Plumb [PDF]

Zitiervorschau

PLUMB DE GEORGE BACOVIA DEMONSTRAŢIE DE APARTENENŢĂ LA SIMBOLISM Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, ca reacţie antiromantică şi antiparnasiană, reproşând retorismul celui dintâi şi artificialitatea celuilalt. Simbolismul se caracterizează prin cultivarea unor trăiri abisale, specifice omului modern, prin folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii, pentru crearea unor corespondenţe între stările interioare complexe ale poetului şi planul exterior, care să sugereze dimensiunea psihologică a planului interior. Poetul român considerat reprezentatnul perfect al acestui curent literar este George Bacovia, a cărei operă se caracterizează printr-o sensibilitate dusă până la starea de criză, de nevroză, prin cultivarea stărilor sufleteşti sau existenţiale într-o manieră specifică: solitudinea, melancolia, tristeţea, inadaptarea, înstrăinarea, rătăcirea claustrarea, depresia, repetate obsesiv în întreaga sa creaţie. Muzicalitatea exterioară, formală, a versurilor sale este una armonioasă, însă imaginile sonore care dau muzicalitate interioară versurilor sunt disonante, stridente. Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu din 1916, se înscrie în universul tipic simbolist mai ales prin dramatismul trăirilor eului liric, dar şi prin tehnica repetării temelor şi simbolurilor, prin cromatică, prin modul de construcţie a cadrului, prin muzicalitatea interioară stridentă. Viziunea poetului asupra lumii corespunde simbolismului, fiind caracterizată prin cenuşiul de plumb, elementul cromatic dominant, acesta uniformizând elementele unui decor aflat în încremenire. Poetul apare întrun mediu fizic tenebros, angoasant, care generează starea de oboseală fizică şi psihică, în condiţiile unei agitaţii inutile a fiinţei de a evada. Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia universului interior, de un tragism asumat cu luciditate. Structural, poezia Plumb este construită pe principiul simetriei între planul exterior şi interior. Textul este structurat în două catrene construite pe baza cuvântului „plumb”, care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe/ secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului. Relaţia de simetrie este asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: Dormeau adânc/ Dormea întors; stam singur/ stam singur; şi scârţâiau/ şi-i atârnau. Legătura de substanţă între cele două catrene, respectiv între cele două planuri, o asigură simbolul plumbului. Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: persoana întâi a verbelor „stam", „am început", persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu". Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, şi în care mediul încon jurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Starea dominantă este angoasa, dar nu apare descrisă explicit în text, fiind dedusă din descrierea spaţiului. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului. Elementele decorului funerar sunt: „sicriele de plumb", „vestmântul funerar", „flori de plumb", „coroanele de plumb", artificii funerar de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb" are multiple sugestii (cromatică, fizică - de apăsare), insistând asupra existenţei mohorâte, anoste, lipsite de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării. Casa-cavou, spaţiu al morţii, devine ultim refugiu al fiinţei, întreg decorul poeziei este de o monotonă artificialitate, graţie câmpului semantic funerar. Lumea naturală în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe - florile, este şi ea marcată de împietrire. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale morţii: „şi scârţâiau coroanele de plumb". Cromatica este şi ea monotonă, cenuşiul fiind singura nuanţă, sugerată de culoarea metalului. Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora, de intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii. Stofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia/ moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb". Paralelismul flori de plumb - amor de plumb este o tehnică prin care se sugerează identitatea între lumea exterioară (florile) şi lumea interioară (amorul). Cuvântul „întors" constituie misterul

