Gestiune Bancara [PDF]

Zitiervorschau

I. Esenţa şi tendinţa dezvoltării gestiunii bancare 1. Conceptul, conţinutul şi principii ale gestiunii bancare. 2. Particularităţi şi scopul gestiunii bancare. 3. Direcţiile principale ale gestiunii bancare: gestiunea finanţelor şi gestiunea personalului. 1. Gestiunea este câmpul în care se interpătrund politicile, oamenii şi administrarea, care iau decizii şi exercită controlul necesar pentru a implementa obiectivele optime în scopul de a asigura dezvoltare, stabilitate şi creştere în afacere Gestiunea bancară are următoarele particularităţi: 1. patrimoniul – reprezintă un capital pe care-l are banca la un moment dat şi care în marea sa parte nu este în proprietatea deplină a băncii. 2. produsul pe care îl formează banca – cumpără bani şi vinde bani – formarea corectă a preţului, dobânzile. 3. personalul – de înaltă calificare şi de fiecare salariat în parte depinde banca – gestiunea corectă a personalului. 4. mijloacele tehnice pe care le utilizează banca. Atribuţiile gestiunii bancare: •

administrarea patrimoniului ce presupune exercitarea dreptului de a utiliza acest

patrimoniu; •

organizarea proceselor de gestiune a patrimoniului;

•

conducerea – legiferarea și detalierea activităților desfășurate;

•

controlul – trebuie să fie permanent (personal şi procesual), auditul intern.

Gestiunea bancară este organizată după următoarele principii: • procesul de gestionare în bancă este un proces complex, fiecare activitate a băncii presupune legătură strânsă atât între diverse domenii cât şi-n timp; • toate atribuţiile gestiunii trebuie corelate între ele ca să formeze un mecanism integru. Gestiunea bancară ca ştiinţă formează recomandări la modul general, iar fiecare bancă este liberă să le utilizeze şi să le dezvolte în conformitate cu specificul activităţii sale. 1

2. Scopul fiecărui gestionar (manager) a unei activităţi bancare este maximizarea profitului. În activitatea bancară acest scop se complică prin necesitatea diminuării riscurilor. Particularităţile gestiunii bancare în vederea realizării scopului sunt următoarele: • capitalul împrumutat este de la persoane fizice – activitatea bancară este strict reglementată de autorităţile monetare; • sistemul de formare a costurilor şi încasărilor bancare; • banca este societate privată formată de obicei ca SA – scopul gestiunii bancar apare ca maximizarea profitului pentru o acţiune. Scopul gestiunii bancar este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o acţiune în condiţiile expunerii minime la risc şi respectând restricţiile impuse de organele de reglementare. Ca strategie globală scopul gestiunii bancare este menţinerea viabilităţii băncii, crearea condiţiilor de activitate a ei atât în prezent cât şi pe viitor. În realizarea scopului său gestiunea bancară este influenţată de următorii factori: 1) factori de ordin intern: - mărimea băncii, structura organizatorică; - politica promovată de bancă şi impusă de acţionari (pol. extensivă şi defensivă); - sistemele de administrare a băncii. 2) factori de ordin extern: - politica de reglementare pe care o duce Banca Centrală; - situaţia economică în ţară; - „nişa” pe care banca o ocupă pe piaţa serviciilor bancare. 3. Pentru atingerea scopurilor sale gestiunea bancară activează în două direcţii: • gestiunea financiară: a) gestiunea performanţelor (managementul global) b) gestiunea riscurilor • gestiunea personalului Gestiunea financiară presupune gestionarea corectă a patrimoniului băncii şi contabilizarea lui – se mai numeşte gestiunea bilanţului bancar. 2

Activitatea de management financiar presupune crearea condiţiilor de atragere şi gestionarea clienţilor, vânzarea serviciilor bancare – sfera de producţie. Gestiunea personalului presupune gestionarea angajaţilor prin formarea colectivului de muncă, organizarea lui, dirijarea şi controlul. În mg. financiar se utilizează metode matematico-financiare, pe când mg. personalului presupune abilităţi din domeniul psihologiei. Pentru mg. personalului se utilizează următoarele metode: •

formarea unui contract de muncă în care se vor stipula toate

drepturile şi obligaţiile angajaţilor; •

crearea unui sistem de reciclare a cadrelor, activitatea

bancară se bazează pe inovaţii; •

crearea unui sistem de stimulente pentru personal;

•

crearea unei structuri clare de atribuţii a fiecărui angajat;

•

minimizarea factorului de dublare a funcţiilor.

3

II. Structura organizatorică a băncii comerciale.

1. Tipuri de structuri organizatorice. 2. Caracteristica gestiunii băncii cu diferite structuri organizatorice. 3. Deschiderea unităţilor teritoriale a băncii.

1. Structura organizatorică – totalitatea de unităţi teritoriale ale unii bănci coordonate printr-un sistem unic de gestiune. Tipuri de structuri organizatorice: •

Bancă cu un singur sediu;

•

Bancă cu mai multe sedii: centrală şi un număr

de sucursale, filiale, agenţii; •

Holdingul bancar.

Particularităţile de acţiune ale diferitor structuri organizatorice sunt: 1.Banca cu un singur sediu – toate serviciile sunt prestate într-un singur loc. Pozitiv Negativ • Este mult mai rapid circuitul informaţiei ce • Numărul limitat de clienţi datorită arealului favorizează clientul.

mic pe care-l deserveşte banca.

• Concentrarea administraţiei bancare şi a • Banca nu are diversificarea riscului în secţiilor comerciale ale băncii în același

teritoriu fiind foarte dependentă de situaţia

local

economică a unei regiuni.

presupune

verificarea

strictă

a

personalului – optimizarea activităţii lui. • Economisirea cheltuielilor de întreţinere a administraţiei. 2.Banca cu mai multe sedii presupune o structură complexă formată din centrală şi o serie de sucursale, filiale, agenţii. Pozitiv • Apropierea

băncii

de

clientelă

majorându-și numărul clienţilor.

Negativ – • Cheltuieli duble de administrare. •

Durata operaţiunilor este mai mare. 4

• Posibilităţile de diversificare a riscurilor pe • teritoriu.

Limitarea sferei decizionale în cadrul filialelor – pierderea clientelei.

• Posibilitatea de a lărgi sfera de activitate • prin

implementarea

unor

servicii

pe

Îndepărtarea

în

teritoriu

a

administraţiei bancare de sfera comercială –

teritoriu dat.

ineficienţa activităţii filialelor.

3. Holdingul bancar presupune că banca este o componentă a unei companii financiare mari (presupune bază legislativă specifică). Există trei tipuri: - Holdinguri cu o singură bancă; - Holdinguri cu o bancă care are filiale; - Holdinguri cu mai multe bănci și mai multe societăți financiare nebancare. Pozitiv Negativ • Posibilitatea de diversificare pe piaţa • Asumarea de către bancă a tuturor financiară a serviciilor.

riscurilor financiare inclusiv acelora din

• Posibilitatea de a apela la capitalul firmei nebancare la necesitate.

sfera nebancară. •

Complicarea

evaluării

corecte

a

• Posibilitatea acordării unui larg spectru de

capitalului la un moment dat – are loc

servicii unui şi aceluiaşi client în acelaş loc.

eroarea între coeficienţii de performanţă a băncii.

2. Există două tipuri de gestiune a băncii cu mai multe sedii: • Gestiunea centralizată; • Gestiunea decentralizată. Gestiunea centralizată – presupune limitarea absolută în drepturi de decizie a filialelor cu stabilirea setului de probleme asupra căruia filiala poate acţiona independent – filiala nu are banii săi, filiala nu are dreptul să utilizeze individual resursele acumulate. Pozitiv: - se poate corela repede cu fluxul financiar; - excluderea dublării funcţiei; - posibilitatea de a utiliza un personal mult mai competent şi calificat pentru luarea deciziilor la nivel de centrală; - micşorarea riscului datorită controlului permanent asupra filialei; 5

- economia cheltuielilor pentru prelucrarea documentelor; - posibilitatea de a verifica în permanenţă activitatea filialelor şi de a planifica viitorul ei; - posibilitatea de a transfera excesul de mijloace de la o filială cu excedent de resurse la alta care are necesităţi (deficit de resurse) financiare. Negativ: -

îngreunează transferul informaţiei de la filială la centrală în unele cazuri generând riscuri operaționale (posibilităţi de erori);

- posibilitatea de pierdere a clientului datorită scăderii operativităţii deservirii lui; - monopolizarea deciziilor de centrală nu dau posibilitatea de formare a personalului competent la nivel de filială. Gestiunea decentralizată – presupune înzestrarea filialelor cu drepturi decizionale asupra unui spectru larg de probleme, lăsând în competenţa centralei doar deciziile ce prevăd strategia de dezvoltare precum şi cele ce implică riscuri financiare majore. Tot ce-i pozitiv la sistemul centralizat este negativ la sistemul decentralizat. Pozitiv: - rapiditatea deservirii clienţilor; - posibilitatea formării personalului competent la filiale, a unor modele de gestiune separate. Negativ: - expunerea în măsură mai mare la riscuri; - imposibilitatea transferării excesului de mijloace băneşti de la o filială la alta. 3. O bancă poate avea următoarele tipuri de unităţi teritoriale: a) sucursale; b) filiale; c) agenţii; Sucursala – este unitate teritorială care se formează la nivelul unor regiuni sau teritorii mari. Se aseamănă centralei, are consiliul de directori. Are un sistem al aparatului administrativ destul de complex, este relativ autonomă în decizii şi are dreptul să efectueze practic tot spectrul de servicii elaborat de centrală.

6

Filiala se poate subordona atît direct centralei cît şi sucursalei. Are un spectru restrâns de servicii şi se poate supune sistemului centralizat şi decentralizat. Acordă serviciile de creditare, depozitare şi decontare. Agenţia este o structură teritorială care are dreptul să efectueze un singur tip de servicii. Are o structură de personal simplificată.

7

III. Gestiunea personalului bancar.

1. Esenţa gestiunii personalului bancar. 2. Organele de conducere a băncii. Organigrama bancară. 3. Politica de cadre a băncii comerciale. 1. Gestiunea personalului presupune un sistem de organizare, instruire şi gestionare a resurselor umane în aşa mod în care ele să realizeze strategiile bancare cu cât mai mici posibile cheltuieli. Scopul gestiunii bancare – de a optimiza structura personalului bancar şi de a majora gradul de calificare a personalului pentru a crea un mediu eficient de activitate a băncii. Pentru a realiza scopul gestiunii personalului vom răspunde la următoarele probleme: a) numărul optim de persoane necesare unei bănci pentru activitate; b) gradul de calificare al acestui personal. Atribuţiile gestiunii bancare pentru optimizarea personalului său: 1) organizarea procesului de lucru în mod optimal pentru bancă. Se analizează structura organizatorică a băncii pentru a calcula numărul de persoane după posturi precum şi gradul minim de calificare necesar pentru fiecare post. Totodată se stabileşte structura ierarhică; 2) optimizarea calităţii posturilor pentru a evita dublarea atribuțiilor (personalului) şi determinarea gradului de abilitate; 3) formarea abilităţilor angajaţilor în domeniul eticii bancare; 4) verificarea şi dirijarea personalului atât pe verticală cât şi pe orizontală. Corelarea tuturor atribuţiilor va forma un management a personalului eficient şi va diminua cheltuielile de deservire aferente angajaților. Creând anumite obligaţii în sarcina personalului său, banca va asigura şi condiţii de muncă eficiente care vor presupune atât dotarea cu tot necesarul a locului de muncă cât şi stimularea personalului şi remunerarea lui. 2. Toate atribuţiile gestiunii personalului se vor executa absolut de toate structurile de conducere ale băncii de la cele mai mari la cele mai mici. Toţi angajaţii se vor supune acestor atribuţii. Fiecare bancă este organizată ca o SA, de aceasta depinde structura gestiunii bancar şi a organelor de conducere în special. În cadrul băncii identificăm 7 posturi de management dintre care 4 pe orizontală şi 3 pe verticală. 1) Adunare generală a acţionarilor este organul suprem de decizie la care contribuie toţi acționarii care au participat la capitalul social a băncii. Are în viziune următoarele probleme: • formarea strategiei de dezvoltare a băncii; • stabilirea sferelor prioritare de dezvoltare a băncii; • adoptare statutului şi a planurilor strategice ale băncii; • adoptarea bilanţului anual şi repartizarea profitului; 8

• •

decizii de majorare a capitalului; numirea consiliului de administraţie. 2) Consiliul de administrare este format de acţionari majoritari (min 3, max. 21) 3) Consiliul de directori – blocul general de management (angajaţii băncii) – poartă responsabilitatea integrală inclusiv faţă de acţionari, de administraţia băncii, de profitabilitatea şi stabilitatea băncii. În CD intră conducerea băncii, preşedintele CD este şi preşedintele băncii. 4) Şefii de direcţie – blocul activităţii comerciale – toată activitatea băncii care aduce profit. 5) Finanţele – se include gestiunea băncii ca oricare altă întreprindere. Intră: contabilitatea, casieriile, secţia decontărilor interbancare. 6) Automatizarea – răspunde de reţelele informaţionale ale băncii. Intră:secţia de constituire a programelor informatice, menţinerea reţelei de transfer de informație. 7) Administrarea băncii – sectorul juridic, sectorul de personal și formarea cadrelor, sectorul privind aprovizionarea.

