Modele Epice În Romanul Interbelic [PDF]

Zitiervorschau

MODELE EPICE ÎN ROMANUL INTERBELIC

MODELE EPICE ÎN ROMANUL INTERBELIC Perioada interbelică cuprinde perioada dintre cele două războaie mondiale între anii 1918-1944. Aceasta se caracterizează pe plan european prin înfrângerea Germaniei, prăbuşirea imperiului AustroUngar şi revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare. În literatura tendinţelor umaniste democratice care domină în epoca li se opun forme de ideologie rasistă: Fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente. În acest contest se impun personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Factorii dezvoltării romanului interbelic Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutaţiile fundamentale în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, “intuiţionismul” lui Bergson, “fenomenologia” lui Husserl) şi în mentalitatea literară (reinterpretarea marilor analişti: Dostoievski, Stendhal; prestigiul romanticilor Marcel Proust, Andre Gâde, James Joyce, Virginia Woolf), schimbarea percepţiei asupra speciei literare (nu mai e considerată literatură de divertisment), stimularea interesului scriitorilor şi al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii romane cu aceea europeană, dar şi apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi. În perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului şi al tradiţionalismului. 1.Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. Acest curent apare în literatura secolului al XX-lea, opunându-se tradiţionalismului şi proclamând noi principii creaţiei.

2

1.1 Tendinţa modernistă susţine: - europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei - promovarea scriitorilor tineri - teoria imitaţiei - eliminarea decalajului în cultură - trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană - cultivarea prozei obiective - evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic. 2. Prin tradiţionalism se înţelege continuarea vechilor curente tradiţionale preluându-se ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste concepţii se adaugă de către Nechifor Crainic factorul spiritual, credinţă religioasă ortodoxă care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Consecinţa acestei teze era ca operă de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţă ei ideea de religiozitate. Dintre scriitorii tradiţionalişti amintim: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi Adrian Maniu şi Lucian Blaga. Reviste şi curente: După primul război mondial ziarele şi revistele literare sporesc la număr. Aşa avem “Viaţa românească”. Apare la 6 martie 1906 la Iaşi sub conducerea lui Constantin Stere, şi Paul Bujor. Director ştiinţific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibrăileanu. Însă, din 1915 directorul unic rămâne Garabet Ibrăileanu. În timpul primului război mondial revista îşi încetează apariţia până în 1920, când reapare sub conducerea lui Ibrăileanu. Din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată

3

de Mihail Relea şi George Călinescu. Din 1948 va apărea seria care continuă

până astăzi. În “Viata românească” accentul se pune pe autenticitate şi specificul naţional înţeles că dimensiune socială, important fiind poporul şi rasă,europenizarea ca asimilare a spiritului naţional, repudierea decadentismului şi simpatia pentru ţărănime.În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literal cunoscut sub numele de poporanism. Dintre scriitori de la “Viaţa românească” amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Patascanu, Mironescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii. În literatura română Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revistă “Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Această publicaţie apare la Bucureşti între anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927, avându-l ca şi conducător pe Eugen Lovinescu. Cenaclul “Sburătorul” are o existenţă mai îndelungată : între 1919 şi 1947. Obiectivele grupării erau: - promovarea tinerilor scriitori - imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu. Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. Eugen Lovinescu îşi dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările « Istoria civilizaţiei române moderne » şi « Istoria literaturii române contemporane ». În aceste lucrări modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există: - un spirit al veacului explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică - teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti - principiul sincronismului care în literatura înseamnă acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Dintre colaboratorii la revista “Sburătorul” amintim pe Ion Barbu, Ilarie Vorunca, Tristan Ţara şi alţii. O revistă tradiţionalistă este “Gândirea” , ce apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi Cucu. În 1922 revista se mută la Bucureşti şi trece sub conducerea lui Nechifor Crainic. Va continua să apară până în 1944. Scriitorii

4

tradiţionalişti au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi. Apoi intră “Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în două serii. Prima între 1934-1945 şi a două între 1945-1947. Revista îşi propune să fie o publicaţie cu rădăcini în toate terenurile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei este Paul Zaripol, care orientează revista pe direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. Seria nouă apare sub conducerea lui Al. Rosetti. Pintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu, Hontensia Papadat Bengescu.

-

Tipuri de roman Romanul obiectiv se împarte în: roman realist roman realist balzacian roman de inspiraţie istorică roman mitic

Ilustrează tipul de roman care îşi propune să descrie lumea în mod imparţial,în toată realitatea ei socială,morală şi psihologică. De obicei, romanul obiectiv aparţine esteticii realismului. Prin opoziţie cu romanul modern,romanul obiectiv este numit şi roman tradiţional sau vechiul roman.Exemplu tipic de roman obiectiv este Ion de Liviu Rebreanu, în care naratorul este o instanţă invizibilă,demiurgica, omniscienta. Un roman obiectiv este şi Pădurea spânzuraţilor, în care aparţine dimensiunea psihologică a vieţii personajului principal,dar prezentată prin intermediul persoanei a III-a.Tot romane obiective sunt şi Baltagul de Mihail Sadoveanu,Concert din muzica de Bach de Hortensia Paoadat-Bengescu sau Enigma Otiliei de G. Călinescu.În Arcă lui Noe,Nicolae Manolescu a numit romanul obiectiv roman doric. Romanul subiectiv se împarte în: -roman de analiză psihologică -roman al experienţelor

5

Este definit astfel prin opoziţie cu romanul obiectiv sau cu romanul tradiţional.cele mai pregnante caracteristici ale sale au în vedere instanţele narative(povestirea la persoana I),o problemă nouă care constă în sondarea lumilor interioare,a conştiinţei naratorului,dar şi modul de organizare a textului,foarte apropiat de jurnalul interior.Naraţiunea clasică din romanul obiectiv este frencvent înlocuită cu monologul.Un exemplu de astfel de roman îl constituie Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război.Romanul subiectiv mai poartă numele de roman modern,noul roman sau romanul ironic(Nicolae Manolescu).

1. Romanul realist-obiectiv, epic „Ion” de Liviu Rebreanu „Ion” , roman ce este considerat de critică o capodoperă a literaturii române. Romanul aparţine curentului realist fiind o frescă a satului românesc din Transilvania. În această carte scriitorul reuşeşte să surprindă cele mai importante momente din viaţa satului precum şi modul în care sunt percepute ele de către toate categoriile de săteni: ţăranul sărac (Ion al Glanetaşului), învăţătorul satului( Herdelea), ţăranul bogat ( Vasile Baciu şi George Bulbuc), preotul satului ( Belciug), etc. Cartea este structurată în două parţi cu titluri semnificative: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Romanul începe prin prezentarea succintă a satului după care ne este înfăţişat unul dintre cele mai importante momente din viaţa satului : hora. Aici facem cunoştiinţă cu personajul principal : Ion – un fecior de ţăran chipeş şi destul de deştept, dar foarte sărac. Cea mai fierbinte dorinţă a acestuia, care treptat se transformă în obsesie, este de a avea cât mai mult pământ pe care să-l muncească şi să se îmbogăţească. Ion este îndrăgostit de Florica, o tânără frumoasă foc dar săracă şi ea, insă mai îndrăgostit este de pământurile lui Vasile Baciu, unul dintre bogaţii satului. Acesta are o fată numai bună de măritat :Ana, pe care Ion deşi nu o place fiind mai urâţică, se gândeşte să o ia de soţie pentru a obţine pământurile dorite. Acesta este un lucru foarte greu de realizat deoarece Vasile nu şi-ar fi măritat fata de bună voie după un sărăntoc ca Ion, fata lui fiindu-i promisă lui George Bulbuc, un fecior la fel de bogat ca şi ea. În dorinţa de a pune mâna pe pământurile visate Ion pune la cale un plan prin

6

care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata de soţie. Astfel el o seduce pe Ana, o lasă insărcinată, după care are grijă ca tot satul să afle despre ruşinea care s-a abătut asupra lui Vasile Baciu. În acest moment ne sunt dezvăluite viclenia, egoismul şi răutatea lui Ion care face orice şi nu ţine cont de nimeni şi nimic pentru a-şi atinge ţelul. Deşi Vasile îşi bate crunt fata, Ion refuză să o ia de nevastă până când nu obţine de la acesta promisiunea că odată căsătoriţi va trece toate pământurile sale pe numele lui Ion. Prima parte a cărţii se termină cu nunta lui Ion cu Ana. Văzându-i căsătoriţi Baciu se răzgândeşte şi nu mai vrea să treacă pământurile pe numele lui Ion. În prima fază acesta încearcă să-şi convingă socrul cu vorba bună, văzând însă că nu reuşeşte se răzbună pe Ana pe care, deşi gravidă fiind, o bate crunt, după care îşi dă socrul în judecată pentru obţinerea pământului promis. Într-un final speriat de idea procesului Vasile renunţă şi trece toate pământurile sale pe numele lui Ion. Între timp Ana naşte un copil pe care-l botează Petru. Nici copilul, nici faptul că a obţinut pământurile nu schimbă sentimentele lui Ion faţă de Ana, acestuia fiindui efectiv silă de ea, şi ca atare el se poartă fie foarte urât cu aceasta, fie este indiferent faţă de soţia sa.În aceste condiţii se reaprinde dragostea lui Ion faţă de Florica, care între timp s-a căsătorit cu George Bulbuc. Neglijată şi tot mai nefericită , conştientă de atracţia dintre Ion şi Florica, Ana se sinucide. După moartea acesteia copilul lor se îmbolnăveşte şi moare . Ion rămas liber şi bogat se gândeşte să se căsătorească cu Florica fără a-i păsa că aceasta este măritată. Înainte de a încheia vreau să vă spun că o bună parte din carte surprinde în paralel cu poveste lui Ion şi viaţa familiei învăţătorului Herdelea.Pentru a afla mai multe depre aceştia şi pentru a vedea dacă Ion reuşeşte să se căsătorească cu Florica vă sfătuiesc să citiţi cartea şi vă asigur că se va dovedi un roman captivant şi uşor de citit.

