Resurse Turistice Etnnografice [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Universitatea de Vest Timişoara Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie Departamentul: Geografie Secția: Planificare Teritorială

Resurse turistice de natură etnografică: portul, jocurile şi cântecele populare, arhitectură şi instalaţiile ţărăneşti, aşezările rurale cu structură şi arhitectură tradiţională

Scorobete Andreea Timișoara, 2013

Cuprins

Portul, jocurile și cântecele populare o Portul ........................................................... 3 o Jocurile ........................................................ 4 o Cântecul ....................................................... 5 Arhitectura și instalațiile tehnice țărănești o Arhitectura ................................................................. 6 o Instalațiile țărănești .................................................... 7 Așezări umane ........................................................................... 8 Concluzie .................................................................................. 10 Bibliografie

2

Resurse turistice de natură etnografică

În ansamblul obiectivelor turistice de natură antropică, resursele etnografice ocupă un loc aparte, având în vedere rolul acestora de a reflecta specificul fiecărei etnii în parte. Astfel ”originalitatea, unicitatea și ineditul înmagazinat de resursele etnorgrafice” (Coceanu, P., Deszi, Ș., 2009, pag. 151) trezesc în turiștii veniți din alte părți ale lumii curiozitate și un interes aparte față specificul regiunii sau țării vizitate. Paradoxală este însă situația turismului etnografic, asta datorită faptului ca este mult mai dezvoltat în țările mai puțin dezvoltate, față de cele puternic industrializate și urbanizate. Din această situație putem observa cum viața urbană și însuși orașul a dus la modificarea condițiilor de trai, precum și la distrugerea obiceiurilor și a practicilor străvechi din care a rezultat folcorul, sau înlocuirea acestora cu altele străine. Astfel se poate explica moștenirea turistică destul de modestă din țări precum Germania, Franța, Canada, SUA, Maea Britanie, etc. (Coceanu, P., Deszi, Ș., 2009) Prin urmare dintre elementele cu o deosebită atracție etnografică fac parte și: -

Portul, jocurile și cântecele populare;

-

Arhitectura și instalațiile tehnice țărănești;

-

Așezările rurale cu structură și arhitectură tradițională.

-

Portul, jocurile și cântecele populare Costumele naționale, hainele tradiționale sau porturile populare sunt articole de îmbrăcăminte purtate pentru a indica identitatea națională, culturală sau religioasă a unei națiuni. Pot reprezenta un întreg popor sau o zonă regională mică, iar în același timp pot reflecta o perioadă de timp precum și locul cuiva în societate. Fie că este vorba de un costum de Halloween, un festival etnic, un turneu cu trupa de dans național, sau doar pentru a onora rădăcinile culturale, un costum național este o modalitate foarte bună de a exprima o conexiune cu o anunmită țară. Costumele tradiționale sunt la fel de diferite ca și oamenii care le poartă. Spre exemplu în Coreea întâlnim Hanbok, Paji și jeogori, sau fundele tradiționale ca și ornamente pentru păr. În Japonia kimono-ul care este un simbol al culturii japoneze, sau în Mexic el sombrero și costumul bărbătesc charro. Deasemenea la greci, în cazul bărbaților obiectul popular este fustanela, sau pantalonii umflați până la genunchi, precum și vestitul Kilt al scoțienilor, sau costumele reprezentative pentru Brazilia. 3

