Partide Politice in Perioada Interbelica [PDF]

Zitiervorschau

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL DATA FONDĂRII: 24 mai 1875, Bucureşti.

Ion C. Brătianu (până în 1882 - 1883 împreună cu C.A. Rosetti şi singur, până în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891 - 1892), Dimitrie A. Sturdza (1892 - 1909), Ion I.C. Brătianu (1909 - 1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927 - 1930), Ion G. Duca (1930 - 1933), Constantin I.C. Brătianu (1934 - 1947

PREŞEDINŢI:

Anastase Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin G. Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Morţun, Alexandru G. Radovici, Constantin Stere, Ion Procopiu, George Diamandi, Toma Stelian, Constantin F. Robescu, Alexandru C. Constantinescu, George Mârzescu, Constantin Angelescu, Victor Iamandi, Gheorghe Tătărescu.

MEMBRI MARCANŢI:

ORGAN CENTRAL DE PRESA: „Românul"

(13 februarie 1866 - 9 iulie 1884); „Voinţa naţională" (10 iulie 1884-13 aprilie 1914); „Viitorul" (14 aprilie 1914 - martie 1938; septembrie 1944-18 februarie 1945); „Liberalul" (9 februarie 1946 - 29 noiembrie 1947).

P.N.L. s-a bazat pe burghezie, pe cea industrială şi financiară în primul rând, dar şi pe cea comercială şi de funcţii. Pe măsura dezvoltării capitaliste a ţării, atenţia P.N.L. s-a concentrat cu predilecţie asupra categoriilor celor mai active ale burgheziei. Aria aderenţilor P.N.L. cuprindea şi o bună parte a moşierimii, de obicei acea parte mai dinamică economic. Erau prezenţi şi liber profesionişti, funcţionari, avocaţi, ingineri, medici, profesori, meseriaşi mici şi mijlocii. Mai cu seamă după 1900, P.N.L. a atras o parte a intelectualităţii satelor, pe preoţi şi învăţători, prin mişcarea cooperatistă iniţiata de Spiru Haret. După 1918, aderenţa partidului a cunoscut o anumită îngustare prin părăsirea lui de către o parte a categoriilor mici şi mijlocii, care s-au orientat spre noile partide politice, în acelaşi timp, forţa economică a liberalilor s-a consolidat, marea burghezie industrială şi bancară fiind principala beneficiară a accelerării procesului de dezvoltare capitalistă a României. P.N.L. avea o structură internă asemănătoare partidelor politice liberale europene ale epocii. Era condus de un preşedinte (şef), un Comitet Executiv şi Adunarea generală a membrilor (ulterior Congresul). Aceasta din urmă era convocată ori de câte ori era nevoie, de obicei pentru a ratifica hotărârile luate, în practică, de şeful partidului, împreună cu Comitetul Executiv. Nucleul organizatoric de bază îl formau cluburile constituite în Bucureşti şi în toate centrele urbane. După Unirea ţării din 1918, partidul s-a adaptat noilor realităţi create prin introducerea votului universal, constituindu-şi noi organizaţii, mai ales în mediul rural, deoarece ţărănimea devenise principala masă electorală. Cu excepţia unor momente de criză, în P.N.L. s-a menţinut disciplina organizatorica atât la nivel central, cât şi local. După primul război mondial, P.N.L. şi-a extins activitatea şi în provinciile unite, reuşind, din 1923, să aibă organizaţii puternice pe întreg cuprinsul ţării.

ORGANIZARE:

P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică a ţării, subordonată ridicării burgheziei. Imediat după făurirea statului naţional unitar, P.N.L. a publicat un manifest-program, în care se pronunţa pentru aplicarea reformei agrare şi a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, largi drepturi pentru muncitori, în noiembrie 1921, P.N.L. a adoptat un amplu program, care a stat la baza activităţii guvernului I.I.C. Brătianu în perioada 1922 - 1926; în mod special se insista asupra organizării statului naţional unitar român, a principiilor care trebuie să stea la baza noii Constituţii a ţării, a necesităţii de a se aplica doctrina economică „prin noi înşine", a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii şi integrităţii teritoriale a României, în mai 1930, P.N.L. a adoptat un program care conţinea soluţiile preconizate pentru ieşirea din criza economică pe care o traversa ţara. în octombrie 1933, acest partid a anunţat un alt program, care a stat, în esenţă, la baza guvernării liberale din perioada noiembrie 1933 - decembrie 1937. Reluându-şi activitatea legală după 23 august 1944, P.N.L. a pus la baza activităţii sale principiile programului din 1930, „dezvoltat şi pus de acord cu nevoile zilei".

PROGRAM:

Guvernul Brătianu s-a retras, la începutul anului 1918, şi a lăsat loc unei formaţiuni ministeriale care a semnat pacea cu Puterile Centrale. După Marea Unire, P.N.L. s-a aflat la guvern în perioadele: noiembrie 1918 - septembrie 1919, ianuarie 1922 - martie 1926, iunie 1927 - noiembrie 1928, noiembrie

ACTIVITATE:

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

1933 - decembrie 1937. A contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfăşurare a vieţii economice şi social-politice a ţării în perioada interbelică, prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituţia din martie 1923, legea minelor din 1924, legea pentru organizarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926, legea pentru conversiunea datoriilor agricole din 1934 etc. Guvernul liberal a acţionat pentru recunoaşterea actelor de unire din 1918 şi a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianţe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică. P.N.L. a adoptat o atitudine intransigentă faţă de Garda de Fier. Guvernul liberal condus de I.G. Duca a decis dizolvarea acestei organizaţii la 9 decembrie 1933. Răzbunarea legionarilor a fost imediată: la 29 decembrie 1933, primul ministru I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării Sinaia. Şeful următorului guvern liberal, Gh. Tătărescu, a manifestat atitudini oscilante faţă de Garda de Fier. La îndemnul regelui Carol al II-lea, guvernul a adoptat, în perioada 1936 - 1937, unele măsuri de restrângere a activităţii acestei organizaţii extremiste de dreapta. Prin politica promovată, guvernul Tătărescu a contribuit la întărirea economică a ţării, în special a industriei care, în anul 1938, a atins nivelul maxim de dezvoltare din perioada interbelică, în contextul regrupărilor politice de după 1922, P.N.L. a reuşit să realizeze fuziuni care i-au permis să-şi extindă organizaţia la scara întregii ţâri. Astfel, în ianuarie 1923, a fuzionat cu Partidul ţărănesc din Basarabia condus de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. După moartea lui Ion I.C. Brătianu (1927) şi mai ales după trecerea partidului în opoziţie (1928), frământările din partid s-au amplificat, ducând la constituirea unor grupări disidente sau chiar la sciziuni, în 1929, Ioan Th. Florescu, fost ministru de Justiţie, a creat gruparea disidentă „Omul liber" (din 1931, Partidul Liberal-Democrat). în iunie 1930, o masivă grupare, în frunte^ cu Gheorghe Brătianu, a părăsit partidul, întemeind un nou Partid Naţional-Liberal. în anii 1934 -1938, P.N.L. a fost slăbit de confruntarea dintre „tinerii" şi „bătrânii" liberali. „Tinerii" aveau în frunte pe Gh. Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, „bătrânii" erau conduşi de C.I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal. Deşi s-a aflat la putere, P.N.L. n-a putut câştiga alegerile parlamentare din decembrie 1937. Fuziunea realizată, în ianuarie 1938, cu P.N.L. (Gh. Brătianu) nu a putut consolida suficient partidul, care a trebuit să accepte actul instaurării regimului de autoritate regală, la 10 februarie 1938. Dizolvat prin decretul regal din 30 martie 1938, împreună cu celelalte partide, P.N.L. şi-a continuat, în limite mult mai restrânse, activitatea, manifestându-se ca o importantă forţă de opoziţie, în aprilie 1938, C.I.C. Brătianu a decis excluderea din P.N.L. a tuturor celor care acceptau funcţii şi demnităţi din partea regelui, între aceştia aflânduse şi Gh. Tătărescu, secretarul general al partidului.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL NAŢIONAL ROMAN DIN TRANSILVANIA DATA FORMĂRII: 12 mai 1881, Sibiu. PREŞEDINŢI: Nicolae Popea (l881-1882), Partenie Cosma (l 882-1883),George Bariţiu (1884-1888), loan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919), luliu Maniu (1919-1926). MEMBRI MARCANŢI: Eugen Brote, Iuliu Coroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Alexandru VaidaVoievod, Ştefan Cicio-Pop. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „Tribuna" (l 4 aprilie 1884-16 april ie 1903); „Lupta" (24 decembrie 190631 decembrie 1918); „Patria" (l ianuarie 1919-28 februarie 1926). ORGANIZARE: PNR a exprimat interesele românilor din Transilvania. Situându-se în fruntea luptei împotriva asupririi străine, pentru apărarea fiinţei naţionale a românilor, el a dobândit o largă aderenţă în rândul tuturor categoriilor sociale. După Unirea din 1918, se constată o îngustare a bazei sociale, o parte a adepţilor îndreptându-se spre alte forţe politice. Cea mai mare parte a burgheziei şi intelectualităţii ardelene, precum şi a ţărănimii, i-a rămas însă fidelă. Partidul avea organizaţii puternice în toată Transilvania (circumscripţiile electorale constituind temeiul cluburilor locale), fiind cea mai influentă forţă politică din această provincie istorică. Treptat a reuşit, după 1918, să-şi lărgească sfera organizatorică şi în celelalte zone ale ţării. Organul suprem de decizie era Conferinţa Naţională (transformată în Congres general), care alegea Comitetul Central; acesta, la rândul său, alegea Comitetul Executiv şi preşedintele partidului. PROGRAM: După unirea Transilvaniei cu România, la care şi-a adus o contribuţie esenţială, partidul şi-a însuşit, ca document programatic, Declaraţia Adunării Naţionale de la Alba-lulia din l decembrie 1918. Astfel, el a acţionat pentru: votul universal, egal, direct şi obligatoriu pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; reformă agrară radicală; deplina egalitate în drepturi pentru naţionalităţile conlocuitoare; libertatea presei, a întrunirilor şi de asociere; asigurarea de drepturi pentru muncitori, similare celor legiferate în cele mai avansate state din Apus etc. La 24 aprilie 1920, a fost adoptat noul program al partidului (denumit Partid Naţional), care menţinea principalele prevederi ale Declaraţiei de la Alba-lulia, aducând şi unele completări şi precizări: deplina libertate a alegerilor; asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice; o nouă Constituţie; descentralizarea administrativă; dezvoltarea cooperaţiei. Noul program se pronunţă pentru „egalitatea de tratament" între capitaliştii străini şi cei români, conturând concepţia „porţilor deschise", în iunie 1924, PN a hotărât să adopte ca „parte esenţială" a programului său cele 10 puncte convenite în cursul tratativelor de fuziune cu Partidul Ţărănesc: monarhie constituţională, regim de legalitate, descentralizare administrativă şi autonomie locală, îndrumarea economiei româneşti pe baza cooperaţiei, dezvoltarea industriilor care au asigurată în ţară baza de materii prime, îndeosebi a aceleia vizând valorificarea produselor agricole; o politică de pace şi colaborare internaţională, de bună vecinătate cu toate statele etc. ACTIVITATE: La 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia care proclama dreptul la autodeterminare al naţiunii române si necesitatea convocării unei Adunări Naţionale care să hotărască viitorul Transilvaniei, declaraţie expusă de Al. Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta, la 18 octombrie, în ziua de 12 noiembrie s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, format din 6 membri ai PNR si 6 ai PSD, ca unic exponent al voinţei românilor transilvăneni. Sub conducerea sa au fost organizate, la nivelul comitatelor, oraşelor, comunelor, consilii şi gărzi naţionale, organisme care au preluat puterea în întreaga Transilvanie, în aceste împrejurări, CNRC a lansat manifestul pentru convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, din l decembrie 1918, care a consfinţit unirea Transilvaniei cu România. Pe baza hotărârii Adunării Naţionale de la Alba-Iulia s-a constituit Marele Sfat Naţional, din cadrul căruia a fost ales Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce treburile administrative ale Transilvaniei până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României reîntregite; 10 din cei 15 membri ai Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920) erau fruntaşi ai PNR Consiliul Dirigent a adoptat legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum şi noua lege electorală, care introducea votul universal pentru toţi bărbaţii de la 21 de ani în sus. în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, PNR a aobţinut majoritatea covârşitoare a voturilor din Transilvania, iar de la l decembrie 1919 a participat la

