Motivatia [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

PSIHOPEDAGODIE MOTIVATIA

NUMELE COMAN PRENUMELE

EMANUEL

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE GRUPA 109 FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ZI LOCALITATEA CLUJ

2013

„Motivaţia este ceea ce te face sa porneşti.Obişnuinţa este ceea ce te face sa continui.”Jim Rohn, 1930 (www.rightwords.ro) DEFINIREA MOTIVAŢIEI „Cea mai folosită definiţie a motivaţiei este cea formulată de Gill (2000):”Motivaţia este direcţia si intensitatea unui comportament”.Ambele aspecte menţionate sunt importante in contextul educaţiei fizice. Direcţia se referă la activităţile în care elevul decide să participe. De exemplu, un elev alege din mai multe activităţi sportive să participe în echipa de handbal a şcolii. Intensitatea efortului se referă la cât efort depune elevul în activitatea pe care alege să o practice. De exemplu, elevul participă la toate orele de educaţie fizică dar depune un efort minim în îndeplinirea sarcinilor care i se dau de efectuat.”(Crăciun, 2009, p.66) „Conceptul de motivaţie exprimă in genere starea de mobilizare, de activitate a individului şi de direcţionare, mai ales spre scopurile propuse. Motivaţia poate fi considerată ca un factor intern (impuls, stimul intern, stare tensională, necesitate organică, trebuinţă, dorinţă ş.a.) care impreuna cu ceilalţi factori interni (aptitudini, trăsături temperamentale, insuşiri de caracter, etc.) contribuie la determinarea manifestărilor de conduită umană. Astfel, prin motivaţie inţelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei umane, un întreg sistem de „cauze interne” care în filogeneză şi ontogeneză se constituie ca stări de necesitate şi nevoi.(...) Ansamblul acestori stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl activează şi îl determină pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei acestuia. Este vorba de o nouă categorie de stimuli şi anume de stimuli interni.În timp ce motivul este unitatea ce activează dinăuntru în afară, motivaţia este inţeleasă fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al motivării sau de împingere spre acţiune. În psihologie întîlnim numeroşi termeni, în aparenţă deosebiţi, care desemnează motivul: impuls, stimul intern, stare tensională, necesitate organică, trebuinţă, dorinţă, resort al acţiunii, energie diriguitoare, obişnuinţă instalată, mobil, tendinţă, aspiraţie ş.a. Ceea ce observăm, insă, a fi comun tuturor acestor fenomene subsumate motivaţiei este caracterul dinamogen, activator al

lor, precum şi aspectul direcţional, de imprimare a unui anume sens a activităţii, motivele acţionând din interiorul personalităţii. Gama motivaţiilor poate fi descrisă într-o suită de noţiuni: trebuinţă, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal. Trebuinţa este un concept psihofiziologic care desemnează anumite stări interne; nevoia semnifică adesea o anumită lipsă de deficit. De exemplu, trebuinţa de hrană, semnalizată prin complexul senzorial numit „foame”, indică deficitul de substanţe alimentare în organism. Dorinţa este o trebuinţă conştientizată, o activitate emoţională orientată spre obiectul ei (prin tatonări). Intenţia marchează trecerea de la motive spre scopuri sau proiecte, indicând cristalizarea aspecului direcţional al motivului. Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului, a efectului dorit; este un gând prezent asupra a ceea ce urmează să se obţină in viitor. Dacă scopul propus nu a fost atins, intenţia nu s-a realizat, tensiunea psihică nu se stinge, ci se menţine sub formă de impuls, pentru continuarea preocupării de problemă, până la atingerea scopului. Aspiraţia este năzuinţa spre scopuri ce depăşesc condiţiile la care a ajuns subiectul. Idealul presupune o opţiune valorică de perspectivă care capătă expresie în programul de viaţă al fiecărui om. Putem deosebi motive învăţate (trebuinţa de confort, interesul pentru ştiinţă, tehnică, artă, sport etc.) şi neînvăţate (trebuinţa de activitate, de hrană etc.). Pentru ca trebuinţa să se transforme în motiv, ea trebuie sa fie conştientizată. Specifică motivării este nu declanşarea ca atare a răspunsurilor individului ci activarea, menţinerea tonusului dinamic necesar pe tot parcursul activităţii. De aceea, motivaţia trebuie privită nu doar ca impuls (Y. Nuttin, 1963), ci ca proces dinamic în desfăşurare, într-o organizare ascendentă în structura activităţii şi cu consecinţe evidente asupra rezultatelor acesteia. S-a putut stabili astfel, că motivarea optimă a activităţii uşurează efortul omului, producându-i stări afective pozitive, tonice şi mărindu-i performanţele activităţii.” (Kramar, 1997, p.74,75) PRIMELE TEORII ASUPRA MOTIVAŢIEI „La începutul secolului XIX, psihologii aveau o viziune deterministă asupra comportamentului uman.Psihanalistul Sigmund Freud considera că motivaţia este rezultatul instinctelor subconştiente (sex si agresivitate).Comportamentul nostru, sustinea Freud, este in mare măsură modelat de instincte. O viziune asemănătoare asupra motivaţiei are Hull (1943) şi Spence (1956), care au observat că animalele parcurg distanţe mari pentru a-şi reduce nevoia

