Paralelă Plumb Lacustră [PDF]

Zitiervorschau

Paralelă Plumb-Lacustră

În literatura română, George Bacovia este considerat cel mai important reprezentant al simbolismului, curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și manifestat la noi timp de patru decenii (18801920). Simbolismul a înnoit radical poezia, aducând o viziune nouă asupra conținutului și asupra exprimării poetice. El respinge atât sentimetalismul romatic, devenit lacrimogen și teatral, cât și parnasianismul, preocupat doar de perfecțiunea descriptivă a versurilor golite de emoția poetică. În locul acestora simbolismul își propune să exprime sensibilitatea pură, folosind stări sufletești nebuloase, confuze, inefabile, care nu pot fi exprimate declarativ, prin discursuri clare, ci printr-un limbaj special, menit doar să sugereze, nu să numească aceste stări. Limbajul simbolist pune accentul pe simboluri, care sunt termeni capabili să sugereze o stare, un sentiment, o atitudine, o idee. Simbolurile sunt luate din realitatea exterioară, din lumea materială sau fenomenală, fie că este vorba de metale, de culori, de instrumente muzicale, de spații, fie că e vorba de anotimpuri și fenomene ale naturii. Simbolul și sugestia sunt principalele trăsături ale simbolismului și lor li se asociază corespondențele și muzicalitatea. Corespondențele presupun o asociere între lumea exterioară, obiectivă și lumea interioară a ființei. Ceea ce se petrece în exterior corespunde celor ce se petrec în subiectivitatea poetului. Muzicalitatea, considerată principiul suprem, provine atât dintr-o muzică interioară, expresie a trăirilor sufletești, cât și din muzica exterioară, obținută prin elemente de prozodie, prin sonoritatea termenilor sau prin construcția discursului liric. George Bacovia întruchipează un moment de sinteză în evoluția simbolismului românesc. Volumele sale de poezii: „Plumb”, „Scântei galbene”, „Comedii în fond”, „Stanțe burgheze”, reiau obsesiv teme și

motive specific simboliste și construiesc un imaginar poetic, profund original, instaurând așa numitul „bacovianism” în lirica românească. De aceea Bacovia este considerat un poet monocord, iar universul său este bine descris de către criticul Eugen Lovinescu, când afirmă despre Bacovia că este „poetul plumbului, al ploii, al toamnelor desfrunzite, al lumii intrate în putrefacție.” Volumul „Plumb”, publicat în 1916 se deschide cu poezia care poartă același titlu și care exprimă în mod concentrat caracteristicile generale ale simbolismului bacovian. Simbolul, sugestia, muzicalitatea, analogiile, cromatica, corespondențele, dramatismul, stările sufletești sunt caracteristicile prezente atât în poezia „Plumb” cât și în celelalte piese ale volumului. Ca motive simboliste sunt concentrate aici solitudinea apăsătoare, inadaptarea, imposibilitatea comunicării, înstrăinarea, dorința de evadare, monotonia, spleen-ul. Tema poeziei „Plumb” o reprezintă condiția poetului, dar și a omului în general, într-o lume rece, indiferentă, artificială, golită de bucuriile vitale: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. Totodată recunoaștem tema înstrăinării eului de sine, insatisfacția, neîmplinirea, dar mai ales solitudinea, singurătatea resimțită într-o lume devenită cavou. Simbolul central îl reprezintă cuvântul din titlu „plumb, reluat de șase ori în cele două strofe și plasat în poziții simetrice atât în rimă, cât și în interiorul versului. Poziția cuvântului la sfârșit de vers subliniază importanța termenului simbol, fiindcă accentul semantic într-o poezie cade pe cuvântul rimă. Plumbul se asociază lumii exterioare, materiale, lumea obiectelor (sicrie de plumb, icoane de plumb, coroane de plumb), fie lumii interioare, sufletești (amorul de plumb, aripile de plumb). Alături de simbolul central sunt și alte cuvinte cheie care conturează universul poetic (cavou, sicriu, frig, vânt, singur, funerar vestmânt). Fiecare cuvânt cheie, constituie un simbol spațial, un loc al morții, sugerând izolarea, incomunicarea, condiția prizonieră, angoasa, depresia, neputința evadării. Simbolurile bacoviene sunt concentrice, mergând de la cavou – spațiul cel mai restrâns – și continuând cu altele

din ce în ce mai extinse, dar toate cu aceeași funcție de limitare sau de îngrădire: odaia, locuința (lacustră), parcul, orașul de provincie. Cuvântul „plumb” e preferat de Bacovia în multe poezii, ceea ce i-a atras supranumele de „poet al plumbului”. Denumește metalul care prin proprietățile sale fizico-chimice și cromatice, sugerează apăsarea, strivirea, monotonia, răceala, materia inertă. Din punct de vedere fonetic, cuvântul este monosilabic și are o încărcătură consonantică evidentă, fiind format din patru consoane care fanchează simetric o vocală închisă – „o” – ceea ce sugerează claustrarea, izolarea. Culoarea plumbului corespunde unei existențe cenușii, mohorâte, departe de seninătate. Repetarea cuvântului, mereu în aceleași poziții previzibile, sugerează o existență mecanică, repetitivă, un spleen existențial, o monotonie exasperantă, marcată de obsesii patologice. Compozițional, poezia „Plumb” este structurată în 2 catrene, corespunzând celor două planuri. Prima strofă este o descriere a lumii exterioare, obiective. Strofa a doua este expresia ce corespunde lumii interioare, reprezentată de „amorul” și „aripile”, toate de plumb. Împreună, cele două strofe exprimă ideea solitudinii, a singurătății eului și a înstrăinării, atât de lume cât și de sine. Lumea este rece, împietrită, înghețată, o lume cavou, guvernată de omniprezența morții. Lumea interioară înseamnă un eu debusolat, lipsit de afectivitate, incapabil să-și manifeste până la capăt sentimentele. „Amorul întors” este privit cu detașare și strigătul poetului este un gest instinctiv, dar lipsit de sens și fără ecou. Iubirea, care la romantici era calea de evadare din realitate, împreună cu visul, la Bacovia își pierde funcția terapeutică și salvatoare. „Întorsul” este forma de refuz și de indiferență, iar „dormitul”, „somnul” transmit mai mult sugestia coșmarului decât a visului. Cele două strofe ilustrează principiul paralelismului sintactic, fiecare fiind construită pe aceeași schemă sintactică și morfologică. Este un alt mod de a sugera repetarea, obsesia, monotonia, speenul, insatisfacția. Muzicalitatea proprie simbolismului corespunde stărilor sufletești, fiind o muzică metalică, dizarmonică, alcătuită din stridențe, din scârțâit. Onomatopeele, punctele de suspensie, rimele masculine, consonantice