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

guvernul Blocului parlamentar, prezidat de Al. Vaida-Voevod, care a semnat, din partea guvernului României, Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye care stipula, între altele, recunoaşterea unirii Bucovinei cu România şi a iniţiat unele reforme radicale. După unire, pe fondul divergenţelor privind perspectivele PNR, o grupare, în frunte cu Oct. Goga, s-a înscris în Partidul Poporului (17 aprilie 1920). PNR a desfăşurat o vie campanie împotriva guvernului Averescu şi apoi, din ianuarie 1922, a guvernului condus de I.I.C. Brătianu; a recurs şi la unele atitudini politicianiste, precum neparticiparea la încoronarea regelui Ferdinand la Alba-Iulia (octombrie 1922) şi încercarea de a împiedica adoptarea unei Constituţii (martie 1923). în acelaşi timp, a acţionat pentru realizarea unui front larg al opoziţiei, care să conducă la constituirea celui de-al doilea mare partid de guvernământ, în acest spirit, PNR a fuzionat, în noiembrie 1922, cu Partidul Conservator-Democrat, iar în martie 1925, cu Partidul Naţionalist al Poporului, condus de N. Iorga şi C. Argetoianu. încă din 1922, au fost duse tratative de fuziune cu Partidul Ţărănesc, în iunie 1924, ajungânduse la un acord de fuziune, în 10 puncte, care n-a fost finalizat. Modul de rezolvare a crizei de guvern, din martie 1926, când regele, urmând sfatul lui I.I.C. Brătianu, a adus la putere pe Al. Averescu, iar o grupare a PNR, în frunte cu V. Goldiş şi l. Lupaş, a intrat în guvern, părăsind partidul, i-a determinat pe liderii PNR şi pe cei ai Partidului Ţărănesc să treacă la înfăptuirea fuziunii celor două partide, pentru a crea o organizaţie puternică, capabilă să pună capăt dominaţiei liberale în viaţa politică a ţării. ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII: La l Octombrie 1926, PNR a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, luând astfel fiinţă Partidul Naţional-Tărănesc.

PARTIDUL ŢĂRĂNESC DATA ÎNFIINŢĂRII: 5 decembrie 1918, Bucureşti. PREŞEDINTE: Ion Mihalache (1925-1926). MEMBRI MARCANŢI: Virgil Madgearu, Constantin Stere, dr. N. Lupu. Grigore Iunian, Ion Borcea, C.I. Parhon. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „Ţara nouă" (l O iunie 1919-21 iunie 1921); „Aurora" (25 octombrie 1921-l O octombrie 1926). ORGANIZARE: PŢ a fost urmat, în primii ani de existenţă, de mase mari de ţărani si de pături însemnate ale intelectualităţii, interesate de înfăptuirea unei reforme agrare radicale şi într-o largă democratizare a vieţii politice din România, întemeiat în Muntenia, PŢ şi-a extins organizaţiile la nivelul întregii ţări. La 3 februarie 1919, PŢ a fuzionat cu Partidul Muncitor, înfiinţat la Iaşi de către un grup de intelectuali, convenindu-se să poarte numele de Partidul Ţărănesc si Muncitor (în practică, numai organizaţiile din Moldova au folosit această titulatură până spre sfârşitul anului 1919). Cu PŢ au fuzionat: la 18 iulie 1921 .Partidul Ţărănesc din Basarabia (gruparea Pantelimon Halippa); la 30 octombrie 1921, Partidul Ţărănesc din Transilvania; la 11 iunie 1922, Partidul Ţărănesc din Bucovina; la 22 septembrie 1922, Partidul Socialist-Ţărănesc. PŢ avea organizaţii comunale, judeţene şi provinciale, conduse de comitete alese. La nivelul ţării, exista un Comitet Central Executiv, ales de către Congresul general al partidului, în februarie 1925 s-a creat funcţia de preşedinte al Comitetului Executiv, în care a fost ales Ion Mihalache. PROGRAM: Iniţial s-a bazat pe ideile cuprinse în procesul-verbal de constituire, apoi pe „Declaraţia de principii" (octombrie 1919). Un adevărat program a fost adoptat la Congresul din noiembrie 1921, prin care se cerea: o nouă Constituţie, care să asigure condiţiile „unei adevărate vieţi cetăţeneşti libere", înscrierea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice în Constituţie; o nouă reformă agrară, care să asigure trecerea pământului în mâna celor care îl cultivă; organizarea unei activităţi agricole moderne; dezvoltarea cooperaţiei săteşti; încurajarea acelor ramuri industriale „care găsesc condiţii prielnice de dezvoltare, în special a industriilor agricole"; etatizarea Băncii Naţionale; drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, contracte colective de muncă, repaus duminical, minimum de salariu, asigurări sociale); o politică externă de pace şi colaborare cu toate statele, inclusiv cu Rusia Sovietică, în programul din octombrie 1924 se prevedea că PŢ va milita pentru modificarea Constituţiei, libera circulaţie a pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire şi pentru „o largă colaborare" cu capitalul străin. Teoreticienii ţărănişti (C. Stere, Virgil Madgearu, I. Mihalache ş.a.) afirmau că în ţările agrare, între care şi România, se producea un fenomen de dezvoltare a producţiei bazate pe mica proprietate ţărănească, spre