internă de foame si sete. Teoria impulsului (Drive Theory), propusă de aceşti psihologi, este o teorie asupra motivaţiei bazată pe noţiunea de reducere a nevoii. Teoria afirmă că motivaţia este legată de dorinţa de a reduce sau de a satisface un impuls intern. În cazul sportului, fotbalul impulsul poate fi reprezentat, de pildă, de dorinţa de a deveni un star în fotbalul internaţional sau de a face parte dintr-o echipă favorită de baschet. Motivaţia de a obţine succes în sport nu este o nevoie înnăscută, la fel ca setea sau foamea, pentru ca ea se dezvoltă şi se învaţă. Termenul de motivaţie derivă din cuvântul motiv, de origine latină („movere” înseamnă mişcare). Aşadar, esenţa motivaţiei este dorinţa de schimbare, opusă celei de a rămâne în aceeaşi stare.(...) O altă contribuţie esenţială în studiul motivaţiei o reprezintă lucrările lui Abraham Maslow (1970). Teoria motivaţiei elaborată de A. Maslow se bazează pe o ierarhie a nevoilor. O persoana trebuie să-şi satisfacă la început nevoile bazale, înainte de a-şi îndrepta atenţia spre satisfacerea nevoilor superioare. Nevoile bazale se referă la nevoia de a-ţi satisface foamea şi setea, nevoia de a te simţi in siguranţă etc. Nevoile superioare sunt reprezentate de nevoia de a fi iubit, de a te simţi valoros, competent, de a te autorealiza. Unele dintre nevoile superioare din teoria lui Maslow pot fi atinse prin implicarea in sport şi practicarea exerciţiului fizic. Ierarhia nevoilor lui A. Maslow este utilă în explicarea motivaţiei mai ales pentru că demonstrează dificultatea de a te concentra asupra unor nevoi superioare, cum ar fi competenţa sau autorealizarea atunci cand nevoile tale bazale nu sunt satisfăcute corespunzător sau deloc (ex.: dacă eşti însetat sau flămând, dacă te temi pentru siguranţa ta personală etc.). Pornind de la teoriile lui Hull şi Spence, Atkinson şi McClelland (McClelland, Atkinson, Clark & Lowell, 1953) au dezvoltat o teorie asupra motivaţiei, cunoscuta sub numele de modelul McClelland-Atkinson. Acest model este susţinut de două constructe psihologice de bază care îşi păstrează importanţa până în zilele noastre. Primul este constructul motivaţiei intrinseci sau ceea ce McClelland şi Atkinson denumesc motivaţia de a atinge succesul, iar cel de-al doilea construct ar fi anxietatea sau ceea ce ei numes teama de eşec. Modelul este unul de tip atracţie-respingere, în sensul că individul ia decizia de a se angaja într-o activitate (apropiere) sau de a se retrage (respingere) din ea. Totul depinde de puterea sau mărimea celor două constructe psihologice. Dacă într-o situaţie de competiţie motivaţia individului de a atinge succesul este mai puternică decât frica de eşec, el va fi tentat să se implice în situaţia respectivă. Dimpotrivă, dacă frica de eşec este mai puternică decât motivaţia intrinsecă de a participa, el va evita situaţia.