7

2. Romanul realist de tip balzacian „Enigma Otiliei” de George Călinescu

Ipoteză Opera literară Enigma Otiliei de G. Călinescu este un roman realist cu elemente moderniste, aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social şi citadin. Formularea argumentelor Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acţiunii, desfaşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin: temă, structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale moderinităţii. Dezvoltarea argumentelor Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III- a. Naratorul este omniscient ştie mai multe decât personajele sale şi omnisprezent, controlează evoluţia lor. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, dar acestea acţionează automat, ca nişte marionete. Deşi naratorul adoptă un ton obiectiv, nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde in spatele personajelor, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului. Moravurile epocii, a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare socialeconomică (banul ca valoare într-o societate degradată moral), imaginea societaţii constituie fundalul pe care se întocmeşte maturizarea unui tânar care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Roman al unei

8

familii şi istorie a unei moşteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul moştenirii şi al paternitaţii. Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternitătii, pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte ,, părinţi”. Autorul schimba titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, prin care este realizat personajul titular. Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică, etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlaturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânarului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii moderne. Secvenţele narative sunt redate prin înlănţuire (respectarea cronologica a faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni in structura romanului. Unele secvenţe narative se realizează scenic (de exemplu capitolul I si al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau expresivitatea discursului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei. Dialogul confera veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul interior-camera) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic, iar prin observaţie şi notarea detaliului seminificativ devine mijloc de caracterizare indirectă (de conturare a caracterelor). Incipitul romanului realist fixează cadrul temporar (,,într-o seara de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de partea finala care cuprinde concluziile autorului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, strainul din familia Giurgiuveanu, in momente diferite, ale existenţei sale. Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti, in casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru

9

a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este rentier avar, care o creşte in casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei. Expoziţiunea este realizată in metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu, adevărul este susţinut prin detalii grafice, descrierea străzii in maniera realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului seminificativ. ,,Într-o seara de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat in uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână […]. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidurilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontare greceşte şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeală care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureştieană o caracatură în moloz a unei străzi italice.”

Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costace sunt surprinse de ,,ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi moral. Srada şi casa lui Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogăţiţi cândva, şi realitate: inculţi (amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), de la tgârciţi (case mici, cu ornamente din materile ieftine), snobi (imitatea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Patruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit: ,,nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente îi odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portrete fizice

10

ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice cere sugerează, în manieră clasică, trasături de caracter şi este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: I. istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu; II. destinul tânărului Felix Sima. I. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru faţă, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ. Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia. Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pentru a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. In clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează. Iar mai târziu este abandonat in ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori: Costache şi Pascalopol. Moş Costache este zgârcit, dar işi iubeşte since fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevărul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale.

11

II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl lasă tânarului libertatea de a-şi îndeplini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. In epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic, căzând în patitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i umple singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rilvalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei. Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul baltacian porneşte de la carecterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanul realist tradiţional devine o adevărată comedie umană, plasând în context social personaje tipice. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii; moş Costache-avarul iubitor de copii, Aglae-,,baba absolută fără cusur în rău”, Aurica- fata bătrână, Simion- dementul senil, Titi- debil mintal, infantil şi antipatic,

12

Stănică Raţiu- arivistul, Otilia- cocheta, Felix- ambiţios, Pascalopol- aristocratul rafinat. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realistbalzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lamuriri despre gradele de rudenie, stare civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizare indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI- lea, Otilia este prezentă exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fară a-I cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar in plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizeată aceleaşi mijloace lingvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura lor. Cu toate acestea, Aglae pronunţă învechit unele cuvinte, marcă a înculturii şi a snobismului (Otilia e ,,falşă”). Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul discursului) caracterul scenic al secvenţelor.

Concluzii Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte ale socetăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternitaţii şi al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ; rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare), realizarea unor tipologii, verdicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar depaşeşte modelul realismului clasic, este de un balzacianism fara Baltac, prin spiritul critic şi polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii (ambiguietatea personajelor, interesul pentru procesele pshice deviate, tehnicile moderne de caracterizare-

13

comportamentism, reflectarea poliedrică, realizarea scenica a capitolului al XVIIIlea).

3. Romanul psihologic „Patul lui Procust” de Camil Petrescu Autorul face presiuni asupra doamnei T. Pentru a o convinge pe aceasta să scrie despre experienţa sa din întreaga viaţă. Rezultatul acestor presiuni se observa imediat când doamna T. Îi trimite trei srisori în care îi mărturiseşte dragostea faţă de Fred Vasilescu pe care îl identifica în acestea cu litera „X”. Trecuse mult timp de cand se despărţiseră însă doamna T. Nu îl putea uita pe fostul ei iubit. Acesta s-a întors din Germania în ţară, unde a pornit afaceri cu mobila. Acest lucru a determinat apariţia la micul magazin deţinut de doamna T. lui Fred Vasilescu, care i-a solicitat acesteia sa-i decoreze apartamentul. Urmarea decorării apartamentului a fost aceea a unui început de relaţie între doamna T. şi Fred. În aceleaşi scrisori pe care le-a trimis autorului, doamna T. declara cum că după încheierea relaţiei acesteia cu Fred, a dorit să îl revadă. Istorisind o întâmplare din vremea când ea era iubita lui Fred, spune că a fost invitată de acesta la el acasă unde ea s-a dus cu un buchet de flori însă tot ce a găsit a fost o scrisoare prin care Fred îşi cerea scuze cî nu poate fi prezent. Întorcându-se acasă, doamna T. l-a găsit aşteptând pe D., un bărbat ce purtase iubirea acesteia timp de 16 ani. În prima fază, doamna T. se supără pe D. Care începe să plângă. Impresionată de suferinţa lui D., doamna T. îi mărturiseşte că nu-l iubeşte. Doamnei T. îi era prea milă de acestapentru ai spune că persoana lui îi displace. Într-o altă scrisoare, dpamna T. scrie că relaţia ei cu D. nu mai era atât de caldă. Cu toate acestea, doamna T. îl primeşte într-o zi acasă la ea pe D. care-i cântă o melodie de dragoste. În aceeaşi seară doamna T. era distrată de la efortul lui D. de a face să-l iubească şi se gândea tot timpul la Fred Vasilescu lucru sesizat şi de D. care a observat că doamna T. nu se gândea măcar o clipă la el. O altă întâmplare desrisă în scrisorile doamnei T. se desfăşura la teatru, unde îl vede pe D. după o perioadă mai lungă cu o tânără. Pentru a-l face pe acesta să crească în ochii domnişoarei, doamna T. îl chemă pe D. la ea, lucru ce-l încântă pe acesta.

14

Nu la mult timp după această întâmplare, doamna T. pleca într-o excursie şi se întâlneşte în tren cu Fred Vasilescu şi noua sa amantă. Acest lucru a făcut-o pe doamna T. să înţeleagă că cei doi vor urma să-şi petreacă sărbătorile în locurile unde şi ea cu Fred veneau pentru a-şi consuma timpul liber. Acest lucru a supărat-o pe doamna T. care s-a mai bucurat în momentul în care D. i-a trimis un buchet de flori şi o carte de vizită. Autorul însă îi cere şi lui Fred să scrie dar acesta din urmă îi oferă în schimb jurnalul intitulat „Într-o după-amiază de august”. Fred Vasilescu, fiul lui Tănase Vasilescu zis lumânărarul, era un bărbat de 25 de ani care într-o după-amiază de august i-a făcut o vizită Emiliei Răchitaru. Din cauză că nu se simţea atras în nici un fel de aceasta, el i-a dat să citească scrisorile lui George Ladima care o iubise mult. Astfel, Fred a aflat că Ladima, poet şi ziarist recunoscut, o iubea pe Emilia. George Ladima, care era îndrăgostit până peste cap de Emilia i-a făcut rost de o slujbă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi a scris o sumedenia de articole în ziarul Veacul, la care era angajat, care favorizau şi-i punctau talentul. Fred Vasilescu şi-a dat seama că Ladima nu a avut posibilitatea să o cunoască foarte bine pe Emilia sau bani să o urmeze în locurile unde ea mergea. Din acest motiv, Ladima şi-a imaginat-o pe Emilia drept femeia ideală şi nu se gândea măcar o clipă că aceasta de fapt se folosea de el pentru a reuşi în carieră. Însă la un moment dat Ladima si-a dat seama ce se întâmpla şi care erau intenţiile Emiliei însă a continuat să accepte scuzele inventate de aceasta. După un timp, Ladima a început să stea mai mult cu Valeria, sora Emiliei. Emilia a încercat o relaţie cu un grec, Arghiopol însă nu a ţinut. După terminarea relaţiei dintre Emilia şi Ladima, acesta i-a scris cerându-i să îl reprimească în viaţa ei mărturisind că a suferit foarte mult. Emilia a avut mai multe relaţii cu mai mulţi bărbaţi şi de fiecare dată l-a minţit pe Ladima. O dată i-a dat întâlnire la cinematograf dar Ladima a aşteptat-o o oră şi jumătate după care a văzut-o la braţul unui grec în oraş. Altă dată s-a dus la ea acasă şi a găsit-o închisă în cameră cu Nae Gheorghidiu. Cedând psihic şi dându-şi seama că nu-l iubeşte, George Ladima i-a scris o scrisoare Emilieiîn care-i cerea toate scrisorile înapoi care însă nu le-a primit pe motiv că Emilia le-ar fi pierdut. La distanţa de două săptămâni, Ladima s-a sinucis. Purta la el o scrisoare în buzunarul hainei. Era o scrisoare de dragoste către doamna T. Modul sinuciderii a fost împuşcare directă în inimă cu un revolver.