În ceea ce privește portul popular românesc acesta își găsește rădăcinile în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci și se aseamănă cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, desigur cu deosebirile care constau în amănunte decorative și culoare. Ca trăsături generale, are aceeași asemănare pe tot cuprinsul țării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială, sau doar de modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor. Culorile de bază sunt: negru, roșu, cafeniu închis, albastru, verde și violet. În funcție de ocazie, costumul popular poate fi mai simplu, de exemplu cel folosit în timpul muncilor agricole, până la cel mai frumos ornat, folosit la nuntă. Diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă, de exemplu, la femei deosebirea constă în schimbarea gătelii capului, care diferă în cazul fetei nemăritate față de femeia căsătorită. În general, costumul femeiesc e compus din: cămașă, poale și piesa care acoperă partea de la brâu în jos care se deosebește de la o regiune la alta. Ea are și denumiri diferite în funcție de forma ei și de zonă, astfel ea poate fi "catrânță", "valnic", "fota", "opreg". O completare a portului femeiesc e marea varietate a gătelii capului care diferă de la o zonă la alta, chiar de la sat la sat, și se realizează cu: marame, năframe, cepse sau cununi. (http://www.edusoft.ro/rol/Portul%20popular.php) Costumul bărbătesc e mai simplu, compus dintr-o cămașă lungă în sudul și estul țării și mai scurtă în nord și vest, iar pantalonii în sud si est sunt lungi și strâmți iar în nordul și vestul țării sunt mai scurți și mai largi. Ei sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă. Peste cămașă barbații îsi pun un brâuâ țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se poartă haine din postav, frumos

ornamentate,

sau

cojoace

din

piele

și

pieptare.

(http://www.edusoft.ro/rol/Portul%20popular.php) Fiecare popor are o gamă diversificată de dansuri folclorice proprii ce reflectă caracteristicile acestora. Dansul folcloric românesc exprimă diversele sentimente ale celui care îl practică și îl însoțește în diferitele momente din viața sa. Indiferent de manifestările sale, dansul nu poate exista fără muzica și acompaniament de instrumente. România se poate mândri cu un tezaur folcloric foarte bogat și complex care de-a lungul timpului s-a dezvoltat și diversificat în funcție de regiunile folclorice și de contribuția și talentul dansatorilor care au transpus în plan coregrafic diferite dansuri românești. Jocurile olteneşti sunt repezi, dinamice, necesitând agerime şi virtuozitate. Se execută în deplasări rapide şi cu paşi încrucişaţi, bătăi şi sincope, fluturări de picioare şi pinteni. Dansurile moldoveneşti se caracterizează prin uşoare legănări ale corpului, iar paşii nu au amplitudine mare în general, fiind paşi bătuţi şi în contratimp, care conferă o sonoritate 4

continuă. Se joacă pe perechi şi cu mici salturi şi pinteni la bărbaţi. Căluşul oltenesc este unul dintre cele mai vechi dansuri populare româneşti. De origine, căluşul a fost un dans ritual, inclus în obiceiurile tradiţionale de primăvară, menit să izgonească bolile. Dansul constă în alternarea unui mare număr de figuri, indicate de vătaf şi imitate de ceilalţi, iar strigăturile nu contenesc tot timpul dansului. Fiecare cultură si-a dezvoltat propriul mod de exprimare prin intermediul mișcărilor, ca exemple avem dansul amerindienilor, dansul tradițional japonez cu evantaiul, dansurile indiene, spaniole sau cele arăbești. Originea cântecului popular român, ne spunea Nicolae Iorga, ca şi cea a cântecului popular din ţările vecine: cântecul popular sârb, bulgar, grec, în multe regiuni cel ucrainean, ici şi colo cel maghiar şi cel al slovacilor, trebuie cercetată în muzica veche a Tracilor. Cantecul se naste din popor și se transmite pe cale orală, iar crearea pieselor se face pe o perioadă lungă de timp, de obicei, mai multe generații. După cum am mai precizat, țara noastră se poate mândri cu un tezaur folcloric foarte bogat, din care face parte și cântecul popular. Mai exact doina – care este considerată a fi cântecul păstorului, a melancoliei, având ca sursă sufletul acestuia; balada - care se cântă,sau mai bine, se zice printr-o recitare melodică, cântecul de dragoste – cântecul de chemare, de jale, a ceea ce în românește se numește dor. De asemenea, pe plan mondial, ținând cont de diversitatea culturilor existente, fiecare țară se poate lăuda cu un specific aparte, atât din punct de vedere vocal, cât și instrumental. În China, de exemplu muzica tradițională este cântată de o singură persoană, sau de un ansamblu mai mic în care se utilizează diferite instrumente. Fluierele din bambus și guqin, sunt unele dintre cele mai vechi instrumente, iar acesta din urmă este probabil unul dintr cel mai onorate instrument din China. În Coreea muzica tradițională, este cel mai des cântată, iar ce e deosebit la ei e că nu au nevoie de dirijor,iar muzicienii cântă la propriul instrument după ritmul respirației. În Africa Centrală, pigmeii nomazi comunică cu zeul pădurii tropicale prin intermediul cântecului. Tradiţională pentru muzica africană este „toba vorbitoare”. Întrucât în multe limbi din Africa de Vest înţelesul cuvântului depinde de intonaţie, mesajele pot fi transmise la distanţe mari folosind tobe cu înălţimi variabile. Numeroase grupuri de amerindieni cred că muzica deține puteri paranormale, datorită faptului că multe cântece sunt concepute fie în vis, fie în viziuni. Tobele care îi acompaniază pe membrii populaţiei powwow sunt binecuvântate ritualic înainte de a fi folosite. Unul dintre cele mai vechi instrumente la care se cântă în timpul acestor ceremonii este fluierul.