Cu timpul, modelul McClelland-Atkinson a fost abandonat de cei mai mulţi psihologi, inclusiv de către psihologii sportivi, din cauza complexităţii şi dificultăţii măsurării costructelor psihologice implicate (motivaţia intrinsecă şi anxietatea). Pe la mijlocul secolului XX, determinismul a început să fie rapid înlocuit de o nouă orientare în psihologie, bazată mult pe lucrările lui William James. James credea ca fiinţa umană are o voinţă liberă. Intrăm în era psihologiei cognitive, curent care examinează performanţa indivizilor în termeni de gânduri conştiente, controlabile. În psihologia cognitivă, motivaţia este o decizie care depinde de sportiv. Teoriile cognitiviste moderne văd fiinţa umană ca iniţiind acţiuni bazate pe interpretarea subiectivă a contextului de realizare. Teoriile moderne asupra motivaţiei sunt social-cognitive şi se bazează pe concepţii dinamice şi complexe care văd individul ca şi un participant activ în luarea deciziilor şi planificarea comportamentului de realizare.” (Crăciun, 2008, p.16,17,18) TEORIA AUTODETERMINĂRII „În decursul anilor au apărut o mulţime de teorii care au căutat să explice fenomenul motivaţional. Teoria motivaţională pe care o vom prezenta este teoria autodeterminării care este din ce în ce mai utilizată în contextul educaţiei fizice şi al sportului pentru tineri. Teoria autodeterminării consideră că există trei nevoi psihologice fundamentale care declanşează motivaţia oamenilor: competenţa, autonomia şi relaţionarea (Deci & Ryan, 1991). Cu alte cuvinte, într-o situaţie dată (de ex.: o oră de educaţie fizică), măsura în care indivizii simt că sunt competenţi si eficienţi, va determina nivelul lor motivaţional. Această afirmaţie, presupune că, în contextul educaţiei fizice, elevii vor demonstra un înalt nivel al motivaţiei atunci cănd ei consideră că aceste trei nevoi sunt satisfăcute: se întâlnesc cu succesul, li se dă posibilitatea de a alege şi sunt ajutaţi să se simtă ca parte a unui grup. Teoria autodeterminării susţine că există mai multe tipuri de motivaţie, în funcţie de raţiunile pentru care oamenii se implică în activitate (Deci & Ryan, 1991, 2000).” (Crăciun, 2009, p.67)

TIPURI DE MOTIVAŢIE 

Motivaţia intrinsecă

„În acest caz, activităţile se pornesc din propria satisfacţie pe care comportamentul o dă individului. Chiar şi in lipsa unor stimulente externe, activitatea va fi declanşată pentru că individul vrea să-şi satisfacă propria curiozitate, se bucură de provocare, o găseşte plăcută, interesantă prin ea însăşi sau pur şi simplu se bucură de ea. Activitatea se desfăşoară autonom, nu pentru o recompensă externă sau pentru un scop anumit. Comportamentul unui elev motivat intrinsec este total autodeterminat şi pe deplin internalizat şi integrat sinelui. Vallerand (1997) susţine că există trei forme ale motivaţiei intrinseci: pentru cunoaştere, experimentarea stimulării şi pentru realizare. Motivaţia intrinsecă de a cunoaşte implică participarea într-o activitate pentru plăcerea şi satisfacţia pe care omul o primeşte în timp ce învaţă, explorează sau încearcă să înţeleagă ceva nou. Atunci când o persoană participă la o activitate pentru că savurează senzaţiile fizice şi /sau estetice pe care aceasta le generează, se cheamă că este angajat într-o motivaţie intrinsecă pentru stimulare. O persoană care este motivată să participe şi să muncească din greu pentru că savurează satisfacţia pe care i-o dă perfecţionarea, atingerea scopului sau creaţia, avem de-a face cu motivaţia intrinsecă pentru realizare.” (Crăciun, 2009, p.68) 

Motivaţia extrinsecă

„Celelalte orientări motivaţionale sunt forme ale motivaţiei extrinseci. În aceste cazuri, comportamentul unei persoane este condus de anumite consecinţe palpabile şi nu doar prin simpla derulare a comportamentului. Comportamentul este derulat pentru a fi dus la bun sfârşit, nu pentru simplul fapt că se desfăşoară. Fiecare formă de motivaţie extrinsecă este diferită din punct de vedere al gradului de autodeterminare, dar toate sunt mai puţin autodeterminate ca şi motivaţie intrinsecă.” (Crăciun, 2009, p.68,69)  Reglarea externă „Este vorba de ceea ce mai toţi oamenii cred că este motivaţia extrinsecă. În cadrul acestei forme de motivaţie, acţiunile indivizilor sunt complet controlate de forţe externe, cum ar fi recompensele, pericolele sau pedepsele.(...) Problema este că atunci când recompensa,

