor excesive de apa pe terenurile situate în panta daca interceptează 15

aceste canale de scurgere si în acest mod se reduce si viteza de înaintare. Totuşi, aceasta metoda nu este fezabila, nu poate fi considerata o soluţie general valabila, de exemplu, unde terenul este în sistem de folosinţă în rotaţie, adică anumite perioade nu este cultivat. Cele mai bune rezultate sunt obţinute daca se plantează benzi tampon cu arbuşti (gard viu). Trebuie sa precizam ca benzile înierbate sunt deosebit de eficiente în mişcarea (spălarea) nitraţilor si atunci când pânza de apa freatica este situata la mica adâncime. Acesta nu este însa un caz frecvent, dar condiţiile de anaerobioza din terenurile saturate (cu exces de apa) pot fi îmbunătăţite prin benzile înierbate care pot contribui la reducerea concentraţiei de nitraţi prin procesele de denitrificare. Acolo unde aceste benzi tampon sunt eficiente, lăţimea lor optima depinde de tipul de sol, climat, topografie si aceasta ar putea fi cuprinsa între 2 si 50 m. Mărimea (lăţimea) acestor benzi tampon este variabila de la un loc la altul fiind dependenta de condiţiile locale. În cele mai multe cazuri aceasta lăţime ar fi de 20 m minimum. În Uniunea Europeana s-a pledat pentru reducerea acestei lăţimi, astfel ca 2 până la 6 m poate fi considerata o lăţime acceptabila. În anumite condiţii specifice, ierburile perene pot fi introduse în rotaţiile culturilor arabile sau, mai mult decât atât, se pot introduce benzi care sunt permanent înierbate sau împădurite. Terasarea, pe terenurile cu panta mai mare de 8%, este necesara construirea de terase continui ori individuale. Cele continui se fac paralele cu curba de nivel, corespunzator fiecarui rand de pomi. Ele se fac putin inclinate in sensul pantei, efectuandu-se inainte de pichetarea terenului. Acolo unde nu sunt posibilitati pentru astfel de terase, se pot efectua terase individuale,

insa

dupa

efectuarea 16

pichetajului.

In zonele umede, cu pericol de exces de umiditate, se efectueaza canale de coasta inclinate longitudinal la 3%, care sa evacueze apa in exces. Ele pot avea latimea la fund si adancimea de 0,3-0,5 m, consolidate prin inierbare si distantate la 24-50 m, in funcţie de panta terenului. În multe cazuri trebuie elaborate metodologii specifice la nivel naţional, pentru zonele care au nivel ridicat de susceptibilitate în raport cu diferitele procese de degradare -compactare de adâncime, eroziune, poluare cu nitraţi sau alte substanţe toxice - zone, care sa fie sub permanenta supraveghere, acestea devenind pe cât posibil zone cu un nou tip de habitat, încurajându-se trecerea de la arabil la alte folosinte. Organizarea teritoriului ar trebui sa permită ca zonele cu terenurile cele mai vulnerabile sa fie protejate prin introducerea culturilor ierboase perene. Daca un proprietar are un teren arabil impozabil, dar care este afectat de către eroziune sau un alt proces grav de degradare, atunci exista posibilitatea de a trece la alta categorie. De aceea, este necesar sa fie consultaţi specialişti în domeniul respectiv. Atunci când se trece la împădurirea sau defrişarea unei zone este obligatoriu sa se ia masuri pentru evitarea procesele erozionale. Pentru a preîntâmpina procesele de compactare determinate de către maşinile de semănat (plantat) în special pe pante, pe solurile subţiri, pe solurile turboase, de fapt toate solurile care manifesta sensibilitate fata de acest proces de degradare, se vor păstra resturi vegetale sau alte materiale organice la suprafaţa solului, acolo unde este posibil. Atenţia va fi mărită acolo unde sunt instalate canale de irigaţie, căi de acces, drumuri. Creşterea animalelor poate, de asemenea, spori riscul erozional, mai ales al eroziunii prin apa, a compactării de suprafaţă. Trebuie evitate 17

practicile care determina călcarea excesiva a terenului, aceasta conducând la creşterea scurgerii si eroziunii. Probleme pot apărea datorită următoarelor cauze: - număr prea mare de animale pe unitatea de suprafaţa în special în condiţii de umiditate ridicata a terenului; - păşunat intensiv în benzi si în apropierea spatiilor de hrănire din cursul iernii; - urme intense de animale sau maşini agricole în apropierea cursurilor de apa sau zonelor naturale umede; - păşunat intens în apropierea cursurilor de apa, a malurilor, a digurilor; - acces necontrolat la cursurile de apa determinând erodarea malurilor. Masuri antierozionale Lucrări agrotehnice antierozionale - se pot aplica în bazinul de recepţie al torentului şi depind de cerinţele fiecărei folosinţe, iar cele mai importante sunt:  lucrări de mobilizare a solului - sunt reprezentate prin lucrări de

arătură, de desfundare, subsolajul, prăşitul, răriţatul, biloanele, copcile, trasarea brazdelor pe păşuni etc.;  lucrări de mărire a fertilităţii solului - se asigură prin folosirea şi

aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice;  aplicarea diferitelor sisteme de cultură în scop antierozional - se pot

aplica la culturile agricole, sub formă de: cultură în fâşii, cultură cu benzi înierbate, culturi intercalate cu plantele prăşitoare;