15

Fred Vasilescu a stat de vorbă cu prietenii lui Ladima aflând că acesta n-o iubise vreodată pe doamna T. şi că banii ce fuseseră găsiţi în buzunarul hainei după moarte erau împrumutaţi. După ce Fred Vasilescu i-a dat jurnalul autorului, a murit imediat a doua zi într-un accident de avion lăsându-şi toată averea prin testament doamnei T. care a plecat în Germania. La întoarcerea acesteia din Germania a primit din partea autorului jurnalul iubitului ei.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu Incipitul romanului îl reprezintă pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent reservist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dambovicioarei. Romanul începe printr-o disctutie de la popotă, când Ghiorghidiu adduce în present (timpul subiectiv) experienta erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”. Căsnicia este liniştită o vreme, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Moartea unui unchi de-a lui Ghiorghidiu, pe nume Tache, îi aduce lui Stefan o moştenire substanţială, fapt care schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea mondenă capăta pentru Ela importanta primordială. Sub influenţa unei verişoare a lui Stefan, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau escapade, lume în care ea se simţea uimitor de bine. În casa acestei verişoare cei doi cunosc ”un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, domnul G. Stefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma lui, ba mai mult, se staduia să se afla mereu alături de el. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela. Excursia de la Odobesti pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Altă dată, sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrate d două

16

săptămâni, nu-s găseşte soţia acasă. Ela ajunge pe la opt dimineaţa. Stefan o alungă, fiind convins că “niciodată femeia asta nu mă iubise” şi-i cere să divorţeze. După un timp, cei doi se împacă şi sublocotenentul Ghiorghidiu, fiind concentrate în armată pe Valea Prahovei, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung. Îl zăreşte în oraş pe domnul G. şi atunci nu se mai îndoieşte că acesta “venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant”. Plănuieşte să-I omoare pe amândoi, dar se întâlneşte cu locotenent-colonelul care îl sileşte să meargă împreună la regiment. Cartea a doua începe cu capitolul “Întâia noapte de război”, care ilustrează o imagine de groază a frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi ostaşi cu totul dezorientaţi. Deprinderea eroului din drama tortuara a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Ghiorghidui participa efectiv, luptând pentru libertatea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austroungare. Pe front Stefan Ggiorghidiu este rănit. Se intoarace în Bucureşti, în convalescenţă. Acum Ela îi pare o străină. Îşi dă seama, cu luciditate, ca oricând ar fi putut “găsi alta la fel”. Îi dăruieşte casele de la Constantă, bani, “absolut tot ce era în casă, de la obiecte de preţ la cărţi […] Adică tot trecutul”, rămânând singur. Caracteristici/trăsături: Romanul este structurat în două cărţi, cu titluri semnificative “Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimental de iubire absolută, şi “Întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, că iminenţa a morţii. Dacă prima parte a romanului este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nut raise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei romane, în timpul primului război mondial. Este un roman modern deoarece: Stefan Ghiorghidiu este intellectual, foloseşte mijloace moderne de analiza psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizări (iubirea, războiul, statul). “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv deoarece evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relatează propriile trăiri, gânduri, sentimente şi se implina în evenimentele pe care le narează. Este un roman erotic întrucât sunt prezente mitul iubirii şi motivul cuplului. Stefan Ghiorghiu vede în Ela idealul de femeie (se căsătoreşte cu ea din orgoliu,

17

deoarece era cea mai frumoasă fată din Universitate), apoi ca pe o Madonă falsă (este uimit când observă că ELei îi plăcea să discute politică, să intervină indiscutiile bărbaţilor). Nu o mai recunoaşte (în ochii lui Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), îşi dă seama că e îndrăgostit de o iluzie (în capitotlul “Diagonalele unui testament”, viaţa celor doi se schimbă radical), într-un final iubirea dintre cei doi eşuează.

4.Romanul experienţei „ Maitrey” de Mircea Eliade Allan,un inginer englez de 24 de ani,aflat la începutul carierei sale in India,merge împreuna cu un gazetar în vizită la Narendra Sen, şi Maitreyi i se părea acum mult mai frumoasă decât ultima oară când o vazuse,admirându-i vestimentaţia. Narendra Sen îl sprijina pe Allan sa ocupe un post de inspector într-o zona de junglă,dar acesta se îmbolnăveşte de o malarie gravă şi este internat într-un sanatoriu din Calcutta.Inginerul Narendra Sen îl invită să locuiască la el pentru toată perioada cât va trebui să rămână in India. Englez,venit dintr-o altă civilizaţie şi cultură,Allan se simte stingherit în casa inginerului,stă retras in bibliotecă,învaţă salutul lor tradiţional,apoi încetul cu încetul ,se împrieteneşte cu Maitreyi,care se interesează de obiceiurile europenilor ,presupunând că in ţara sa este foarte frig,deoarece cu toţii sunt albi.Allan este fascinat de povestea micuţei Chabu,care are un pom al ei ,pe care îl hrăneşte in fiecare zi cu prăjituri şi firmituri.Trăind în preajma Maitreyiei,tânărul european este mirat de de firea inocentă şi naivă a fetei,în contradicţie cu faptul că scria poeme filozofice.Tânăra de 16 ani avea o vastă şi profundă cultură atât in domeniul literaturii ,cât si al civilizaţiei indiene ,subiedtele expunerilor şi conferinţelor ,pe care fata le ţinea în faţa unui auditoriu de intelectuali desprer esenţa frumosului,stârnind un adevărat interes. În primele luni,englezul,nu avea nici un fel de sentimente faţă pentru tânăra bengaleză fiind tulburat doar de straniul din ochii şi râsul fetei.El o învaţă franceza iar ea bengaleza,lecţiile destind relaţiile dintre ei,îi apropie din ce in ce mai mult,iar toleranţa excesivă a doamnei Sen îl determină pe englez să se întrebe dacă nu cumva ei voiau să-l însoare cu fata lor deşi era imposibil,pentru că ei toţi şi-ar fi pierdut casta

18

si numele dacă ar fi ingăduit aşa o nuntă.Ea scria mereu numele gurului ei,Robi Thakkur,şi acest lucru îl irita pe Allan,pentru că I se părea anormală pasiunea ei pentru un bărbat de 70 de ani. Puternic impresionat şi emoţionat,Allan se simte ca în faţa unei sfinte când vede austeritatea unde locuieşte fata,camera ei având doar un scaun,două perne şi un pat,în care află că doarme Chabu,Maitreyi dormind pe o rogojina aflatăa pe jos.Englezul se simte din în ce mai atras de frumoasa bengaleză,cei doi schimbând autografe date pe cărţi şi reviste,îşi povestesc istorisiri insinuate,vorbesc despre căsătoria Indiana ,fapte ce duc la o apropiere şi o relaţie mai firească între ei. Allan încă este tulburat,încearcă să înţeleagă sentimentele pe care le are pentru Maitreyi,exprimate prin gesturi,gânduri ,atitudini.Într-o seară,pe verenda casei,un ceremonial al atingerii picioarelor goale,care era la ei un semn de respect,îi da europeanului o emoţie deosebită . Allan se gandeşte din ce în ce mai mult la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui Mantu,un văr al lui Sen şi este copleşit de simpatia maternă a doamnei Sen care se plângea de faptul că englezul incă îi spunea doamnă si nu mamă cum era obiceiul în India.Între cei doi se manifestă o atracţie irezistibilă ce scapă uşor de sub control,Maitreyi dăruindu-se intr-o noapte lui Allan ,acesta simţindu-se jenat de faptul că Maitreyi se abandonase atât de uşor trupului său.A doua zi,dis-de-dimineaţă,cei doi se întâlnesc în bibliotecă iar Maitreyi copleşită de vinovăţie îi spuse că e timpul să plece din casa lor şi îi povestise despre iubirea pe care o avea de la 13 ani pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii despre scrisorile primite de la el ,din toate părţile lumii ,pe unde umblase.Cu toate acestea,gesturile tandre continuă ,Maitreyi oferindu-i o coroniţă de iasomnie,despre care englezul află mai târziu ,că reprezintă semnul logodnei. Apoi tânăra bengaleză îi oferă cutiuţa dată de Tagore,mărturisind că nu l-a iubit, că aceea a fost numai o rătăcire şi abia acum realizează ce este dragostea adevărată. Allan hotărăşte să spună părinţilor fetei despre dragostea lor şi era convins că aceştia aşteaptă ca el s-o ceară în căsătorie ,dar din nou este derutat de reacţia Maitreyiei care se opune spunându-i că ei îl iubesc ca pe un membru al familiei,şi aşa trebuia sa-l iubească şi ea,ca pe un frate.Cei doi tineri trăiesc o adevărată poveste de dragoste , cu gesturi tandre,priviri şi sărutări furate. Iubirea lor culminează cu mirifica lor logodnă ,oficiată de Maitreyi,după un ceremonial sacru ,ireal de frumos.Ea îi da lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur ,ca doi şerpi încolăciţi şi eroul primeşte botezul logodnei printr-o incantaţie mistică.Întâlnirile lor devin tot mai dese,Maitreyi se ducea noaptea în camera englezului ,care era fericit că păcatul nu o deprimă ,că nu vine in ceasurile de dragoste cu teama de a face răau.