Adunarea generală a acţionarilor Consiliul de administrare Comitete

Consiliul de cenzori

Consiliul de directori comerţ

finanţe

administrare

automatizare

Toţii şefii de direcţie formează gestiunea mijloc sau gestiunea curentă. Comitetele sunt întrunite pentru a verifica activitatea băncii pe anumite domenii (comitetul de creditare, comitetul de gestionarea activelor şi pasivelor, comitetul de risc). Consiliul de cenzori – auditul intern. 3. Politica de cadre a unei bănci este totalitatea acţiunilor prescrise într-un regulament specific pe care le poate întreprinde gestiunea bancară în vederea optimizării structurii organizatorice a băncii. Funcţiile politicii de cadre sunt: • optimizarea fiecărui post în cadrul băncii şi excluderea dublării posturilor; • decentralizarea primirii deciziilor şi stabilirea pentru fiecare verigă ierarhică ce decizii poate lua; 9

• prescrierea clară a tuturor atribuţiilor pentru fiecare post. Atribuţiile politicii de cadre: 1. Angajarea presupune stabilirea abilităţilor/competențelor minime faţă de fiecare candidat: a) abilitatea profesionistă; b) abilitatea de ordin tehnic; c) abilitatea de ordin intelectual general; d) abilitatea de cunoaştere a situaţiei economice în ţară. 2. Instruirea se face cu scopul ridicării calificării personalului din următoarele cauze: a. dorinţa de a propune persoanei un alt post în alt domeniu de lucru; b. ridicarea calificării în urma introducerii unor inovaţii; c. pentru a dota personalul cu mai multe cunoştinţe din domeniile conexe; Instruirea se poate face cu forţe proprii sau prin reciclare la instituţii şi organizaţii specifice. 3. Stimularea prevede 2 tipuri de remunerări: • materială – prin salarii şi prime • morală – prin sistemul de rating-uri şi alte elemente de ordin psihologic. Politica de cadre va stabili raportul dintre stimularea morală şi stimularea materială. 4. Concedierea se face din două motive: - reducerea postului în cadrul băncii; - în urma unor încălcări ale obligațiilor de serviciu. Politica de cadre stabileşte clar pentru ce persoana va fi imediat concediată. 1)

Ponderea personalului calificat la bancă. Nr. Pers. Stud. superioare K1= ---------------------------- * 100% Nr. Tot. de pers.

2) Ponderea personalului tânăr. Pers. tânăr K2 = ------------ *100% Nr. total 3) Ponderea cheltuielilor salariale. Suma tot. salarii K3 = ----------------------------- *100% Ch. operaţionale (fără dob.) 4) Ponderea organelor de conducere. Suma ch. pentru top mg. (CD), mg. curent, CA K4 = -------------------------------------------------Ch. totale salariale

10

IV. Securitatea în domeniul bancar. 1. Riscul de fraudă. 2. Etica bancară. 3. Securitatea bancară. 1. Frauda este însuşirea unui bun material sau nematerial aflat în custodie sau gestiune a unei persoane. Frauda este echivalată cu furtul. Sursa apariţiei fraudei: • frauda bancară internă: - fraudă intenţionată – cel care o comite are rea intenţie; - frauda neintenţionată – prin eroare, nu intenţionează de bună voinţă; • frauda bancară externă: - frauda cu acces fizic – spargerea băncii; - frauda cu acces electronic – hackerii. La frauda internă se mai adaugă şi corupţia. Cauzele apariţiei fraudei interne: 1) gândirea eronată a personalului; 2) controlul slab al personalului din partea băncii; 3) voinţa slabă a individului poate fi cauzată de: dorinţa de a trăi peste posibilităţile financiare; întreţinerea altor persoane; abuzul cu jocuri de noroc. Corupţia - efectuarea unui serviciu suplimentar contra unei plăţi din partea clientului. 3 tipuri de corupţie: 1. corupţie prin autoritate, nu presupune încălcarea normei bancare pentru plată, ci pentru semnătură; 2. corupţie prin eroare, clientul plăteşte pentru ca angajaţii băncii să comită intenţionat o greşeală în favoarea clientului; 3. corupţie prin relaţii de subaltern sau rubedenie, nu se plăteşte, angajatul comite greşeală pentru că este rudă sau subaltern. Fraudele interne se pot efectua ca crime ascunse şi neascunse. Crimele ascunse presupun acoperirea sumei extrase printr-un set de documente de obicei falsificat. Crimele neascunse presupun extrageri de sume prin asumarea nelegitimă a lor fără a fi documentate (se efectuiază în contabilitatea bancară când se comite o eroare la transfer din cont în cont în contabilitate sau prin asumarea unor venituri generate de anumite operaţiuni bancare). Frauda externă este comisă de un neangajat al băncii. Cauzele fraudei externe: 1. sistemul slab de securitate bancară; 2. comportamente ostile către banca din partea foştilor angajaţi; 11

3. nivelul jos de protecţie a reţelelor informaţionale; 4. nerespectarea codului de etică bancară la compartimentele cu acces la informaţie Cauza cea mai importantă de apariţie a fraudei bancare este gestiunea incorectă a personalului. Riscul de fraudă are mecanisme de eliminare (căile de luptă cu frauda bancară): depistarea viciilor (financiare) aferente personalului la momentele oportune; crearea unui climat psihologic favorabil în colectivul bancar, prin intermediul căruia fiecare angajat să se simtă atât protejat cât şi verificat; crearea unui sistem de rotaţie a cadrelor; existenţa unui serviciu psihologic; testarea şi verificarea sistemelor informaţionale ale băncii, introducerea inovaţiilor cu acurateţe în aceste sisteme; crearea unui sistem de verificare a personalului şi a subunităților în care se prestează servicii. 2. Etica bancară presupune un sistem de reguli şi norme de conduita destinate personalului bancar atât vizavi de colectivul de muncă cât şi faţă de clienţi. În primul rând setul de norme este format printr-un document numit „Codul de etică morală”. Scopurile existenţii acestui cod sunt: 1. acordarea serviciilor (clienţilor) în mod corect şi cu o amabilitate maximă pentru a menţine fiecare client; 2. acţiunile faţă de clientelă trebuie să fie corecte şi rezonabile, ceea ce presupune accesul clientului la toate serviciile oferite de bancă doar în măsura în care el corespunde cerinţelor formulate de bancă pentru fiecare din acest serviciu; 3. acordarea asistenţei clientului privitor la funcţionarea conturilor lui, ceea ce presupune gestionarea clientului şi informarea lui pe tot timpul relaţiilor lui cu banca; 4. menţinerea integrităţii şi a securităţii mijloacelor aflate în custodia sau gestiunea băncii. În cadrul menţinerii integrităţii şi siguranţei apare problema divulgării informaţiilor, pe de o parte clientul are dreptul la toată informaţia din conturile sale, pe de altă parte el are dreptul ca această informaţie să fie confidenţială pentru alte persoane. Banca va divulga informaţia cu referire la clienţii săi doar în cazurile când este impusă de legislaţie. Informația va fi divulgată doar la cererea organelor fiscale sau judiciare şi doar la existenţa prescripţiei care acordă dreptul verificării clientului în cauză. În vederea dezvoltării relaţiilor între salariați, codul de etică presupune următoarele: a. relaţiile între personal vor fi strict de serviciu și doar în măsura necesară de conlucrare, toate problemele fiind rezolvate pe cale amiabilă; b. se vor respecta strict relaţiile între organele de conducere şi subalterni; c. transmiterea de informaţie în colectiv va fi limitată de necesarul pentru lucru. 3. Securitatea bancară presupune sistemul de protecţie a informaţiilor bancare şi a mijloacelor financiare aflate în gestiunea băncii. Existenţa unui sistem de securitate sănătos în bancă este cauzat de următoarele: 1. majoritatea resurselor financiare ale băncii sunt împrumutate, păstrarea integrităţii lor presupune păstrarea stabilităţii băncii; 12

2. un sistem de securitate slab favorizează fraudele bancare, informaţia despre fraude comise în cadrul băncii va submina autoritatea băncii pe piaţă precum şi în faţa clienţilor săi; 3. existenţa unui sistem de securitate condiționează posibilitatea băncii de a majora şi diversifica serviciile. Un sistem de securitate slab în schimb generează cheltuieli suplimentare pentru bancă pentru finanţarea fraudei sau îmbunătățirea sistemului de securitate existent. Sistemele de siguranţă pot fi: • securitatea fizică – păstrarea integrităţii fizice a bunurilor materiale a băncii, banilor; • securitate informaţională – păstrarea integrităţii informaţiei bancare. Pentru îmbunătățirea sistemului de securitate se vor utiliza următoarele căii:  se va verifica sistemul de pază externă a băncii pentru a depista persoanele suspecte şi a le îndepărta de căile de acces din bancă;  se va verifica identitatea clientelei;  se vor implementa sisteme de protecţie moderne în special pentru reţelele de calculatoare;  se va crea un sistem de luptă contra riscului de fraudă (vezi mai sus).

13

V. Riscurile bancare. 1. Noţiune generală de risc. Clasificarea riscurilor bancare. 2. Gestiunea riscului global al băncii. 1. Riscul – incertitudinea faţă de posibilităţile de încasare a unor câștiguri viitoare sau a valorii plasamentului. Expunerea la risc – suma pierderii sau cheltuielile suplimentare pe care le poate suporta individul sau instituţia în urma unor situaţii imprevizibile. În sfera bancară riscurile pot fi divizate în 2 categorii mari: 1. riscurile asociate băncii ca unei oricărei alte întreprinderi, numite riscuri de întreprindere; 2. riscuri specifice activităţii bancare, numite riscuri pure. Riscuri de întreprindere: • riscul organizaţional – poate fi generat de o structură organizatorică ineficientă sau incorectă; • riscul de mediu sau riscul ambiant – riscul generat de situaţia economică sau structura de reglementări în ţara în care activează banca; • riscul de nefuncţionare – riscul generat de situaţia de forţă majoră care pot stopa activitatea bancară pe o perioadă de timp; • riscul de contrapartidă – este riscul care afectează banca ca orice altă întreprindere în relaţiile cu partenerii săi. Riscuri pure: o riscul de credit – este riscul de neîncasare a sumei împrumutului acordat sau a dobânzii aferente acestui împrumut; o riscul de lichiditate – este imposibilitatea băncii să-şi onoreze obligaţiile scadente la un moment de timp; o riscul de dobândă - este posibilitatea de a pierde o sumă mare de bani sau de a neîncasa profituri în urma modificării neprognozate a ratei dobânzii (sit. de gap). Acest risc este generat de diferenţa între activele bonificate cu dobândă şi pasivele la care se plăteşte dobânda pentru o perioadă anumită de timp; o riscul valutar – este posibilitatea unor pierderi sau neîncasări de profituri în urma variaţiei imprevizibile a cursului valutar; o riscul de variaţie a cursului titlurilor de valoare – este posibilitatea apariţiei unor pierderi în urma variaţiei cursului valorilor mobiliare deţinute în portofoliul băncii. Riscul de insolvabilitate (= r. pure + r. de întreprindere) – este riscul asociat incapacității de a executa activitatea bancară fiind un risc sumar generat de toate celelalte riscuri pure şi de întreprindere. Nici un risc în activitatea bancară nu-şi are existenţa în varianta sa pură. Fiecare din ele sau poartă cauză de apariţie a celuilalt sau poate fi cauzat. Din punct de vedere matematic toate riscurile bancare pot fi clasificate în 2 categorii mari: 1. riscuri diversificabile – adică riscuri care pot fi calculate şi prognozate prin sisteme matematice şi poate fi asigurat, acoperit. În parte, riscul inerent unei afaceri poate fi diminuat de către investitor prin diversificarea portofoliului afacerii (diversificare 14