pericolul sau pedeapsa dispar, individul este predispus să renunţe la activitate.” (Crăciun, 2009, p.69)  Reglarea introiectată „Aproape de reglarea externă, dar cu un grad mai mare de autocontrol, există reglarea introiectată. În acest caz, controlul extern este internalizat. Individul simte ca „ar trebui” sa participe şi se angajează în activitate pentru a primi recunoaştere de la alţii sau chiar de la propria persoană. Persoana participă pentru a nu se simţi vinovată sau pentru a simţi mândria. Un elev este motivat prin reglare introiectată atunci când munceşte mult la sala de forţă pentru ca şi colegii să-i admire calităţile. Acelaşi lucru putem spune despre un elev care se grăbeşte să ajungă la sala de sport pentru a evita pedeapsa pe care profesorul o dă celr care întârzie (doua ture de stadion). Acest lucru îl va face să nu se simtă vinovat.” (Crăciun, 2009, p.69,70)  Reglarea identificată „În acest tip de motivaţie extrinsecă, comportamentul este realizat tot pentru un motiv extern dar persoana vede activitatea ca fiind importantă şi valoroasă pentru el. Elevul se angajează de bună voie în activitate dar aceasta nu este prin ea insăşi plăcută pentru el. Este primul tip de activitate care reflectă o alegere internă-„Eu vreau” sa fac acest lucru.Cu toate că este reglată intern , ea nu este incă complet autodeterminată ca si motivaţia intrinsecă” (Crăciun, 2009, p.70)  Reglarea integrată „Diferenţa dintre ultimele trei tipuri de motivaţii extrinseci este destul de redusă. În toate aceste orientări motivaţionale indivizii „vor” sa desfăşoare activitatea- este o alegere internădeci există autonomie şi autodeterminare. Indivizii care se caracterizează prin reglare identificată şi integrată se angajează în activitate de bună voie pentru că aceasta este văzută ca fiind valoroasă şi importantă pentru ei. Totuşi cele două orientări diferă între ele pentru că in cazul reglării integrate scopurile acţiunilor sunt mult mai integrate în ceea ce numim sinele. Reglarea integrată diferă de motivaţia intrinsecă pentru că în prima activitatea este văzută ca având un final- să se realizeze un scop personal, valoros- şi nu angajarea în activitate din plăcerea care o creează aceasta.” (Crăciun, 2009, p.71)



Amotivaţia

„Apare atunci când indivizii nu sunt motivaţi, nici intrinsec, nici extrinsec, de a se angaja într-o activitate. Elevii amotivaţi pentru educaţie fizică nu vor participa la aceste activităţi pentru că nu fasesc un motiv plauzibil sa o facă, cred că nu voi face faţă sau că nu deţin controlul asupra participării sau rezultatului. De fapt, amotivaţia se manifestă în situaţia în care anumite activităţi sun opţionale şi elevii pur şi simplu nu participă. Amotivaţia este o problemă în special la elevii din clasele mari, de liceu.” (Crăciun, 2009, p.71) „Real activitatea sportivă este motivată atât intrinsec cât şi extrinsec, deoarece întregul sistem motivaţional, ce parcurge evoluţia de impuls până la îndeplinirea unui scop, acţionează concomitent, se mijlocesc unul prin altul şi pot intra în relaţii de convergenţă (în aceeaşi direcţie) sau divergenţă (în direcţii opuse).” (Kramar, 1997, p.77) „Motivaţia fundamentală, primordială poate să nu se contureze dintr-o dată, ci să se manifeste la început prin motivaţii de situaţie, cărora le imprimă un conţinut social. Aceasta s percepe, se recunoaşte, de obicei, în momentele cele mai critice ale luptei sportive, îndeosebi când este nevoie de mobilizarea tuturor forţelor pentru obţinerea victoriei.” (Jarov, 1979, p.34)

Bobliografie:

Crăciun, M. (2008). Psihologia Sportului,Psihologia Educaţiei Fizice. Cluj-Napoca: Risoprint. K.P.Jarov. (1979). Pregatirea volitivă a sportivilor. Sport-Turism. Kramar, M. (1997). Psihologia Culturii Fizice Şi A Sporturilor. Arad: Fundaţia "Vasile Goldiş". Rohn, J. (1930). Citat.Preluat pe decembrie 06,2013de pe http://www.rightwords.ro/citate/motivatia-este-ceea-ce-te-face-sa-pornesti-obisnuinta-26180.