19

Întâmplător,Chabu,sora mai mică a Maitreyiei,divulgă părinţilor o scenă văzută în pădure între cei doi ,fapt care determină o ruptură brutală a relaţiei dintre Allan şi familia Narendra Sen. Allan se retrage în Himalaya,pentru a se vindeca într-o singurătate deplină.În numele iubirii,Maitreyi luptă cu toate mijloacele pentru a fi izgonită de la casa tatălui ,pentru a-l urma pe Allan.Părinţii refuză cu orice chip,ba chiar o persecută,e obigată să se mărite,dar refuză,iar Chabu,simţindu-se vinovată,încearcă să se sinucidă. Allan,incearcă sa-şi reînceapă viaţa,având o relaţie amoroasă cu Jenia Isaac,dar se simte dezgustat de această aventură ,apoi incearcă o relaţie cu o tânără nemţoaică ,Geurtie,la care se mutase pentru că nu mai avea ce mânca. Plecarea din India constitue pentru el o izbăvire ,având un sentiment al vinovăţiei.

5. Romanul mitic iniţiatic „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Romanul “Baltagul” este de critică, de specialitate un roman mitic, deoarece autorul preia motivul baladei populare Mioriţa şi îl dezvoltă într-o naraţiune cu adevărat fascinantă. În balada populară, cei trei ciobănei cu turmele lor coboară la iernat. Doi dintre ei se hotărăsc să-l omoare pe tovarăşul lor, baciul moldovean. Acolo unde acţiunea baladei se rupe, transformându-se în lirism, sadoveanu o continuă ţesând in jurul acestui motiv al uciderii din lăcomie, povestea reconstituirii crimei şi a pedepsirii ucigaşilor de către văduva celui ucis, model de inteligenţa, abilitate şi frumuseţe morală.

Expoziţiunea: Autorul plasează acţiunea într-un sat din munţii Moldovei – Magura Tarcăului.

20

Romanul debuteaza cu imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând pe prispă şi torcând într-o zi de toamnă, amintindu-şi o poveste pe care soţul ei o spunea adesea la cumătrii şi nunţi. Nechifor Lipan, soţul Vitoriei, a fost întotdeauna priceput în ale oieritului. Avea stâni bine rânduite cu baci ascultători şi pricepuţi. Gândindu-se la viaţa grea şi plină de lipsuri a oierilor, despărţiţi pentru mult timp de familile lor, Vitoriei îi sporeşte îngrijorarea că soţul ei, plecat de mai bine de două luni, la Dorna, ca să cumpere nişte oi, nu se mai întoarse. Mai întârziase şi altă dată, dar niciodată aşa de mult. Atunci ea ştiuse cauzele intârzierilor : popasul la craşmă în compania lăutarilor şi a “ochilor negrii sau albaştrii’. După atâtea întârzieri ea se arată supărată, ostilă chiar, certurile începeau brusc şi se sfârşeau brusc, pentru că dragostea celor doi nu se stinsese, era la fel ca în tinereţe şi acum după mai bine de 20 de ani de convieţuire “când aveau copii mari cât dânşii”. Din şapte copii câţi îi daruise Dumnezeu, mai trăiau doar doi: o fata Minodora trimisă pentru educaţie la Văratic şi Gheorghiţă botezat aşa dupa al doilea nume al tatălui său. De la o vreme încoace, Vitoria era tot mai neliniştita, căci întârzierea povestită a soţului său nu prevestea nimic bun. Nu sunt întărite de nici o veste concretă deocamdata totul era o bănuială, dar visul său o pune şi mai mult pe gânduri ( se făcea că Lipan trecea o apă neagră călare pe cal dar avea faţa întoarsă de la ea). Frământările o fac să meargă la părintele Dănila pe care îl roagă să-i facă o scrisoare către Gheorghiţă aflat cu turmele în Bălţi la Cristeşti ca să-l cheme repede acasă. Împărtăşindu-i preotului bănuielile sale îl mai roagă să scrie şi autorităţilor de la Dorna pentru acele lămuriri despre trecerea lui Lipan pe acolo. Din cauza neliniştii nu s-a putut bucura nici de sărbatorile de iarnă care pentru prima oară i-au fost “străine şi îndepărtate”. Încrezătoare în puterea credinţei, Vitoria se roagă la icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistriţa şi ţine post în mai multe zile de vineri. Superstiţioasă o viziteaza pe baba Maranda vestită pentru descântece şi vrăji. În gând comunică cu Nechifor ca şi când ar fi alături “să-mi răspunzi dacă eşti cu alta”. În sinea ei spune că l-a iertat pentru orice, dar Lipan nu-i răspunde. Sosirea fiului acasă o bucură şi cu mare grijă îi împărtăşeşte planul ei de a pleca în căutarea lui Lipan. Intriga romanului constă în hotărârea Vitoriei de a pleca împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor Lipan. Îşi pregăteşte şi un baltag, binecuvântat de preotul Dănila. Vitoria stabileşte de la bun început condiţiile în care va înceta călătoria sa:” N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce nu l-oi găsi pe Nechifor Lipan”.

Desfăşurarea acţiunii:

21

Înainte de plecare Vitoria se spovedeşte şi se împărtăşeşte la preot, iar gospodăria o lasă în grija baciului Mitrea. În drumul său femeia alege traseul pe care bănuieşte că l-ar fi ales şi Lipan, face popasuri, întreabă oamenii şi i se confirmă că merge pe drumul cel bun. Astfel, după popasul de la Bicaz se opresc în Călugăreni unde şi înnoptează. La Fărcaşa se intâlnesc cu subprefectul şi cu moş Pricop care îşi aduce aminte că în toamnă a trecut Lipan prin acele locuri. Ajunşi la Borca asistă la o cumătrie. Oamenii sunt ospitalieri şi cu chef de petrecere. Vitoria descalecă şi respectă întocmai obiceiurile. La Cruci au dat peste o nuntă, acolo ea face urări mirilor. În drumul lor spre Vatra Dornei scapă cu bine de un străin. Aici află că Lipan cumpărase în luna noiembrie trie sute de oi. Au cinstit la craşma târgului şi au plecat mai departe spre Neagra. Urmărind traseul celor trei ajung la Sabasa, unde crâşmarul şi soţia lui îşi amintesc că aici au poposit doar doi ciobani. Cucoana Maria cunoştea şi numele acestora: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, despre care oamenii vorbeau că s-au îmbogăţit dintr-o dată, iar nevestele lor fac risipă şi trăiesc în lux. La Sabasa Vitoria îl găseşte pe Lupu, câinele de încredere a lui Lipan, pripăşit la un gospodar. Ageră la minte, ea deduce că tragedia s-a petrecut între Suha şi Sabasa. Neobosită, ea cercetează împrejurimile şi cu ajutorul câinelui Lupu descoperă într-o prăpastie osemintele soţului. Toată durerea sufletului femeii zbucni într-un strigăt grozav:”Gheorghiţă”, dar ea nu striga numele băiatului ci a celuilalt, a lui Nechifor, numele lui adevărat care a fost schimbat în urma unei boli, potrivit unei vechi superstiţii.

Punctul culminant: Vitoria îndeplineşte datinile creştine pentru a cinsti pe cel mort. Prin inteligenţă, intuiţie, abilitate şi diplomaţie femeia reuşeşte să reconstruiască cele petrcute, dându-şi seama de adevăr. La praznic, Vitoria îi invită pe presupuşii ucigaşi, dar şi pe preot şi pe subprefect. Ea reface punct cu punct momentele crimei, ceea ce-l uimeşte şi-l înfurie pe Calistrat Bogza care, ieşindu-şi din fire, se repede asupra lui Gheorghiţă. Lovit de băiat cu arma şi atacat de câinele lui Nechifor Lipan, Bogza îşi recunoaşte vina înainte de a muri. Ilie Cuţui, complicele lui, îşi recunoaşte şi el fapta şi este arestat.

Deznodământul: Vitoria şi-a atins scopul şi se pregăteşte de plecare. În final Vitoria este înfăţişată făcându-şi planuri de viitor căci vrea s-o aducă pe Minodora la mormântul tatălui ei şi să reintre în posesia turmei furate, aflată la Rarău.