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

deosebire de statele din Apusul Europei, unde se înregistra o centralizare şi o concentrare a capitalului. Pământul trebuia să aparţină „celor care îl muncesc"; organizarea ţărănimii în cooperative asigura ţării — în opinia acestora — o evoluţie proprie, deosebită de capitalism si socialism. Se afirma că în ţările agricole, între care şi România, rolul conducător în stat îi revenea ţărănimii, covârşitoare majoritate a populaţiei, principala producătoare de bunuri materiale şi spirituale, care, în colaborare cu celelalte „clase muncitoare", urma să edifice „statul ţărănesc", bazat pe o largă „democraţie rurală". ACTIVITATE: Curând după întemeierea sa, PŢ s-a lansat într-o vastă campanie îndreptată împotriva „vechilor partide" (liberal şi conservator) şi pentru popularizarea programului său. în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, PŢ a câştigat 61 de mandate de deputaţi şi 28 de senatori, fapt ce i-a permis să participe, prin doi reprezentanţi, la guvernul Blocului parlamentar (decembrie 1919-martie 1920), în cadrul căruia a desfăşurat o activitate pozitivă; Ion Mihalache (ministrul Agriculturii şi Domeniilor) a iniţiat un proiect de lege agrară care prevedea extinderea exproprierii în Vechiul Regat peste limita celor 2 mii. de ha stabilite de Constituanta de la Iaşi, precum şi reducerea preţului de răscumpărare; regele — sfătuit de Ion l.C. Brătianu — nu a acceptat proiectul. Mihalache şi-a prezentat demisia din funcţia de ministru, lăsând depunerea să fie făcută din iniţiativă parlamentară; acest act a precipitat demiterea guvernului, la 13 martie 1920. în opoziţie, PŢ a militat pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, a luat atitudine împotriva organizaţiilor extremiste, care încercau să se impună în viaţa politică a României. Partidul a cerut adâncirea reformei agrare din 1921 — fiind, până în 1924, singura organizaţie politică parlamentară care a preconizat legiferarea unei noi exproprieri — a criticat energic politica economică şi socială a guvernului liberal. PŢ a căutat să împiedice adoptarea Constituţiei propuse de guvernul liberal, iar după votarea ei (martie 1923), a declarat-o „de drept nulă", o adevărată „piatră pe mormântul democraţiei româneşti". Pentru a înfrânge dominaţia guvernului liberal, PŢ s-a orientat spre fuziunea cu Partidul Naţional, ajungând, în 1924, la stabilirea programului comun. Deşi a fost votată de congresele celor două partide, fuziunea nu s-a realizat, deoarece PN nu a acceptat ca din conducerea PNŢ să facă parte C. Stere (acuzat de trădare naţională, deoarece în timpul primului război mondial a rămas în teritoriul ocupat şi a colaborat cu inamicul); în fapt, era vorba despre ideile radicale ale acestuia, pe care luliu Maniu nu era dispus să le accepte. Modul de rezolvare a succesiunii guvernului liberal, în martie 1926, când, prin manevrele lui Ion l.C. Brătianu, a fost adus la putere Al. Averescu, a determinat pe liderii PŢ să pornească ferm pe calea fuziunii cu PN. în alegerile parlamentare din mai 1926, cele două partide s-au prezentat pe liste comune, după care au început tratative secrete între Ion Mihalache şi luliu Maniu, ajungându-se, în septembrie 1926, la un deplin acord: PŢ renunţa la ideile sale radicale şi la propunerea ca C. Stere să facă parte din organul permanent de conducere a PNŢ, preşedinţia partidului revenea lui luliu Maniu, iar celelalte posturi erau repartizate în număr egal între naţionali şi ţărănişti (Ion Mihalache şi dr. N. Lupu deveneau vicepreşedinţi, iar Virgil Madgearu — secretar general). ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII: La 10 octombrie 1926, PŢ a fuzionat cu Partidul Naţional, act ce a marcat crearea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC (1926) DATA ÎNFIINŢĂRII: 10 octombrie 1926, Bucureşti. PREŞEDINŢI: luliu Maniu (octombrie 1926-mai 1933), Alexandru Vaida-Voievod (mai-noiembrie 1933), Ion Mihalache (noiembrie 1933-noiembrie 1937), Iuliu Maniu (noiembrie 1937-iulie 1947). MEMBRI MARCANŢI: Constantin Stere, dr. Nicolae Lupu, Grigore lunian, Mihai Popovici, Gheorghe Gh. Mironescu, Virgil Madgearu, Ghiţă Popp, Nicolae Penescu. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „Dreptatea" (17 octombrie 1927-29 iunie 1938; 27 august 1944-9 martie 1945; 5 februarie 1946-16 iulie 1947). ORGANIZARE: PNŢ, înfiinţat prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc, avea organizaţii în toate judeţele ţării şi în aproape toate comunele, alcătuite din membri activi şi aderenţi. Organul suprem de conducere era Congresul general, constituit din delegaţi ai organizaţiilor judeţene şi membri de drept; Congresul alegea Comitetul Central Executiv, iar acesta, Delegaţia Permanentă. Foruri similare existau şi la judeţe. Partidul dispunea de cercuri de studii, precum şi de organizaţii de tineret, de femei, de muncitori şi pentru alte categorii profesionale. Baza socială a PNŢ era asigurată de ţărănime, dar şi de o parte a burgheziei mici şi mijlocii urbane, a intelectualităţii. Treptat, s-au încadrat şi elemente aparţinând marii burghezii şi moşierimii. în primii ani de existenţă, PNŢ a fost urmat de mase mari de ţărani, meseriaşi, mici comercianţi, intelectuali atraşi de programul şi activitatea sa. PROGRAM: Programul adoptat în octombrie 1926 punea accentul pe revizuirea Constituţiei; necesitatea garantării drepturilor si libertăţilor democratice prevăzute de legile existente; responsabilitatea ministerială; reforma administrativă pe baza autonomiei locale; scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici; sprijinirea producţiei agricole prin dezvoltarea cooperaţiei, credite ieftine pentru ţărani, încurajarea „industriei ţărăneşti"; „deschiderea porţilor" în faţa capitaliştilor străini; stabilizarea monetară; recunoaşterea pentru muncitori a drepturilor prevăzute în statutul Organizaţiei Mondiale a Muncii, între care şi acela de a se organiza în sindicate; o politică externă bazată pe „menţinerea şi executarea loială a tratatelor"; stabilirea de relaţii normale cu toate statele, inclusiv cu URSS Un nou program, adoptat în aprilie 1935, avea la bază ideea construirii „statului ţărănesc", întemeiat pe colaborarea tuturor claselor sociale, în cadrul „democraţiei rurale". Programul insista asupra necesităţii menţinerii şi consolidării regimului parlamentar-constituţional, combaterea tendinţelor autoritare şi dictatoriale, a extremismului politic, admitea intervenţia statului în dirijarea vieţii economice şi dezvoltarea industriei naţionale, în noile condiţii interne şi internaţionale de după 23 august 1944. PNŢ a adoptat, în octombrie acelaşi an, un manifest-program, potrivit căruia partidul urma să treacă la organizarea „statului ţărănesc" pe cale evolutivă, în măsura în care votul naţiunii îi acorda încrederea; până atunci se impuneau măsuri urgente precum: pedepsirea celor vinovaţi de introducerea dictaturii în România, „purificarea sinceră şi fără resentimente" a vieţii publice, confiscarea averii criminalilor de război, un regim de ordine şi legalitate. PNŢ cerea aşezarea agriculturii ..pe temeiul proprietăţii individuale ţărăneşti limitată în principal la capacitatea de muncă a unei familii" înzestrate cu unelte moderne de exploatare, etatizarea treptată şi progresivă a industriei mari, precum si a Băncii Naţionale, transformarea marii proprietăţi agricole în mică proprietate prin împroprietărirea ţăranilor, încurajarea industriei ţărăneşti şi a celei casnice, în plan extern se cerea executarea loială a Convenţiei de armistiţiu din septembrie 1944, restabilirea încrederii în URSS si celelalte state ale Naţiunilor Unite, continuarea, cu toate forţele, a războiului alături de acestea. ACTIVITATE: Imediat după întemeierea sa, PNŢ a pornit o amplă campanie de răsturnare a guvernului liberal, în această acţiune, liderii PNŢ nu au ezitat, pentru a lovi în PNL, să ceară anularea legilor din 4 ianuarie 1926. prin care principele Carol fusese înlăturat de la succesiunea tronului. Nemulţumit de preponderenţa grupării ardelene în conducerea PNŢ, şi mai ales de atitudinea lui Iuliu Maniu, dr. Nicolae Lupu (vicepreşedinte al partidului) a folosit ca pretext poziţia faţă de criza dinastică şi a părăsit acest partid, punând bazele unei organizaţii politice proprii — Partidul Ţărănesc (februarie 1927). O lună mai târziu. PNŢ a fost părăsit de o grupare a foştilor „takişti", în frunte cu Grigore Filipescu. PNŢ a reuşit să speculeze nemulţumirile populaţiei faţă de politica guvernelor liberale, în februarie 1928 a stabilit o înţelegere cu Partidul Social-Democrat din România pentru înlăturarea PNL de la putere. A organizat, totodată, mari întruniri pe întreg cuprinsul ţării, ce au culminat cu adunarea de la Alba-Iulia, din 6 mai 1928; cu acel prilej, guvernul liberal a fost proclamat „duşman al patriei", iar cei peste 100 000 de participanţi au jurat că „nu vor avea linişte" până nu se va constitui un guvern naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu. La l O noiembrie 1928, s-a instalat primul guvern al acestui partid, sub conducerea lui „Iuliu Maniu. Milioane de cetăţeni erau convinşi că, în acel moment, începea o „eră nouă'' în istoria României.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