5

Arhitectura și instalațiile tehnice țărănești Locuinţa tradiţională este casa de locuit caracteristică locuitorilor unei ţări. Arhitectura locuinţei tradiţionale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influenţate de condiţiile fizicogeografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc, condiţionate istoric şi social. Caracteristicile geografice se regăsesc și în arhitectura caselor, astfel la munte acestea au acoperișuri înalte, cu pante înclinate; la câmpie, în schimb, acoperișul imita pantele domoale ale reliefului. Materialele de construcție diferă de la o regiune la alta: se folosește lemnul de brad, stejar, fag, dar și piatra, pământul bătut sau amestecat cu paie și pleava, folosit sub formă de bulgări sau chirpici, precum și cărămizile etc. Arhitectura populară este în primul rând (mai ales în regiunile mai înalte) o arhitectură a lemnului. Casa, are particularități diferite de la o zonă la alta, amintind uneori de antichitate, alteori de popoarele cu care românii au intrat în contact de-a lungul istoriei. Casa cu tindă s-a răspândit în special în nordul și centrul Transilvaniei, în Moldova, nordul Olteniei și Muntenia, însă locuința tradițională cu planul cel mai complex are două camere despărțite printr-o tindă, în fundul căreia se află cămara. Caracteristică pentru casa românească tradițională, indiferent de tipul acesteia, este prispa, așezată în cele mai multe cazuri la fațada casei. Prispa constituie un spațiu de adăpost, dar și de muncă. Ea are un rol foarte important în estetica locuinței, fiind frumos împodobită. Casa taraneasca se dezvolta de obicei pe orizontala, însă casele cu etaj se găsesc în proporție de 40%, apărând la sate începand cu secolul al XVIII-lea. În Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea, casele cu etaj amintesc de construcțiile din Peninsula Balcanică. În aceste zone se diferențiază două tipuri de case: casa întărită, asemănătoare culelor (locuinte boieresti fortificate), la care scara de acces era apărată de un zid și o ușă puternică și casa cu foișor, în dreptul etajului se afla un spațiu larg cu funcție practică, numit și cerdac. Casa cu foișor, întâlnită la sud și est de Carpați, este unul din cele mai valoroase tipuri ale arhitecturii românești. Foișorul este de fapt o lărgire a prispei în dreptul intrării în locuință, casa fiind construită pe o temelie înaltă de piatră, intrarea în pivniță fiind situată sub foișor. În jurul Sibiului se întâlnește casa cu pridvor, o construcție asemănătoare cu foișorul, însă și cu influențe săsești. Se intalnesc si locuinte de pamant sau chirpici, in campia Munteniei si a Olteniei. Acoperisul caselor este de obicei in patru ape, exceptiile fiind datorate contactului cu populatiile straine. Pe coama acoperisului se asaza randuri de sindrile taiate in forme diferite,