amplifică sugestia unei muzici care acutizează auditiv suferința poetului și imprimă întregii poezii atmosfera elegiată. O altă poezie emblematică pentru universul bacovian este poezia „Lacustră”. Poezia “Lacustra” face parte din volumul de debut “Plumb” si este emblematica pentru atmosfera dezolanta specifica liricii bacoviene, exprimand prin simboluri si sugestii trairile si starile sufletesti ale poetului. Titlul este simbolic, “lacustra” sugerand o locuinta temporara si nesigura, construita pe ape si sustinuta de patru piloni, ceea ce sugereaza ca eul liric este supus pericolelor, de aceea se autoizoleaza, devenind un insingurat in societatea de care fuge. Poezia ilustreaza conditia nefericita a eului intr-o lume ostila, meschina, o lume de descompunere spirituala, de descompunere lenta a sinelui si a materiei. Alcatuita din patru catrene dispuse in mod simetric, poezia are o constructie circulara. Lumea imaginata ca un cerc inchis este redata prin repetitia versurilor: “De-atatea nopti aud plouand,/ Aud materia plangand/ Sunt singur si ma aduce-un gand/ Spre locuintele lacustre.” Aceeasi strofa este reluata si in finalul poeziei, doar ca versul al doilea este schimbat: “Tot tresarind, tot asteptand”, sugerand vesnicia si eternitatea starii de coplesitoare dezolare, si scurgere a timpului. Strofa intai exprima simbolic ideea de atemporalitate existentiala ca stare de permanenta sacaitoare a eului liric: “De-atatea nopti”. Eul liric percepe direct ploaia cara este atat de distrugatoare de materie: “Aud materia plangand”. Intregul univers traieste un dramatism sfasietor, motivul solitudinii fiind aici ilustrat printr-o stare de solitudine dorita de eul liric, sintagma “sunt singur” simbolizand asadar o existenta solitara, asemeni locuintei lacustre. Strofa a doua este dominata de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce sugerează incertitudinea, nesiguranta, spaima de dezagregare a materiei sub actiunea distrugatoare a apei: “scanduri ude”, “mal”, “pod”, “val”. Aceste scanduri ude sugereaza nevroza ca efect al

pericolului de prabusire iminenta. Panica si spaima provocate de izbitura brutala si neasteptata a valului: “In spate ma izbeste-un val” sunt amplificate de motivul somnului : “Tresar prin somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal”, care poarta sugestia mortii, caci somnul bacovian este “un somn intors”, care se transforma intr-un cosmar. Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de singuratate a eului liric prin regresiune in “golul istoric” al inceputurilor lumii: “Un gol istoric se intinde”. Singuratatea este proiectata in eternitate prin intermediul versului “Pe-aceleasi vremuri ma gasesc”. Lumea dispare, devine neant, totul se destrama, singura certitudine, “simt”, fiind prabusirea, dezintegrarea iminenta a Universului sub actiunea dezintegratoare a apei: “Si simt cum de atata ploaie/ Pilotii grei se prabusesc”. Ultima strofa o reia pe prima, avand schimbat doar versul al doilea: “Tot tresarind, tot asteptand”, pentru a accentua planul subiectiv, trecandu-se de la universal la individual. Descompunerea este o actiune liniara si finita. In poezie este prezent pe langa simbolul lacustrei si motivul apei, simbol al dezintegrarii materiei, spre deosebire de Mihai Eminescu unde izvoarele, lacul, sunt datatoare de viata. Apa bacoviana actioneaza incet dar sigur, dezagregand spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelasi camp semantic: ploaie, malul, valul, scandurile ude. Poezia “Lacustra” de George Bacovia este simbolista prin sugestii, simboluri si stari sufletesti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, spleenul, spaima, facand ca aceasta creatie sa fie o confesiune lirica. Prezenta persoanei I singular inclusa in marcile verbelor sporeste confesiunea eului liric implicat total si definitiv in starea dezolanta care pune stapanire decisiv si implacabil pe sufletul lui. Critica literară vorbește de un sfârșit continuu, sentiment bacovian, sugerat generat de viziunea unei lumi aflate în agonie. Această sensibilitate extrem de profundă și această fragilitate resimțită prin raportare la o lume rece și indiferentă depășește cu mult estetica

simbolistă și corespund subiectivității omului modern, care trăiește acut criza inadecvării sale la o lume. De aceea, poetul G. Bacovia, prin opera sa aparține mai mult curentelor moderne, interbelice, cum ar fi expresionismul, fără a ignora, însă, puternica încărcătură simbolistă a universului său poetic.