22

6.Romanul istoric “Fraţii Jderi” - epopee a domniei lui Ştefan cel MareIzvoare: La crearea trilogiei „Fraţii Jderi” s-a pornit de la un material artistic şi documentar - cronica lui Ureche şi „O samă de cuvinte” a lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir, dar scriitorul a avut în atenţie şi scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu, Iorga, în care era glorificat Ştefan cel Mare. În ţesătura romanului apar şi fire din memoria folclorică: recunoaştem motive preluate din balade populare („Toma Alimoş”, „Corbea”, „Chira Chiralina”, „Şerb sărac”, „Gruia lui Novac”) ori din basme precum şi elemente de mitologie păgână şi creştină. La acestea se adaugă documentele aflate în arhivele din Veneţia, şi picturile de la Voroneţ, pentru care au pozat oamenii măriei-sale - vezi Apus de soare de Delavrancea. Romanul istoric „Fraţii Jderi” evocă epoca domniei lui Ştefan cel Mare între anii 1469 şi 1475, fiind considerată o epopee, un amplu poem epic care povesteşte fapte eroice, împletind datele istorice cu produsele ficţiunii şi ale legendei. Tema: de astfel unică pentru toate romanele sale istorice este aceea a luptei pentru libertatea naţională şi socială a poporului văzută în strânsă legătură cu evoluţia ţării Moldovei. Scrisă în anii maturităţii, după alte evocări istorice, într-o perioadă de puternică instabilitate politică, socială şi culturală, în anii dinaintea ultimului război mondial şi în timpul acestuia, pentru autor Moldova din veacul al XV-lea condusă de mintea genială şi braţul tare al lui Ştefan cel Mare reprezintă o epocă de echilibru şi putere. Este epoca maximei stabilităţii a statului moldovenesc sub domnia lui Ştefan cel Mare. Fără să rezolve desigur contradicţia socială fundamentală a feudalismului, aceea dintre şerbi şi exploatatorii lor, Ştefan cel Mare a adus o relativă pace internă prin aşezarea temeinică a unei puteri centrale antiboiereşti, alcătuită din elemente care sprijineau domnia. În felul acesta, epoca evocată de Sadoveanu este epoca pregătirii şi începerii luptei pentru asigurarea independenţei

23

de stat, prin scuturarea vasalităţii faţă de turci, stare în care se afla Moldova de la predecesorul său Petru Aron . Trilogia „Fraţii Jderi” este alcătuită din romanele „Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul-alb (1936) şi Oamenii Măriei sale fiind un roman epopeic simbolic pentru că ne găsim în faţa atât a destinului individual cât şi cel colectiv, investite cu sensuri simbolice. Ucenicia lui Ionuţ - Volumul I - este un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi în minuni, al iniţierii, pentru că Ionuţ intră ucenic la ucenicia armelor din poruncă domnească spre a învăţa cum să devină ostaş adevărat. Intriga complicată şi imprevizibilă, situaţiile epice limită, culoarea locală ce contribuie în bună măsură la realizarea tonalităţii, dau, evident, impresia de roman istoric, unde întâlnim formule ale romanului de aventuri practicate de Walter Scott şi Al. Dumas. Hramul Mănăstirii Neamţ, cu care se deschide primul volum este un spectacol ceremonial ce are rolul de a sublinia măreţia voievodului şi unitatea dintre acesta şi mase. În acest moment intră în scenă Ionuţ Jder şi Nechifor Căliman. Din povestea bătrânului staroste, plină de umor, aflăm despre războiul lui Ştefan „cu această ţară fără rânduială”, unde poruncesc „mulţi stăpâni”. Acum se conturează vechiul conflict domnitor-boieri. Facem apoi cunoştinţă cu familia lui Manole - Păr Negru al cărui feciori sunt cu toţii închinaţi slujbei domneşti: Simion-comis şi el; Nicoară - călugăr care sub anteriul monahal poartă arme; Cristea al doilea comis aflat sub influenţa frumoasei Candachia, Damian-neguţător la Liov dar „ochiul deschis al domnitorului” peste hotare, Ionuţ - mezinul este chemat în slujbă domnească. Intriga se învârteşte, mai ales în jurul tentativei nereuşite a lui Gogolea Pogonat de a-l răpi pe Catalan. Armăsarul domnesc are însuşiri magice. În el este concentrată puterea voievodului. Arhimandritul Amfilohie şi părintele Timotei sunt dascăli vestiţi de la care Ionuţ are multe de învăţat. Numită „bildungsroman”, „Ucenicia lui Ionuţ” este deocamdată un roman al inocenţei. Candoarea tânărului erou este reliefată mereu de către Nechifor Căliman, care îl numeşte „mânz”. Tânărul cunoaşte şi prima criză erotică. Dragostea pentru jupîniţa Nasta, de la Ionăşeni, îl determină să trădeze frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă - fiul domnitorului. Are prilejul să-şi treacă examenul de oştean adevărat, prin lupta vitejească cu duşmanii lui Vodă, salvând viaţa fiului domnesc. Ionuţ dovedeşte că este format ca oştean în timpul luptei contra tătarilor când îl ajută pe Simion să captureze pe fiul lui Mamac Han. Apoi, cum se întâmpla

24

frecvent în acele vremi, are loc o ieşire în pradă a tătarilor în urma căreia cade în robie jupâniţa Nasta - prima dragoste a lui Ionuţ. Evadarea necugetată din cadrul familial este până la urmă pentru Ionuţ o călătorie cognitivă - temă epopeică şi ea în roman. Aflând că jupâniţa Nasta a fost vândută unui serai, Ionuţ de unul singur se duce s-o scoată din mâinile turcilor în chiar cetatea lor bine apărată. Dar jupâniţa, pentru care a fost întreprinsă întreaga acţiune eroică nu se mai află printre cei vii, deoarece preferase să se arunce în apă decât să cadă în mâna turcilor. Volumul următor - Izvorul - Alb este romanul cunoaşterii magice. În această carte se înmulţesc credinţele mitice care sunt întărite şi prin dimensiunea monumentală şi fantastică conferită, unor supuşi ai domnitorului cum ar fi fraţii Căliman, feciorii starostelui Nechifor Căliman; Onofrei (Sfarmă - Piatră) şi Samoilă (Strâmbă - Lemne). Cetatea Neamţ este locul de recluziune al lui Ionuţ Jder, un topos unde recunoaştem tema exilului existenţial al individului , condiţie necesară reintegrării sociale a inocentului. Jitnicerul Neculăieş Albu o răpeşte pe Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici şi dragostea târzie a lui Simion. Expediţia recuperatoare la Volcineţ, în Polonia, întreprinsă de fraţii Jderi este un episod eroic şi cavaleresc şi în acelaşi timp de pedepsire a unor duşmani ai domitorului. Spectacolul căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, urmaşă a vechilor Comneni, reţine prin ceremonialul ce participă la realizarea culorii de epocă. Nucleul narativ al volumului, unde Ştefan cel Mare apare în primplan, este scena vânătorii de la Izvorul Alb. Din nou faptul real este proiectat în mit. Vânătoarea domnească devine un ritual de iniţiere. Pelerinajul domnesc ilustrează motivul căutării - al soluţiilor de împlinire a unui destin individual - al domnitorului şi altul colectiv - al Moldovei. Domnul este exploratorul şi pentru a lămuri sensurile prezentului şi viitorului este necesară contopirea cu trecutul care se realizează prin confundarea în elementul naturii. Călăuză în această călătorie este legendarul bour. Observăm că la Sadoveanu natura nu este decorativă. Omul intră în corespondenţă cu natura, el este încadrat cosmologic. Iniţierea în cel mai înalt grad în tainele naturii o întâlnim la mag sau la înţelept. Un astfel de tip uman este schivnicul de la Izvorul Alb (peşteră este loc al meditaţiei), dar adevăraţi magi sunt şi cuviosul Nicodim, arhimandritul Amfilohie Şendrea ,dar şi Ştefan cel Mare, care preia semnificaţia unor aspecte ale cosmosului şi le aplică în planul guvernământului. Oamenii Măriei sale, cel de-al treilea volum al trilogiei Fraţii Jderi, este un roman al cunoaşterii raţionale. Dacă primele două volume alcătuiesc o cronică de familie, având în vedere provizoriul, viaţa de toate zilele, fiind în acelaşi timp şi o

