Lumea in Perioada Interbelica [PDF]

Zitiervorschau

1. INTRODUCERE

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939). A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene. Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu. Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, în special italieni. Anii '20 vor fi dominați de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un important rol propagandistic în Germania nazistă. Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două războaie. În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial. 2. CONSECINȚELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL Europa încă juca pe plan politic un rol considerabil la nivel global, statele europene încă își mențineau imperiile coloniale, și de asemena, Europa deținea un primat asupra culturii. Au apărut noi centre de putere, noi state extraeuropene au fost industrializate, țări ca Japonia intrând pe piețele din China, Asia de Sud-Est și India. Relațiile dintre metropole și colonii s-au deteriorate însă. Militarea lui Woodrow Wilson pentru suveranitatea popoarelor și tezele marxiste anti-imperialiste au dus la începutul mișcărilor de emancipare poltica. SUA a avut cel mai de câștigat, dublându-și venitul național și producția de oțel, și crescând flota comercială, împrumutând beligeranților 11-12 miliarde $ și câștigând competiția investițiilor în America Latină, preluând prima poziție ca superputere la nivel global. Conform lucrării lui "Hugh Thomas-A History of the World", au fost patru mari consecințe ale Primului Război Mondial: 

Colaborarea dintre industrie, forța de muncă și guvern au inspirat ideologia, ideile statului corporatist și dezvoltarea lor în regimurile totalitare și regimurile democratice.  Amploarea și duritatea propagandei au lăsat urme vizibile  Ruinarea sistemului de credit antebelic  Mutarea puterii și influenței democratice ca sistem politic în SUA Germania nu mai era cea mai puternică țară din Europa. Franța, care avea ambițiile ei, îi sunt limitate de Marea Britanie. a. Consecințele demografice

 

Numărul victimelor a fost enorm, estimat la 16-30 milioane de morți și 22 de milioane de răniți, majoritatea fiind europeni. Franța a înregistrat 1,7 milioane de morți și dispăruți, reprezentând 4-5 % din populație, plus 130 000 de oameni mutilați pe viață. Germania: 2,8 milioane de morți, reprezentând 3-4% din populație. Austro-Ungaria:2 milioane de morți, Rusia: 2,8-3 milioane de morți (2 % din populație), numărul crescând la 5 milioane după instaurarea regimului bolșevic. Marea Britanie și Italia pierd trei sferturi de milion de oameni, 2-4% din populație.Se mai adaugă un număr neprecizat de civili care au murit datorită operațiunilor militare, datorită condițiilor precare de igiene ce au favorizat epidemiile ca tuberculoza, tifosul, dizinteria și gripa spaniolă care a ucis 50-100 de milioane de oameni, adică 3-5 % din populația globală. Cele mai afectate clase de vârstă au fost cele cuprinse între 15-40 de ani, ceea ce a rezultat o diminuare a natalității. Milioane de oameni au fost nevoiți să se deplaseze de pe teritoriile pierdute, ca germanii ce au fost forțați să părăsească Alsacia și Lorena. În Ungaria, 400 000 de maghiari veniți din Transilvania, Slovacia și Serbia și-au găsit refugiul. 200 000 de bulgari s-au deplasat de pe teritoriile pierdute. 1 milion de greci au emigrat din Turcia. b. Consecințele socio-economice Numai în Franța au fost distruse 300 000 de case, 3 milioane de hectare de sol fertile, iar producția industrială a înregistrat o scădere de 35%. Germania și-a redus producția de carbine cu 45%, iar producția agricolă-50%. La scară continentală, potențialul agricol s-a diminuat cu 35%, și cel industrial-40 %. Deficitul bugetar a crescut de 10-20 de ori față de nivelul antebelic. În 1914, Franța și Anglia erau marii creditori ai lumii. În 1918, Franța și Anglia datorau miliarde de dolari SUA. O estimare globală arată că Primul Război Mondial a costat 338 de miliarde de dolari. Distrugerile materiale au fost considerabile, mai ales că au fost afectate unele dintre cele mai prospere regiuni din Europa de dinainte de război: Belgia, nordul Italiei, Polonia, vestul Ucrainei. Dacă înainte de război, Europei i se datorau milioane de dolari de către SUA, după război ,Europa le datorau 11-12 miliarde $ americanilor, iar cei care s-au împrumutat cel mai mult fiind britanicii. Monedele de aur și argint au dispărut. Lipsa monedelor, alimentelor și bunurilor de consum au dus la creșterea inflației și a prețurilor, precum și la deprecierea monedelor europene, francul pierzând 50% din valoarea sa, lira sterlină-10 % , iar marca germană-90%. Prețurile au crescut de 5 ori în Franța și de 12 ori în Germania. Au fost înființate ministere speciale care acordau o mare parte din bugetul național văduvelor, orfanilor de război și veteranilor. S-a pus problema reparațiilor, și s-a considerat că Germania va fi cea care va plăti sume uriașe. A urmat o criză financiară ce a destabilizat monedele europene și a crescut prețurile. S-au creat relații sociale tensionate, iar averile producătorilor și intermediarilor, a fabricanților de arme și marilor comercianți au sporit, devenind noii îmbogățiți. Francezii producători de artilerie și vehicule ca Schneider, Citroen și Renault sau italieni ca Ansaldo sau Fiat ori patronii siderugiei germane din Ruhr au avut mult de câștigat pe urmă războiului, alături de micii negustori. La polul opus erau sărăciții, victimele războiului și a inflației, având venituri fixe pe care nu le-au putut reevalua, suferind de pe urma deprecierii monetare și îndurând loviturile din exterior. Mici depunători au ajuns ruinați în urmă loviturilor de stat în Rusia sau în urma desființării caselor regale. Clasa de mijloc a fost pauperizată agresiv. Puterea de cumpărare a salariaților s-a depreciate masiv: Franța-15%, Marea Britanie-20%, Germania-25%. Foarte mult de suferit au avut agricultorii în urma inflației. Războiul chiar a accelerat exodul rural provocat de necesitatea forței de muncă în industria de armament, producând o populație dezrădăcinată, îndepărtată de viață tradițională. În Europa de Est au fost aplicate reforme agrare și au apărut partide politice țărănești. c. Consecințele politice Pe plan politic, democrația a avut de câștigat pe termen mediu în unele state, însă liberalismul classic a avut de suferit. Se introduce votul universal, Finlanda fiind prima țară din Europa în care au votat femeile. S-au modificat relațiile dintre individ și stat. Principile liberale nu mai erau respectate și recunoscute. S-a ajuns la mobilizarea la scară largă a resurselor umane și

