Proprietate Intelectuala - Gestiunea Si Apararea Dreptului de Autor Si A Drepturilor Conexe [PDF]

Zitiervorschau

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe se face printr-o serie de mijloace de drept administrativ, civil şi penal. Apariţia unei legi, în concordanţă cu legislaţia internaţională în materie, a permis intrarea în legalitate şi în acest domeniu în care datorită schimbărilor apărute în tehnică şi tehnologie, a cerut-o cu necesitate. De asemenea, reglementarea drepturilor conexe a constituit un al pas în crearea cadrului legislativ necesar apărării acestor drepturi. Spre deosebire de alte obiecte ale dreptului de proprietate intelectuală (invenţiile, mărcile, desenele şi modelele industriale), operele creaţiei literare, artistice şi ştiinţifice sau de orice altă natură asemănătoare, originalul este protejat de lege în mod necondiţionat. Deşi la prima vedere procesul de diseminare a informaţiilor pare a fi unul modern,istoria proprietăţii intelectuale ne poartă înapoi la primele elemente înregistrate ale istorieiomenirii. Oare putem considera că proprietatea intelectuală a apărut odată cu primele activităţi de vânzare-cumpărare a unor manuscrise în Grecia antică? În Europa, tradiţia copierii şi a comunicării orale au exclus protecţia proprietăţii intelectuale, însă, odată cu descoperirea tiparului, totul s-a schimbat. Astfel, apariţia primelor tipografii au dat o cu totul altă dimensiune fenomenului: în primul rând, au dus la o diseminare mult mai eficientă a informaţiei şi implicit la creşterea numărului de persoane interesate în a obţine această informaţie, iar în al doilea rând, au dat o semnificaţie economică fenomenului realizării unei cărţi şi distribuirii sale. Protejarea. Conceptul de protejare a autorilor şi-a făcut simţită prezenţa ca urmare a unei descoperiri tehnologice (tiparul), a unei revoluţii culturale (creşterea numărului de cititori), a unei dezvoltări economice (economia de piaţa) şi de ce nu, a unei liberalizări a drepturilor individului (dezvoltarea societăţii). La începutul secolului al XVIII-lea apar primele încercări teoretice de recunoaştere şi protejare a dreptului de autor prin condamnarea, fie ea doar morală, a utilizării unei opere străine fără acordul autorului. Statutul Anne (1709) este prima reglementare a

1

dreptului de autor care introduce atât conceptul de proprietate al autorului asupra creaţiei sale cât şi fixarea unui termen de protecţie a operelor sale. Se recunoaşte astfel că o operă rămâne bun al autorului sau chiar şi după vânzarea ei. Necesitatea internaţionalizării nu este nouă. Deşi nu a îmbrăcat formele moderne de astăzi care stau la baza protecţiei proprietăţii intelectuale ne putem da seama de modificările care au avut loc în acest domeniu datorită progresului realizat de societatea omenească în ansamblu, fără a mai pune în discuţie provocările dezvoltării tehnologice fără precedent din zilele noastre. Dacă înainte legislaţiile nu cuprindeau o enumerare a categoriilor de opere protejate, limitându-se la o definiţie generală sau la o clasificare mai amplă a acestora (opere literare, opere muzicale şi opere de artă), legislaţiile moderne au recurs însă la o enumerare detaliată a ceea ce se protejează prin dreptul de autor. Nu trebuie să uităm să includem în cadrul protecţiei oferită de conceptul dreptului de autor şi aşa numitele opere derivate (opere realizate cu ajutorul unora deja existente): traduceri, adaptări, prelucrările şi culegerile. Există trei condiţii care se cer a fi îndeplinite pentru ca o operă să fie protejată: - să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; opera trebuie să aibă amprenta creatorului său, cu alte cuvinte să aibă originalitate. Însă această noţiune este extrem de subiectivă şi relativă ceea ce îngreunează foarte mult procesul de evaluare a unei asemenea caracteristici; - să aibă o formă concretă de exprimare; de obicei această cerinţă se referă la fixarea operei pe un suport material, ceea ce nu înseamnă însă că pentru toate operele se poate realiza acest lucru. Legislaţiile ţărilor în acest domeniu cunosc deosebiri notabile în această privinţă; - să fie susceptibilă de a fi diseminată; opera trebuie adusă la cunoştinţa publică prin reproducere, executare, expunere, reprezentare, etc. această cerinţă fiind strâns legată de cerinţa de fixare a operelor ceea ce influenţează modul de transmitere a acesteia. Ocrotirea dreptului de autor prin mijloace de drept administrativ Mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional prin care sunt protejate drepturile de autor. Realizarea prin dispoziţiile legii a cadrului juridic necesar creării unor organisme de gestiune colectivă prin care se pot exercita şi proteja unele dintre drepturile