Această stare de spirit s-a reflectat în alegerile din decembrie 1928, organizate de PNŢ, când listele partidului au întrunit 77,76% din totalul voturilor — cel mai mare „scor" electoral înregistrat de un partid politic din România interbelică, în timpul primei guvernări (l 928-1931), a adoptat măsuri economice care vizau stabilizarea monetară, pentru reuşita căreia au fost contractate mai multe împrumuturi externe în schimbul cărora au fost concesionate unele bunuri ale statului; pe aceste baze s-a modernizat reţeaua telefonică şi s-au construit unele şosele naţionale. Bugetele au înregistrat, an de an, deficite tot mai mari. Prin aplicarea doctrinei „porţilor deschise'', s-a ajuns la creşterea rapidă a datoriei externe a României, care în curând avea să devină insolvabilă. Pe plan social, au fost adoptate măsuri de sprijinire a ţărănimii şi burgheziei rurale, îndeosebi prin politica de credite. Prin „Legea Mihalache" (august 1929) s-a permis ţăranilor să-şi vândă lotul primit prin reforma agrară din 1921, fapt ce a generat o importantă mutaţie în structura micii proprietăţi. Conflictele sociale au culminat cu greva muncitorilor de la Lupeni, căreia guvernul i-a pus capăt prin forţa armată (22 de mineri au fost ucişi, iar 58 răniţi). Pe plan politic a fost evidentă preocuparea pentru reorganizarea aparatului de stat în scopul creşterii atribuţiilor poliţiei şi jandarmeriei. Imediat după venirea la putere, PNŢ a acordat o largă amnistie politică; guvernul Gh. Gh. Mironescu a autorizat Ministerul de Interne (în fruntea căruia se afla Ion Mihalache) să împiedice funcţionarea si să dizolve pe cale administrativă organizaţiile şi asociaţiile cu caracter „subversiv" (pe această bază a fost dizolvată Garda de Fier în ianuarie 1931). Dacă în anii de opoziţie PNŢ a folosit criza dinastică pentru a lovi în guvernul liberal, susţinând, mai mult sau mai puţin deschis, anularea actului de la 4 ianuarie 1926, după venirea la putere, Iuliu Maniu a căutat să-şi subordoneze Regenţa, impunând alegerea lui Constantin Sărăţeanu (apropiat al PNŢ) în această instituţie (octombrie 1929). Deteriorarea situaţiei economice a populaţiei şi accentuarea crizei politice au făcut ca mulţi cetăţeni să creadă că „salvarea" României constă în aducerea pe tron a lui Carol. Fostul principe a sosit inopinat în ţară (la 6 iunie 1930), iar Maniu a acceptat faptul împlinit. Afirmând că nu voia să fie sperjur faţă de regele minor Mihai, căruia îi jurase credinţă, acesta a demisionat din fruntea guvernului, dar după două zile, la 8 iunie, a susţinut, în numele majorităţii parlamentare, anularea actului de la 4 ianuarie 1926, fapt ce a permis urcarea lui Carol pe tron. Curând după această dată, între luliu Maniu şi suveran s-a declanşat un conflict acut, care viza locul şi rolul monarhiei în viaţa de stat. în aprilie 1931, PNŢ s-a retras în opoziţie, constituindu-se un guvern de „uniune naţională", prezidat de Nicolae Iorga. Popularitatea PNŢ se risipise pe parcursul celor doi ani şi jumătate de guvernare, astfel că în alegerile parlamentare din iunie 1931 a obţinut doar 14,99% din totalul voturilor. Eşecul guvernului Iorga 1-a determinat pe Carol al II-lea să cheme din nou Iu putere PNŢ, în iunie 1932. De data aceasta, în alegerile pe care le -au organizat, naţional-ţărănistii au obţinut 40,30% din voturi şi numai datorită legii electorale din 1926 (pe care o criticaseră cu vehemenţă la vremea respectivă) şi-au putut asigura o majoritate parlamentară. Noua guvernare a fost dominată de criza economică mondială, aflată în plină desfăşurare. Guvernul român a solicitat „concursul tehnic" al Consiliului Financiar al Societăţii Naţiunilor. Experţii acestuia au urmărit, printr-o politică monetaristă, să obţină sumele necesare achitării datoriilor externe, contractate de statul român. La 28 ianuarie 1933 s-a semnat „Acordul de la Geneva", prin care se exercita un control sever asupra economiei româneşti. Deşi a fost aprobat de Adunarea Deputaţilor, la 12 aprilie 1933. opoziţia fermă a unor influente cercuri politice şi economice, inclusiv a unui număr mare de naţional-ţărănişti — care apreciau că prin acest „plan" erau afectate independenţa şi demnitatea naţională — a făcut ca guvernul să nu depună în termen instrumentele de ratificare. Mai mult. acesta a trecut la o politică vamală protecţionistă şi a suspendat, în mod unilateral, plata cuponului datoriei externe (august 1933). PNŢ a abandonat practic politica „porţilor deschise", adoptând o orientare ce se apropia de cea promovată de PNL în politica internă, guvernul a elaborat legile de conversiune a datoriilor agricole, adoptate în octombrie 1932 şi aprilie 1933, prin care s-a amânat plata datoriilor contractate, dar nu s-a trecut la diminuarea sau anularea acestora. Valurile mişcărilor sociale din anii crizei economice au culminat cu grevele petroliştilor din Valea Prahovei si cele ale ceferiştilor din Bucureşti. La solicitarea guvernului. Parlamentul a votat introducerea stării de asediu şi a cenzurii (3 februarie 1938), după care s-a trecut la restabilirea ordinii prin intervenţia armatei (potrivit comunicatului oficial, la Atelierele C.F.R. - Griviţa din Bucureşti au fost ucişi 3 muncitori, iar alţi 40 au fost răniţi). Concomitent, naţional-ţărănistii au adoptat mai multe legi vizând protecţia socială (contracte colective de muncă, ajutor de şomaj, asigurări sociale) care, în condiţiile unor resurse extrem de reduse, nu au avut efecte practice. Politica externă promovată de PNŢ în timpul guvernărilor sale s-a înscris pe linia tradiţională de apărare a integrităţii teritoriale a României, a păcii şi a securităţii internaţionale. Naţionalţărănistii, în special Virgil Madgearu, au depus mari eforturi pentru crearea unui „bloc" al statelor agrare, menit să acţioneze solidar în confruntarea cu ţările industrializate, care promovau o politică vamală extrem de restrictivă, cu grele consecinţe asupra exportatorilor de cereale. Eforturile nu au dat rezultatul scontat, deoarece marile puteri occidentale nu au acceptat nici un fel de concesii, în anii în care a fost la guvernare, PNŢ a fost măcinat de grave crize interne, determinate, în principal, de discrepanţa dintre promisiunile electorale şi efectele măsurilor adoptate, de unele ambiţii personale, în aprilie 1930 a demisionat din PNŢ Constantin

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

Stere, principalul ideolog al ţărănismului, care, în 1931, a creat Partidul Ţărănesc Democrat. O altă sciziune s-a produs în noiembrie 1932, când Grigore Iunian (vicepreşedinte al partidului) a înfiinţat Partidul Radical Ţărănesc. Mari divergenţe au apărut între Iuliu Maniu şi Al. Vaida-Voevod în legătură cu atitudinea faţă de politica lui Carol al II-lea; în timp ce primul era împotriva camarilei regale (mai ales a Elenei Lupescu) şi dorea respectarea principiului constituţional potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează", Vaida era un politician „acomodabil", afirmând că suveranul trebuie să aibă un rol activ în conducerea statului, în ianuarie 1933, Vaida a acceptat propunerea regelui de a forma un nou guvern (în locul celui prezidat de Maniu. care demisionase în mod ostentativ), Iuliu Maniu a demisionat în mai 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în locul său fiind ales primul-ministru Vaida-Voievod. Cu complicitatea acestuia, din inspiraţia camarilei regale, în martie 1933 a fost dezvăluită „afacerea Skoda" (încheierea unui contract — în condiţii dezavantajoase pentru statul român — privind achiziţionarea de armament de la această firmă, în timpul guvernării lui Iuliu Maniu — martie 1930). La rândul său, Ion Mihalache (exponentul grupării ţărăniste) aprecia că guvernul Vaida s-a abătut de la ideologia şi programul PNŢ, propunând, în septembrie 1933, o nouă „direcţie" spre care să se îndrepte acest partid, în acest context, la 9 noiembrie 1933, Vaida a demisionat, iar la 21 noiembrie va pierde şi funcţia de preşedinte al PNŢ, în locul său fiind ales I. Mihalache. Criza de popularitate a PNŢ — ca urmare a rezultatelor politicii promovate de guvern şi a contradicţiilor dintre diferitele sale grupări — s-a reflectat în alegerile parlamentare din decembrie 1933, când a obţinut doar 13,92% din voturile cetăţenilor. I. Mihalache a desfăşurat o amplă acţiune de reorganizare şi revitalizare a partidului, în martie 1934, dr. N. Lupu a revenit „la matcă", realizându-se fuziunea dintre PŢ şi PNŢ, Al. Vaida-Voevod a propus introducerea principiului „numerus valachicus", care a fost respins de majoritatea membrilor Comitetului Executiv Central. Oferindu-i-se un bun pretext, Al. Vaida-Voevod a părăsit PNŢ (în februarie 1935), creând o nouă organizaţie politică — Frontul Românesc. O altă sciziune avea să se producă în decembrie 1935, când Dem. I. Dobrescu (fostul primar general al Capitalei) a plecat din PNŢ, sub motiv că acesta nu lupta cu suficientă consecvenţă împotriva fascismului, şi a creat structuri politice proprii, numite Comitetele Cetăţeneşti. PNŢ s-a manifestat ca o importantă forţă politică democratică, criticând în termeni vehemenţi politica Gărzii de Fier şi a Partidului Naţional-Creştin. De asemenea, PNŢ a fost principala forţă de opoziţie împotriva guvernului naţional-liberal prezidat de Gh. Tătărescu. Faţă de politica lui Carol al IIlea, în interiorul PNŢ, existau curente divergente: o grupare, în frunte cu Iuliu Maniu, se pronunţa ferm pentru respectarea Constituţiei din 1923, în spiritul şi litera ei, cerând ca regele să nu se implice în nici o acţiune politică; alta. al cărei exponent era Armând Călinescu, susţinea că regele trebuia să aibă un rol important, să participe la activitatea de guvernare; la rândul său, preşedintele partidului, 1. Mihalache, aprecia că PNŢ trebuie să se afle în relaţii cât mai bune cu suveranul, oferindu-i un partid puternic, cu un program clar. care să realizeze o guvernare fructuoasă. Preşedintele a contramandat — la solicitarea expresă a lui Carol al II-lea — marea adunare naţional-ţărănistă din noiembrie 1935, vizând înlăturarea guvernului Tătărescu, fiind convins că „la momentul oportun" suveranul „va face dreptate" PNŢ La 12 noiembrie 1937 — după patru ani de guvernare liberală -, regele a încredinţat, într-adevăr, mandatul de formare a unui nou guvern lui 1. Mihalache, dar în anumite condiţii „sine qua non" (colaborarea cu Al. Vaida-Voevod, numirea de către suveran a ministrului de interne etc.). Preşedintele PNŢ nu a acceptat aceste condiţii şi a depus mandatul, iar la 17 noiembrie s-a format un nou guvern liberal, prezidat de Gh. Tătărescu. Eşuând în acţiunea sa ce viza aducerea la putere a PNŢ, Mihalache a demisionat din fruntea acestui partid, în locul său fiind ales, la 23 noiembrie 1937, Iuliu Maniu. Pentru a înlătura guvernul liberal condus de Gh. Tătărescu, aflat în slujba planurilor autoritare ale regelui, Iuliu Maniu a încheiat în campania pentru alegerile parlamentare din decembrie 1937 un pact de neagresiune electorală cu Garda de Fier. Acest pact a creat confuzie în rândul cetăţenilor, care nu au înţeles alianţa dintre cel mai mare partid democratic si cea mai puternică organizaţie antidemocratică din România, în urma alegerilor parlamentare, guvernul Tătărescu a căzut, nici un partid politic însă nu a întrunit cel puţin 40% din totalul voturilor pentru a putea constitui noul cabinet. PNŢ a obţinut 20,40%, neputând astfel forma singur guvernul. Profitând de criza politică ivită, Carol al 11-lea a încredinţat mandatul lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului Naţional-Creştin, care obţinuse doar 9,15% din voturi, în noul guvern au fost incluşi reprezentanţii grupării centriste din PNŢ, în frunte cu Armând Călinescu, fapt ce a determinat excluderea lor din partid, la 29 decembrie 1937. în condiţiile sporirii tensiunii politice, ca urmare a confruntărilor violente între aparatul de stat si legionari, PNŢ s-a văzut nevoit să accepte ca un fapt împlinit regimul autorităţii regale instaurat la l O februarie 1938. Dizolvat la 30 martie 1938, PNŢ şi-a continuat activitatea în forme mult mai restrânse;