operaţională). Riscul diversificabil este însă în strânsă legătură cu evenimentele sau fenomenele specifice unui domeniu de activitate sau unei firme date. 2. riscuri nondiversificabile – riscuri care nu pot fi calculate şi anticipate cu certitudine din cauza existenţei unor factori neprognozabili care-l generează. Prin contrast, riscul care afectează economia, piaţa, în ansamblul său, nu poate fi eliminat prin diversificare. Riscul nondiversificabil afectează costul de oportunitate al capitalului, pentru că investitorii nu pot controla variabilele riscului sistematic. Totuşi, prin operaţiunile curente şi/sau de perspectivă, o firmă îşi poate diminua „sensibilitatea” la evenimentele sau schimbările indezirabile din economie. Majoritatea riscurilor bancare conţin în sine atât parametri diversificabili care sunt calculaţi printr-un sistem de indicatori, cât şi parametrii nondiversificabili, care sunt acoperiţi de bancă prin alte posibilităţi (gaj, acoperire prin valori mobiliare derivate, asigurare, etc.). Există o mulţime de sisteme de clasificare a riscurilor bancare. Cea mai generală clasifică riscurile bancare după următorii criterii: 1 după sursa de apariţie: • riscuri externe – sunt generate de factori din afara băncii asupra cărora banca nu are control (r. de ţară, r. legislativ, r. situațiilor de forță majoră, r. fiscal, r. ecologic); • riscuri interne – sunt generate de factorii specifici activităţii bancare (r. de credit, r. de lichiditate, r. de insolvabilitate). 2 după aspectul financiar: • riscuri financiare pure – riscuri generate de factori ai pieţii financiare (r. de dobândă, r. valutar, r. de lichiditate); • riscuri nefinanciare – riscuri care sunt legate de bancă ca de întreprindere (r. de fraudă, r. organizaţional, r. de piaţă, etc.) 3 după posibilităţile de previzionare: • riscuri diversificabile; • riscuri nondiversificabile. 2. Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi întreprinse de bancă pentru a depista cauzele apariţiei a riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc. Scopurile: 1. asigurarea viabilităţii băncii prin evaluarea corectă a riscului şi micșorarea pierderilor posibile; 2. extinderea controlului intern prin supravegherea riscului respectând un sistem de norme şi coeficienţi interni precum şi cei impuşi de autorităţile bancare; 3. deţinerea în permanenţă a informaţiei asupra riscurilor asumate de bancă pentru a crea posibilităţi de acţiune imediată în anularea lor; 4. reevaluarea şi restructurarea continuă a portofoliului de active şi pasive bancare. Gestiunea riscurilor bancare este foarte importantă pentru bancă căci este echivalată cu gestiunea întregii bănci. Din aceste considerente autorităţile pe piaţa bancară impun băncilor anumite condiţii de gestiune a riscurilor sub forma unor indicatori (coeficienți) minimali obligatorii de menținut în activitate sau principii ce vor fi implementate în strategia de activitate a băncii. Recomandările în formă generală sunt promovate pe plan internațional de Comitetul de la BASEL. Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape: 15

a) identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un orice risc; b) evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile în caz dacă acest risc apare; c) controlul riscului, verificarea procesului sau activităţii bancare pe tot parcursul derulării ei pentru identificarea momentului de apariţie a riscului; d) eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor posibile generate de riscul respectiv; e) finanţarea riscului, este preluarea unor poziţii de hedging prin instrumente suplimentare pentru acoperirea pierderilor posibile.

16

VI. Strategia de gestiune a lichidităţii. 1. Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide. 2. Analiza indicatorilor lichidităţii. 3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor internaţionale

1. Lichiditatea este cantitatea de active lichide aflate în posesia unei bănci la un moment dat de timp. Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte: - sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă; - posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost rezonabil şi în acel moment când există cererea pentru ele. Pentru o bancă lichiditatea presupune accesul la mijloace lichide atât aflate la momentul dat în posesia ei cât şi procurarea de resurse. O bancă se consideră lichidă atunci când poate săşi onoreze obligaţiunile sale la un moment oportun. Cea mai importantă sarcină a gestiunii lichidităţii este evaluarea în mod corect a nevoilor de lichiditate pentru fiecare moment de timp şi acoperirea acestor nevoi cu costuri mici. Problema gestiunii lichidităţii este duală: pe de o parte lipsa de lichiditate generează riscul de lichiditate şi incapacitatea onorării obligaţiilor la momentul dat, pe de altă parte excesul de lichiditate condiţionează micşorarea profitabilităţii băncii. Necesarul de lichiditate poate fi calculat sub 2 aspecte: • sub aspectul cererii de lichiditate; • sub aspectul ofertei de lichiditate; Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de: 1 rambursarea depozitelor scadente; 2 potenţialul de creditare, adică cererea privind acordarea creditelor; 3 necesarul pentru achitarea datoriilor interbancare; 4 necesarul de onorare a obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri (achitarea serviciilor procurate de bancă), acţionari (plata dividendelor), stat (plata impozitelor). Oferta de lichiditate este condiţionată de: 17

1) atragerea de depozite; 2) încasarea creditelor scadente; 3) procurarea de mijloace pe piaţa interbancară; 4) încasări din vânzarea serviciilor bancare. L = Oferta mijloace lichide – Cererea mijloace lichide Dacă acest coef mai mare 0 – banca se va confrunta cu un exces de lichiditate, managerii băncii vor căuta posibilităţi de plasament efectiv; mai mic ca 0 - banca se va confrunta cu riscul de lichiditate, managerii băncii vor căuta posibilităţi de atragere a resurselor cu cele mai mici costuri; este egal cu 0 – foarte rare cazuri. Se calculă pentru fiecare zi în parte. Cererea de lichiditate depinde de mai mulţi factori: a. factorul general a economiei; b. poziţia băncii pe piaţă; c. politica monetară – creditară a statului – o politică de dobânzi joase va genera o cerere de mijloace lichide înaltă şi invers. Politica monetar-creditară influențează şi oferta de mijloace lichide. d. Factorul specific activităţii economice în regiunea dată: cererea sezonieră, cererea ciclică, cererea pe termen lung. Metodologia de estimare a lichidităţii. Metodologia de gestiune prin pasive presupune următoarele etape: 1) Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de rambursare: a) pasivele urgente – toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile (conturile curente şi depozitele scadente); b) depozite instabile – depozite şi alte obligaţiuni pe care banca le va achita în viitorul apropiat; c) pasivele stabile – sunt pasivele în care banca are încredere că nu vor fi retrase în viitorul apropiat (depozitele pe termen lung, depozitele interbancare legate de conturi de corespondenţă, acţionarii şi fondatorii băncii); 18

2) Prestabilirea unui coeficient formulat din experienţa proprie pentru fiecare tip de pasive conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru al acoperi; 3) Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul şi corectarea acestor sume cu rezervele bancare obţinute pentru fiecare tip de pasiv. La suma necesară de lichiditate pentru acoperirea pasivelor se va mai adăuga şi cererea prognozată de credite, care se va determina ca diferenţa dintre potenţialul de creditare şi creditul acordat efectiv la momentul dat. Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidităţii: • Principiul de gestiune prin active – când o bancă se considera lichidă doar dacă avea cantităţi importante de active lichide; • Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă are acces la mijloace lichide pe piaţă în orice moment; • Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanţat din active lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment dat de timp. 2. Analizăm două tipuri de indicatori de lichiditate: 1. indicatorii de lichiditate impuşi de sistemul de supraveghere care variază de la un sistem naţional la altul având ca sursă reglementările emise de Banca Centrală Europeană; 2. indicatori de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experienţa proprie şi îi consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate. Indicatorii lichidității bancare utilizați pe piața interbancară din România sunt redați în structura următoare:

19

20

21

3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor internaţionale 3.1.

Caracteristicile managementului lichidităţii în organizaţiile bancare

Una dintre cele mai prestigioase instituţii în domeniul supravegherii riscurilor bancare Bank for International Settlements (BIS) - a emis prin intermediul Comitetului de Supraveghere Bancară de la Basel (Comitet) un set de principii ce ar trebui să stea la baza managementului lichidităţii organizaţiilor bancare. Acest Comitet reuneşte membrii marcanţi ai managementului şi supravegherii bancare din întreaga lume, ceea ce accentuează valoarea setului de principii emis în vederea întăririi procedurilor de management al riscurilor bancare. Comitetul consideră lichiditatea - abilitatea de a asigura un nivel corespunzător al activelor şi achitarea tuturor obligaţiilor ce ajung la scadenţă - ca fiind crucială pentru dezvoltarea viabilă a oricărei instituţii bancare. în plus, importanţa lichidităţii depăşeşte cadrul izolat al unei singure bănci, deoarece înregistrarea unei sincope în asigurarea lichidităţii unei singure instituţii poate conduce la repercusiuni negative sistemice. Din acest motiv, analiştii în probleme de lichiditate solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziţia lichidităţii băncii în prezent, ci să analizeze modul în care necesităţile de finanţare ar putea să evolueze în condiţiile unor scenarii diverse, inclusiv în cazul apariţiei unor condiţii adverse, generatoare de situaţii de criză. Prin urmare, managementul lichidităţii este una dintre cele mai importante activităţi realizate de bănci. 22

Principiile de cuantificare şi gestionare a lichidităţii, elaborate de Comitet, ating următoarele zone de activitate: • dezvoltarea unei structuri pentru managementul lichidităţii; • cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare; • managementul accesului pe piaţă; 4 planurile privind evenimentele neprevăzute; • managementul lichidităţii valutelor; • controlul intern al managementului riscului de lichiditate; • rolul comunicării publice în îmbunătăţirea lichidităţii; • rolul instituţiilor de supraveghere. în opinia Comitetului, aceste principii prezintă o relevanţă aparte pentru pieţele şi participanţii ce nu fac parte din grupul celor 10 ţări avansate (G10). 3.2. Principiile Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă aprobată o strategie pentru managementul operativ al lichidităţii. Această strategie trebuie să fie comunicată în interiorul organizaţiei. Principiul 2: Comitetul de direcţie al băncii trebuie să aprobe strategia şi politicile referitoare la managementul lichidităţii. Comitetul de direcţie trebuie, de asemenea, să se asigure că se desfăşoară o activitate corespunzătoare de către conducerea executivă în domeniul monitorizării şi controlului riscului de lichiditate. Comitetul de direcţie trebuie informat atât în mod regulat asupra situaţiei lichidităţii băncii, cât şi imediat ce apar modificări semnificative în lichiditatea curentă sau previzionată. Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să deţină o structură de management cu rol de implementare efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri trebuie să se implice permanent membrii conducerii executive. Aceştia trebuie să se asigure că lichiditatea este adecvat gestionată, iar procedurile şi politicile corespunzătoare sunt create pentru controlul şi limitarea riscului lichidităţii. Băncile trebuie să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelurilor poziţiilor de lichiditate pentru anumite orizonturi de timp. Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru măsurarea, monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie furnizate periodic Comitetului de direcţie, conducerii băncii şi altor persoane cu rol în managementul lichidităţii. Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un procedeu (proces) pentru cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare. Necesarul net de fonduri este determinat prin analiza fluxurilor viitoare, bazate pe ipotezele evoluţiei activelor, pasivelor şi elementelor extrabilanţiere, şi presupune apoi calcularea excesului/deficitului net cumulativ pe parcursul unei perioade pentru evaluarea lichidităţii. Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând o varietate de scenarii de tip "what if". O bancă va avea nevoie pentru evaluarea lichidităţii de scadenţele activelor şi pasivelor, estimându-se probabilitatea evoluţiei cashflow-ului în cadrul fiecărui scenariu.