25

cronică socială, care analizează procesul alcătuirii unei noi societăţi, în Moldova, bazată pe rânduială şi dreptate, ultimul volum este mai încărcat de istorie, este o frescă a întregii Moldove, care se întăreşte pentru războiul cu turcii. Romanul urmăreşte evenimentele petrecute între 1474 şi 15 ianuarie 1475, când a avut loc lupta de la Podul Înalt. E povestită în acest volum căsătoria lui Simion Jder, ridicat mai întâi la rangul de postelnic, cu Maruşca, pe care tânărul o aduce din casa părinţilor ei, la Timiş sunt prezentaţi apoi în roman căpitanii luaţi prizonieri de Ştefan în lupta cu Radu cel Frumos, de la curtea căruia Ştefan răpise pe Domniţa Voichiţa cu fiica sa domniţa Maria. Sunt menţionate de asemenea cultura, rafinamentul, fineţea şi virtuţile unor oameni ai lui Ştefan la curtea domnească. Scriitorul realizează de asemenea caracterizări de sinteză asupra vieţii întregului popor supus vicisitudinilor vieţii. Este urmărită viaţa şi grijile comisoaiei. Ilisafta privind căsătoria mezinului Ionuţ, dar ştirile cele mai alarmante sosesc de la Brăila şi din Balcani. Informaţiile din raialele turceşti arată că turcii pregăteau un nou război contra Moldovei. În scopul unei informări precise, Ionuţ a fost trimis de Ştefan Vodă să aducă veşti de peste Dunăre din Grecia şi de la muntele Athos, iar aventurile sale pe drumurile de spionaj sunt prezentate cu mult aplomb. Aflăm astfel despre întâlnirea şi sfatul lui Ionuţ cu înţeleptul şi viteazul său frate, cuviosul Nicodim, despre trecerea peste munţi în Transilvania şi apoi în Ţara Românească, în tovărăşia lui Gheorghe Botezatul Tătarul, ca şi multe peripeţii din inima imperiului turcesc. Ele dau o notă romantică acestui episod, încheiat cu alte noi fapte de eroism prin supunerea şi decapitarea unor boieri trădători cum sunt jupân Mihu şi Agapie Ciornuhut. Însăşi dreptatea lui Ştefan este confirmată ca necesară de către oamenii din popor. Acum se vădeşte şi rolul adevărat al călugărului nebun Stratonic, slujbaş secret al lui Ştefan. Apreciind credinţa şi valoarea trudei lui Ionuţ Jder, Ştefan îi dăruieşte cu moşie, îi dă comanda unor steaguri şi-l încredinţează să primească alături de Ştefan Meşter pe solii Papei şi Veneţiei, ajunşi în târg la Roman, unde era încă pe vremea Ringalei o episcopie papistaşă. În frunte cu episcopul Tarasie, alaiul de primire uimeşte pe solii Apusului mai ales prin ordinea desăvârşită, seriozitatea şi disciplina oştenilor din unităţile aduse pentru protocol. La mirarea şi întrebările oaspeţilor, li se răspunde că aceşti ostaşi sunt „Oamenii Măriei sale “(însuşi titlul romanului), care servesc pe Ştefan Vodă, fără plată, de buna lor voie, în scopul apărării patriei. Era un lucru neobişnuit în acele vremuri, mai ales în Apus. Este prezentată apoi primirea solilor apuseni la curtea domnească din Vaslui, cu obiceiurile şi părerile oaspeţilor despre viaţa moldovenilor. Adevărate pagini de monografie cuprind în continuare informaţiile

26

despre răzeşii din Ţara de Sus, despre călăreţii moldoveni, despre petrecerile lor sau despre răzeşii din Ţara de Jos. Romanul se încheie cu lupta de la Podul - Înalt, unde Ştefan cel Mare a obţinut o răsunătoare victorie, cu pierderi grele însă din rândurile ”oamenilor măriei sale”. Morţi sunt Manole Păr - Negru, Simion Jder, bătrânul Căliman şi fiul său Samoilă pe care însuşi Ştefan cel Mare îi plânge alături de întreg nordul. Ceilalţi eroi, ca şi Ionuţ Jderi, se îndreaptă spre împlinirea datoriilor faţă de viaţă, faţă de Ştefan cel Mare. Dar lacrimile pentru morţii dragi nu ştirbesc munca pentru apărarea în continuare a ţării, a celor rămaşi în viaţă. Însuşi Ştefan dictează scrisorile diplomatice în care vesteşte biruinţa şi noul pericol, mai mare, pentru care cere ridicarea întregii creştinătăţi. Descrierea luptei se realizează în trei momente fiind realizată de către scriitor cu o artă regizorală perfectă; pregătirea luptei, desfăşurarea şi sfârşitul ei. În realizarea tabloului luptei de la Podul - Înalt se recurge la procedeul amplificării epopeice obţinut prin comparaţii şi hiperbole. Compoziţional întregul pasaj al descrierii este realizat prin alternarea imaginilor de la o tabără la alta. Sadoveanu depăşeşte dimensiunile evenimentului istoric, proiectându-l în fantastic, ceea ce justifică substituarea urdiei prin imaginea unui balaur cu multe capete. Scena confruntării cu balaurul se repetă canonic, de-alungul întregului text căpătând astfel o funcţie compoziţională de relaţie între cele trei părţi ale acesteia. Mesajul patriotic, dimensiunea romantică localizarea temporală stau toate sub imperiul persoanlităţii lui Ştefan, care mişcă direct şi indirect forţele angajate în luptă. Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan este mitizat. El are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheaţă toţi. Este drept şi cinstit şi puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleşi cu grijă în rânduiala ce o instaurează în ţară. Sadoveanu vede în Ştefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit şi cel mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”; dar, în acelaşi timp îi menţine într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalte personaje, prin poveştile şi întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalţe deasupra celorlalţi. Ştefan cel Mare este un om al Renaşterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forţă coordonatoare a realităţii. Înfăptuieşte ordinea în planul uman dar şi la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învăţat dar şi atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este, un personaj justiţiar instaurând în Moldova siguranţa şi spiritul dreptăţii.

27

Mijloacele limbii folosite de Sadoveanu Remarcăm în special arhaicitatea textului care rezultă din construcţii sintactice cronicăreşti şi din muzica domoală a cuvântului ales cu grijă, pentru funcţia lui evocatoare. Lexicul arhaic are funcţia unui element de sugestie, la care putem adăuga cuvinte din universul caracteristic armatei moldoveneşti sau turceşti. Întâlnim construcţii perifrastice cronicăreşti, construcţii metaforice, construcţii arhaice şi lexic folosite cu sens figurat, folosirea perfectului compus care exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă dar care dinamizează acţiunea. Întâlnim de asemenea schimbarea frecventă a diatezelor, alternarea perfectului simplu cu prezentul indicativ şi punctarea naraţiunii cu formă reflexivă. Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerări îl ajută pe Sadoveanu să detalieze bătălia în momentele ei fundamentale. La acestea mai adăugăm prezenţa unor fricative şi siflante ca ş, s, z, ţ sau a unor vibrante ca r care dau efect sonor cuvintelor dar contribuie şi la impresia auditivă sub care este concepută bătălia.

Concluzii: Perioada interbelica a romanului romanesc e o perioada de efervescenta spirituala nemaiantalnita in cultura noastra. Viata culturala cunoaste infaptuiri stralucite, multe din ele cu ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brancusi trec de hotarele tarii) dar si de degradari dezolante in anii fascismului. Niciodata literatura romana n-a avut intr-o singura perioada atatia reprezentanti ilustri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, H. Papadat-Bengescu, G.Calinescu, Camil Petrescu…), niciodata n-a trait si o mai aprinsa dispozitie la contestarea valorilor. Tabloul activitatii scriitoricesti prezinta, prin urmare, o mare varietate si complexitate, inregistrandu-se dintr-o tesatura deasa de lumini si umbre puternice. Anii interbelici se caracterizeaza în literatura româna printr-o remarcabila dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european. Romanul românesc îsi largeste tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si problematici mai bogate si mai complexe. Un an de referinta pentru romanul românesc este 1920, când apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu. Pâna la aparitia acestui roman au aparut si alte romane cum sunt "Ciocoii vechi si noi" a lui Nicolae Filimon,

28

"Romanul comanestilor" a lui Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ion Slavici si "Neamul soimarestilor" de Mihail Sadoveanu. "Ion" este însa primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia coplesitoare de viata pe care o degaja. În romanul interbelic se continua inspiratia rurala prin operele lui Sadoveanu, si Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalitati specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfasurare al actiunii este orasul modern. Asa avem creatiile lui Camil Petrescu, Calinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvolta si problema intelectualului stralucit ilustrata de romanele lui Camil Petrescu. În perioada interbelica se intensifica dezbaterile cu caracter teoretic în legatura cu romanul. Astfel Garabet Ibraileanu în studiul "Creatie si analiza" constata existenta a doua principale tipuri de roman: romanul de creatii, care prezinta personajele în deosebi prin comportamentul lor si romanul de analiza care este interesat de viata interioara de psihic. În perioada interbelica romancierii experimenteaza tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele traditionale precum cel balzacian pe care George Calinescu îl foloseste în "Enigma Otiliei". El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului. Ca reprezentant de seama a prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat intemeietor al altor reprezentanti ilustri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, H. Papadat-Bengescu, G.Calinescu, Camil Petrescu...)…

Bibliografie

1.George Călinescu S-a născut în 19 iunie 1899, în Bucureşti. În timpul copilariei el se afla la Botoşani şi Iaşi.Urmeaza liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti, ultima clasă o termină la Liceul Internat din Iaşi şi susţine bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1918). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie. Are profesori pe N. lorga, Vasile Pârvan, C.