2

de autor sau dintre drepturile conexe acestora, constituie mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional. Pentru prima dată Legea nr. 8/1996, prevede că titularii dreptului de autor şi a drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile lor nu numai în mod personal dar şi, la cererea lor, prin organisme de gestiune colectivă. Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin libera asociere care au ca obiect de activitate în principal colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari. Aceste organisme au statutul asociaţiilor fără scop lucrativ şi dobândesc personalitatea juridică în condiţiile legii cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste organisme pentru a fi avizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sunt stabilite de lege. Organismele sunt create direct de către titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe, cum sunt autorii, artiştii interpreţi sau executanţi, producătorii precum şi alţi titulari persoane fizice sau juridice ai drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe. Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat pe baza unui statut adoptat după procedura prevăzută de lege. Dispoziţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă un astfel de statut sunt prevăzute în art. 127 lit. a – j din lege şi trebuie să fie completate cu orice dispoziţii obligatorii reieşite din legislaţia în vigoare. Pentru a evidenţia rolul de protecţie pe care îl au organismele de gestiune colectivă, înfiinţate prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, vom aminti că în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 4 din lege orice titular al dreptului de proprietate sau al drepturilor conexe, poate încredinţa prin contract exerciţiul drepturilor sale unui organism de gestiune colectivă, acesta din urmă fiind ţinut să accepte exercitarea acestor drepturi pe bază colectivă, dacă gestiunea categoriei de drepturi în cauză intră în activitatea sa statutară. Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii : a) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă;

3

b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al caror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi; c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat; d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea drepturilor cuvenite, ca urmare a utilizarii repertoriului propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate; e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut; f) să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice aspect al activităţii de colectare a sumelor datorate de utilizatori şi de repartizare a acestora; g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul procedurilor legale, în limita obiectului lor de activitate; h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare, în format scris şi electronic, pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, în vederea repartizării; informaţiile şi documentele transmise vor fi însoţite de adresa de înaintare, purtând numele reprezentantului legal, semnătura şi ştampila; i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectiva în raporturile cu autoritatile publice care au drept de control şi, prin acestea, cu utilizatorii; j) să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate.

4

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor Existenţa unui organism administrativ central cu competenţă naţională pentru protejarea drepturilor de autor denumit Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, este o garanţie suplimentară pentru garantarea drepturilor titularilor drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe. Acest organism a luat fiinţă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 prin transformarea Agenţiei Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor – organ de specialitate aflat în subordinea Ministerului Culturii – prin schimbarea denumirii şi subordonării. Odată cu schimbarea denumirii acest organism a devenit organ de specialitate subordonat Guvernului. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Directorul general al acestui organism precum şi cei 20 de arbitrii (jurişti) sunt numiţi de guvern. Oficiul funcţionează pe baza unui regulament aprobat de Guvern. (H.G. nr. 60/10 martie 1997 publicată în M.O. nr. 46 din 18 martie 1997). Atribuţiile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, conform prevederilor art. 138 din lege, sunt următoarele : a) reglementeaza activitatea din domeniu, prin decizii ale directorului general; b) elaboreaza proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate; c) tine evidenta repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectiva; d) organizeaza si administreaza, contra cost, inregistrarea, in registrele nationale si in alte evidente nationale specifice, prevazute de lege; e) avizeaza constituirea si supravegheaza functionarea organismelor de gestiune colectiva; f) avizeaza, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, potrivit legii, inscrierea in Registrul aflat la grefa judecatoriei, a asociatiilor si fundatiilor constituite in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe, inclusiv in ceea ce priveste asociatiile pentru combaterea pirateriei; g) controleaza din oficiu, pe cheltuiala proprie, respectarea legislatiei din domeniu si aplica sanctiuni contraventionale potrivit legii;

5

h) controleaza functionarea organismelor de gestiune colectiva si stabileste masurile de intrare in legalitate sau aplica sanctiuni, dupa caz; i) controleaza la cerere, pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, activitatile care constituie incalcari ale legislatiei in domeniu, si aplica sanctiuni contraventionale, potrivit legii; j) incheie acte de constatare a infractiunilor din domeniu, ridica mijloace materiale de proba si le inainteaza organelor de urmarire penala; k) administreaza baza de date, la nivel national, privind contraventiile sanctionate in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe; l) asigura secretariatul procedurilor de mediere desfasurate potrivit legii; m) efectueaza, contra cost, constatari tehnico-stiintifice si expertize, prin specialisti proprii, la solicitarea organelor de cercetare penala sau a instantelor judecatoresti; n) desfasoara activitati de informare privind legislatia din domeniu, pe cheltuiala proprie, precum si activitati de instruire, pe cheltuiala celor interesati; o) desfasoara activitati de reprezentare in relatiile cu organizatiile de specialitate similare si cu organizatiile internationale din domeniu, la care statul roman este parte; p) indeplineste orice alte atributii prevazute de lege. Regimul internaţional al dreptului de autor Prima convenţie privitoare la drepturile de autor a fost „Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice”. Stimulată de elaborarea convenţiei de la Paris asupra proprietăţii industriale, la Congresul care se ţinea la Berna în 10 la 13 septembrie 1883, Asociaţia literară şi artistică internaţională (ALAI) adopta un proiect de „convenţie pentru constituirea Uniunii generale pentru protecţia drepturilor autorilor asupra operelor lor literare şi artistice”. Consiliul federal elveţian a trimis acest proiect „tuturor ţărilor civilizate” informându-le de ţinerea în anul următor a unei conferinţe diplomatice destinată a discuta despre acest proiect. În fapt, au fost necesare trei conferinţe internaţionale înainte de adoptarea textului definitiv. Convenţia de la Berna din 12 septembrie 1886 fruct al muncii a 17 „savanţi” reprezentând 12 ţări, era considerată, la vremea sa, ca „modelul cel mai desăvârşit al textelor legislative”.