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL POPORULUI DATA FORMĂRII: 3 aprilie 1918, laşi. PREŞEDINTE: Alexandru Averescu. MEMBRI MARCANŢI: Constantin Argetoianu, Petre P. Negulescu, Constantin Garoflid, Grigore TrancuIaşi, Octavian Goga. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „îndreptarea" (8 aprilie 1918-6 octombrie 1938). ORGANIZARE: S-a creat în jurul personalităţii generalului Al. Averescu, care îşi câştigase un binemeritat prestigiu în timpul războiului de întregire — din iniţiativa unui cerc de ofiţeri superiori şi a unor politicieni desprinşi din Partidul Conservator, dar şi din alte formaţiuni politice. Liga Poporului, cum s-a numit la început, se dorea un partid nou, „în care masele necăjite să-şi poată pune nădejdea şi de la care să poată aştepta în linişte îndreptarea" (P.P. Negulescu). în efervescenţa vieţii social-politice de după 1918, LP a atras oameni din toate categoriile sociale, îndeosebi din rândurile ţărănimii. La început, LP declara că nu este un partid politic, apreciind că în rândurile sale putea intra orice cetăţean animat de voinţa de a contribui la „îndreptarea ţării", în aprilie 1920, LP si-a luat numele de Partidul Poporului, după care s-a organizat pe baza unui statut propriu. Treptat şi-a creat organizaţii comunale şi judeţene la nivelul întregii ţări şi un for central, ales la congrese. PROGRAM: „Muncă, cinste, legalitate" a fost sloganul lansat cu prilejul întemeierii Ligii Poporului, în programele ulterioare, PP se pronunţa pentru: reformă agrară, cu trecerea efectivă si imediată a pământurilor în mâinile sătenilor prin intermediul obştilor săteşti; reforma electorală prin acordarea votului universal, direct, secret şi obligatoriu, cu reprezentarea minorităţilor; descentralizarea administrativă; stabilirea răspunderilor pentru nenorocirile care s-au abătut asupra ţării în timpul războiului; respectarea Constituţiei şi a legalităţii; înfrăţirea tuturor claselor sociale, dezvoltarea economiei naţionale; o politică externă de pace şi de colaborare internaţională; încheierea unor alianţe care să asigure integritatea teritorială a României. ACTIVITATE: Folosind presa şi întrunirile politice, LP a dobândit rapid o mare popularitate. Ea a fost beneficiara „mitului Averescu", ce a dominat starea de spirit a românilor la sfârşitul primului război mondial. Deşi a hotărât abţinerea în alegerile din noiembrie 1919, LP a obţinut 7 locuri în Adunarea Deputaţilor, ca urmare a faptului că unele organizaţii n-au dat curs deciziei luate de conducerea centrală. La 13 martie 1920, Al. Averescu a fost numit preşedintele Consiliului de Miniştri. LP a fuzionat (17 aprilie 1920) cu o grupare desprinsă din Partidul Naţional (în frunte cu Octavian Goga), cu Uniunea Naţională din Banat (condusă de Avram Imbroane), cu o fracţiune a Partidului Ţărănesc din Basarabia (reprezentată de Sergiu Niţă) şi cu una desprinsă din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (în frunte cu Dori Popovici). Cu acest prilej, LP şi-a luat numele de Partidul Poporului, fiind prima organizaţie politică care s-a extins la scara întregii ţări. în timpul guvernării sale a fost legiferată reforma agrară (iulie 1921), au fost adoptate măsuri pentru refacerea vieţii economice, s-a realizat unificarea monetară. Din iniţiativa guvernului, s-a votat Legea asociaţiilor profesionale, prin care se recunoştea dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate (mai 1921). Guvernul Averescu a înfrânt greva generală din octombrie 1920 si a luat poziţie fermă împotriva acţiunii comuniste, prin arestarea majorităţii delegaţiilor la Congresul de creare a PCR, din mai 1921. în timpul acestei guvernări, România a semnat Tratatul de la Trianon (iunie 1920) prin care se recunoştea unirea Transilvaniei cu ţara şi Tratatul de la Paris (octombrie 1920), în baza căruia Marile Puteri învingătoare confirmau integrarea Basarabiei la statul român. Militând pentru apărarea statu-quo-ului teritorial, a încheiat Convenţia de alianţă cu Polonia (martie 1921) şi, datorită laborioasei activităţi a lui Take lonescu, a contribuit la făurirea Micii înţelegeri prin alianţe bilaterale semnate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (aprilie-iunie 1921). în decembrie 1921, guvernul Averescu a fost nevoit să demisioneze, iar partidul a trecut în opoziţie. Apreciind că „steaua politică" a generalului Averescu a apus, C. Argetoianu s-a autoproclamat preşedinte al PP (15 decembrie 1923); dar el a fost urmat de un număr mic de aderenţi. La 15 iunie 1925, PP a fuzionat cu resturile Partidului Conservator-Progresist. Partidul a revenit la putere la 30 martie 1926, prin manevrele de culise ale lui l.I.C. Brătianu. în alegerile parlamentare din mai 1926,PP a obţinut 52,09% din voturi, ca urmare a masivei intervenţii a aparatului de stat, dirijat de ministrul de interne, Octavian Goga. în aprilie 1927, în PP s-a înscris gruparea Vasile Goldiş - loan Lupaş (desprinsă din Partidul Naţional pentru a intra în guvernul Averescu, în martie 1926) şi cea avându-1 în frunte pe Grigore Filipescu