23

Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în managementul lichidităţii pentru a se determina dacă acestea rămân valide. Principiul 8: Fiecare bancă trebuie să-şi revizuiască periodic încercările de stabilire şi continuare a relaţiilor cu deţinătorii de depozite, să menţină diversificarea pasivelor şi să asigure capacitatea de a vinde active. Principiul 9: O bancă trebuie să deţină planuri privind gestionarea evenimentelor neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul crizelor de lichiditate şi a procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în situaţii de criză. Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să deţină sisteme de cuantificare, monitorizare şi control în ce priveşte poziţiile de lichiditate în valutele dominante. Suplimentar faţă de evaluarea necesarului valutar agregat şi a Gap-urilor acceptabile în corelare cu angajamentele în valuta internă, o bancă trebuie să realizeze analize separate privind strategia aferentă fiecărei valute în parte. Principiul 11: Referitor la analizele realizate în conformitate cu Principiul 10, o bancă va trebui, dacă este cazul, să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelului deficitului în cadrul cashflow-ului pe anumite orizonturi de timp pentru valute, atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare valută dominantă în care banca operează. Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să deţină un sistem adecvat de control intern asupra procesului de management al riscului lichidităţii. O componentă fundamentală a sistemului de control intern implică evaluări şi controale periodice independente cu privire la eficienţa sistemului şi, dacă este cazul, a asigurării aplicării modificărilor/îmbunătăţirilor solicitate de controlul intern. Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să deţină un mecanism pentru asigurarea existenţei unui nivel adecvat al informaţiei cu privire la bancă, ce a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice, în scopul gestiunii percepţiei pozitive asupra organizaţiei. Principiul 14: Instituţiile de supraveghere realizează o evaluare independentă a strategiilor, politicilor, procedurilor şi practicilor băncii referitoare la managementul lichidităţii. Acestea trebuie să solicite ca o bancă să deţină un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează şi controlează riscul de lichiditate. Instituţiile de supraveghere trebuie să obţină de la fiecare bancă informaţii periodice şi suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate şi trebuie să se asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidităţii în situaţii neprevăzute.

24

Gestiunea pasivelor bancar 1. 2. 3. 4.

gestiunea capitalului bancar gestiunea resurselor atrase garantarea depozitelor bancare prevenirea spălării banilor

1. GESTIUNEA CAPITALULUI BANCAR Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste reglementări. Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt, intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse. Capitalul social joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu perioada de funcţionare până la lichidare. Din punct de vedere teoretic, capitalul social îndeplineşte următoarele funcţii:  protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii;  absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca în condiţii de stres banca să-şi poată continua activitatea;  serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii;  serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a activelor. Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului de Garantare a depozitelor în sistemul bancar. A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu puţine pierderi printr-o gestiune eficientă. în plus, fondurile de risc şi provizioanele îi permit băncii să-şi continue activitatea în perioade dificile până când nivelul şi fluxul câştigurilor este restabilit. Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost consecinţa unei gestiuni defectuoase, materializate în pierderi mari din împrumuturi şi lichidităţi insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenţilor ca urmare a neîncrederii deponenţilor în sistemul bancar. Practic, se poate afirma că, nivelul capitalului bancar nu este legat cauzal de falimentul băncilor. A treia funcţie este mai rezonabilă decât pare fiind determinată de necesitatea creării condiţiilor pentru derularea activităţii. Practic, nu deponenţii trebuie să fie cei care să

25

furnizeze fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a altor unităţi, precum şi a dotărilor aferente băncii. Problema care se pune pentru toate băncile este aceea ca, deschiderea unor noi unităţi să fie justificată prin luarea în calcul a posibilităţilor locale concrete, atât în ceea ce priveşte colectarea depozitelor, dar şi a cererii de credite din zonă, precum şi de concurenţa oferită de celelalte bănci şi instituţii care funcţionează deja în zonă. A patra funcţie a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor bancare - este mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate limita creşterea unei bănci peste posibilitatea ei de gestionare, se poate îmbunătăţi calitatea activelor bancare, se poate controla posibilitatea băncii de a-şi asigura creşterea prin datorii şi poate conduce la creşterea rentabilităţii activelor. Practic, adecvarea capitalului este folosită pentru prevenirea expansiunii nejustificate a unei bănci. Funcţia esenţială a capitalului social este însă aceea de a asigura publicul şi autorităţile asupra stabilităţii băncii. Mărimea capitalului social necesar constituirii unei bănci cât şi adecvarea capitalului fac obiectul unor reglementări emise de B.N.R. Fundamentarea recunoaşterii reciproce a băncilor în condiţiile unor norme prudenţiale similare a impus: 1. stabilirea unor modalităţi comune (convergente) de determinare a fondurilor proprii; 2. stabilirea unor cerinţe comune privind rata de solvabilitate. Fondurile proprii sunt considerate sub două ipoteze: a) nucleul dur al capitalurilor proprii (fonduri proprii de bază) constituite din capital şi rezerve legale înregistrate în bilanţul contabil; b) elemente complementare (suplimentare) constituite din rezerve din reevaluare, titluri cu durată determinată, datoria subordonată luată în calcul limitat la jumătate din capitalul de bază. Reglementarea cunoscută sub numele de Norma Cooke stabileşte un raport minimal de 8% între fondurile privite în sens larg (nucleu dur + elemente complementare) şi activele ponderate funcţie de risc. În mod asemănător activelor, sunt ponderate prin transformare în echivalent risc, elementele situate în afara bilanţului ca urmare în primul rând a dezvoltării 26

operaţiunilor extrabilanţiere determinată de modificarea naturii intermedierii bancare, ceea ce sporeşte necesitatea majorării capitalului şi va impune în cele din urmă modificarea procentuală a raportului spre cote superioare (12%, 14%, 16% etc.). Reglementarea prudenţială a băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor nu sunt bine stăpânite. Conform legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din capital propriu şi capital suplimentar. Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societăţile bancare se face pe baza datelor înscrise în balanţa contabilă a fiecărei luni la Direcţia Supraveghere din cadrul Băncii Naţionale a României, luându-se în considerare următoarele principii: a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al fondurilor proprii ; b) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporţie de maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: b.1) să fie în întregime angajată; b.2) în cazul datoriei subordonate - la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel puţin 5 ani, cunoscut fiind faptul că aceasta este ultima care se plăteşte de către bancă; o scadenţă nedeterminată ar putea duce la concluzia de afectare a nivelului fondurilor proprii; b.3) la calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20% pe an, în ultimii 5 ani anterior scadenţei; b.4) contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei subordonate în alte circumstanţe decât lichidarea băncii; b.5) în cazul lichidării băncii, datoria subordonată este ultima plătită. Normele Băncii Naţionale a României nr.8/1999, cu modificările ulterioare, definesc conceptul de:

27

1. - expunere brută ca fiind activele băncii la valoarea netă (respectiv după deducerea elementelor de pasiv rectificative / provizioane specifice de risc) şi elementele în afara bilanţului, ponderat funcţie de risc; 2. - expunerea netă - este dată de expunerea netă din active bilanţiere şi elemente în afara bilanţului, ponderat funcţie de risc. Expunerea netă a elementelor din afara bilanţului se determină pornind de la expunerea brută (soldul conturilor de angajamente în favoarea clientelei, garanţii acordate clientelei, credite aferente contractelor de împrumut investite cu formulă executorie, dobânzi aferente şi alte creanţe scoase din activ şi urmărite în continuare) care vor fi transformate în echivalent credit funcţie de gradul de risc. Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze în două limite: 1. limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi expunerea netă va fi de 12%, iar 2. limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea netă va fi de 8%. Această nuanţare va permite într-un viitor apropiat, coroborat şi cu alte criterii posibilitatea introducerii unui sistem de calificative necesar aprecierii poziţiilor de risc ale băncilor din România şi implicit o orientare mai bună a modului în care clienţii stabilesc parteneriatul cu societăţile bancare, Asociaţia Română a Băncilor propunându-şi în acest sens să publice în buletine de informare lunară mai mulţi indicatori ai performanţei bancare printre care şi solvabilitatea. În prezent este în desfăşurare implementarea cerinţelor noi cu privire la capital (Basel II) ele prevăd următoarele modificări: 1. Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului operaţional. Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piaţa şi a celor operaţionale. De această evaluare depinde volumul de capital considerat necesar pentru activitatea băncii. În conformitate cu recomandările Comitetului de la Basel evaluarea riscurilor va fi realizată prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.

28

o altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global. 2. Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului. Totodată sub aspectul corespunderii cerinţelor de reglementare se va mai studia şi impactul majorării capitalului asupra rentabilităţii lui (prin ROE). Sub cel de al doilea aspect al gestiunii capitalului se va determina posibilităţi de acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului : - restructurarea portofoliului de active ; - diminuarea globală a activului ; - majorarea capitalului prin  resurse proprii – creşterea profitabilităţii băncii, diminuarea fondurilor neobligatorii, creşterea părţii din beneficiul nerepartizat, diminuarea dividendelor achitate;  din resurse externe – emisiune de acţiuni, convertirea datoriilor în acţiuni, emisiunea obligaţiunilor subordonate, etc. - consolidarea capitalului. Interesul gestiunii bancare faţă de analiza calităţii capitalului bancar rezultă din următoarele motive: 1. adecvarea capitalului deţinut de bancă, normelor impuse de autorităţi – după componentele necesare şi după cotele prestabilite de normative; 2. existenţa capitalului în volumul adecvat pentru tipul de activitate pe care-l prestează banca; Al doilea motiv este cauza apariţiei insolvabilităţii bancare, riscul lipsei de capital este probabilitatea apariţiei stării de insolvabilitate pentru o bancă la un moment dat de timp.

În SUA sunt recomandaţi următorii indicatori de analiza riscului de capital: 29

CP

Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de

K1 = -----------

capitalul propriu sau câte din toate activele banca poate să-şi

A total

permită să le piardă; banca poate să le acopere cu capital

CP

propriu mai mult de 5; 10% din active totale; Demonstrează procesul de utilizare a capitalului propriu,

K2 = -------------

adică raportul în care activele profitabile au fost acoperite din

A profitab.

sursele capitalului propriu (limitele se stabilesc de bancă

CP

independent). Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinând

K3 = --------------

raportul dintre resursele proprii şi depozitate, adică indică

Depoz. Tot.

dependenţa solvabilităţii băncii de capitalul propriu. K3 cu cât este mai mic cu atât riscul de insolvabilitate este mai mare.

30

2. GESTIUNEA RESURSELOR ATRASE Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în dublu sens: - ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători; - ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor. Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii : 1. componenţa resurselor atrase: diferențiem resurse atrase depozitare şi nedepozitare. Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de necesitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula: discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate - suma depozitelor planificate. În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse nedepozitare sub forma:  creditelor interbancare caracteristicele lor sunt: au un termen foarte scurt se vor utiliza pentru completarea necesarului de lichidităţi imediate; pot fi procurate de la băncile cu un surplus de lichidităţi, care sunt cointeresate să le plaseze pe termen scurt;  credite (centralizate)  emisiune de certificate de depozit  emisiune de cambii  emisiune de obligaţiuni Factorii care influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt: - costul resurselor; - riscul asociat fiecărui tip de resursă; - termenul de scadenţă; - mărimea băncii, de care depinde tipul de resursă la care ea poate avea acces; - necesarul de (depunere a gajului) garanții; - normele de reglementare din domeniu. 31

2.

costul resurselor atrase. Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra preţului

diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta în funcţie de posibilităţile de plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la generează. Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina: m

C = ∑ i j * Pj j =1

unde C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare, Pj – volumul pasivului de tip j ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va determina prin raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase. Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale : Cm =

∑s

it

Dit + CO

∑A

prof

unde

Σ sitDit - plăţile de natura dobânzilor; CO - alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;

Σ Aprof - suma activelor profitabile ale băncii. Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii, deoarece, pentru a-şi menţine profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată. Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate. Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi: Cm = i * D ' − i * D

unde D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă; D – resurse atrase la rata de dobândă veche; i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase. 32

Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare cu atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la plasamente este necesară transformarea lui în valoare relativă.

rC m =

Cm D'

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea marginala a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii lui. În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor creşte, dat fiind faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru resursele atrase suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate la depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor marginale permite determinarea limitei valorice până la care banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă veniturile marginale din plasamentul lor. Formarea ratelor de dobândă la depozite, ca element de cost bancar: În prezent, băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la depozite după metoda “unbundled service”, ce presupune analiza serviciului de gestiune a depozitelor separat, independent de politica comisioanelor la alte tipuri de servicii şi a dobânzilor la credite. Acesta metoda propune compunerea ratei după următoarea formula : cd = COi + CAi i

unde cd - costul depozitului de tip i într-un moment de timp t COi - Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi completa a costurilor de gestiune aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce, în condiţiile actuale, este destul de complicat. Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se cheltuielile globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode banca va calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace financiare (ţinând cont de rezervele minime 33

obligatorii; defalcării în fondul de asigurare a depozitelor (daca acest fond exista), corelândo cu rata de dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la volumul de depozite va determina rata dobânzii pe o unitate monetară de depozit. Ideea metodei respective este bazata pe presupunerea ca nu exista cheltuieli asupra unui depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al tuturor resurselor bancare atrase. Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural clientela bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării profitabilităţii băncii: modificarea ratei dobânzii la depozite.

deciziile clienţilor referitor la mărimea şi tipul depozitului

diferenţa dintre rata dobânzii la depozite şi rata dobânzii la credite (marja bancară)

venitul băncii, determinat de creşterea volumului depozitului şi creditului bancar

volumul şi structura depozitului băncii

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată în primul rând pentru majorarea profitabilităţii băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi pentru atragerea clienţilor sau în lupta concurenţială, deoarece cu cat este mai mică marja între rata dobânzii la credite şi rata dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este banca la modificările ratei dobânzii la depozite pe piaţa. 3. necesitatea de garantare a resurselor atrase. Resursele nedepozitate sunt garantate în conformitate cu cerinţele creditorului. Pentru creditele de la BNR acestea pot fi hârtiile de valoare de stat cu calitate înaltă; pentru creditele interbancare – activele eligibile; pentru alte împrumuturi – în conformitate cu normele impuse de autorităţi. Resursele depozitare sunt garantate prin autoritatea băncii.