29

Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu. M. Dragomirescu, Ov. Densusianu şi Ramiro Ortiz. Din 1919 datează primele încercări literare, trimite versuri şi maxime la revista „Sburătorul” şi frecventează cenaclul condus de E. Lovinescu. în 1921 călătoreşte în Italia, publică în revista „Roma” (1922). condusă de Ramiro Ortiz. despre care G. Călinescu se va exprima mai târziu cu un mare respect: „Tot ce-am învăţat în Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. In 1923 susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceza şi româna. Activitate didactică la Bucureşti şi Timişoara (1924). Pleacă în Italia pentru specializare, cu o bursă pentru doi ani la „Şcoala Română din Roma”, condusă de Vasile Pârvan. Face intense cercetări arhivistice, deprinzând tehnica strângerii documentelor şi informaţiilor, ce-i va fi atât de folositoare în viitoarele lucrări. In 1926 întors în ţară, publică versuri la „Universul literar” şi la „Sburătorul”. Se bucură de atenţia lui E. Lovinescu, determinându-1 pe acesta să exclame: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”. Devine redactor la a treia serie a „Sburătorului” (19261927), alături de E. Lovinescu, F. Aderca, P. Constantinescu, VI. Streinu. Între 1926 şi 1937 este profesor la Liceul „Gh. Şincai”, coleg cu E. Lovinescu, I.M. Raşcu, Al. Graur, Gh. Nedioglu. Publică în revista „Viaţa literară”, polemizează asupra unor probleme actuale ale criticii, conduce revista „Sinteza” (nr. 1-3). Colaborează la „Gândirea” cu studii despre Lovinescu, Ionel Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu, N. Crainic. Anul 1928 este momentul cristalizării depline a conştiinţei sale de critic: „S-a isprăvit - e de neînlăturat - sunt critic”. În 1930 devine redactor al revistei „Roma”, editează revista „Capricorn” (nr. 1. 2). Publică în „Vremea” şi desfăşoară o bogată activitate de comentator al actualităţii literare în revistele „Universul literar”, „Viaţa românească” şi, cu deosebire, în „Adevărul literar şi artistic”. Călătoreşte în Franţa şi în Italia. Editează revista săptămânală de critică şi informaţie literară „Jurnalul literar” (1 ian. - 31 dec. 1939). Publică „Principii de estetică” (1939), tipăreşte „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941). Lucrarea fusese proiectată în două volume, dar în toamna anului 1940 G. Călinescu îi propunea lui Al. Rosetti „să facem din tot, oricât de gros (să zicem 800 pag. din cauza clişeelor), un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 anunţă finalizarea volumului

30

În 1943 publică piesa - parabolă Sun sau Calea neturburată (Mit mongol), îşi reia activitatea publicistică în „Vremea”, unde continuă „Cronica mizantropului”. Tipăreşte „Istoria literaturii române”. Compendiu (1945), Impresii asupra literaturii spaniole (1946) Din 1945, cu câteva întreruperi, devine profesor de istoria literaturii române moderne la Facultatea de Litere din Bucureşti. În 1947 apare la Bucureşti seria nouă a revistei „Jurnalul literar”; devine membru al Academiei Române, dar este eliminat ca profesor din universitatea bucureşteană. Publică însă intens: Bietul Ioanide, roman (1953), Nicolae Filimon (1959), Scrinul negru. roman (1960), monografia Gr.M. Alexandrescu (1962), volumul de poezii Lauda lucrurilor (1963), Cronicile optimistului (1964). G. Călinescu moare la 12 martie 1965, în Bucureşti. Postum apar câteva lucrări originale şi multe culegeri: Estetica basmului; Vasile Alecsandri (1965); Opere, vol. I-XVII (1965-1983); I. Eliade-Rădulescu şi şcoala sa; Studii şi cercetări de istorie literară (1966); Scriitori străini; Ulysse (1967), Universul poeziei; Gâlceava înţeleptului cu lumea (Cronica pesimistului şi optimistului. 1927-1949), vol. I—II, 1973-1974. în 1982 i se retipăreşte Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a Iia. revizuită şi adăugită (ediţie de Al. Piru). OPERA LUI GEORGE CALINESCU ** Studii de estetică şi literatură universală Principii de estetică (1939) Impresii asupra literaturii spaniole (1946) Sensul clasicismului (1946) Studii şi conferinţe (1956) Scriitori străini (1967) Ulysse (1967) ** Poezie Poesii (1937) Lauda lucrurilor (1963) ** Teatru Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940) Ludovic al XIX-lea (1964) Teatru (1965) ** Proză Cartea nunţii (1933)

31

Enigma Otiliei (1938) Trei nuvele (1949) Bietul Ioanide (1953) Scrinul negru (1965) ** Istorie şi critică literară Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) Opera lui Mihai Eminescu (1934) Viaţa lui Ion Creangă (1938) Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) Istoria literaturii române. Compendiu (1945) Universul poeziei (1947) Nicolae Filimon (1959) Gr. M. Alecsandrescu (1962) Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964) Vasile Alecsandri (1965) ** Publicistică Cronica mizantropului, Cronica optimismului (1964) Ulysse (1967) ** Impresii de călătorie Kiev, Moscova, Leningrad, 1949 Am fost în China nouă, 1953 ** Lucrari in alte limbi Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

2. Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu s-a nascut la Pascani pe 5 noiembrie 1880. El a fost fiul lui Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursaki. El intra la scoala primara în 1888 si are ca învatator pe domnul Busuioc. Patru ani mai târziu, în 1892 autorul întra la gimnaziul "Alecu Donici" din Falticeni. În perioada 1893 – 1896 el are primele încercari de a scrie proza si versuri. În toamna anului 1897 intra la "Liceul National" din Iasi. În acelasi an apar primele sale publicatii. De-a lungul liceului el publica primele sale povestiri sub diferite pseudonime.

32

În 1900 termina liceul si devine student la facultatea de drept din Bucuresti, pentru ca un an mai târziu sa revina la Pascani, unde se casatoreste cu Ecaterina Balu. În 1902 este încorporat în armata. Dupa terminarea acesteia, el lucreaza cu st. O. Iosif si se stabileste la Bucuresti. În 1904 apar primele sale patru volume: "Povestiri", "soimii", "Dureri Înabusite" si "Crâsma lui mos Precu", iar în anul urmator el ajunge subsef de birou în Ministrul Artelor si mai editeaza si alte volume, precum "Comoara dorobantului". În 1906, nemultumit de viata din Bucuresti, se muta în Falticeni, unde ramâne pâna la începutul Primului Razboi Mondial. În anul urmator, al marilor rascoale taranesti, autorul este preocupat intens de soarta taranilor. În 1908 apar noi volume: "O istorie de demult" si "Duduia Margareta" si în 1909 colaboreaza din nou cu St. O. Iosif în vederea realizarii revistei "Cumpana". În 1910 vine la conducerea Teatrului National din Iasi si mai târziu scoate volumele: "Povestiri de sara", "Apa mortii", "Povestiri de petrecere si folos". În 1915 apare "Neamul soimarestilor", unul din cele mai izbutite romane istorice sadoveninene. În timpul razboiului apar volumele "Foi de toamna" si "File sângerate". Autorul îsi muta familia la Iasi, în casa lui Kogalniceanu. Dupa terminarea razboiului, Sadoveanu scrie volumele: "Frunze-n furtuna", "Umbre", "Sandra Lapusneanu" si "Cocostârcul albastru". În 1924 el colaboreaza intens la publicatia "Lumea" si în anul urmator scoate romanul "Venea o moara pe Siret". În 1928 ies de sub tipar: "Hanul Ancutei", "Demonul tineretii" si "Împaratia apelor". În 1930 apar: "Departari", "Istoria Sfintilor Valaam si Ioasif de India" si "Baltagul", cea mai puternica povestire sadoveniana. În anii urmatori autorul publica numeroase alte volume: "Maria sa puiul padurii", "Nunta domnitei Ruxandra", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic", "Creanga de aur", "Viata lui stefan ce Mare", "Noptile de sânziene", "Cele mai vechi amintiri", "Fratii Jderi" si "Pastele blajinilor". În 1936 vine la Bucuresti si devine directorul ziarelor "Adevarul" si "Dimineata". În continuare apar volumele: , "Cazul Eugenitei Costea", "Istorisiri de vânatoare" , "Valea Frumoasei", "Ochi de urs", "Morminte", "Ostrovul lupilor", "Anii de ucenicie", "Caleidoscop" , "Fantazii rasaritene", "Pauna Mica", "Mitrea Cocor" si "Nicoara Potcoava", "Aventura în lunca Dunarii". În 1955 este sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste de 75 de ani. Iar în 1960 este din nou sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste

33

de 80 de ani. Iar în 1961, pe 19 octombrie, Mihail Sadoveanu moare în Bucuresti si este înmormântat în cimitirul Bellu. OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU In anul 1904 are debutul Editorial cu patru cărţi: - Povestiri, - Şoimii, - Dureri înăbuşite - Crâşma lui Moş Precu, fapt pentru care N.lorga numeşte acest an anul Sadoveanu. Publică aproape 100 de volume, între care: - Floare ofilita(l905), - Apa morţilor(1911), - Neamul Şoimareştilor (1915), - Ţara de dincolo de negură (1926), - Hanu Ancuţei (1928), - Impărăţia apelor (1928), - Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929), - Baltagul (1930), - Creanga de aur, - Locul unde nu s-a intamplat nimic(1933), - Fraţii Jderi (1935-1943), - Nada Florilor( 1951). TEME ALE OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU : (Universul literar) Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii române, cum l-a numit Geo Bogza , Ştefan cel Mare al literaturii române cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională. 1. Viaţa satului romanesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii sadoveniene, întrucât ţăranul român a fost principalul meu erou, mărturisea Sadoveanu într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului Baltagul). Puternic individualizat în literatura romană, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice: - ţăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;