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

(plecat din Partidul Naţional-Ţărănesc). Activitatea guvernamentală a fost modestă, viaţa politică fiind dominată de ştirea bolii incurabile (cancer) a regelui Ferdinand. Generalul Averescu a intrat în tratative secrete cu principele Carol, în vederea întoarcerii acestuia în ţară. Ion I.C. Brătianu a acţionat energic, obţinând din partea regelui Ferdinand demiterea guvernului Averescu (4 iunie 1927). în alegerile parlamentare din iulie 1927, PP a obţinut sub 2% din totalul voturilor pe ţară, neputând să-şi trimită reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor, în anii următori, a trecut prin mari frământări interne, în februarie 1929 a fost părăsit de gruparea lui C. Garoflid, care a întemeiat Liga Agrară, iar în iunie 1929 de cea a lui Grigore Filipescu, ce a pus bazele Ligii „ Vlad Tepes"', în martie 1932, Octavian Goga s-a desprins din partid şi a creat Partidul Naţional-Agrar. După aceste sciziuni, PP a dus o existenţă precară, trăind mai ales prin prestigiul lui Al. Averescu (devenit în iunie 1930 mareşal al României), în alegerile parlamentare din decembrie 1937, PP a obţinut doar 0,83% din totalul voturilor. Mareşalul Al. Averescu a acceptat regimul autoritar al regelui Carol al ll-lea, ocupând postul de ministru secretar de stat în guvernul instalaţia lOfebruarie 1938, iar de la 30 martie acelaşi an, demnitatea de consilier regal. ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII: 30 martie 1938, când, prin decret regal, au fost desfiinţate toate partidele politice; moartea maresalui Averescu, în octombrie 1938, a făcut ca PP să-si înceteze definitiv existenta.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL NAŢIONALIST-DEMOCRAT DATA ÎNFIINŢĂRII: 23 aprilie 1910, Bucureşti. PREŞEDINŢI: Nicolae lorga şi Alexandru C. Cuza (1910-1920), Nicolae lorga (1920-1940), Petru Topa (19401946). MEMBRI MARCANŢI: D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Vasile M. Kogălniceanu, Ion Zelea Codreanu. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „Neamul românesc" (lO mai 1906-11 octombrie 1940). ORGANIZARE: Era format din funcţionari, intelectuali rurali ( învăţători, preoţi), negustori, proprietari de pământ şi o parte a studenţimii. Iniţial, fiinţează pe plan local comitete de propagandă pentru recrutarea de membri şi adeziuni electorale; după 1918, PND îşi întemeiază organizaţii în majoritatea judeţelor ţării. PROGRAM: Prin programul din 1910, PND s-a pronunţat pentru soluţionarea chestiunii agrare — în principal prin revizuirea împroprietăririi din 1864, în sensul întregirii loturilor de pământ ţărăneşti, acolo unde au fost încălcate prevederile legii, şi restituirea pământurilor uzurpate de străini (în primul rând), care trebuiau împiedicaţi să se stabilească la sate. PND a militat pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români în faţa concurenţei străine, pentru sprijinirea românilor din teritoriile aflate sub ocupaţie străină, precum şi pentru o politică externă independentă faţă de Marile Puteri şi de apropiere de statele balcanice, în vederea înfăptuirii idealului naţional, în 1922, PND a adoptat un nou program, prin care se declara pentru revizuirea Constituţiei în vigoare, pentru aplicarea corectă a legilor privind reforma agrară, asigurarea deplinei libertăţi în timpul campaniilor electorale, o politică externă bazată pe apărarea integrităţii teritoriale a României. Acesta a fost înlocuit cu un altul, în anul 1928, care insista asupra întăririi proprietăţii ţărăneşti, practicarea unei agriculturi moderne, adoptarea unei legi electorale noi, care să desfiinţeze procedeul primei electorale, „deschiderea porţilor" în faţa capitalului străin, în privinţa mijloacelor de acţiune, PND a pus un accent deosebit pe creşterea gradului de cultură a maselor şi pe factorul moral, considerat ca decisiv pentru dezvoltarea României. ACTIVITATE: Acţiunea politică a PND a fost axată pe promovarea spiritului naţional şi democratizarea societăţii româneşti. Activitatea partidului a fost afectată de contradicţiile dintre cei doi lideri: A.C. Cuza căuta să imprime o tentă antisemită, neîmpărtăşită decât în mică măsură de N. lorga, care se pronunţa şi activa în schimb pentru întărirea naţionalităţii române şi conştientizarea vrerilor sale (naţionalismul organic), în alegerile generale din 1919, PND a obţinut cel mai mare succes electoral din întreaga sa existenţă (27 mandate în Adunarea Deputaţilor şi 9 în Senat), iar N. lorga a fost ales preşedintele primului Parlament al României întregite. Curând, vechile deosebiri dintre N. lorga şi A.C. Cuza privind orientarea PND s-au accentuat, ajungându-se la sciziune (7 aprilie 1920). La 15 februarie 1923, A.C. Cuza a dat organizaţiei sale numele de Partidul Naţionalist-Democrat Creştin, în anii 1922-1926, N. lorga a militat pentru constituirea unui bloc al partidelor de opoziţie împotriva guvernului liberal, pentru a pune capăt „dictaturii mascate" a lui Ion I.C. Brătianu. în acest scop, PND a fuzionat cu gruparea lui C. Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului, luând astfel fiinţă Partidul Naţionalist al Poporului (mai 1924). PNP a fuzionat cu Partidul Naţional, adoptându-i denumirea, programul si statutul. N. lorga a devenit astfel copreşedinte al Partidului Naţional, alături de luliu Maniu. Neacceptând fuziunea cu Partidul Ţărănesc, în urma căreia naţionaliştii democraţi erau împinşi pe un plan secundar, N. lorga a hotărât, la 28 septembrie 1926, să-şi ia libertatea de acţiune, reînfiinţând vechiul său partid, sub numele de Partidul Naţional. Decepţionat de viaţa de partid şi animat de puternice sentimente monarhice, N. lorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al Il-lea, acceptând să conducă un guvern de „uniune naţională" (18 aprilie 1931-31 mai 1932). Activitatea guvernului a fost puternic afectată de criza economică, precum şi de divergenţele dintre Preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Finanţe (C. Argetoianu). Din iniţiativa lui N. lorga, care a deţinut si portofoliul Instrucţiunii, a fost adoptată, în aprilie 1932, Legea pentru organizarea învăţământului universitar, în septembrie 1932, partidul îşi reia activitatea sub vechiul nume, de Partid Naţionalist-Democrat, desfăşurând o susţinută acţiune împotriva mişcării legionare şi a hitlerismului. Dizolvat la 30 martie 1938, PND a fost prezent formal prin ziarul „Neamul românesc", care a continuat să apară ca organ de presă independent, si prin activitatea lui N. lorga, până la asasinarea sa bestială, comisă de legionari (27 noiembrie 1940). în anii războiului, PND 1-a avut în frunte pe P. Topa. După 23 august 1944, a pierdut tot mai mult teren în viaţa politică. ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII: La 23 februarie 1946, PND a fuzionat cu PNL (Tătărescu), ceea ce a marcat si încetarea activităţii sale.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL NAŢIONAL-CREŞTIN DATA ÎNFIINŢĂRII: 14 iulie 1935, Iaşi. PREŞEDINŢI: Alexandru C. Cuza (de onoare), Octavian Goga (activ). MEMBRI MARCANŢI: Gheorghe A. Cuza, Ion Petrovici, Nichifor Robu. ORGANUL CENTRAL DE PRESA: „Apărarea naţională" (15 iulie 1935-24 aprilie 1938), „Ţara noastră" (15 iulie 1935-aprilie 1938). ORGANIZARE: Avea aderenţă în unele categorii ale burgheziei mici si mijlocii si a unei părţi a intelectualităţii. PNC avea organizaţii pe tot întinsul ţării; cadrele de conducere erau numite pe scară ierarhică. Tinerii erau organizaţi în formaţiuni paramilitare, fiind numiţi „lăncieri". PROGRAM: PNC prevedea modificarea Constituţiei, în vederea reducerii numărului de deputaţi si a creşterii rolului Senatului, întărirea puterii executive, a poziţiei monarhiei în viaţia de stat, „numerus clausus" (proporţionalitate numerică în sens etnic în toate întreprinderile si instituţiile), revizuirea cetăţeniei acordate evreilor după 1918, întărirea ortodoxismului, combaterea comunismului si a luptei de clasă. Pe plan extern, se pronunţa pentru realizarea unei strânse colaborări cu Germania şi Italia, ca o garanţie a menţinerii integrităţii teritoriale a României. ACTIVITATE: Rezultat în urma fuziunii Partidului Naţional-Agrar cu LANC, PNC si-a exprimat de la tribuna Parlamentului, prin presă şi în cadrul întrunirilor organizate, adversitatea faţă de regimul democratic. O coordonată esenţială a activităţii PNC a fost antisemitismul, încercând să acrediteze ideea că toate relele de care suferea societatea românească se datorau evreilor. Deşi se afla în opoziţie, PNC nu şi-a îndreptat cu precădere atacurile împotriva guvernului, ci a principalului partid din opoziţie, PNŢ, împotriva căruia a desfăşurat o campanie vie, acuzându-1 că. prin atitudinea sa antifascistă, încurajează curentele comuniste şi masonice. luliu Maniu era învinuit că urmărea să discrediteze instituţia monarhică, fiind animat de concepţii republicane. Aderenţa în mase a PNC a fost slabă, dovadă fiind rezultatele obţinute în alegerile comunale şi judeţene. Cel mai mare succes a fost câştigarea a 9,15% din voturi în alegerile generale din decembrie 1937. Profitând de faptul că nici un partid nu a obţinut victoria în alegerile parlamentare din decembrie 1937, Carol al II-lea a încredinţat, la 29 decembrie 1937, mandatul de formare a guvernului lui Octavian Goga. Acesta nu a putut alcătui un cabinet naţional-creştin omogen, deoarece regele a impus în fruntea principalelor ministere (Interne, Justiţie) oameni care nu făceau parte din PNC Guvernul Goga a luat măsuri în concordanţă cu programul PNC (suspendarea unor ziare — „Adevărul", „Dimineaţa", „Lupta" — acuzate că promovează o politică antinaţională, fiind conduse de „iudeo-masoni", retragerea permiselor de circulaţie gratuită pe CFR unor ziarişti evrei etc.). în ansamblu, PNC nu a putut să-şi materializeze obiectivele esenţiale, guvernul fiind demis după numai 44 de zile. ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII: - Dizolvat la 30 martie 1938, PNC s-a destrămat rapid, dispărând din viaţa politică a României practic odată cu moartea lui Octavian Goga (7 mai 1938).