3. GARANTAREA DEPOZITELOR BANCARE 34

Poziţii convergente: - interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător; - interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului reputaţional; - interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic. Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici: - ca mod de funcţionare, vom întâlni: - structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor falimentare; - structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop; - în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază: - fondurile administrate public; - fondurile administrate privat; - după caracterul contribuţiilor, se disting: - fondurile obligatorii / - fondurile facultative. Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de administrație al lui este compus din 6 membri: a) 3 membri propuși de Asociația Băncilor din România; b) un membru propus de Ministerul Justiției; c) un membru propus de Ministerul Finanțelor; d) un membru, fără drept de vot, propus de Banca Naționala a României. Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate. Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină în valoarea maximă actualizată, cu anumite excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare. Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare. Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor. Pentru instituţiile de credit care se angrenează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală. 35

4. PREVENIREA SPĂLĂRII BANILOR Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală. Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar. Programele de prevenire şi combatere a operaţiunilor de spălare a banilor trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor, cuprinzând, fără a fi limitative: - deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de card; - deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare; - închirierea de casete de siguranţă; - efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente financiare, valută, metale şi pietre preţioase; - operaţiunile cu numerar care depăşesc 100.000 lei pentru persoanele fizice; - viramente pentru persoanele fizice de 200.000 lei şi pentru persoanele juridice în valoare de 300.000 lei. Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă: - o politică de acceptare a clientului; - proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria de clientelă corespunzătoare; - modalităţi de întocmire şi păstrare a documentațiilor corespunzătoare; - monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora; - modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor; - proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora; 36

- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei. Tipul de operaţiuni supuse obligației de obligaţiei de a fi raportate vezi în legea “Cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor”.

37

VII . Gestiunea activelor băncilor comerciale 1. Necesitatea gestiunii activelor. 2. Gestiunea activelor după calitate. 3. Strategii de gestiune a activelor. 1. Necesitatea gestiunii activelor. Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor aparținând băncii care generează profit şi asigură realizarea scopului general al gestiunii bancare; totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă. Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale aferente lor, după cum urmează: 1) Structura activelor trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona adecvarea activelor faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a necesităţilor pentru acoperirea riscului ratei dobânzii. 2) Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a băncii – banca îşi va menţine activele lichide în cantităţi estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de dezvoltare. 3) Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorinţa acţionarilor dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii. 4) Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la creşterea de risc. Scopul gestiunii activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante. Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen şi sensibilitatea la rata dobânzii pentru a evita şi alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobândă pe piaţă. Activele bancare – disponibilităţile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală a băncii. Necesitatea gestiunii activelor:

38

• Generează profit – conduce la creşterea profitabilităţii şi îndeplinirea scopului managementului bancar. • Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate şi risc. • Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de limitele impuse de autorităţile monetare. Gestiunea corectă în această direcţie va diminua cheltuielile bancare excepţionale privind amenzile, precum şi diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităţilor bancare în unele activităţi. • Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgenţă sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate. • Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadenţă a activelor cu termenii de scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor după termenul de scadenţă generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobânzii. 2. Gestiunea activelor după calitate. Activele bancare sunt generatoarele esenţiale de profituri; gestiunea acestora rezolvă scopul esenţial al gestiunii bancare şi anume maximizarea profiturilor cu diminuarea riscurilor. Structura activelor reprezintă raportul diverselor structuri calitative de active la total active bilanţiere. Portofoliul activelor unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari: Numerar în bancă; Portofoliul investiţional; Portofoliul de credite; Clădiri, mijloace fixe şi alte imobilizări. Normele juridice şi instrucţiunile acţionează asupra operaţiunilor active prin două căi: a) Stabilind limitele privind investirea unei părţi din resursele bancare pentru diferitele operaţiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere 39

şi la termen. Iată de ce condiţia primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este satisfacerea la moment şi pe deplin a retragerilor de capital. b) Existenţa resurselor creditare adecvate pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se ştie că creditul este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputinţa ei de-a oferi un credit în condiţii avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor, ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, şi în fine la încetarea existenţii ei. Calitatea activelor bancare constă în: A. Structura activelor B. Diversificarea activelor C. Profitabilitatea activelor D. Lichiditatea activelor E. Riscul activelor A. Activele pot fi structurate în : • Active monetare (bani) • Portofoliul titlurilor de valoare • Portofoliul de credite • Imobilizări (clădiri, mijloace fixe) Determinând ponderea fiecărui component în structură băncile îşi aranjează structura activelor în conformitate cu strategia şi scopul urmărit. Pentru a-şi atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiţiona: • Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidităţi ce duc la creşterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor. • Diminuarea investiţiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor informatice existente. Structura ideală a activelor ar fi: 

Active monetare – 10%



Portofoliul titlurilor de valoare – 30% 40



Credite – 50%

Factorii externi ce influenţează structura activelor: o

Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei monetare

o

Dezvoltarea pieţei capitalului

o

Limitele impuse de către actele de reglementare

o

Starea generală de dezvoltare a ţării

Factorii interni ce influenţează structura activelor: oStrategia de dezvoltare a băncii oDiminuarea bancară şi a unităţilor teritoriale oCapitalul bancar: CNT/APR ≥ 12% (CNT - Capitalul Normativ Total; APR -Active Ponderate la Risc) De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-şi permită investiţii în portofoliu de credite, imobilizări sau HV (titluri de valoare) corporative în volum mai mare. Băncile cu CNT scăzut îşi vor menţine volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor monetare şi HV de stat. Criteriile de diversificare a activelor:  Tip de investiţii  Tip de profit generat  Termen de scadenţă  Ramura  Debitor B. Diversificarea Activelor. Dacă portofoliul de active a Băncii e nediversificat după tipul de investiţii banca riscă să-şi diminueze profiturile în caz când situaţia economică în ţară defavorizează cererea la tipul de investiţie preferat de bancă. Totodată diversificarea portofoliului se face şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie prezentă pe fiecare segment al pieţii produselor bancare Diversificarea se face după: 

Ramura prioritară de investiţii



Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului) 41



După termenul de scadenţă a activelor (ajută la reinvestirea lor şi permite

depăşirea riscului de lichiditate şi al ratei dobânzii) C. Profitabilitatea activelor bancare Activele bancare pot fi : • Neprofitabile • Profitabile Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă coeficientul este în creştere atunci fiabilitatea băncii e în normă. K1= (Active profit./Active totale)*100% Venit (profit) generat de Active: • Venit din dobânzi • Venit neaferent dobânzilor – realizat din dividend sau diferenţa de cost a activelor Gestiunea activelor se ocupă de venitul din dobânzi. Pentru a analiza avem coeficienţii: Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob. Marja bancară relativă = ((Venit dob./Act.prof) – (Chelt.dob./Res.atrase))*100% Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100% Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului. Maximizarea profitabilităţii: • Majorarea volumului de active profitabile. • Diminuarea cheltuielilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile. • Majorarea încasărilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile. 42

• Diminuarea cuantumului de resurse atrase. Majorarea profitului băncii din dobânzi se face pe seama majorării cantităţii de active profitabile, a ratelor dobânzii la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobânzii, deoarece banca nu-şi poate permite majorarea cantităţii activelor profitabile la nesfârșit. D. Lichiditatea activelor. Activele lichide sunt compuse din: 1. rezerva curentă (de bază) ce constituie 12-14% din total active şi e formată din: • numerar • banii din cont la BNR 2. rezerva secundară e formată din: • HV de stat • Credite în proces de recuperare Banca îşi calculează necesarul optim de active precum şi structura lor determinând cuantumul de rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul de clientelă şi necesarul de plăţi de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar şi după structură. E. Riscul activelor Toate activele bancare şi plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale şi compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile. Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele în categorii mari: 1. Lichidităţile băncii, HV de stat. 2. Creditele acordate de bancă sub garanţia statului avându-se ca gaj HV Stat (credite acordate băncilor) sau metale preţioase. 3. credite acordate persoanelor fizice şi juridice de calitate înaltă având ca gaj active eligibile (de calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare) 4. Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau gajul e în deteriorare 5. active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe. 43

1 2 3 4 5 ∑

0 * Q 10% * Q 20% * Q 50% * Q 100% * Q Active riscante

Active riscante/Capital propriu Dacă

ponderea

activelor

riscante în capital propriu

este: • ≤ 5 % banca are un rating foarte puternic ( 1 ). • 5 – 15% - rating bun ( 2 ). • 15 – 30% - rating slab ( 3 ) • 30 – 50% - rating foarte slab (4) • ≥ 50% - faliment ( 5 ) 3. Strategii de gestiune a activelor. Există 3 strategii de gestiune a activelor: 1. Metoda fondurilor comune. Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost şi posibilitatea de investire a lor, de aceea se pot gestiona după parametrii medii calculaţi, adică toate resursele atrase indiferent de tipul lor formează fond comun de finanţare. În proces de finanţare există 2 priorităţi: •

Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul

rând se formează şi se menţin cele cerute de legislaţie. •

Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi este condiţionată de

strategia de dezvoltare a băncii, se finanţează activele ce au interes pentru bancă sub diferite aspecte. Avantajele acestei strategii constituie:  Uşurinţa în implementare;  Simplitatea relativă;  Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor şi strategiei interne a băncii privind priorităţile de finanţare a activelor. Dezavantajele acestei strategii constituie: 44

 Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de finanţare în active echivalente după cost, deoarece se ia în consideraţie costul mediu al resurselor atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate de proiecte aparte din această cauză ea poate avea active care au un cost mai mic decât resursele procurate pentru finanţarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii preţului mediu la resurse atrase.  Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de scadenţă pot conduce la necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor, care generează probleme cu lichiditatea şi expune banca la riscul ratei de dobândă. 2. Strategia de alocare a resurselor. Această strategie presupune redirecţionarea resurselor atrase spre finanţarea activelor echivalente după cost şi termen de scadenţă. În baza acestei strategii structura activelor depinde structura resurselor atrase Rezerve primare

Depozite curente

Rezerve secundare

Depozite de economii

Credite

Depozite la termen

Portof. HV Capital propriu Imobilizări Avantajele acestei strategii constituie:  Corelarea activelor cu pasivele după termen de scadenţă şi după cost (rezolvă problema lichidităţii) Dezavantajele acestei strategii constituie:  Gestiunea complicată care necesită cunoaşterea fiecărei surse  Ipoteza că resursele de finanţare pot fi independente de scopul lor de folosire. În ideal banca iniţial banca găseşte un plasament care ar fi profitabil după aceea caută resurse de unde îl va finanţa 45

 Această metodă creează excedent de lichiditate şi generează diminuarea profitabilităţii băncii. 3. Metoda modelării matematice. Prin această metodă se rezolvă mai multe probleme concomitent. Ea porneşte de la profitabilitatea băncii, totodată orice component a activelor care generează profit băncii sau asigură generarea de alt activ poate fi privit prin aspectul utilităţii lui pentru bancă.  Metoda liniară Active lichide Rez. Prim. Rez. Sec.