18

 lucrări de ameliorare a păşunilor - pentru ameliorarea pajiştilor, este

nevoie să se folosească plantele ierboase corespunzătoare condiţiilor ecologice, să se amelioreze şi să se menţină covorul vegetal, prin aplicarea măsurilor agrotehnice de suprafaţă sau radicale, după caz;  lucrări silvice antierozionale - pe terenurile distruse de eroziune, cu

ogaşe, râpe, ravene, precum şi cele cu nisipuri, plantaţiile silvice constituie, nu numai un mijloc de stăvilire a eroziunii de lungă durată, un mijloc de ameliorare al terenurilor, dar şi singura formă de folosinţă economică, pe suprafeţe de teren dezgolite;  impăduriri masive - sunt recomandate pe teritoriul agricol, în acele

locuri unde terenul prezintă pante foarte mari, neutilizabile pentru nici un fel de trebuinţă agricolă, cu eroziune de suprafaţă excesivă, cu formaţiuni ale eroziunii în adâncime foarte frecvente, pe terenuri alunecătoare foarte frământate sau pe nisipuri mobile;  perdele de protecţie - sunt folosite în agricultură sub formă de plantaţii

în fâşii lungi, care se amplasează pe terenul agricol in scopul stăvilirii (stopării) eroziunii solului, regularizării scurgerii apelor şi reducerii vitezei vântului;  benzile de arbuşti - aceste benzi au rol antierozional şi pentru faptul că

sunt compuse din specii de talie mică, care nu dăunează prin umbrire, pot fi aplicate cu succes în plantaţiile de pomi şi viţă de vie. Pe lângă faptul că protejează bine solul, ele joacă şi un rol filtrant pentru scurgeri şi regularizează în acelaşi timp şi scurgerea apelor de pe versanţi. Ca şi benzile din ierburi perene, ele se comportă ca nişte benzi tampon. La plantaţiile viti-pomicole se pot aplica pe marginea din deal a canalelor de coastă sau a drumurilor de exploatare. Contribuie în mod eficace la reţinerea zăpezilor pe versanţi. 19

Lucrări de amenajare hidrotehnică antierozională Lucrările hidrotehnice şi anume: canale de coastă, valurile de pămănt, terasele au rolul de a dirija în mod raţional scurgerea apei de pe versanţi, micşorând viteza de scurgere, până sub limita vitezei de erodare a terenului şi evacuează apele pe căile dorite, de a reţine total sau parţial, după cum este cazul, apele de scurgere, contribuind astfel la ridicarea umidităţii în solurile uscate de pe versanţii înclinaţi - pe scurt - de a atenua în mod direct influenţa pantei în dezvoltarea proceselor de eroziune. Terasele - se aplică pe terenurile cu pante mai mari (peste 15 %), pe care urmează să se planteze viţă de vie şi pomi, iar în unele cazuri chiar specii silvice de valoare în apropierea centrelor populate, iar pentru stăvilirea eroziunii solului şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vegetaţie se recomandă lucrări de terasare în trepte sau terase propriu-zise; Consolidarea debuşeelor - se poate face numai cu anumite ierburi. Înainte de însămânţare se îngraşă terenul cu gunoi de grajd bine fermentat, în amestec cu îngrăşăminte chimice. Se mai poate îmbunătăţi această cosolidare prin, traverse din brazde de iarbă sau din benzi de arbuşti late de circa 5 - 7 metri, sau chiar din beton, îngropate la nivelul terenului. Alte lucrări hidrotehnice de stăvilire a eroziunii în adâncime - se referă la ravene şi se referă la consolidarea vârfului ravenelor prin: plane înclinate, trepte şî console. Lucrările transversale sunt sub formă de praguri şi baraje. Convenţional, sunt denumite praguri când au înălţimea de până la 1,5 metri, iar baraje, când sunt mai înalte. Au rolul de a provoca depuneri în spatele lor şi de da fundului un profil longitudinal în trepte, cu panta între lucrări egală cu cea de proiectare. Prin depunerile formate în spatele acestor lucrări transversale se ridică cota fundului şi deci, sunt consolidate atât

20

fundul cât şi malurile, care nu se vor mai surpa, având sprijinul de bază în aceste depuneri. Profilul în trepte asigură micşorarea vitezei apei prin disiparea energiei curentului la fiecare cădere şi prin pante de proiectare (pantă de calcul) care este mai mică decât panta fundului pe care o avea canalul de scurgere până la executarea lucrărilor. Lucrările transversale pe torenţi por fi executate din lemn, lemn cu piatră, zidărie din piatră şi din beton armat.

BIBLIOGRAFIE

21

1. Mihai Berca – Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000 2. Simina-Virginia Dreve - Poluarea apelor din Delta Dunării şi a

unor medii eterogene cu uraniu, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009 3. I. Scurtu, Cristiana Sima - Ecologie şi protecţia mediului, Ed.

Independenţa Economică, Piteşti, 2009 4. www.anpm.ro

5. www.mmediu.ro

22