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

FRONTUL RENAŞTERII NAŢIONALE Data înfiinţării: 15 decembrie 1938, Bucureşti. Preşedinte: Alexandru Vaida-Voevod (din 20 ianuarie 1940). Membri marcanţi: Gheorghe Tătărescu, Mihail Manoilescu, Constantin C. Giurescu, Constantin Argetoianu. Organ de presă: „România" (2 iunie 1938-8 septembrie 1940). Organizare: Creat după dizolvarea tuturor partidelor politice prin decretul regal de la 30 martie 1938, FRN avea misiunea de a mobiliza „conştiinţa naţională în vederea întreprinderii unei solidare si unitare acţiuni româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului". Puteau deveni membri ai FRN toţi românii care împliniseră vârsta de 21 de ani, cu excepţia militarilor activi şi a membrilor corpului judecătoresc. Membrii breslelor şi funcţionarii de stat erau înscrişi din oficiu în FRN Şeful suprem al partidului era regele, sub îndrumarea căruia îşi desfăşurau activitatea Consiliul Superior Naţional (având 150 de membri), Directoratul (compus din 30 de persoane) şi cei trei secretari, în întreaga reţea a partidului organele de conducere erau numite pe scară ierarhică. La 20 ianuarie 1940 s-au stabilit noi forme de organizare, instituindu-se funcţia de preşedinte (în care a fost numit Al. Vaida-Voevod), precum şi organizarea de alegeri pentru organele de conducere până la nivelul ţinutului inclusiv. FRN era organizat pe trei secţii: agricultură şi muncă manuală, industrie şi comerţ, ocupaţii intelectuale. Avea, de asemenea, secţii separate pentru minorităţile naţionale cu reprezentanţi în Directorat şi în Consiliul Superior. FRN a fost un organism politic hibrid, un conglomerat de grupări, curente, orientări şi tendinţe, reunite sub aceeaşi firmă. Program: FRN nu a avut un program propriu-zis. Elementul fundamental îl constituia sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului de autoritate instaurat de regele Carol al II-lea, la 10 februarie 1938, în special. Activitate: Timp de aproape doi ani, FRN a fost unica organizaţie politică legală în stat; numai el avea dreptul de a fixa candidaturi în alegerile parlamentare, administrative şi profesionale, orice altă activitate politică decât cea a FRN fiind considerată clandestină. A obţinut totalitatea mandatelor în alegerile parlamentare din l iunie 1939; conform unui decret din 3 iunie 1939, deputaţii şi senatorii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi să poarte uniforma FRN (de culoare albă la ceremonii şi albastră în mod obişnuit). Sub emblema FRN au fost organizate diverse manifestaţii publice pentru proslăvirea regelui Carol al 11-lea (mai ales cu prilejul serbărilor „restauraţiei" — 8 iunie). Deşi a avut întregul sprijin al regimului de autoritate (financiar, logistic, politic şi moral), n-a reuşit să devină o organizaţie viabilă, în faţa acestei realităţi şi sub influenţa răsturnărilor ce aveau loc pe plan internaţional, la 22 iunie 1940, Carol al 11-lea a hotărât transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar" sub conducerea supremă a regelui. Încetarea activităţii: Prin decretul semnat de Ion Antonescu, la 9 septembrie 1940, s-a hotărât desfiinţează FRN.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL Data înfiinţării: 24 iunie 1927, Iaşi. Comandant: Corneliu Zelea Codreanu (1927-1938), Horia Sima (1938-1993). Membri marcanţi: Ion l. Moţa, llie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu. Organul de presă: Pământul strămoşesc, Buna Vestire, Cuvântul. Organizare: Nucleul organizatoric era „cuibul legionar", format dintr-un număr restrâns de membri si aderenţi (între 3 şi 13), care se supuneau necondiţionat comandantului nemijlocit. „Stâlpul" organizaţiei legionare era şeful de cuib. Pe măsura creşterii numărului de cuiburi, acestea se grupau pe comune, plăşi, judeţe şi provincii. S-a acţionat pentru câştigarea de aderenţi din rândul tinerilor, mai ales a elevilor şi studenţilor, al preoţilor şi formarea unor corpuri ale legionarilor în diferite straturi sociale. La 4 ianuarie 1929 s-a creat Senatul Legiunii, ca organ consultativ de conducere. Legiunea Arhanghelul Mihail se întemeia pe o disciplină extrem de severă; comandantul suprem era „căpitanul" Corneliu Zelea Codreanu, ale cărui ordine trebuiau executate întocmai. Cei care încălcaţi disciplina erau pedepsiţi (de regulă, cu bătaia), iar „trădătorii" erau urmăriţi şi chiar lichidaţi. Program: LAM nu a avut un program politic propriu-zis, C.Z. Codreanu apreciind că „nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni noi"; el afirma că Legiunea era „mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic". Platforma politică a LAM — ce s-a declarat mişcare naţionalistă, de resuscitare spirituală şi morală, care urmărea să încorporeze credinţa creştină ortodoxă pentru formarea „omului nou" — a înscris: combaterea dominaţiei evreieşti „făţişă în viaţa economică şi în presă si a celei oculte în viaţa politică a partidelor"; a comunismului, prin care evreii urmăreau dezagregarea statului naţional român; a politicianismului imoral şi decadent; impunerea unui stat totalitar condus de „elita naţională". Pe plan extern, a urmărit încadrarea României în rândul statelor totalitare europene. Activitate: în primii ani au primat preocupările de ordin organizatoric şi marşurile de propagandă. La 12 aprilie 1930 s-au pus bazele Gărzii de Fier, menită să dea formă acţiunii politice a mişcării legionare. Dizolvată formal în ianuarie 1931 si martie 1932, GF şi-a continuat acţiunea electorală sub numele de Gruparea „Corneliu Codreanu", reuşind să trimită în Parlament, în alegerile parţiale din judeţul Neamţ (august 1931), un deputat (şeful mişcării), iar Iu alegerile generale din iulie 1932, obţinând 2,3% din totalul voturilor, a avut 5 deputaţi. Guvernul liberal l.G. Duca a dizolvat din nou GF, la 9 decembrie 1933, act urmat de arestarea unui număr mare de legionari. Drept ripostă, l.G. Duca a fost asasinat, la 29 decembrie 1933. pe peronul gării Sinaia. La 20 martie 1935, Legiunea a revenit în viaţa politică sub numele de partidul Totul pentru Ţară, al cărui şef a fost numit generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, iar după moartea acestuia, Gheorghe Clime (12 octombrie 1937); şeful partidului se afla sub comanda căpitanului C.Z. Codreanu. în noiembrie 1934, Mihail Stelescu, un fost colaborator apropiat al lui C.Z. Codreanu, a constituit gruparea disidentă intitulată „Cruciada Românismului", care a desfăşurat o vehementă campanie împotriva lui Codreanu. Membrii cuibului din care a făcut parte Stelescu 1-au condamnat la moarte şi 1-au asasinat la 16 iulie 1936. în alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937, partidul TPŢ a obţinut 15,58% din sufragii, clasându-se pe locul al treilea în rândul forţelor politice din România. Iniţial, regele Carol al Il-lea a privit cu simpatie Mişcarea Legionară, sperând că o va putea utiliza pentru atingerea propriilor sale obiective politice; eşuând în această tentativă, regele a intrat în conflict cu C .Z. Codreanu. Profitând de teama forţelor democratice faţă de un regim legionar, Carol al 11-lea a dat lovitura de stat, din 10 februarie 1938, prin care a pus capăt sistemului parlamentar constituţional din România. Pentru a evita o eventuală acţiune represivă împotriva legionarilor, C .Z. Codreanu a anunţat, la 21 februarie 1938, încetarea activităţii partidului TPŢ. El a fost arestat, totuşi, i s-a intentat un proces (mai 1938) şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Toţi fruntaşii legionari au fost arestaţi şi trimişi în lagăre şi închisori, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din ordinul lui Armând Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, C.Z. Codreanu a fost asasinat, împreună cu alţi 13 legionari (asasinii lui Duca şi ai lui Stelescu). în replică, la 21 septembrie 1939, legionarii îl asasinează pe Armând Călinescu. La începutul anului 1940, Carol al 11-lea a proclamat politica de „reconciliere naţională", cerând tuturor forţelor politice „să se strângă în jurul Tronului". Mişcarea legionară a răspuns acestui apel, iar membrii săi au fost puşi în libertate. Regele Carol al II-lea 1-a inclus pe Horia Sima. noul lider al Legiunii, în guvern (la 28 iunie 1940); apoi, în cabinetul constituit la 4 iulie 1940, legionarii au primit patru portofolii. Aceştia s-au folosit

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

de noua situaţie pentru a se reorganiza şi declanşa lupta pentru cucerirea puterii. După negocieri cu generalul Ion Antonescu, devenit, la 6 septembrie, Conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri, legionarii au intrat în guvern. Prin decretul regal din 14 septembrie 1940, România a fost proclamată „stat naţional legionar". Mişcarea Legionară devenind „singura mişcare recunoscută în noul stat". Numărul membrilor Legiunii a crescut vertiginos, cei mai mulţi fiind animaţi de dorinţa căpătuirii rapide. Horia Sima urmărea construirea unui nou tip de stat, prin lichidarea tuturor structurilor democratice („iudeo-masonice"), în timp ce generalul Antonescu cerea respectarea ordinii şi legalităţii, în noiembrie 1940, legionarii au asasinat 64 de foşti demnitari aflaţi în închisoarea Jilava (între care şi pe fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu), precum şi pe Nicolae lorga şi Virgil Madgearu. în conflictul dintre Antonescu şi Horia Sima, Hitler s-a aflat alături de general, în care vedea un om capabil să menţină ordinea în România şi să promoveze o politică de strânsă colaborare cu Germania. Confruntarea decisivă dintre Antonescu şi legionari s-a desfăşurat în zilele de 21 -23 ianuarie 1941, luând o formă sângeroasă („rebeliunea legionară"), în urma căreia şi-au pierdut viaţa 374 de persoane (dintre care 118 evrei). Încetarea activităţii: La 23 ianuarie 1941 LAM a fost înlăturată de la putere şi interzisă. Numeroşi legionari au fost închişi în lagăre, iar alţii au fugit în Germania. La 24 august 1944, Horia Sima a anunţat constituirea unui „guvern naţional român", cu sediul la Viena, care-şi propunea să continue lupta alături de Germania, împotriva noilor oficialităţi române şi a Armatei Roşii. După ocuparea României de către sovietici, unii legionari au intrat în Partidul Comunist sau alte partide politice. Mulţi legionari s-au angajat în mişcarea de rezistenţă până în 1956, când aceasta a fost lichidată. Legionarii aflaţi în exil au desfăşurat o vie propagandă împotriva comunismului şi a regimului impus de sovietici în România, au editat gazete, cărţi şi broşuri cu caracter politic şi doctrinar. Disputa dintre adepţii lui Codreanu şi cei ai lui Sima („codrenişti" şi „simişti"), ostilitatea Occidentului faţă de legionari (consideraţi fascişti), revenirea la regimul democratic în România (decembrie 1989), dispariţia principalilor conducători (H. Sima a murit în 1993). au făcut ca LAM să mai trăiască doar în mintea unor nostalgici.