Portof. HV PHVS

PHC

Portof. credite

Imobilizări Clădiri

Invest. imobile

P = X1Rp + X2 Rs + X3 PHVS + X4 PHC + X5 PC + X6Clăd + X7 Anerecuper Dezavantajele acestei strategii constituie:  Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de reglementare, ţinînd cont de structura optimă.  Complexitatea calculelor necesare

46

VIII. Gestiunea activităţii creditare. 1. Politica de creditare ca element de gestiune a activităţii de credit. 2. Gestiunea calităţii portofoliului de credit. 3. Gestiunea riscului de creditare. 4. Iniţierea procesului de creditare şi analiza credibilităţii clientului. 1. Politica de creditare poate fi privată sub 2 aspecte: 1. La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de Banca Centrală într-o ţară care urmăreşte asigurarea unui echilibru economic prin intermediul creditului şi a instrumentelor specifice lui. La modul general vizează stabilirea direcţiilor prioritare de creditare, formele creditelor specifice pentru o ţară dată. În acest context promovarea politicii de creditare se face la modul particular, fiecare banca formându-și politica de credit individuală. 2. Sub aspect microeconomic politica de credit reprezintă strategia şi tactica băncii în domeniul formării şi gestionării portofoliilor sale de credit. Politica de creditare reprezintă un element din strategia generală de dezvoltare a băncii. Ea cuprinde elemente esenţiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de selectare a acestor credite şi gestiunea lor în scopul asigurării profitabilităţii şi stabilităţii băncii. Elementele politicii rezonabile de creditare: 1) Scopul, reieșind din modul în care se formează portofoliul de credite; 2) Atribuţiile angajaţilor băncii în vederea acordării creditelor; 3) Obligaţiunile de transmitere a drepturilor şi de transmitere a informațiilor în vederea gestiunii creditelor eliberate; 4) Modalităţi de colectare a datelor de la potenţialii debitori precum şi mecanismul de evaluare a credibilităţii clienţilor în vederea luării deciziei cu privire la acordarea creditelor. 5) Documentaţia internă care necesită să fie elaborată pentru acordarea fiecărui credit în parte (lista documentelor aflate în pachetul de credite a unui client);

47

6) Obligațiile pentru păstrarea şi verificarea informaţiei aflate în dosarul de creditare. Se mai prevăd şi obligaţiunile angajaţilor băncii cu privire la monitorizarea creditelor; 7) Modalităţi de asigurare a credibilităţii, drepturile colaboratorilor în vederea evaluării gajului şi primirii deciziei despre oportunităţile lui; 8) Descrierea politicii de stabilire a dobânzilor la credite în dependenţă de fiecare credit acordat; 9) Modul de contestare şi revocare a creditelor problematice, modul de vânzare a gajului în scopul acoperirii pierderilor din creditele nerambursate. Funcţiile politicii de creditare: 1 Funcţiile de ordin general care presupun: • funcţia de control – de verificare apriori şi posteriore a proceselor de creditare; • funcţia comercială – de formare a unui cadru de încasări a veniturilor în urma activităţii de creditare; • funcţia de stimulare – prevede stabilirea unor domenii prioritare de stimulare sau de dezvoltare a mecanismelor specifice de creditare. 2 Funcţiile specifice: • optimizarea activităţii de creditare prin stabilirea unor scopuri specifice în domeniul creditării; • reformularea activelor de credit în urma experienței băncii în domeniul dat. Formarea politicii de credit are 2 tipuri de principi:  principii de ordin general: )a baza ştiinţifică a politicii de creditare; )b optimalitate – structura politicii de credit trebuie să fie optimă pentru banca dată; )c eficacitate – trebuie să fie efectivă, utilizabilă. )d unitate – toate elementele politicii de credit să se afle într-o intercorelaţie strânsă.  principii specifice: .a

rentabilitate – fiecare credit trebuie să fie rentabil;

.b

profitabilitate – tot portofoliul creditelor trebuie să genereze

profituri; .c

siguranţa – existenţa unui risc minim. 48

2. Portofoliul creditelor reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment dat de timp. Calitatea portofoliului creditelor se stabileşte după următorele criterii: 1 structură; 2 lichiditate (termen de scadenţă); 3 gradul de utilizare; 4 profitabilitate; 5 stabilitate. După structură, portofoliul creditelor se descompune în: 1) după tipul de debitori: - credite acordate persoanelor fizice; - credite acordate persoanelor juridice; 2) după tipul de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea gradului de bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experienţa anilor precedenţi banca stabileşte ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile şi puţin riscante pentru ea, pentru a stimula creşterea volumului acestor credite în portofoliu. 3) după tipuri de ramuri creditate – credite acordate persoanelor juridice, care se împart în subgrupe după ramuri (industriale, comerţ, agricultură). Se va determina tipul de credit care este optim pentru bancă şi el va fi stimulat. După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadenţă a lui şi clauza de revocare. Portofoliul de credite se grupează în trei subgrupe: - termen scurt (până la 1 an); - termen mediu (1 – 5); - termen lung (5 şi mai mult). Dacă o bancă decide să menţină portofoliul creditelor lichid ea va majora ponderea creditelor pe termen scurt. Dacă banca are alte posibilităţi de majorare a lichidităţii ea va menţine în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu şi lung. Creditele pe termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează spre o pondere majoră pentru creditele pe termen scurt şi mediu.

49

După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanţate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la majorarea profitului ei. După profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilităţii portofoliului de credite duce la îndeplinirea scopului gestiunii bancare. Portofoliul de credite se studiază după gradul de profitabilitate conform următorilor indicatori: Încasări din dobândă – plăţi din dob – cheltuielile creditelor neperformante Pn = ----------------------------------------------------------------------------- *100 Profitul aferent creditelor - determină rentabilitatea netă a unui leu credit alocat; toate tipurile de credite sunt echivalate – se recomandă să se stabilească profitabilitatea netă pentru diverse tipuri de credite. Există problema stabilirii profitabilităţii asociată fiecărui tip de credit şi anume stabilirea resurselor care finanțează aceste credite. - banca poate determina rentabilitatea a fiecărui credit în parte: incas din dob. – plăţi din dob. – ch. operaţionale Pf.cr. = -----------------------------------------------------------Suma creditelor După stabilitate - portofoliul creditelor se analizează şi după gradul de expunere la risc (banca va diviza creditele în 5 subgrupe mari): - standard

0

- în observație

0,05

- substandard

0,2

- îndoielnic

0,5

- pierdere

1

În vederea determinării gradului de expunere la risc se determină ponderea fiecărui tip de credit în total portofoliu.

50

IX. Gestiunea activităţii investiţionale a băncii. 1. Formare portofoliului investiţional. 2. strategii de formare şi dirijare a portofoliului investiţional a băncii. 3. Căi de optimizare a portofoliului investiţional. 1. Portofoliu investiţional al unei băncii reprezintă totalitatea titlurilor de valoare deţinute cu drept de proprietate de bancă la un moment dat de timp. Funcţiile portofoliului investiţional: 1 Influenţa pozitivă asupra profitabilităţii bancare prin alegerea corectă a comportamentelor acestui portofoliu; 2 Optimizarea profitului brut prin crearea situaţiei de echilibru – în cazul formării corecte a portofoliului el poate genera profituri; atunci când portofoliul de credite nu este destul de rentabil, compensându-se neîncasările de profituri; 3 Unele elemente ale portofoliului pot servi drept instrument de acoperire a altor riscuri bancare (ex. posibilitatea de compensare prin instrumente de credit sub formă de valori mobiliare a riscurilor creditare). 4 Diversificarea riscurilor bancare după criterii geografice; 5 Menţinerea lichidităţii băncii: în comparaţie cu portofoliul de credite, portofoliul investiţional este şi profitabil şi are o lichiditate relativă ridicată; 6 Asigură flexibilitatea bilanţului bancar, ce permite gestiunii bancar să gestioneze GAP-ul; 7 Micşorarea impozitului pe profit; 8 Crearea posibilităţilor de îmbunătăţire a activelor. Portofoliul investiţional se formează după următorii principii: • Asigură realizarea strategiei investiţionale; • Corespunderea portofoliului investiţional după criterii de calitate resurselor din care el a fost format; • Corelarea portofoliului după profit şi risc; • Optimizarea raportului între profitabilitatea şi lichiditatea în funcţie de ce active deţine banca în portofoliul global ea poate să-şi permită la diferite momente de timp diferite criterii de lichiditate. Factorii care influenţează formarea portofoliului: o Strategia globală a băncii; o Existenţa unor pieţe secundare stabile; o Lichiditatea valorilor mobiliare; o Profitabilitatea; o Expunerea le risc; o Impozitarea; o Existenţa asigurării; 2. O bancă formează portofoliul investiţional din diverse elemente care pot fi structurate astfel: a) după dreptul care stă la bază: 51

o dreptul de proprietate (acţiuni); o dreptul de credit (obligaţiuni); - corporative; - de stat (municipale şi de stat). b) după termen de scadenţă: o fără termen de scadenţă (acţiuni); o cu termen de scadenţă (obligaţiuni); - mai mare de 1 an (piaţa monetară); - mai mic de 1 an (piaţa de capital). c) după profitabilitate: o cu profit fix (obligațiuni); o cu profit variabil (acţiuni). După termenul de scadenţă banca poate forma mai multe tipuri de portofoliu: 1. portofoliu structurat – toate elementele din el sunt alese în aşa mod încât să fie împărţite pe scadenţe egale. Avantaje: • este cel mai uşor de gestionat portofoliu căci nu necesită o strategie investiţională complicată; • este corelat după gradul de lichiditate şi profitabilitate; Dezavantaje: • este imposibil de a primi supraprofit din gestiunea acestui portofoliu; • în cazul necesităţii urgente de lichiditate acest portofoliu nu poate salva banca; 2. strategia menţinerii lichidităţii – toate investiţiile bancare în valori mobiliare se vor structura după scadenţă în 2 ani de zile. Necesită o atenţie deosebită pentru gestiunea bancar în vederea căutării permanente a posibilităţilor de plasamente. Avantaje: • lichiditate înaltă. Dezavantaje: • profitabilitatea joasă, • căutarea permanentă a posibilităţilor de plasament; • conţine riscul de imunizare (risc că noile plasamente nu vor fi atât de profitabile ca acelea vechi); 3. strategia opusă – portofoliul cu o scadenţă îndelungată. Toate valorile mobiliare aflate în bancă au un termen de scadenţă mare. Avantaje: • profitabilitate considerabilă. Dezavantaje: • lichiditate joasă; • un termen de scadenţă îndelungat presupune şi riscuri mai mari. 4. strategia extremităţii – presupune ţinerea valorilor mobiliare în portofoliu cu termenul de scadenţă scurt sau lung. Avantaje: • la o structură corectă unui astfel portofoliu se pate atinge o corelaţie între lichiditate şi profitabilitate. Dezavantaj: 52

• necesită o gestiune foarte prudentă care constă în menţinerea continuă a cantităţii de valori mobiliare cu o lichiditate înaltă. 5. strategia portofoliului agresiv – portofoliul de profitabilitate maximă se formează în baza curbei de randament. Conform teoriei anticipării care explică conformaţia curbei de randament se poate previziona evoluţia ratei dobânzii pe viitor. Dacă curba este în creştere portofoliu investiţional va avea scadenţe lungi. Dacă curba are înclinaţie negativă portofoliu investiţional va avea scadenţe mici. Avantaje: • profitabilitate înaltă; Dezavantaj: • risc foarte mare; • necesitatea cunoaşterii la perfecţie a pieţii şi abilităţilor managerilor de investiţii. După profitabilitate portofoliile investiţionale pot fi: 1) portofoliu echilibrat – când se urmăresc încasarea profiturilor regulate fără a atrage atenţia la majorarea lor şi eliminarea riscurilor – va genera profituri în permanenţă; 2) portofoliu prudent – fără a se orienta la profitabilitate în schimbul unui risc minim; 3) portofoliu agresiv – presupune formarea lui cu scopul obţinerii profiturilor maxime angajându-se în plasamente riscante; 4) portofoliu speculativ – obţinerea de profituri imediate în urma jocurilor la bursă. 3. În cadrul gestiunii portofoliului banca operează pentru una din două calităţi ale lui: risc sau profitabilitate. Formarea unui portofoliu investiţional în care aceşti 2 criterii ar fi corelaţi, adică profit maxim la risc minim este varianta optimizării structurii portofoliului. În conformitate cu strategia bancară, în vederea activităţii investiţionale a băncii, optimizarea portofoliului poate avea şi alte scopuri: a) consolidare unor pachete de valori mobiliare interesante pentru bancă din anumite considerente; b) formarea unor pachete de valori mobiliare pentru a deveni acţionar majoritar cu drept de decizie în anumite întreprinderi; c) diversificarea portofoliului în concordanţă cu portofoliu altor active ale băncii astfel încât să se echilibreze, posibilităţile de câștig şi pierderi din activitatea globală a băncii. În acest caz, un portofoliu optim pentru bancă va fi nu cel ce generează profituri maxime, ci unul care compensă riscurile altor active bancare, inclusiv portofoliu de credite.