materiale, a coeziunii morale a națiunii, justiției și echității sociale. Statul nu mai administra într-un domeniu restrâns, nu mai menținea doar ordinea publică, exercita justiția, gestiona relațiile externe și sistemul defensive. Stabilea prioritățile economice, construind uzine, intervenea în cercetare și în relațiile dintre grupurile sociale și reglementa salariile și durata muncii la cererea sindicatelor și a menținut raționalizarea și controlul asupra produselor mulți ani. Relațiile dintre puterile publice s-au modificat, guvernele fiind mai eficiente și capabile în luarea unor decizii rapide în timp ce parlamentele se dovedeau a fi lente, lipsite de unitate. Parlamentul pierdea tot mai mult controlul asupra puterii executive. Parlamentele erau considerate vinovate pentru izbucnirea războiului, iar guvernele erau cele care au adus victoria și încheierea războiului. d. Consecințele culturale Pe plan cultural și spiritual, valorile tradiționale au fost zdruncinate în Europa. Războiul a eclipsat optimismul secolului XIX, distrugând încrederea generațiilor precedente în clădirea unei societăți ideale. Jerfele, tensiunile, efortul de război au provocat o reactive de compensare pentru a recupera cei patru ani pierduți, rezultând apetitul pentru bucurie, însă regasit doar în mediul urban. Diferențele dintre mediul rural și cel urban au crescut. Sentimentul religios și disputele mistice asupra destinului au renăscut. Războiul a dus la contestarea credinței și bisericii. Dar a stimulat pacifismul în rândul intelectualilor ce s-a manifestat prin negocieri, dezarmare, crearea unor instituții internaționale că Liga Națiunilor, pacte pentru scoaterea războiului în afară legii. Însă dezamăgirile învinșilor și învingătorilor au dus la exasperarea orgoliului național, democrația fiind considerată vinovată pentru sacrificarea onoarei și interesului național. Elită britanică (Oxford, Cambridge) a pierit în război. Generația Primului Război Mondial este considerată o „generație pierdută” („lost generation”). Gertrude Stein folosește termenul de „generație dezorientată”. Dadaismul a fost primul curent de avangardă care s-a manifestat în timpul primului război mondial, punând întreaga cultură sub semnul întrebării. Schnitzler, medic de profesie, scriitor și reprezentant al culturii austriece, susține că austriecii simțeau că imperiul lor multinațional avea să se destrame și că numai un război avea să le salveze viitorul. În Germania, numai în primul an de război, au fost publicate 1,5 milioane de poeme de război. Sunt publicate capodopere numeroase în literatură franceză, engleză, germană și în cea americană. Exemple:  Henri Barbusse-Focul  Roland Dorgeles-Cruci de lemn  Georges Duhamel-Viață martirilor  Maurice Genevoix-Les Esparges  Joseph Kessel-Echipajul Literatura despre Primul Război Mondial a continuat și în perioada interbelică. În literatură britanică au apărut vaste opere de război: poeme și articole că:  Edmund Blunder-Ecouri de război  Scherrif- Sfârșitul Călătoriei  Richard Aldington-Moartea unui erou  Robert Graves-Adio tuturor  Frederic Manning-Soldații  Sasson-Amintirile unui ofițer În literatură germană s-au afirmat Ernst Junger-Prin furtuni de oțel sau Erich Mariș Remarque-Pe frontul de vest din nou. Survin modificări în alimentație și vestimentație. Berlinul devenise o adevărată capitală culturală a Europei, alături de Viena și Paris. Elementele americane sunt adoptate de către europeni. Criză raționalismului ia amploare și popularitatea absurdului crește. Suprarealismul se desprinde fizic de dadaism. Pătrund elemente de ocultism și ezoterism în ideologii.

3. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ĂN PERIOADA INTERBELICĂ, TRATATE SI ALIANȚE

La finele Primului Război Mondial politica externă a fiecărui stat implicat in conflagrație și nu numai va fi total revizuită. România nu va facea nicio excepție. Ieșită din război prin Pacea de la Buftea – martie 1918 – (preliminară) și Pacea de la București – mai 1918 – (definitivă) aceasta pierde  Dobrogea și lanțul de munți de la frontiera cu Austro-Ungaria iar economia și politica intră în subordinea Puterilor Centrale. În martie 1918 în mijlocul dezastrului, România are parte de un câștig nesperat, unirea cu Basarabia, ca rezultat direct al înfrângerii Rusiei. Urmează la scurt timp ieșirea din război a Germaniei și destrămarea Austro-Ungariei. Pentru o Românie înfrântă alipirea continuă cu Bucovina iar într-un final obiectivul principal al intrării în război, unirea cu Transilvania, la 1 decembrie 1918. Un paradox istoric, intrată în război pentru Transilvania, România se alege și cu Basarabia, printr-o fericită conjunctură. Și toate acestea nu în urma unei victorii, ci în urma unei înfrângeri. La finele războiului granițele Europei s-au schimbat. Imperii au plătit prețul suprem și s-au prăbușit. Situația geopolitică din jurul său, a obligat noua Românie întregită să se îndrepte spre o politică externă antirevizionistă prin alianțe care să îi ofere siguranța granițelor. În cele din urmă singurul vecin prieten al României era Marea Neagră. Cu toate că România purtase lupte grele cu Germanii împotriva cărora obținuse victorii strălucite precum cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz și avuse de suportat jaful ocupației germane, Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegației române să participe. Aceasta l-a semnat în prealabil la 28 iunie 1919. În aceste condiții liberalul I.C. Brătianu, seful delegației române cere ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp pentru a putea fi analizate. Solicitarea includea nu doar partea română cât și cea greacă, polonă, sârbă și cehoslovacă. Consiliul acceptă să prezinte doar un rezumat al tratatului de pace cu Austria.  În urma unui nou protest al lui I.C. Brătianu și al delegațiilor menționate se obține amânarea emiterii proiectului către delegația Austriei. Documentul conținea clauze care obligau România să accepte amestecul Marilor Puteri în politica internă pe fondul grijii minorităților naționale. Totodată, ea este obligată să acorde pentru o perioadă de 5 ani drepul de liber tranzit pentru toate mărfurile și mijloacelor de transport a Puterilor Aliate fără a percepe nicio vamă. În aceste condiții I.C. Brătianu părăsește conferința păcii și demisionează din fruntea guvernului României. După amenințări care au mers până la excluderea României de la Conferință, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează tratatul de pace cu Austria care recunoștea unirea Bucovinei cu România. Tot în aceeași zi, 10 decembrie 1919 este semnat și tratatul cu Bulgaria care stabilea granița dintre cele două țări la cea din 1913. O problemă aparte a ridicat-o tratatul cu Ungaria. Delegația maghiară susținută de unele cercuri politice din Marea Britanie, Franța sau Italia care urmăreau interesul financiar se împotriveau destrămării Ungariei. Cu toate acestea partea română din care făceau parte numeroși oameni abili din punct de vedere politic reușește să susțină punctul exprimat de Adunarea Națională de la Alba Iulia și să demonstreze cu date concrete faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc. Guvernul comunist de la Budapesta, de comun acord cu cel bolșevic de la Moscova refuză să își retragă trupele din Transilvania și atacă armata română aflată în Munții Apuseni. După lupte grele în 16-18 aprilie 1919 atacul este respins iar la 20 iulie 1919 armata română începe contraofensiva. Totul se sfărșește cu celebrul episod al ocupării Budapestei la 2 august 1919 iar după ce ordinea fusese restabilită trupele române se retrag în teritoriul național. La 4 iunie 1920, la Trianon, este semnat tratatul de pace cu Ungaria prin care se recunoaștea unirea Transilvaniei cu România.   De acum încolo România își îndreaptă politica externă spre asigurarea integrității teritoriale. Astfel, se naștere în iunie 1919, Societatea Națiunilor din care România făcea parte ca membru fondator. Pactul avea menirea de a menține pacea și de a evita o nouă conflagrație mondială. Se prevedea angajamentul  tuturor statelor membre de a menține și de a apăra integritatea fiecărui stat semnatar. România a promovat creșterea rolului internațional al acestui tratat militând pentru dezarmare și combaterea revizionismului. Meritele politicii externe a României sunt recunoscute