6

iar la capete pot sta bucati de lemn sculptat, numite tepi. Tepii pot fi si din ceramica smaltuita, viu colorata, reprezentand de obicei pasari. Locuința era un adăpost în fața intemperiilor, a străinilor, dar trebuia să ofere protecție și față de ființele nevăzute care populau credințele țăranilor. De aceea, streșinile, ferestrele, ușile, vatra și grinzile tavanului erau împodobite cu un decor cu caracter protector, superstitios. Decorația cea mai bogată se întalnește la prispă și foișor, care erau ideale pentru sculptură. Motivele predominante sunt cele geometrice, însă apar și elemente florale, zoomorfe și chiar stilizări antropomorfe, numeroase simboluri legate de credințele trecutului. Porțile și gardul, care protejau țăranii de duhurile malefice, purtau uneori diverse simboluri cu caracter protector. Uimesc prin frumusețea decorațiilor porțile monumentale de lemn din Maramureș, Târgu Jiu, Sibiu, Făgăraș, Cluj, Vâlcea, Buzău, Ciuc și Odorhei, unde pe toată suprafața stâlpilor apar ornamente geometrice și vegetale. Porțile din piatră se întâlnesc mai ales în Transilvania, unde e mai dezvoltată arhitectura din cărămidă. La construcția gardurilor se foloseau ca materiale de construcție nuielele, ulucii, trestia și mai puțin cărămida sau piatra. Instalații tradiţionale țărănești, dintre care morile, vâltorile, piuele, horinciile, batozele acționate de apă, gaterele de tăiat lemn, dovedesc iscusința tehnică, inventivitatea şi ingeniozitatea țăranilor. Încă din Evul Mediu, au trebuit să-și rezolve toate cele necesare traiului zilnic în hotarele satului lor, folosind resurse locale, în cazul de față lemnul și forța apei. Asemenea instalații de tehnică țărănească se găsesc în fiecare sat din Maramureş, dar mai ales în satele de pe Valea Cosăului. Vâltorile din lemn de la marginea râurilor, unde apa e ghidată în jgheaburi să cadă și se învârte ore în șir, având utilitatea de a spăla, în special cergile(păturile de lână). Vâltorile sunt cele mai vechi instalații țărănești care exploatează energia râului. Sunt făcute din scânduri din lemn așezate în formă conică și prinse între ele cu nuiele. Vâltorile fac parte, de obicei, din complexe de instalații tehnice şi deseori în aceeași locație se găsesc și mori de apă. Moara este compusă din cele două pietre mari care macină și care sunt acționate de apă. Se spune că cea mai bună mămăligă este făcută din făina măcinată la moară pe apă, pentru că aici făina se macină domol, în ritmul apei ce învârte roata morii continuu. Acționate de forța apei sunt și gaterele, cele care taie lemnul și îl pregătesc pentru construcția caselor. Tot apa mişcă şi piuele sau pivele, cu ciocanele lor de lemn care bat țesăturile din lână într-un ritm constant. Așa se face postavul din care, mai apoi, se pregătesc „gubele”, hainele groase de iarnă. Fără pive ar dispărea cu totul piesele acestea de port popular. Atâta vreme cât ele mai sunt funcționale, înseamnă că oamenii se îmbracă în portul 7

tradițional local. Horinca, prin focul întreținut continuu face să fiarbă fructele din cazanele de alamă, să iasă aburi prin alambicuri și, răcorite de apă, să devină lichidul ce arde gâtlejul, cunoscut ca horincă, sau pălincă. Ca și arhitecturi tradiționale din lume am ales arhitectura japoneză, unde se utilizează cu precădere lemnul, arhitectura din Spania, unde în funcție de diferențele climatice și topografice, arhitectura verniculară este abundentă, precum și impresionanta arhitectură din Maroc, cu riadul – casa tradițională a bpgațiilor din Maroc. Prin definiție e o casă cu o curte interioară, amenajată cu o fântână arteziană în mijloc, cu multă vegetație, iar casa este ridicată în jurul acestei grădini.