53

X. Gestiunea activităţii extrabilanţiere. 1 Tipurile activităţii extrabilanţiere. 2 Riscurile în activităţi extrabilanţiere. Rolul activităţii extrabilanţiere. 1. Activitatea extrabilanţieră – emisiunea/cumpărarea de anumite drepturi ce nu influențează în momentul operaţiunii structura sau valoarea bilanțului bancar. Operaţiunile extrabilanţiere sunt: 2 Specifice instituțiilor de credit – ce ţin de activitatea bancară şi nu pot fi prestate de alte instituţii pe piaţa financiară; 2 ce ţin de tranzacţii cu valori mobiliare pe piaţa de capital. Operaţiuni extrabilanţiere sunt: 1 Titlurizarea – operaţiuni de emisiune a unor valori mobiliare de credit în schimbul unui pachet de active de calitate înaltă a băncii. Într-o exprimare alternativă, titlurizarea reprezintă tehnica de transformare a unui activ nelichid într-un titlu negociabil (Asset Backed Securities - ABS). Titlurizarea s-a dezvoltat mai ales în legătură cu expansiunea creditelor ipotecare. Acestea presupun pe lângă ponderarea cu un coeficient de risc de 50% şi menţinerea lor în portofoliul băncilor perioade lungi de timp (15-20 ani). Principiul operaţiei de titlurizare constă în vânzarea de active de către o entitate (o bancă, în general), către o structură specifică dedicată numită Special Purpose Vehicle (SPV). Această structură este construită în afara băncii. Ansamblul activelor bancare plasate în activul bilanţier al SPV, permite emiterea în pasiv de titluri de datorie. Calitatea pasivelor SPV depinde de riscurile asociate, evaluate de agenţiile de rating. Categoriile de active care pot face obiectul titlurizarii sunt: � creditele ipotecare; � creditele de consum; � împrumuturile pe cărţi de credit; � împrumuturi acordate întreprinderilor; � creanţele asupra clientelei; � creditele de finanţare a infrastructurilor şi proiectelor de investiţii. 4 DEBIT

1

BANCA

Ra1

2 Rp

INVESTIŢII ACTIVE 3

VALORI MOBILIARE

Ra2 INVESTITORII

Titlurizarea se efectuează în următoarele etape: 1. banca selectează o cantitate de active superioare după calitate; 2. în volumul acestor active banca emite valori mobiliare de credit; 3. valorile mobiliare emise sunt propuse investitorilor terţi; 54

4. acumulând sume din vânzarea valorilor mobiliare banca investeşte în alte activităţi. În calitate de active sunt utilizatele cu un risc minim de rambursare / care au gaj performant. Avantajele: 1) conferă o flexibilitate a bilanţului, permițând restructurarea lui în funcţie de anumite scopuri ale băncii; 2) acordă posibilitatea de investirea în active diversificabile; 3) posibilităţi de creştere a profitului; 4) acordă posibilităţi de diversificare a operaţiunilor pe piaţa de capital. Acest tip de operaţiuni necesită anumite atribuţii pentru gestiunea bancară: • se va urmări ca Ra1 (la creditele gajate) = Ra2 (la noile investiţii), mai mult ca atât se va urmări ca Ra1 să fie mai mic ca Ra2. pentru aceasta banca va depune anumite eforturi de marketing. • posibilitatea de plasament a obligaţiunilor bancare şi negocierea ratei dobânzii la ele necesită la fel competențe specifice. Se va urmări Ra1 mai mare ca Rp; există posibilitatea că obligaţiunile emise nu se vor putea vinde mai ieftin decât activele gajate. 2 vânzarea creditelor – ideea de bază: atragerea altor instituţii financiare sau investitorii în cofinanţarea unor credite. Vânzarea creditelor se face prin două moduri: a). Vânzarea creditelor în suma totală; b). Vânzarea fracţionată. Avantajele: 1) posibilitatea de reformulare a portofoliului de credite; 2) conferirea lichidităţii unor credite cu scadenţe înalte; 3) implicarea altor bănci în acordarea creditelor mari şi deci diversificarea riscurilor. Băncile care cumpără credite sunt cointeresate s-o facă din următoarele motive: • au acces la creditarea unor corporaţii pe care în mod normal nu le puteau avea pe piaţa bancară; • deoarece creditele ce se vând sunt de o calitate înaltă, băncile cumpărătoare primesc posibilitatea de îmbunătăţire a calităţii portofoliului de credite; • posibilităţi de a diversifica portofoliul de credite după aspectul de ramură/ teritoriu. 3 emisiunea scrisorilor de garanţie – banca onorează capacitatea de rambursare a unei terţe persoane. Avantajele: 1) comisioanele percepute fără a implica activele bancare; 2) acordarea posibilităţii unui debitor de a se credita fără a apela la resursele bancare; 3) în cazul cunoaşterii situației financiare a debitorului probabilitatea de achitare a creditului în locul lui este minimă, nu implică resurse bancare. O scrisoare de garanţie are 3 elemente componente: BENEFICIAR (debitor)

BANCA BANII CREDITOR 55

Emisiunea scrisorii de garanţie de obicei se vinde ca un comision, calculat ca procent din valoarea creditului garantat, însă scrisorile nu se vor vinde în caz când riscul asociat lor este mai mare decât comisionul perceput. 2. Fiecare din operaţiunile extrabilanţiere comportă anumite riscuri pentru bancă. Operaţiuni de titlurizare includ 3 tipuri de risc: 1. riscul de credit – riscul că o parte din activele care au servit drept gaj pentru valori mobiliare emise de bancă nu se vor rambursa şi banca va utiliza resurse suplimentare pentru răscumpărarea obligaţiunilor sale. 2. riscul ratei dobânzii – riscul necorespunderii dobânzilor la activele vândute obligaţiunilor emise şi noilor investiţii; 3. riscul rambursării anticipate – riscul că activele care au fost gajate se vor rambursa înainte de scadenţă şi banca nu va putea plasa sumele extrase tot atât de profitabil. Ca dezavantaj pentru această operaţiune este că banca gajează activele de calitate înaltă, procurând active mai profitabile, dar şi mai riscante. Titlurizarea poate înrăutăţi portofoliul de active şi necesită o cantitate de capital propriu mai mare. Operaţiunile de vânzare a creditelor, includ următoarele riscuri: 1. riscul de credit – (riscul de nerambursare) atunci când banca va fi nevoită să ramburseze băncii cumpărătoare banii din capitalul propriu; 2. banca vânzătoare vinde experienţa sa de analiza solvabilităţii clientului, înrăutăţind calitatea portofoliului de credite – poate apărea necesitatea formării unui volum de provizioane mai mare şi a extragerii prin această operaţiune a unei resurse din circulaţie; 3. riscul ratei dobânzii – banca nu va putea cumpăra active tot atât de profitabil ca şi creditele vândute. Riscurile asociate scrisorii de garanţie: 1. riscul de credit – în caz când banca va fi obligată să ramburseze creditul în locul debitorului. În această situaţie apare riscul lipsei de lichiditate; 2. riscul ratei dobânzii –banca obligată la rambursarea nu doar creditului dar şi a dobânzii la credit. Măsurile de protecţie contra tuturor riscurilor: • deoarece toate trei tipuri de activitate comportă riscul de creditare, banca va evalua foarte atent solvabilitatea debitorilor, atât existenţi (în cazul titlurizării şi a vânzării creditelor), cât şi cei potenţiali (scrisoarea de garanţie); • extrapolarea scrisorilor de garanţie după regiune şi funcționarea lor ca valoare; • analiza atentă a modului de variaţie a ratei dobânzii pentru a evita riscul ratei dobânzii în cazul titlurizării şi vânzării creditelor; • operarea cu prudenţă a tuturor serviciilor acordate în cazul operaţiunilor extrabilanţiere pentru a evita alte riscuri, asociate riscului de creditare şi ratei dobânzii. Aceasta în special ţine de riscul lipsei de lichiditate. De exemplu: în momentul calculării necesarul de resurse lichide, banca va ţine cont şi de scrisorile de garanţie emise pentru a fi protejată în cazul necesităţii de achitare a creditului în locul persoanei garantate. 56

XI. Analiza activităţii bancare. 1. Metode de analiză bancară. 2. Analiza veniturilor şi cheltuielilor bancare. 3. Analiza performanţelor bancare. 1. Analiza activităţii bancare este necesară pentru a evalua variantele de activitate a băncii în prezent şi viitor, adecvarea situaţiilor financiare a băncii, realităţilor economice şi a normelor impuse de către autorităţile de supraveghere. Analiza activităţii bancare se efectuează în urma controalelor permanente interne, precum şi a controalelor externe (auditul intern şi auditul extern). Deoarece modalităţile de analiză a activităţii bancare efectuate de organele din exterior sunt în competenţa acestor instituţii o atenţie deosebită în cadrul auditului bancar o are auditul intern. Principiile auditului intern: 1 analiza activităţii bancare trebuie să fie neîntreruptă şi extemporală; 2 totalitatea metodologiilor utilizate trebuie să corespundă cerinţelor băncii, privind strategiile de dezvoltare a băncii; 3 structura analizei activităţii bancare trebuie să cuprindă absolut toate sferele activităţii băncii, astfel încât concluziile formulate în rezultatul acestei analize să corespundă realităţii şi să permită luarea unor decizii despre organizarea băncii pe viitor. Modalităţile auditului intern: o metoda statică – presupune calcularea anumitor coeficienți în rezultatul activităţii bancare la un moment dat de timp. o metoda dinamică – compararea coeficienţilor calculat în termen şi formularea unor concluzii despre evoluţia lor. Ambele metode utilizează mecanisme matematico-statistice; banca fiind liberă să determină singură cantitatea şi tipul coeficienţilor calculaţi. În prezent este foarte răspândită o metodă a analizei activităţii bancare – modelarea şi simularea proceselor petrecute în bancă: se pate modela activitatea globală a băncii sau un singur serviciu bancar. Analiza activităţii economice se desfăşoară în următoarele etape: Etapa analizată Structura bilanţului bancar. Controlul.

Calculele.

Conţinutul analizei Metoda utilizată Structura prealabilă a bilanţului Metoda grupărilor. bancar pe grupe de active şi pasive a raportului financiar pe grupe de venituri şi cheltuieli. Verificarea corectitudini Metoda comparării. grupărilor efectuate atât pe categorii, cât şi pe volum; selectarea datelor grupate după criterii specifici (scadenţa, etc.) Calculul indicatorilor sub formă Metoda coeficienţilor; 57

Rezumarea.

absolută şi relativă. Amplasarea indicatorilor în diagrame şi tabele pentru a putea concluziona despre evoluţia lor.

metoda statistică. Metoda diagramelor.