poeziei, sugerând despărţirea, înstrăinarea prin întoarcerea sufletului cu faţa spre apus, spre moarte. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca spectator, iar „aripile de plumb" presupun un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moartea. De aici efortul disperat de salvare (încercarea de a iubi din nou) este iluzoriu: „Şi-a început să-l strig." Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare: stam singur lângă mort... şi era frig... Stam şi era, două verbe la imperfect, aduc din nou în prim-plan eul liric şi lumea exterioară, uniţi prin disperare: singur - frig. Ca şi în prima strofă, apar elemente ale naturii primordiale, florile şi frigul, care simbolizează însă disoluţia materiei. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur", care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Astfel, înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea sine ca într-un străin se circumscriu esteticii simboliste. Apartenenţa la acest curent este demonstrată mai ales de utilizarea unui simbol central, care este numit în titlu. Plumbul are în poezie utilizare simbolic-funerară prin cenuşiul său, prin greutate, apăsare şi chiar prin caracterul toxic şi cuprinde atât lumea obiectuală: sicrie, flori, coroane, cât şi lumea sufletească: amor de plumb. Repetarea simbolului creează intensitatea unei obsesii: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de plumb, aripile de plumb şi accentuează starea de angoasă şi sentimentul aneantizării. Metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării, pentru că aripa, ca simbol al zborului, al libertăţii, are o direcţie descendentă — atârnau -, dublată de un atribut al încremenirii - de plumb. Sentimenele înstrăinării şi angoasei sunt sugerate, într-o manieră tipic simbolistă, prin folosirea unor tehnici specifice la toate nivelurile expresivităţii. La nivelul fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele", ceea ce sugerează o închidere a spaţiului. In restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul golului existenţial, al absenţei, al vidului lăuntric. Sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Muzicalitatea interioară mizează pe stridenţe, sugerate de două imagini auditive: scărţăiau coroanele de plumb, respectiv am început să-l strig. In ceea ce priveşte prozodia, Plumb are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa morţii, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul. La nivel morfologic, se remarcă prezenţa verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanenţa unei stări de angoasă: dormeau, stăm, era, scărţâiau, dormea, atârnau. Verbele statice la imperfect sunt aşezate cu precădere la început de vers, iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicţionar, li se reduce intensitatea mişcării. Cele două verbe, la perfect compus - am început şi, respectiv, la conjunctiv - să strig, sugerează disperarea poetului atunci când conştientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morţii. Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, care trasează coordonatele cadrului exterior: era vânt, era frig, sugerând că această realitate, care duce la disoluţia materiei şi a eului poetic, este eternă. Aceleşi verb cu sens existenţial este eliptic în versul al treilea din prima strofă: „Şi flori de plumb şi funerar vestmânt", conturând imaginea statică şi sugerând o imagine impresionistă. Adverbul „adânc" aşezat lângă verbul „dormeau" sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea dintre somn şi moarte este clasică, atât datorită nemişcării pe care ambele stări o presupun, cât şi faptului că ambele constituie o rupere de lumea reală, dar aici sugerează o stare specific simbolistă, de înstrăinare profundă. La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ, realizând un enunţ simplu şi clar, dar cu atât mai halucinant. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb"; „Dormea întors amorul", pentru a pune accent pe starea sugerată de verbul predicat şi pentru a accentua corespondenţa între cele două planuri. Repetarea conjucţiei copulative ,şi" realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare şi trăirea obsedantă a acesteia. La nivel lexical, se observă două fenomene expresive: repetarea aceloraşi cuvinte, având ca efect monotonia şi prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort, care descrie ipostaza de însingurat a eului, înconjurat de semnele morţii. Aceleaşi cuvinte folosite neobişnuit pentru sugerarea iubirii au efect funebru: nici măcar ea nu este salvatoare, ci stă sub semnul absenţei împărtăşirii şi a comunicării, de aici şi strigătul disperat, al unei fiinţe care îşi exteriorizează groaza paroxistică. La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat metaforelor: „flori de plumb",

„coroanele de plumb", „aripile de plumb" utilizate pentru a sugera tragismul tipic omului modern, pentru care a fi devine o formă de suferinţă într-un spaţiu al dezagregării continue, din care evadarea este mereu eşuată, fiinţa însingurată revenind mereu în acelaşi punct mort, într-o lume în care plumbul încremeneşte totul, de la sentimente şi comunicarea cu ceilalţi, până la cadrul natural din jur. În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, de splin, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă. Dormeau adânc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar veşmânt Stam singur în cavou ... şi era vânt ... Şi scârţâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig Stam singur lângă mort ... şi era frig ... Şi-i atârnau aripile de plumb.