6

Convenţia de la Berna din 1886 a făcut obiectul unui prim amendament la Paris la 4 mai 1896, apoi unei prime revizuiri la Berlin în 1908, a unui nou amendament în 20 martie 1914, unei noi revizuiri – actul de la Roma – din 2 iunie 1928, apoi unei alte revizuiri – actul de la Bruxelles – din 26 iunie 1948. Aceste diferite revizuiri aveau ca obiect ridicarea nivelului de protecţie a regulilor convenţionale. Ultimele două revizuiri ale convenţiei de la Berna, cea de la Stockholm din 1967 şi cea de la Paris din 1971, dimpotrivă, au scăzut protecţia acordată prin regulile convenţionale prin dispoziţii derogatorii dreptului de autor în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 152/1926 promulgată prin Decretul nr. 132/1926 intrată în vigoare la 1 ianuarie 1927. În prezent, Uniunea de la Berna numără 105 state printre care şi USA care a aderat la această uniune în 1989 după o lungă perioadă de izolare. Convenţia de la Berna instituie ca principiu „asimilarea unionistă naţionalului”, adică ea dispune ca protecţia acordată operelor originare dintr-un stat membru al Uniunii trebuie să fie aceeaşi ca şi aceea acordată operelor de origine locală de către legea statului în care protecţia este reclamată. Convenţia de la Berna se bazează pe două principii şi anume : a – principiul tratamentului naţional, sau al asimilării străinilor resortisanţi ai uniunii cu naţionalii; b – principiul tratamentului unionist sau al minimului de protecţie pe care statele membre sunt obligate să-l asigure în acest domeniu. Primul principiu prevede că în fiecare dintre ţările membre ale uniunii, operele resortisanţilor acestora sunt supuse regimului stabilit pentru operele naţionalilor. Ne aflăm în prezenţa unui conflict de lege care se rezolvă în mod uniform pe întreg teritoriul uniunii în favoarea legii statului în care se revendică protecţia. Al doilea principiu reprezintă un pas înainte pe linia uniformizării soluţiilor. În temeiul acestui principiu, operele resortisanţilor uniunii, beneficiază în toate ţările membre de un minim de protecţie. Problema de a stabili dreptul unui autor la beneficiul tratamentului naţional este rezolvată în Convenţia de la Berna, în funcţie de 2 criterii şi anume : criteriul naţionalităţii autorului - autorii resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii precum şi cei care îşi au reşedinţa obişnuită într-o ţară a uniunii, beneficiază în toate

7

celelalte ţări ale uniunii, altele decât ţara de origine, pentru operele lor publicate sau nepublicate de dreptul recunoscut în fiecare ţară în parte, naţionalilor şi criteriul locului publicării operei Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 4 ale convenţiei aşa cum a fost după ultima revizuire de la Paris din 1971, s-a stabilit : autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii şi nici nu-şi au reşedinţa obişnuită într-o asemenea ţară beneficiază de aceiaşi protecţie pentru operele publicare pentru prima dată într-o ţară a uniunii sau simultan într-o asemenea ţară şi o ţară străină a uniunii. Respectând condiţiile reglementărilor internaţionale, Legea nr. 8/1996 prevede în art. 147 următoarele : „străinii, titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţii, tratate şi acorduri internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români cu condiţia ca aceştia să beneficieze la rândul lor de tratament naţional în statul respectiv.” În prezent pe plan mondial există două sisteme juridice principale şi anume : - cel european - cel de copyright. Între aceste două sisteme există deosebirea că primul acordă prioritate intereselor autorului iar cel de-al doilea, intereselor industriei. Dreptul de copyright are în centrul atenţiei exclusiv cercul exemplarelor şi implicit un caracter dominant economic.

8

BIBLIOGRAFIE:

3.

1.

Legea nr. 293/1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe;

2.

Dreptul de autor şi drepturile conexe, S. Mămăligă, Chişinău, 2000;

Dreptul de autor si drepturile conexe – Tratat, V.Roş , O.Spineanu-Matei, B. Dragoş, Bucureşti, 2005;

4.

Protecţia proprietăţii intelectuale în dreptul român, A.Pricopi, N.Puşcaş, Bucureşti, 1997;

9