Așezările umane rurale ”Așezarea rurală apare ca un tot unitar, bine individualizat, cu un pronunțat grad de specificitate în raport de contribuția individuală sau colectivă a locuitorilor.” (Coceanu, P., Deszi, Ș., 2009, pag. 155) Așezările umane reprezintă grupări de locuinţe, diverse utilități şi de oameni ce îşi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, a cărui înfăţişare îmbracă caracterul formaţiei social-economice şi a cadrului natural (Mehedinţi, S., 1930). Atractivitatea așezărilor rurale derivă din caracteristicile și modul de îmbinare a elementelor tradiționale, folclorice, precizate mai sus, precum și prin asocierea anumitor factori dați de așezare, vechime, textura vetrelor, arhitectura, etc. Mult căutate de turiști sunt așezările antice ale Asiei, Europei sau Americii, apărute în urma unor săpături arheologice. Iglu-ul eschimoșilor din Groenlanda sau nordul Canadei constituie un important interes pentru turiștii care vizitează zonele temperate sau calde ale Pământului. Pueblo-ul indienilor americani are trăsături particulare, mai ales dacă este construit în piatra canioanelor. Aceste locuințe erau etajate, iar acoperișul unei case constituia ograda celeilalte, putând fi vizitate și în prezent în regiunea marelui canion Colorado, la Oraibi, Acoma, Welpi, sau Laguna Taos. Pentru întinsele zone stepice sau semideșertice întâlnim sate formate din aglomerări de iurte(în Mongolia, Asia Centrală). În podișurile înalte, Tibet, Pamir, așezările sunt construite din piatră. În Africa, satele au trăsături arhaice, iar colibele erau construite din argilă și lemn, fiind grupate în funcție de formele de relief, apartenența la un trib, tipul de agricultură practicat. În savană, satele au forma circulară, cu un aspect piramidal, iar în Africa de Nord, maghrebiană, se întâlnesc așezări fortificate și masive.

8

Satele crânguri din Carpați, Pirinei, sau Anzi, umanizează piesajul sever din regiunile respective. Pentru țara noastră cunoscute sunt crângurile din Munții Apuseni. Crângurile reprezentând asaltul populației asupra munților, iar prin adaptare și modernizare, multe din aceste gospodării pot deveni unități de cazare pentru turismul de drumeție estival sau hivernal.

9

Concluzie După cum am mai precizat, România deține un tezaur folcloric admirabil care de-a lungul timpului s-a dezvoltat și diversificat în funcție de regiunile folclorice, precum și în funcție de contribuția oamenilor dornici de a-l păstra. Într-un cadru impus de natură, fiecare civilizație a adus soluții originale pentru organizarea și valorificarea spațiului: unelte, arhitectură rurală, tehnici de amenajare. Rezultă o mare varietate a peisajelor rurale, varietate accentuată și de diferențele de populare și de dezvoltare economică, precum și de diversitatea factorilor naturali. În conluzie, patrimoniul turistic al civilizației și culturii tradiționale rurale, mai ales din zonele etnografice unde folclorul s-a păstrat până în zilele noastre, reprezintă fără îndoială argumentul forte care poate plasa România pe piața turistică internațională.

10

Bibliografie

 Coceanu, P., Deszi, Ș., (2009), Geografia Turismului, Editura Impress, București.  Dinu, Mihaela, (2005), Geografia Turismului, Editura Didactică și Pedagogică, București.  Nedelcu, A., (2011), Geografia Turismului, Editura Universitară București, București.          

http://www.ansamblulmariatanase.ro/organigrama/dansuri/ http://www.banaterra.eu/romana/files/costum_popular_romanesc.pdf http://bridegeek.ro/diferite-tipuri-de-kimonouri-de-nunta http://efthimos.tripod.com/id7.html http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Studiu:O_pagin%C4%83_a_culturii_populare_rom%C3% A2ne%C5%9Fti:_satul_tradi%C5%A3ional http://www.edusoft.ro/rol/Portul%20popular.php http://monumente-etnografice.cimec.ro/?ZON=118&MUZ= http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2010_11_01_archive.html http://terra.administrativ-it.com/turismulRomania.php http://www.kccro.ro/ro/ddaenggi

11