prin ocuparea funcției de preșetinde al Adunării Generale al importantului tratat, de către Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv în 1930 și respectiv în 1931. Un nou moment important pe plan extern este nașterea primei alianțe cu caracter regional care se baza pe Pactul Societății Națiunilor mai sus amintit și care avea ca principal obiectiv crearea unui climat de securitate în sud-estul Europei. E vorba de Mica Înțelegere sau Mica Antantă care ia naștere în intervalul 1920-1921. În rolul principal se afla reprezentantul diplomației române, ministrul de externe Take Ionescu . El dorea un sistem de alinațe care să se opună oricărei mișcări revizioniste și care să cuprindă România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia. Disensiunile dintre Polona și Cehoslovacia, dintre Iugoslavia și Grecia dar și războiul greco-turc au dus la eșuarea planului. În această situație Mica Înțelegere a fost semnată ca un tratat de alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Pe lângă tratatele menționate, România a continuat să își îndrepte politica externă spre Marea Britanie și Franța în care regăsea cel mai viabil argument al siguranței naționale. Succesul însă nu a fost decât unul palid. Astfel, după lugi demersuri diplomatice la 10 iunie 1926 este semnat tratatul de alianță cu Franța, care nu are decât o valoare morală. Era un tratat de prietenie, practic cea mai slabă valoare a unui pact. Se prevedea că în cazul unui atac neprovocat cele două țări se vor consulta asupra măsurilor ce trebuiau luate. Tratatul nu avea nicio obligație militară precum prevedea Mica Antantă și asta pentru că Franța a evitat un asemenea act. Din punct de vedere politic pentru Franța nu era un câștig sprijinirea României. Dimpotrivă, Franța încerca să recupereze enorma datoria pe care Rusia o avea din împrumuturile Marelui Război. În condițile în care după revoluția din octombrie 1917 din Rusia, bolșevicii aflați acum la putere refuzau să plătească datoria fostului Imperiu Țarist și care nu recunoșteau unirea Basarabiei cu România, era greu pentru partea franceză să semneze un asemenea act. Practic distrugeau orice speranță cu privire la un angajament de plată din partea rusă. Cu Italia, este semnat un tratat la 17 septembrie 1926 prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat. Este de subliniat faptul că actul româno-italian își pierde din eficineță iar, la 1934 își pierde valabilitatea. Totul se petrece în contextul în care Italia lui Benito Mussolinii semnează un tratat de alianță cu Ungaria la 5 aprilie 1927 care vorbește de revizuirea granițelor și sprijinirea revizionismului horthyst. În ceea ce privește relația cu Rusia, ea nu putea fi decât, desigur, tensionată. De altfel raporturile diplomatice româno-sovietice fuseseră rupte din ianuarie 1918 la inițiativa conducerii bolșevice. Problema se numea evident, Basarabia. S-a încercat readucerea la normalitate a relaților cu Rusia prin anumite contacte în perioada 1920-1924. În acest sens, între primul ministru român Alexandru Vaida-Voievod și comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin are loc un schimb de radiotelegrame la începutul anului 1920, care aveau ca obiectiv tratative directe între cele două țări. Nu se ajunge la niciun consens, tratativele nu vor avea loc. Se stabilește totuși organiarea unei conferințe româno-sovietice la Viena în martie 1924 care eșuează din pricina aceleiași cauze. Partea sovietică refuză să recunoască unirea Basarabiei cu România. Pactul de la Paris (sau Pactul Briand-Kellogg), semnat la 27 august 1928 ne aduce o  premieră. Este primul tratat care interzicea recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor între state. Statele semnatare se angajau să își rezolve problemele exclusiv prin mijloace diplomatice și pașnice. România aderă la acest pact după care semnează protocolul de la Moscova la 9 februarie 1929, protocol prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia, Estonia și Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare. Până în 1933 la tratat aderaseră 33 de state.6 Cu toate acestea instaurarea hitlerismului în ianuarie 1933 a dus la o politică de revanșă din partea uneia din marile puteri europene. Se urmărea revizuirea tratatelor de la Versailles. Acest aspect a încurajat și celelalte state revizioniste, mai ales Ungaria. Din pricina factorilor menționați Pactul Briand-Kellong a eșuat. După lungi negocieri este semnată la Atena în ziua de 9 februarie 1934 Înţelegerea Balcanică de către reprezentanţii Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei. Ea era deschisă adeziunii oricărui stat balcanic ce dorea respectarea principiilor Societăţii Naţiunilor. S-a militat pentru consolidarea securităţii şi pentru garantarea reciprocă a frontierelor balcanice. O nouă  apropiere a relaților româno-sovietice se pentrece la negocierile dintre ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu și ministrul de externe rus Maksim Litvinov.  După negocieri se perfectează un protocol la 21 iulie 1936 privind pactul de neagresiune între România și