2. Analiza financiară presupune analiza profitului bancar, deoarece profitul este sursa creşterii capitalului propriu. Pf net = Venit – Cheltuieli – Impozit pe venit Sub incidenţa gestiunii bancare se află veniturile şi cheltuielile. Banca poate să-şi majoreze profitul prin majorarea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor. 3.1. Veniturile sunt împărţite după mai multe criterii: • după sursa de apariţie: - venituri provenite din dobânzi; - venituri non-dobândă. • după provenienţa din posturile de bilanţ: - venituri provenite din portofoliul de credite; - venituri provenite din portofoliul investiţional; - venituri provenite din taxe şi comisioane; - alte venituri provenite din activitatea bancară (diferenţele pozitive de curs valutar). • după caracterul veniturilor: - venituri cu caracter permanent – aduse de portofoliu de credite, investiţional şi comisioane; - venituri cu caracter aliatorii – venituri din vânzarea gajului, diferenţe de curs valutar. Analiza veniturilor bancare se face după următorii criterii: 1. după volum – este benefic creşterea volumului de venituri în dinamică indiferent de structura lui; 2. după structură – se analizează structura veniturilor în volum total determinându-se tipurile de active cele mai rentabile pentru bancă; 3. în dinamică – evoluţia activelor atât în volum cât şi în structură; 4. analiza factorială – factorii care au dus la creşterea sau diminuarea veniturilor. Factorii de influență asupra mărimii veniturilor: • endogeni • exogeni (situaţia economică în ţară, politică, macroeconomică), nu se află sub influenţa gestiunii bancar, de aceea în cadrul analizei posibilităţilor de creştere a veniturilor se modelează 2 factori cu caracter intern: - posibilitatea creşterii volumului activelor profitabile; - posibilitatea creşterii ratei dobânzii la activele existente. Concluzii deduse: 1) modelul factorial poate determina ce parametri şi-n ce măsură influenţează asupra profitului bancar; 58

2) posibilităţile de creştere a profitului depinde de creştere volumului activelor profitabile şi de posibilităţi de creştere a ratelor dobânzii la activele bancare; 3) banca poate creşte profitul său nu numai prin creştere activelor profitabile dar şi prin modificarea ponderii diferitor tipuri de active în total portofoliu – astfel încât activele mai profitabile să deţină o pondere mai mare; 3.2. Cheltuielile bancare influenţează invers proporţional profitul bancar, de aceea analizei lor li se va acorda o atenţie sporită pentru a găsi posibilităţi de micşorare a volumului lor. Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii: 1. după sursa de provenienţă: • cheltuieli cu dobândă (dobânda este considerabilă în total cheltuieli bancare); • cheltuieli non-dobândă; 2. după structura bilanţului: • cheltuieli operaţionale privind atragerea resurselor şi gestiunea lor; • cheltuieli privind gestiunea portofoliului hârtiilor de valoare; • cheltuieli necesare pentru asigurarea funcţionării băncii: - cheltuieli cu salarile; - cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe; - alte cheltuieli de gospodărire; • alte cheltuieli bancare: penalităţile achitate de bancă; diferenţele negative de curs valutar; plăţile pentru reţelele de transmitere a informaţiei. Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică şi dinamică; precum şi factorială. După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendinţa pozitivă este micşorarea volumului de cheltuieli. Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităţilor de micșorare a cheltuielilor cu dobânzile şi determinarea factorilor care influenţează asupra volumului cheltuielilor cu dobânda. Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobânda influenţează 2 factori: 1. volumul resurselor bonificate cu dobândă; 2. rata dobânzii plătită la aceste resurse. Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1) Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1) Ch. cu dob. rd p= ------------------- * 100 total res. atrase incasări din dobândă rd Ac= ------------------------Active profitabile

59

4. Performanţele bancare – sumă de indicatori de profitabilitate şi solvabilitate care permit formularea unor concluzii comune autorităţilor de pe piaţă. Indicatorii de performanţă sunt de două tipuri: 1 indicatorii calculaţi în baza datelor interne a băncii (coef. de profitabilitate); 2 indicatorii numiţi „semnalul p.” – ţin de profitabilitatea acţiunilor bănci şi cursul lor pe piaţa secundară. Aceşti indicatori reprezintă posibilităţile investitorului în bancă. PER – posibilităţile investitorului de a obţine o unitate monetară de profit net al băncii investind o sumă de bani sub formă de curs. PER-ul este utilizat pentru analiza externă a băncii deoarece ţine în consideraţie cursul şi profitabilitatea băncii, fiind lipsită, de influenţa politicii de dividend, PER-ul poate fi calculat de orice investitor al băncii; nu necesită date specifice care pot fi preluate doar de la bancă. Rating-urile bancare. Sunt de două categorii: • Indicatori de rentabilitate: Pf. net Determină rentabilitatea capitalului propriu ROE (Rentb Capital) = ---------------- * al băncii creând posibilităţi de comparaţie 100 între mai multe bănci cu diferite grade de Cap. propriu capitalizare. Este normal pentru o bancă ca ROE în dinamică să crească. Determină rentabilitatea activelor bancare; Pf. net tendinţa de creştere a lui demonstrează o RAO = ------------------- * 100 evoluţie progresivă pentru bancă. Pentru a Active crea posibilităţi de comparare a rentabilităţii mai multor bănci din diferite sisteme de impozitare în loc de profit net se va utiliza profitul brut. În unele cazuri în ROA se pot utiliza doar activele profitabile: Gradul de utilizare a activelor curente = Rata profitului brut =

Profitul brut --------------------Activele curente

Profitul net -------------------Venitul din exploatare

• Indicatori care determină procesul de utilizare a capitalului sau activelor curente. Active Gradul de îndatorare (Gî) = ----------------Capitalul propriu - câte unităţi de active curente au fost create de o unitate a capitalului propriu. ROE = rata pf. brut * gradul de îndatorare * gradul de utilizare a activ. curente Toţi indicatorii de performanţă ai băncii au fost sistematizaţi în modelul DUPONT – descompunerea indicatorilor de rentabilitate pe două categorii mari astfel încât să se poată 60

lua decizia asupra factorilor ce influenţează rentabilitatea bancară şi posibilitatea de creştere a rentabilităţii bancare.

61

XII. Strategia şi planificarea bancară. 1. Strategia bancară. 2. Planificarea bancară. 3. Determinarea politicii generale de acţiune a băncii. 1. Strategia unei bănci – ordonarea unor elemente ale politicii bancare care cer o preocupare permanentă în vederea realizării sarcinilor importante ale băncii, atât în diverse domenii cât şi la modul general. Strategia unei bănci este scopul pe care banca vrea să-l atingă şi modalitatea de al atinge în perspectivă. Principiile strategiei bancare: • Prudenţa activităţii bancare; • Interconexiunea dintre personalul bancar, posibilităţile tehnice ale băncii şi posibilităţile comerciale; • Strategia bancară de dezvoltare nu va forţa posibilităţile actuale ale băncii cerând aplicarea la maximum a tuturor elementelor managementului bancar pentru realizarea unor proiecte mai puţin reale. În caz contrar banca riscă să piardă şi piaţa actuală de servicii pe care o deţine. Din punct de vedere a realizării scopului maxim: de creştere a profitabilităţii, sunt cunoscute 3 tipuri de strategii: Strategia de cucerire (expansivă) – formarea anumitor planuri bancare pentru extinderea pieţii produsului sau implementarea noilor produse în vederea creşterii profitabilităţii. Strategia de repliere - banca evaluează că nu poate face faţă sarcinilor actuale şi modifică activitatea sa spre scăderea expansiunii sau restructurarea serviciilor oferite Strategia de consolidare - banca se mulţumeşte cu starea actuală şi investeşte forţe umane şi materiale pentru a o menţine. În vederea implementării strategiilor expuse banca va efectua următoarele proceduri: 1. determinarea clară a scopurilor propuse şi concordarea acestor scopuri cu cerinţele pieţii şi realitatea economică în teritoriul pe care activează; 2. determinarea mecanismelor cu care vor fi implementate scopurile propuse, identificare instrumentelor în cadrul acestor mecanisme necesare a fi utilizate; 3. determinarea sarcinilor fiecărui compartiment al gestiunii bancare care va fi implicat în realizarea strategiei date; 4. elaborarea planului de activitate pentru fiecare compartiment în concordanţă cu scopurile trasate. Strategia bancară nu este o acţiune izolată a unor persoane sau compartimente din centrala băncii; elaborarea şi implementarea structurii bancare ţine de toate elementele teritoriale ale băncii şi afectează integral tot personalul. Elaborarea strategiei nu este posibilă decât în urma analizei interne riguroase a activităţii bancare. Această analiză în elaborării structurii va cuprinde următoarele elemente: 62

• analiza datelor financiare din trecutul şi prezentul băncii, estimarea realistă a stării actuale financiare; • depistarea şi analiza situaţiilor de risc în activitatea bancară la momentul actual. Aceste situaţii vor fi luate în consideraţie la momentul adoptării deciziilor pentru a fi evitate în viitor; • analiza pieţei creditului, pieţei valutare, situaţia agenţilor economici, studii complexe privind anturajul economic în care activează banca; • stabilirea unor prognoze ale activităţii bancare depistându-se potenţialul intern nevaloric al băncii; • evaluarea costurilor actuale în cadrul activităţii bancare; • evaluarea existenţei suficiente de capital şi necesarului de capital în urma implementării strategiei bancare. Elaborarea strategiei globale cât şi a strategiei secundare trebuie făcută ținând cont de 3 situaţii: a) situaţia favorabilă (optimistă); b) situaţia de incertitudine (pesimistă); c) situaţia realistă (mixtă). 2. Toate strategiile sunt documentate, aceste documente se numesc planuri. Plan – expunerea detaliată a tuturor evenimentelor şi a mecanismelor de derulare a lor în cadrul implementării strategiei bancare. Se cunosc 3 tipuri de planuri: a. Plan strategic – expune în linii mari scopurile şi modalităţile de realizare a lor. b. Plan de implementare (tactic) – se expune modul de activitate şi sarcinile fiecărui element al gestiunii bancar în vederea realizării obiectivelor punctate în planul strategic. c. Plan financiar – evaluarea tuturor activităţilor băncii în unităţi monetare în cadrul realizării planului strategic şi cel curent (tactic). 1.Planificarea strategică – elaborarea planului strategic de activitate în bancă. Acest plan va cuprinde mai multe elemente: • punctarea obiectivelor necesare de atins; • elaborarea şi implementarea anumitor tehnici; • modul în care obiectivele vor fi trecute în faza de execuţie; • programarea în termeni a etapelor de realizare a obiectivelor. Planificarea strategică are următoarele laturi: - evidenţierea misiunii băncii; - scopurile strategice ale băncii; - obiectivele strategice; - acţiune de plan strategic. Luarea în consideraţie a tuturor acestor laturi va conduce la elaborarea unui plan optim, clar şi uşor realizabil. 2. Planul de implementare – următorul pas în cadrul realizării strategiei şi are 4 elemente componente: • plan de acţiune – descrierea clară a tuturor acţiunilor ce trebuie desfăşurate pentru realizarea planului strategic pas cu pas; 63

- desemnare cercului de clienţi potenţiali şi de instituţii cu care se va colabora la realizarea planului strategic; - totalitatea de acte necesare de a fi formate şi legalizate în vederea realizării planului strategic. • alocarea de resurse – în acest cadru se va expune modul în care banca va obţine resursele necesare pentru implementarea obiectivelor strategice. În baza acestei părţi a planului se va elabora un set de planuri financiare pentru fiecare acţiune; • programul – banca va expune termenii în care vor fi realizate fiecare din acţiunile propuse; banca trebuie să cunoască clar momentul final al fiecărei etape şi momentul final al implementării a planului strategic, astfel vor fi excluse anumite momente de incertitudine şi va apărea posibilitatea corelării activităţilor în cazul apariţiei unor situaţii nefavorabile; • evaluarea performanţelor – în cadrul planului strategic au fost stabilite anumite elemente de performanţă, care necesitau a fi atinse în cadrul planului de implementare, se va evalua posibilitatea de atingere a acestor performanţe în urma efectuării tuturor activităţilor expuse. 4. Planificarea financiară – formarea bugetelor pentru fiecare activitate cuprinsă în planul curent precum şi a bugetului global. Aici se va cuprinde identificarea tuturor surselor din care vor fi finanţate activităţile expuse în planul curent, evaluate de cheltuielile necesare pas cu pas, identificate toate sursele de incasări probabile şi stabilite prin modelare influenţele diferitor factori asupra acestor incasări. 3. Politica generală de activitate a băncii este documentul esenţial în baza căruia banca activează în curent, a activat în trecut şi elaborează strategii pentru activitatea de viitor. Politica de activitate a băncii globală cuprinde totalitatea politicilor bancare pe genuri de activităţi: a) Politica de creditare; b) Politica de cadre; c) Politica investiţională; d) Politica de atragere a resurselor; e) Politica de gestiune a dobânzilor, etc.; Fiecare din politicile secundare vor fi formate în concordanţă cu politica globală a băncii după următoarele principii: 1) Luarea în consideraţie a misiunii băncii, a poziţiei ei pe piaţă, a potenţialului de expansiune a ei; 2) Menţinerea legăturii dintre trecutul, prezentul şi viitorul în cadrul tuturor activităţilor bancare, stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru a realiza dezvoltarea şi creşterea băncii şi a menţine stabilitatea şi vitalitatea ei, implicarea în cadrul activităţii bancare a tuturor elementelor manageriale într-o interconexiune pe verticală şi pe orizontală. Scopurile politicii bancare sunt deduse din principiile:  Expunerea clară şi formalizarea tuturor relaţiilor existente în bancă şi necesare pentru a obţine realizarea scopurilor de activitate bancară;  Promovarea strategiilor de dezvoltare bancară în vederea realizării profiturilor;  Expunerea modului în care aceste strategii vor fi promovate. 64

65