34

- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi imemoriabile; - răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane; - universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă: Fa-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului (...), să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă (La noi în Viişoara); - înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din vreme adâncă. Opere reprezentative: Povestiri - volumul de debut; povestirile in drum spre Hârlău, Păcat boieresc, Bordeienii din volumul Dureri înăbuşite, opere de maturitate de o reală valoare literară; Hanu Ancuţei, în care cele nouă povestiri ilustrează o lume arhaică, povestitorii sunt ţărani care retrăiesc întâmplări de demult,; din vreme veche'şi care au vocaţia confesiunii, plăcerea de a istorisi întâmplări petrecute în locuri specific sadoveniene: hanul, moara, crâşma; Baltagul, roman ce ilustrează viaţa arhaică, aspră şi plină de pericole a ţăranilor de la munte, oieri sau tăietori de lemne, care-şi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic asemănător celui dirl Mioriţa, conducându-sc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti. 2. Spaţiul închis al oraşului de provincie, al târgului inert, care distruge puritatea sufletului omenesc: - oraşul este un spaţiu mohorât, lipsit de vitalitate, în care se petrec drame cauzate de monotonia vieţii de provincie; - personajele sunt slujbaşi mărunţi, meşteşugari, boieri fără vitalitate, care se mişcă într-o lume cenuşie, strivitoare de viaţă, ce sugerează platitudine spirituală; - oamenii oraşelor sunt victime ale tristeţii, însingurării şi suferinţei provocate de eşecul spiritual; Opere reprezentative: romanele Floare ofilită, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Apa morţilor, Haia Sanis. , 3. Romanul istoric. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric, ce ilustrează istoria Moldovei în trei etape: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVI-lea (Ion Vodă cel Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa. Vasile Lupu, Duca-Vodă). Mihail Sadoveanu reconstituie, în principal, două aspecte istorice: - Epoca de glorie a Moldovei în care eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic, fiind conturaţi din acumulări de calităţi şi care. prin îmbinarea elementelor clasiciste cu cele romantice, devin personaje legendare. Ei sunt caracterizaţi de

35

trăsături spirituale ţărăneşti, setea pentru adevăr şi dreptate, vitejie, curaj, putere de sacrificiu, dorinţă de libertate. Opere: Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor. Epoca de decădere jalnică a Moldovei, în timpul domniei lui Duca-Vodă, un despot lacom, egoist, impasibil la viaţa grea a oamenilor, necruţător şi rău, inuman, ducând o viaţa izolata din pricina firii lui închise, necomunicative. Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă are la baza construcţiei literare motivul străinului, care observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei sale prin Moldova (Montesquieu.- Scrisori persane; Vasile Alecsandri - Balta Albă). . 4. Tema naturii se regăseşte la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele care descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor româneşti, de aceea prozatorul a fost supranumii poet al naturii. Trăsăturile principale ale aspectelor naturii ilustrate de, M.Sadoveanu s-ar.putea sintetiza astfel: - frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti; - profunda comuniune a omului cu natura, care capătă diferite ipostaze aparte în proza sadoveninană: -natura - loc de linişte şi reflecţie pentru om; - natura ca stare sufletească, adică orice simţire, zbucium al sufletului uman se proiectează în natură şi prin natură; - natura - refugiu al echilibrului şi libertăţii depline a omului; - natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele existenţiale, apărându-l de pericolele ce i-ar putea distruge sufletul, simţirea. Opera reprezentativă este Ţara de dincolo de negură, care ilustrează lumea mirifică, primitivă şi poetică a Deltei Dunării. Personajele sunt oameni cu patima istorisirii, a confesiunii şi au îndeletniciri singuratice: pescari şi vânători rămaşi etern credincioşi acestor tărâmuri. Lovinescu spunea despre lumea oamenilor şi a necuvântătoarelor ilustrate în acest volum că este cea mai înalta expresie a instinctului de sălbăticie. Stilul. Cea mai uimitoare izbândă a lui Mihail Sadoveanu este aceea cu privire la limbă, spunea George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care reiese farmecul şi vraja pe care o degajă întreaga sa proză: - solemnitatea este dată de epitete, comparaţii, metafore elogiative, de premărire a spiritului ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice; -arhaitatea — este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale (a se tângui pentru a se vâita, cetăţuie pentru cetate, lunatice pentru femei nebune, lăcaş pentru mănăstire etc.);

36

- muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, o partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu, auzindu-se lina jeluire a doinelor, viforul strigătelor de război, larma petrecerilor cu vin şi lăutari, vaietele noroadelor învinse, dominate de poruncile aspre ale voievodului (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Timpul în care se petrec întâmplările, faptele din întreaga sa proză este un timp mitic, un timp al credinţelor strămoşeşti, într-o lume arhaică, primitivă, foarte puternic legată de natura înconjurătoare, un timp care se măsoară după semnele vremii, după superstiţii, după legi strămoşeşti nescrise, dur păstrate cu sfinţenie de generaţii şi transmise cu credinţă urmaşilor (Baltagul, Hanu Ancuţei). însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările în vreme veche ori în vreme adâncă.

3. Camil Petrescu (1894-1957) Viitorul dramaturg si romancier înzestrat s-a nascut la Bucuresti, dar a ramas orfan de ambii parinti si a crescut la o doica din mahalaua Mosilor. Singur pe lume, micul orfan îsi întelege drama si pune burta pe carte, la Scoala primara din Gura Oborului Vechi, apoi ca bursier intern la Liceul Sf. Sava, unde scrie primele poezii. Orfanul persevereaza si, în 1913, se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. La concursul pentru o bursa ia media cea mai mare. Furtunosul gazetar de stânga N. D. Cocea e modelul sau spiritual (e prototipul viitorului sau erou Gelu Ruscanu) . În 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Însanatosit, ajunge iarasi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. Ambianta razboiului va intra, apoi, în celebrul roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi. În 1918 e eliberat din lagar, revenind la Bucuresti. Scrie piesa Jocul ielelor. Îsi ia cu brio licenta. E profesor la Timisoara. Devine director al Teatrului National din Bucuresti, iar în 1947 membru al Academiei Române. Pâna la moarte, a primit numeroase ordine si medalii culturale, platind si el tribut realismului socialist. Se stinge la 14 mai 1957, la Bucuresti, masivul roman social închinat lui Balcescu Un on între oameni ramânând neterminat. Vasta carte e considerata de I. Negoitescu: întreprindere jalnica. Opera sa rezistenta ramâne cea realizata înainte de razboi, ca si în cazul lui Sadoveanu. E vorba de romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, (1930) si Patul lui Procust (1933); piesele de teatru Jocul ielelor (1918), Suflete tari (1922) s.a. Fisa de prezentare generala a operei

37

lui Camil Petrescu Camil Petrescu este un scriitor extrem de complex ce acopera din punct de vedere artistic mai multe genuri si a carui opera aduce o directie noua in literatura romana modernitatea - aspect care reiese din orientarea catre cultura apuseana, in mod special cea franceza. Astfel, opera sa are mai multe paliere intre care amintim: a) Dramaturgie - "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian", "Mitica Popescu", "Caragiale in vremea lui", "Balcescu"; b) Proza - romane - "Patul lui Procust", "Un om intre oameni", "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", - nuvele - "Turnul de fildes" c) Memorialistica - "Rapid-Constantinopol-Bjoram", "Note zilnice"; d) Filozofofie si estetica - "Doctrina substantei", "Teze si antiteze", "Husserl" - cu introducere in filozofia fenomenologica; e) Lirica - "Transcendentalia"; Versuri - "Ideea", "Ciclul mortii".

4.Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai mari scriitori interbelici din literatura română având o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea acesteia. Scriitorul s-a născut în anul 1885 în judeţul Bistriţa Năsăud în familia învăţătorului Vasile Rebreanu. A absolvit şcoala de subofiţeri şi apoi Academia Militară de la Budapesta. Rebreanu nu este atras de cariera militară şi după o scurtă perioadă în care este funcţionar la primărie reuşeşte să treacă graniţa şi se stabileşte la Bucureşti. Începând cu anul 1909 devine gazetar şi colaborează la „Convorbiri critice”, „Universul literar” şi „Ordinea”, este redactor la „Sburătorul”, după care conduce revista „România literară”. În anul 1939 este ales membru al Academiei Române iar în anul 1940 devine director al Teatrului Naţional. Din bogata sa operă literară amintim : nuvele şi povestiri : „Frământări” – 1912, „Răfuiala”- 1918; romane: „Ion” -1920, „Pădurea spânzuraţilor” -1922 , „Adam şi Eva” -1925, „Ciuleandra” -1927, „Crăişorul” -1929 „Răscolala” -1932.

38

CUPRINS Modele epice in romanul interbelic....................................................pag. 1 Rviste si curente...................................................................................pag. 3 Tipuri de roman...................................................................................pag. 5 Romanul realist-obiectiv, epic „Ion”de Liviu Rebreanu..................pag. 6 Romanul realist de tip balzacian „Enigma Otiliei” de George Călinescu...............................................................................................pag. 8 6. Romanul psihologic „Patul lui Procust” de Camil Petrescu............pag. 14 7. „Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război” de Camil Petrescu.................................................................................................pag. 16 8. Romanul experienţei „ Maitrey”de Mircea Eliade...........................pag. 18 9. Romanul mitic iniţiatic „Baltagul” de Mihail Sadoveanu..............pag. 20 10. Romanul istoric “Fraţii Jderi” - epopee a domniei lui Ştefan cel Mare-.....................................................................................................pag. 23 11. Concluzii...............................................................................................pag. 28 12. Bibliografie George Călinescu………………………………….......pag. 29 13. Bibliografie Mihail Sadoveanu……………………………………....pag. 32 14. Bibliografie Camil Petrescu.................................................................pag. 37 15. Bibliografie Liviu Rebreanu................................................................pag. 38 1. 2. 3. 4. 5.

39