URSS. În document este precizat că Nistrul este granița dintre cele două state, iar nici România cât nici URSS nu puteau din punct de vedere militar să treacă Nistul fără acordul celeilalte părți.7 Acest aspect l-a făcut pe Titulescu să creadă că Uniunea Sovietică recunoștea unirea Basarabiei cu România. Totuși, Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său și solicită amânarea semnării. În cele din urmă în august 1936, Nicolae Titulescu e îndepărtat din fruntea externelor iar în aceste condiții așa cum va afirma și Litvinov semnarea pactului nu mai era de actualitate. Chiar dacă URSS l-ar fi semnat, putem afirma cu tărie că nu ar fi reprezentat decât o mișcare diplomatică și nicidecum renunțarea la Basarabia și recunoașterea unirii acesteia cu patria mamă. 4. REGIMURI POLITICE IN EUROPA INTERBELICĂ

În perioada interbelică, în Europa se produc răsturnări politice, partidul fascist preia puterea în Italia; partidul nazist guvernează în Germania, în timp cedemocrațiile se străduiesc să mențină pacea. După Primul Război mondial, Europa este foarte diferită de ceea ce era înainte de 1914: Imperiul Germaniei sic el al Austriei nu mai există, în Europa Centrală sunt create noi state (Iugoslavia, România, Polonia, Cehoslovacia). In anii ’20 Europa se reconstruiește încetul cu încetul. Însă criza din 1929, apărută în Statele Unite, pune capăt dezvoltării. Guvernele care nu izbutesc să rezolve criza sunt încriminate, iar în unele țări dictatorii preiau puterea. o Fascismul in Italia În 1919, regatul Italiei trece printr-o gravă criză. Industria estedezorganizată, șomajul crește. Izbucnesc greve; muncitorii ocupă uzinele. Pentru prea mulți oameni partidul fascist fondat de Benito Mussolini pare a fi singurul capabil să restabilească ordinea. Acest partid este organizat în grupuri disciplinate, “fasciile” (fasci in italiana). Membrii săi, “cămășile negre”, sunt în marea lor majoritate oameni nemulțumiți, mari industriați ți mosieri. În 1922, Mussolini ii cheamă pe fascisiți la un “marș asupra Romei” și cere puterea; regale este constrâins să-l numească șeful guvernului. Începând cu anul 1924, Mussolini, numit “Ducele” (“coducător” în italiană), instituie o dictatură: ca șef al guvernului și conducător al partidului fascist, deține toate puterile. Partidul controlează toate mijloacele de exprimare (presa, radio); copiii sunt înrolați în mișcări ale tineretului, opozanții sunt închiși sau exilați în regiunile izolate ale țării.  Pentru a putea dovedii lumii măreția Italiei, Mussolini lansează mari lucrări publice și organizează spectaculoase manifestații populare.

o Nazismul in Germania După Primul Război mondial, Germania a devenit republică. Țara, în mare parte distrusă, cunoaște mari dificultăți economice pe care puterea nu reusește să le rezolve. Aceasta favorizează dezvoltarea Partidului Nazist (abreviere pentru “național-socialist”) înființat de Adolf Hitler. În

ianuarie 1933, Hitler devine șeful guvernului german (cancelar), după Victoria partidului sau în alegeri. El elimină celalalte partide politice, apoi ordonă să fie asasinați unii dintre partizanii săi care pledau pentru reforme sociale (aceasta este “Noaptea Cuțitelor Lunigi”). Deținând toate puterile, el instituie o dictatură care se sprijină pe Partidul Nazist și aplică prin violent doctrina sa bazată pe naționalism si pe rasism. Încă din 1933, încep persecuțiile împotriva evreilor. În 1935, sunt votate o serie de legi (numite de la “Nurnberg”) îndreptate împotriva evreilor din Germania. In 1938 pe timpul “Nopții de Cristal”, sunt distruse numeroase mazine deținute de evrei, iar 20 000 de evrei sunt arestați și deportați în lagărele de concentrare. În același timp, Hitler afirmă că vrea să unească toate popoarele de limbă germane și iși manifestă dorința de a cuceri. Restituie serviciul militar și relansează înarmarea.

o Marea Britanie și Franta: democrații

 (George al VI-lea, rege al Marii Britanii incepand din 1936) Marea Britanie și Franța trec prin dificultăți, însă rămân democrații. Marea Britanie este o monarhie parlamentară, cu un rege și un premier care răspunde în fața Parlamentului format din persone alese prin vot. Țara iese slăbită din război, însă Marea Britanie, care are cel mai important imperiu colonial, își păstrează totuși un loc însemnat în lume. Imperiul colonial al Franței este al doilea în lume ca mărime. Franța este republică, având un președite de Republică, ales prin vot, și un șef de guvern care răspunde în fața Camerei Deputaților. După război niciun guvern nu izbutește să rezolve cu adevărat problemele economice și sociale. In 1934, după diverse rebeliuni provocate de extrema dreaptă, partidele de stânga se  unesc într-un “Front Popular”, care câștigă alegerile în 1936. Ajunge șef al Guvernului, socialistul Leon Blum impune votarea unor importante legi sociale: săptămâna de lucru este limitate la 40 de ore, se acorda primele  concedii plătite. La sfarșitul anilor ’30, Franța și Marea Britanie par decise să apere pacea. Cu prilejul Conferinței de la Munchen, din

1938, ele îl lasă pe Hitler să acapareze o parte din Cehoslovacia, populate de germane. Un an mai târziu izbucnește cel de-al Doilea Război mondial. 5. CONCLUZII

Ţările Europei de Vest au cunoscut transformări radicale în perioada interbelică. În Franţa şi Marea Britanie forţele politice pentru a depăşi situaţiile de criză au apelat tot mai des la guverne de coaliţie, alcătuite din repezentanţii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului forţelor extremiste la guvernare, astfel tradiţiile democratice fiind salvate, chiar dacă au existat şi momente dificile. În alte ţări precum Italia, Germania, Spania urmărim ascensiunea forţelor extremiste de dreapta care reuşesc să cucerească puterea şi să impună regimuri dictatoriale: regimul fascist în Italia, naziştii în Germania şi regimul lui Franco în Spania. Toate aceste regimuri au apărut în urma unor profunde crize politice şi incapacităţii guvernelor de a le soluţiona. Politica de conciliere promovată de state precum Franţa şi Marea Britanie sau cea de neintervenţie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de altă parte la transformarea acestora în focare de război care ameninţa securitatea europeană. 6. BIBLIOGRAFIE 1) Lucian Boia, Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 76-77 2) Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Polirom, 2000 3) Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (191819148), București, 1999 4) Mihai Retegan, În balanța forțelor. Alianțe militar românești interbelice,  Editura Semne, București, 1997, pp. 29-30 5) Enciclopedia pentru tineri LAROUSSE – Istoria lumii – Editura RAO

LUMEA IN PERIOADA INTERBELICĂ

ELEV: IVANOV ANDREI CLASA : a XI a FR

BRAȘOV 2018