Activitatea Societatii Natiunilor in Perioada Interbelica [PDF]

Zitiervorschau

Activitatea societatii natiunilor in perioada interbelica Societatea Națiunilor  a fost o organizație interguvernamentală înființată dupa razboiul mondial la 10 ianuarie 1920 în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. O altă problemă majoră a structurii a fost reprezentativitatea. Lipsită de cooperarea americană încă de la început, Societatea acceptă aderarea Germaniei în 1926 şi a Uniunii Sovietice în 1934. Acceptarea acestor două state părea că ar putea întâri organizaţia. Societatea Naţiunilor a beneficiat în acea perioadă de eforturile lui Gustav Stresemann, ministru al afacerilor externe al Germaniei, şi ale omologului său francez, Aristide Briand. Ei sunt cei care, în 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Franţa şi Germania garantau frontierele instituite de tratatul de la Versailles;însă era vorba doar de frontierele din vest, ale Belgiei, nu şi de cele din est – ţări precum Polonia, îngrijorată de posibile pretenţii teritoriale din partea Germaniei, şi-au manifestat nemulţumirea faţă de această înţelegere.  După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.

In opinia mea Societetea Naţiunilor, prima organizaţie internaţională dedicată menţinerii păcii, a fost sortită eşecului încă de la crearea sa în 1919. Lipsită de mijloace practice de intervenţie, ea a dus o politică palidă şi ineficientă care nu a putut să evite apariţia unei noi conflagraţii mondiale.