LIGA APĂRĂRII NAŢIONAL-CREŞTINE Data fondării: 4 martie 1923, laşi. Preşedinte: Alexandru C. Cuza. Membri marcanţi: Gheorghe A. Cuza, Ion Zelea Codreanu, Nicolae Paulescu, Nichifor Robu. Organul de presă: Apărarea naţională Organizare: Conform statutului, A.C. Cuza, preşedintele organizaţiei, avea împuterniciri foarte largi, fiind principalul factor de decizie. LANC şi-a organizat formaţiuni paramilitare numite lăncieri. LANC a atras elemente ale burgheziei române, care apreciau că insuficienţele economice şi sociale se datorau concurenţei neloiale din partea burgheziei evreieşti. A avut aderenţă şi în rândurile unor studenţi şi intelectuali cu vederi antisemite. Program: Potrivit programului, LANC milita pentru eliminarea evreilor din toate sectoarele vieţii economice şi culturale, creşterea rolului Bisericii ortodoxe în viaţa statului, educarea tineretului în spirit creştin, combaterea comunismului şi a luptei de clasă. Treptat, în program şi-au făcut loc prevederi vizând sporirea rolului monarhiei în viaţa de stat, diminuarea puterii parlamentului, restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice. Activitate: După primul război mondial, în cadrul Partidului Naţionalist-Democrat s-a produs o ruptură definitivă între N. Iorga şi A.C. Cuza, acesta din urmă fiind adeptul unei linii antisemite ferme, în acest spirit, A.C. Cuza a patronat, politic şi ideologic, înfiinţarea unor organizaţii, cum a fost Garda Conştiinţei Naţionale (înfiinţată la Iaşi, în iulie 1919, de Constantin Pancu), în cadrul căreia şi-a făcut ucenicia Corneliu Zelea Codreanu (acesta a fondat, în mai 1922, Asociaţia Studenţilor Creştini). Garda Conştiinţei Naţionale a fuzionat, în 1920, cu Frăţia de Cruce, creată la Cluj, de Amos Frâncu şi Liviu

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

Ghilezan. Tot sub patronajul lui A.C. Cuza a luat fiinţă, la Iaşi, în ianuarie 1922, Uniunea NaţionalCreştină condusă de N. Paulescu. La 15 februarie 1923, fracţiunea naţionalistă a lui A.C. Cuza îşi ia denumirea de Partidul Naţionalist Democrat-Creştin şi, împreună cu gruparea lui N. Paulescu, formează, la 4 martie, LANC, în care au mai intrat şi alte mici grupuri, precum Fascia Naţională Română (în 1925). LANC s-a manifestat prin presă, broşuri de propagandă, întruniri publice, discursuri în Parlament, precum şi prin unele acţiuni îndreptate împotriva evreilor. A.C. Cuza cerea adoptarea unui „numerus clausus" în instituţii publice şi universităţi, pentru a se limita pătrunderea evreilor, acuzaţi că atentează la vigoarea şi sănătatea poporului român, în acelaşi timp, LANC milita împotriva comunismului şi a francmasoneriei, considerate instrumente prin care evreii urmăreau să stăpânească lumea. Apreciind că Societatea Naţiunilor era o organizaţie masonică, A.C. Cuza cerea părăsirea acesteia, militând pentru integrarea României în orbita Italiei şi a Germaniei. LANC nu a reuşit să atragă electoratul, obţinând în alegerile parlamentare între 1,14% şi 5,32% din totalul voturilor, majoritatea mandatelor fiind obţinute în nordul Moldovei şi al Basarabiei, unde ponderea populaţiei evreieşti era mai mare, iar reacţia românilor mai puternică. Organizaţia a fost frământată de grave disensiuni interne, mai ales între A.C. Cuza şi principalul său colaborator, Corneliu Zelea Codreanu. în iunie 1927. gruparea acestuia a părăsit LANC, întemeind Legiunea Arhanghelul Mihail. După ce ani în şir, A.C. Cuza a susţinut că „Liga nu este partid, nu vrea să fie partid. Liga nu va fi partid'', în 1935, a intrat în tratative cu Octavian Goga în vederea fuziunii LANC cu Partidul Naţional-Agrar. Încetarea cctivităţii: La 14 iulie 1935, LANC s-a unit cu Partidul Naţional Agrar, luând astfel naştere Partidul National-Crestin.

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

PARTIDUL COMUNIST din ROMÂNIA DATA FONDĂRII: 8 mai 1921, Bucureşti. FUNCŢII: secretar, secretar general, prim-secretar al Comitetului Central, secretar general al Partidului: Gheorghe Cristescu, secretar general (octombrie 1922-aprilie 1924), Koblos Elek, secretar general (aprilie 1924-iunie 1928), Vitali Holostenko, secretar general (iulie 1928-decembrie 1931), Alexandr DaneliukŞtefanski (decembrie 1934-toamna 1940), Ştefan Foriş (toamna 1940-aprilie 1944). MEMBRI MARCANŢI: Ana Pauker, Marcel Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Elena Filipovici, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Gheorghe Vasilichi, Ştefan Voitec. ORGANUL CENTRAL DE PRESĂ: „Socialismul" (14 decembrie 1921-8 aprilie 1924), „Scânteia" (august 1931-22 decembrie 1989). ORGANIZARE: A purtat mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1943). În clandestinitate (1924-1944), structura organizatorică s-a întemeiat pe celula de partid, numărul membrilor partidului fiind .foarte restrâns (în 1944 avea circa l 000 de membri); apoi, după 23 august 1944, organizaţia de bază (în fabrici, instituţii şi la sate). De la înfiinţare şi până în iulie 1943 a fost, ca toate celelalte partide comuniste ale vremii, o secţie a Internaţionalei a IlI-a Comuniste, forul conducător al partidelor comuniste, care a promovat interesele PCUS şi ale URSS. Congresele al III -lea, al IV-lea şi al V-lea ale PCR (unele desfăşurate în afara ţării) au adoptat hotărârile stabilite la Moscova. Conducerea partidului, care era asigurată de un Birou Politic şi de un Secretariat cu muncă operativă, era numită de Comintern (au fost impuşi ca secretari generali cetăţeni români aparţinând minorităţilor naţionale — Koblos E., B. Ştefanov, Şt. Foriş — sau chiar cetăţeni străini — Holostenko, Ştefanski). Mai mult, din 1927, a mai fiinţat în paralel un Birou Politic în străinătate, la Viena, iar în cadrul Internaţionalei Comuniste, o secţie română (un fel de partid comunist în exterior). Pentru accederea sau menţinerea în fruntea partidului, un rol important 1-au jucat manevrele de culise, favorizate şi amplificate de activitatea clandestină, în vederea câştigării încrederii sau bunăvoinţei Moscovei. Confruntările au inclus denunţul adversarilor la Moscova, mergând până la suprimarea fizică a rivalilor. PROGRAM: Şi-a propus ca obiectiv esenţial instaurarea, prin revoluţie, a dictaturii proletariatului şi înfăptuirea societăţii comuniste prin: naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, exproprierea integrală a marilor proprietăţi agricole, lichidarea regimului politic existent. A susţinut, în perioada 1924-1940, lozinca autodeterminării minorităţilor naţionale până la despărţirea de statul român (ceea ce ar fi dus la lichidarea Marii Uniri din 1918) şi a preconizat o politică de alianţă cu URSS După preluarea puterii în stat, a stabilit direcţiile programatice pentru construirea socialismului, pentru ca, în 1974, să adopte „Programul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism". ACTIVITATE: PCR s-a întemeiat la sfârşitul primului război mondial, când în întreaga mişcare socialistă europeană s-a produs o radicalizare, între anii 1917-1921 au luat fiinţă partide comuniste în aproape toate ţările din Europa, care au aderat la Internaţionala a IlI-a Comunistă, cu sediul la Moscova. Abandonând o importantă zestre politică şi teoretică, moştenită de la vechea mişcare social-democrată şi socialistă, PCR a susţinut un radicalism exacerbat, urmărind, prin lupta de clasă, lichidarea „claselor exploatatoare" şi distrugerea structurilor democratice („burghezo-moşiereşti"). în acţiunile întreprinse (politica de alianţe, de Front Popular) a urmat, de regulă, indicaţiile Cominternului. Faţă de tratativele de la Viena (martie-aprilie 1924) între guvernul român şi cel sovietic, privind, îndeosebi, diferendul teritorial dintre cele două ţări (problema Basarabiei), PCR s-a situat alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea, până la despărţire, a Basarabiei de statul român. Ca urmare a acestei atitudini, a fost scos în afara legii (decembrie 1924). A desfăşurat acţiuni conspirative şi a editat publicaţii ilegale, încercările unor lideri ai partidului de a orienta activitatea acestuia spre condiţiile activităţii normale (de pildă, colaborarea cu unele partide burgheze — Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional) au fost condamnate şi blocate de Comintern, printr-o rezoluţie specială (1927). în anii crizei economice, pe fondul nemulţumirilor sociale, PCR a dobândit o anumită influenţă politică, în alegerile parlamentare din 1931, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc, organizaţie legală condusă de PCR — a obţinut 5 mandate în Adunarea Deputaţilor, care au fost invalidate pentru „vicii de formă". De asemenea, comuniştii au avut un rol important în organizarea grevelor muncitorilor petrolişti şi ceferişti din ianuarie-februarie 1933 şi a mişcării greviste în general. în perioada ascensiunii curentelor de extremă dreapta, PCR a militat pentru realizarea unui Front Popular Antifascist, obţinând unele succese, precum semnarea, în 1935, a acordurilor de colaborare între Blocul Democratic, Madosz, Frontul Plugarilor si Partidul Socialist (Popovici). în anii 1934-1939 a condamnat revizionismul maghiar şi politica agresivă a

Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-1994), Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995.

Germaniei, pronunţându-se pentru apărarea integrităţii teritoriale a României, în 1940, PCR a salutat anexarea Basarabiei si nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, dar a condamnat Dictatul de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei.